Castelul cu personaje misterioase

Personalitate complexă: poetă, prozatoare, publicistă, președintă a Societății Scriitorilor Bucovineni, directoarea unui important teatru municipal, Carmen-Veronica Steiciuc a cultivat cu toate acestea – cel puțin în ceea ce privește literatura – eleganța discreției. A nu se înțelege de aici că nu e cunoscută sau apreciată; dimpotrivă, cele șapte volume de poezie i-au adus importante premii, distincții naționale și internaționale. Cu cea mai recentă carte a ei, „iahtul cu prieteni imaginari” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2019), Carmen-Veronica Steiciuc ne introduce într-un univers oniric, populat cu personaje fabuloase, deosebit de atașante și, după modelul creatoarei lor, discrete, sincere și senine. Cele două personaje principale au nume codificate: doamna M și domnul H, care trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Înainte de a ajunge la capitolul 81 (fiecărui titlu de poem i se atribuie și câte un număr, de la 1 la 82), am crezut că doamna M este o replică a celebrei Doamne T. Existau asemănări (devotamentul și o nelimitată capacitate de iubire), dar și diferențe (dragostea doamnei M este una împărtășită și împlinită). Asupra explicațiilor din „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” voi reveni.

Acțiunea este de natură fantastică și se petrece într-un superb castel gotic situat la malul mării. În jurul doamnei M (cu cea mai frecventă apariție) și al domnului T gravitează și alte personaje: Étienne, cel care deschide trapele visului în vis; Skye, cel care „organizează banchete în lumea vizuală”; Felix, plămădit de o șoaptă asupra sensului emoției; Maura, care construiește cuiburi pentru păsări colibri; Lydia, fiica în căutarea tatălui; Tatiana, psihologul care alungă spaimele metafizice; Christine cea miloasă, care „culege inimile sfâșiate de pe străzile orașului rănit din dragoste”; Nelcy, care numără unicornii; Daisy, Mark...

Micile narațiuni sunt încărcate de lirism și au parfumul pe care în istoria literaturii doar la romantici l-am mai întâlnit. După cum se știe, tema majoră a literaturii romantice este visul. Călătoria din cartea lui Carmen-Veronica Steiciuc este evident una imaginară și mai mult decât atât, fiecare dintre eroii-călători pare să fie în esență o proiecție din visul altuia. O călătorie în care se intersectează uneori până la confuzie lumi și perioade: vizibilul cu invizibilul, realul cu imaginarul, prezentul cu trecutul. Iscusit magician al acestor misterioase translații este doamna M; ea „pășește timid în afara oglinzii, privește dedublarea,/ observă în tăcere lumile din interiorul iluziei, zâmbește,// imaginează culori forme gusturi exotice pentru fiecare gând/ care se desprinde de conștiență. în lumile tandre timpul nu există”. Motivul oglinzii apare foarte des și îi sunt atribuite mai multe semnificații, una amintind de metafora lui Lewis Carroll, căci este obiectul care o transpune pe doamna M din trecut în viitor sau invers. Deseori se specifică despre rama oglinzii că este din mesteacăn alb. Simplu element de decor?! Da și nu. Mesteacănul este simbolul vieții; albul se asociază cu puritatea.

Dacă în prezent castelul se înalță semeț, iar oaspeții săi sunt oameni buni, cu gust pentru frumos, nu același lucru se poate spune despre vremurile sale mai îndepărtate: „vandalizat timp de secole, castelul rămâne singur și trist. oglinda/ purtată pe brațele multor pirați îndrăgostiți nu mai cântă decât/ în noaptea eclipsei de lună când, în urma unei furtuni pe mare,/ ajunge în adâncurile vecine abației”. Lumina farului simbolizează deopotrivă lumina spirituală, încrederea în umanitate, speranța în dragoste: „dacă ai întrebări despre umanitate, despre existența umană în/ general, despre freamătul din interiorul poveștilor de iubire, de/ fapt, dacă ai întrebări// de orice culoare, le poți așeza în brațele farului, în tăcerea lui,/ răspunsurile sunt forme azurii în scoici de lumină”. Fiind de factură onirică, poezia din acest volum se remarcă și printr-o puternică imagistică: „cu o mie de lacăte închid vânturile de miazănoapte la pagina/ 394, umbrele din turnul de veghe așază zăpezile în cercuri./ coridoarele secrete din interiorul oglinzii știu exact ora la care/ se întorc unicornii. Nelcy îi numără, pregătește apoi pietrele/ roșii, pietrele verzi, pietrele negre”; „[...] sufletul iahtului recunoaște că a/ preschimbat materia neagră în materie albă, a legat butoaie,/ scânduri, sticle de plastic și toată iubirea din pubelele orașului”; „domnul H are o perioadă depresivă. se ascunde în atelierul de/ sculptură și răsfoiește în secret cărți cu desene persane și/ ilustrații din manuscrise chinezești” sau versul acesta care prin repetiție imprimă un efect scenic: „mănușile albe aplaudă”. Suprarealistele poeme cu domnul H sondează lumea subconștientului. Stările sufletești ale sculptorului alternează de la depresie, la extaz. Îl salvează visul și intimitatea cu jocul doamnei M.

În final, din fragmentul „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” aflăm că toate aceste simboluri au corespondent în realitate. „Château de La Napoule” este situat pe Coasta de Azur, în secolul IX fiind în proprietatea unei abații. De-a lungul vremii, castelul a fost atacat de pirați, martor al unor epidemii de ciumă. A cunoscut transformări în fabrică de săpun, fabrică de sticlă, conac care putea fi închiriat de turiștii bogați. A fost protectorul unor emoționante povești de iubire, „Cea mai aproape de desăvârșire”, ne relatează autoarea, fiind cea dintre Marie și Henry Clews. În 1918, când Marie (doamna M) și Henry Clews (domnul H) îl preiau, castelul era o ruină. Sub îngrijirea lor, este readus la viață și ajunge la forma pe care o are și în prezent. Henry Clews a fost sculptor; el moare în 1937, la vârsta de 61 de ani. Marie Clews îi supraviețuiește și întemeiază în 1951 Fundația Culturală „La Napoule Art Foundation” (LNAF), punând în valoare operele soțului său, artistul Henry Clews. În prezent, la „Château de La Napoule” se organizează expoziții, concerte, spectacole, rezidențe artistice. De o astfel de rezidență a beneficiat și Carmen-Veronica Steiciuc în primăvara anului 2014, unde începe și scrie cele mai multe texte din volumul „iahtul cu prieteni imaginari”, pe care-l va finaliza în Bucovina, la Pensiunea „Mugur de fluier”.

Cartea este girată de o notorietate a criticii literare, profesorul emerit Mircea Martin, care scrie pe coperta IV: „Dincolo de evocări și descrieri, ceea ce se întâmplă mai semnificativ în cuprinsul acestui volum este o dramă a solitudinii și o nostalgie a intimității. Poemele cele mai reușite aici trebuie căutate în curajul și iscusința de a da sentimentelor o expresie directă și simplă”. 

Printre textele onirice și narative, autoarea intercalează și câteva poeme minimaliste, reflexive, creând astfel spații bine aerisite. De aici rezultă, în ciuda poveștilor cu iz arhaic, nota generală de prospețime a volumului. Încântătoare sunt și scurtele biografeme ale autoarei, superbele scrisori-poezii de dragoste.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 605, ianuarie 2020)

Fantoma lui Măniuțiu și luminile orbitoare ale orașului

Faima de regizor de teatru a lui Mihai Măniuțiu a depășit-o pe cea de scriitor. Și totuși, cărțile sale au avut parte de aprecierile unor reputați critici literari contemporani (Radu G. Țeposu, Ion Pop, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraș, Cosmin Ciotloș, Marius Chivu, Viorel Mureșan ș.a.).

Mihai Măniuțiu, un pasionat al artei cuvântului, a publicat volume de proză fantastică: „Un zeu aproape muritor” (1982), „Istorii pe care n-am să le scriu” (1998), „Omphalos” (2001), „Opiniile unui călător nedemn de încredere” (2011), „Fuga cu Henri” (2017); romanele „Aventurile hingherului în Balkanya” (2017) și „Fantome în Las Vegas” (2018); volume de poezii: „În Balkanya, eu și ceilalți demoni” (2011), „Până una-alta” (2012), „Vertij” (2014), „Tu” (2016), „Avionul fantomă” (2017), „urmuz. 23 noiembrie 1923” (2018), „Și încă ceva” (2019) și numeroase eseuri teatrale. Pasiunea pentru artele vizuale se reflectă în proza sa de factură fantastică, ce se desfășoară secvențial și cinematic. În micro-romanul „Fantome în Las Vegas” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2018), autorul imaginează un dialog purtat cu o fantomă numită „avva Noah”; evident, trimitere la personajul biblic Noe. Vocabula „avva” e folosită nu pentru a simboliza sfințenia sau religiozitatea personajului, ci pentru a ne indica gradul de entitate superioară în rândul fantomelor. De asemenea, ava, în vechime, se mai folosea și cu sensul de „tată”. Cu toate că de multe ori avva Noah i se adresează tânărului său ucenic cu „măi, tată”, el nu este doar fantoma tatălui; poate fi și spectrul unui mentor literar sau un alter-ego. Sau, cum îl numește Irina Petraș, „alterul cunoscător al textului care tocmai se face”. Romanul este alcătuit din 29 de capitole, cu tilturi, care ar putea funcționa și ca proze scurte de sine stătătoare.

Chiar dacă e bogat în replici sclipitoare, înfruntări amărui-ironice sau tachinări inofensive, dialogul dintre narator și avva Noah ar putea fi receptat drept un monolog, o discuție cu propriul eu, într-o lume a visului.  

Cartea cuprinde dihotomiile viață și moarte, real și imaginar, bine și rău, sacru și profan, lumină și întuneric, noapte și zi, eu și tu. Ba chiar America și România. Cele două personaje principale au origini românești. Dar întâmplările, sau mai bine-zis fantasmele, sunt proiectate în Orașul Luminilor, Las Vegas, timp de 40 de zile, adică tot atâtea câte se spune că ar avea nevoie sufletul unui creștin, după ce moare, să se înalțe de la pământ la cer. Însă avva Noah nu este un tip evlavios. La întrebarea dacă există viață după moarte, el răspunde, hâtru, printr-o întrebare retorică: „S-a-ntors vreun om din moarte, măi tată?”

În jurul celor doi gravitează o serie de alte personaje/fantome secundare, care mai de care mai pitorești. Unele sunt pozitive sau chiar simpatice (fantoma mamei naratorului, „scăpărând scântei din contururile-i spectrale”, apare într-o povestire și îl lovește pe avva cu „poșetuța” în cap), dar altele, dimpotrivă, sunt negative și antipatice. Cum este șoferul unei limuzine de gheață (prototipul gardianului securist) din capitolul în care se fac referințe la oribilii ani '50 ai comunismului.

Romanul lui Mihai Măniuțiu este cât se poate de dadaist, edificatoare fiind și imaginea de pe coperta I, un detaliu din „Périphérie singulière”, de Jules Perahim. Pe lângă dialogul savuros, prozatorul inserează descrieri de un deosebit rafinament, reflecții despre viață, fragmente de satiră socială și politică, anecdote de un comic absurd à la Eugène Ionesco, proiecții fantastice în genul celor urmuziene. Povestea relatată este originală și nu e lipsită de tensiune dramatică și suspans. Deși suprarealistă, intriga e destul de puternică. Protagonistul se află sub incidența hazardului, pare bolnav, zbătându-se între viață și moarte, măcinat de halucinații, traversând celebrul „tunel de lumină” și întâlnindu-se cu avva Noah, un personaj fantastic și bizar, care stă „ca un tub”, înfășurându-se (absurd) în jurul lui. În plan fizic, cei doi sunt separați, au corpuri diferite, dar gândurile lor de multe ori se suprapun sau se continuă unul pe celălalt. În stare cataleptică, Noah vorbește prin gura celuilalt, ca-ntr-un fenomen de posedare. Amintirile sunt, de asemenea, distincte, separate. Avva Noah este fantomă, protagonistul-narator este „doar pe jumătate fantomă”.

Este posibil ca drama protagonistului să nu aibă o cauză patologică, suferințele sale să fie de ordin psihic: poate că este ipohondru, poate că delirează. În mod cert, are momente când trece prin stări febrile și suferă din varii motive claustrante:

„Cu pleoapele fierbinți, lipite, merg pe dibuite în sala de baie, mă sprijin cu mâinile de chiuvetă și privesc îndelung, orbecăind prin valuri și valuri cenușii de ceață. După un timp, mă văd. E altcineva acolo, în pasta de neoane a oglinzii, însă mă recunosc. Eu, cu încă cineva sau ceva, în aceeași nălucire de carne brumată și haine în culori țipătoare.

Febra.

Febra, desigur.

Îmbrăcat în zdrențele ei voaiante.

Umezesc un prosop și mă întorc în cameră, tamponându-mi tâmplele pe care s-au fixat ca niște fălci ale aceleiași menghine două ventuze. Zumzăitoare”.  

Febra, lumina, întunericul, umbra reprezintă laitmotivele cărții. Iar durerea, care îi cuprinde tânărului ucenic tot trupul, devine uneori „lichidă”. 

Autorul creează sincope, alternând din când în când narațiunea cu superbe insule de poezie: „De el, de căderea lui – de el în cădere mă agăț./ Și o clipă mai târziu nu mai cad./ Tălpile mi se înfig în ceva moale și totodată solid./ Troiene de zăpadă./ Pudrate cu negru de fum./ Stau îngropat până la brâu în ele, însă continui să resimt căderea unui corp, poate al meu, poate străin, undeva în mine, în interiorul meu./ Friabil./ Fragil./ Îmi simt oasele, pe dinăuntru, zdrelite”.

„Fantome în Las Vegas” este un roman parabolic, oniric, suprarealist, bogat în simboluri și metafore. Pentru plasarea acțiunii nu se putea alege un loc mai potrivit decât Las Vegas, metropola cu viață nocturnă foarte agitată și lumini „care îți explodează în față”. Hazard și iluzie...; putere și prăbușire...; speranță și miraj...; angoasă și euforie.

Nu știm cu exactitate dacă eroul se salvează, nici care este etapa la care va trece ghidul său spiritual. Finalul e deschis, cartea al cărei conținut era cunoscut de avva Noah încă înainte de a fi scrisă respectă sfatul acestuia: „După final mai trebuie întotdeauna să fie ceva, altfel nu e final”.

În cronica sa „Vitalitate urmuziană”, publicată în revista „România literară”, nr. 28/2018, criticul literar Ion Pop conchidea: „În ansamblul său mozaical, cu secvențe ce preiau succesiv firul narațiunii atât de zigzagate și de multiplu direcționată, cărticica lui Mihai Măniuțiu (de o sută de pagini) încheagă până la urmă o mică lume care are logica și ilogicul său, o unitate de atmosferă cvasi-onirică, o perspectivă de regizor-comediograf, manipulator de mici scene himerice, unele, cum am notat, de un comic în pragul grotescului, uzând cu dexteritate de convențiile literare. Cea mai evidentă și expusă la vedere e cea urmuziană, aplicată, iată, unui spațiu virtual, în care feericul și coșmarescul coabitează, conducând în fond spre sugestia precarității lumii de azi, unde artificiul concurează faptul autentic trăit, într-o viziune extrem-relativizantă. De aici provine și o anume tentă lirică, ironic-elegiacă a unor proze rostite/ scrise cu o dicțiune limpede și o grijă pentru o anume cadență a frazei, adusă uneori la limita expresiei poematice. Fantomele din Las Vegas pot fi caracterizate, așadar, și ca mici exerciții de virtuozitate ale unui prozator (și poet) care este și un artizan remarcabil al discursului narativ, probat fără denivelări de relief estetic și în scrierile sale precedente”. 

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista Ateneu, mai, 2019)

Cartea din colet. La intersecția neantului cu inefabilul

Cel mai recent volum de versuri al Angelei Baciu, autoare a numeroase cărți de poezie, publicistică și literatură pentru copii, poartă un titlu enigmatic: „Hotel Camberi“ (Ed. „Tracus Arte“, București, 2017). Camberi este numele unui hotel cândva celebru în pitorescul orășel Sulina, despre care știm că se află în Delta Dunării, la vărsarea unuia dintre cele trei brațe ale fluviului în Marea Neagră. Cândva hotel de lux, din „Camberi“ azi nu a mai rămas decât o ruină, bântuită de stafii după cum se zvonește. Fantomele ajung între aceste ziduri, atunci când își pără- sesc locurile de veci din cimitirul marin al orașului. Pe acest fond, în aparență lugubru, Angela Baciu construiește o antologie, cumva asemănătoare cu cea de la Spoon River a lui Edgar Lee Masters, după cum foarte bine observă, pe coperta a IV-a, Simona Popescu. Nu avem chiar 245 de epitafuri, câte conține antologia poetului american, dar și Angela Baciu construiește sau rememorează lapidare biografii, redate în versuri, ale unor personaje ce-au trăit în timpuri de mult apuse. Sunt evocate întâmplări ce au avut loc pe la mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și sunt portretizați oameni care au locuit în Sulina în acele vremuri. Ar fi interesant de aflat care au fost formele de documentare ale autoarei, în alcătuirea acestui volum; cum într-un vers pomenește de „registrul din arhiva satului“, tragem concluzia că munca de cercetare a fost cât se poate de vastă. Și totuși... câte dintre personajele din carte au existat oare în realitate și câte sunt doar fictive, produse ale imaginației?! Factorul real este întărit prin inserarea unor secvențe din prezentul imediat, prin citarea întâlnirilor autoarei cu logodnicul său Tiberiu (căruia îi și dedică volumul) sau cu poeta Nora Iuga. De altfel, o fotografie, realizată de iubitul Angelei Baciu, constituie preambulul acestui volum unitar: „aruncată aiurea la poarta cimitirului./ cine știe de când stătea acolo. murdară. mucegăită,/ roasă, nu mai rămăsese decât 923./ o fi fost femeie, ori bărbat. O cioară se așază pe/ marginea ei și tot ciugulește ceva“. În Hotel „Camberi“, la camera 13, e bine de știut, locuiește doamna chiriachița, „născută katanulis“. Singura ei ocupație este aceea de a privi la nesfârșit pe fereastră la „dunărea umflată și grasă/ ca burta unui pește/ marinari țanțoși cu chipiurile trase pe frunte/ soarele încă arde“. Câteodată, poeta imprimă acestor personaje lipsite de viață, propriile sale impresii; în fond peisajul dunărean e încremenit în timp, chiar dacă... totul curge. Chiar și în cimitirul plin de cruci, există mișcare, forfotă umană, mai ales în ziua de pomenire a morților. Iar atunci când „ni se strigă/ să înaintăm“, acest îndemn adresat celor vii conține în subsidiar imanența morții. Dar, după cum am precizat, în carte, cea mai mare importanță se dă unor oameni care de mult nu mai sunt. Poate că nimeni niciodată nu ar mai fi vorbit vreodată despre ei, dar autoarea ne face curioși, oare cum au ară- tat: Gerson Marcu, „împușcat de răufăcători/ la 7 martie 1901“; Emilie Louise, pendulând între eros și thanatos, cuprinsă de muzică și maladie, este cea care „s-a născut la galați în 1866/ a copilărit la malul dunării/ s-a îndrăgostit ca orice tânără.// (...) emilie era o fată frumoasă/ cam timidă/ degetele ei subțiri cântau/ la pian/ o partitură veche/ muzica o ajuta să vadă...“ Uneori parcă ni se descrie o fotografie a decedatului: „agap iacoblev măsoară drumul/ cu pași mici/ a mai fost aici/ poartă aceleași haine/ vine de la jurilovca sau/ din babadag/ rubașca din mătase lucitoare este încheiată/ până la gât/ poartă stani, ciorapi de lână și cizme/ nu îi citești nimic pe chip“. După cum se observă, nu doar prin descrierea în cuvinte a unor imagini proprii Sulinei se realizează specificul local, ci și prin introducerea inspirată a unor arhaisme și regionalisme deltaice, ale căror explicații ne sunt oferite în notele de subsol: rubașcă, stani, kicikă, pampushki, kaseak, kasnic etc.; creștinii lipoveni se salută la Sfintele Sărbători de Paști cu: „Hristos voskrese!“ În interiorul aceluiași poem, timpurile alternează; dar prezentul se împletește cu moartea; trecutul cu viața; izbânda cu eșecul; haosul cu ordinea; concretul cu abstractul; și mai ales, sacrul cu profanul. Locuitorii Hotelului „Camberi“ se transformă din stihii în făpturi cu contururi fizice; până mai ieri erau doar niște ală- turări de litere abia vizibile pe niște cruci, multe putrezite și atârnând strâmb pe morminte. Dar câtă coincidență, câtă intersecție ar putea fi între personajul imaginat de noi, prin forța de sugestie a poetei, și cel care a existat în realitate?! Și chiar dacă intuim că există și multă ficțiune în povestea vieții câte unui muritor, tot suntem impresionați de fiecare epitaf în parte. Sunt răvășitoare poeziile în care biografiile sunt mult mai dezvoltate, în care trecutul și prezentul nu mai alternează. Există fior tragic și tensiune în texte ca: „dormea lia cu capul pe șarpe“, „în atelierul lui minciună“, „spânzuratul din grădina cu gutui“, din care decupăm: „era mereu trist.// nu-i plăcea să poarte uniformă./ și nici oamenii./ nu înțelegea guzi de ce era bârfit în sat/ și de ce ina lui/ a fost omorâtă în bătaie/ de hoții/ din satul ăla părăsit./ spun unii/ c-o și violase.../ cine?// nu știi când vine necuratu/ și îți ia mințile/ spune în șoaptă mulgătoarea de la CAP// îl găsise pe guzi spânzurat/ în grădina cu gutui“. Toate descrierile în care sunt ilustrate gesturi obișnuite, reacții tipic umane, cu emoțiile caracteristice, au darul de a transforma particularul în general; secretul, în adevăr revelat. Iar sensul funcționează și invers, de la general la particular; de la realitate la taină. Cât de înfiorător este gândul că moartea poate fi translucidă? Dar ce este mai înspăimântătoare: moartea sau uitarea?! Cum ar fi ca peste mai bine de o sută de ani să dea cineva peste mormântul unde se vor odihni oasele trupului în care acum ființăm și să ne dedice, la intersecția fantastică dintre neant și inefabil, un epitaf care, spre deosebire de cele obișnuite, are mult mai multe șanse de a nu se șterge niciodată. 

(articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, aprilie, 2018. Pdf-ul revistei poate fi consultat pe site-ul http://www.ateneu.info/ )

Franjuri

Franjuri

Volum de poezie
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 84
Copertă: Violeta Savu, portret artistic de Mia Nazarie

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii http://www.tracusarte.ro/poezie/273-franjuri.html

Draga mea, de dincolo, prietenă

            în amintirea pictoriței Viorica Zaharia

Draga mea prietenă, te-am revăzut

în visul întâi. Spun întâi deşi nu

a mai fost un altul, dar un vis de

acesta nu rămâne fără urmări.

În primul vis, răsfoiam un album

de cărţi poştale. Peste umăr

mai privea cineva fără chip.

L-am auzit întrebându-mă cine

a pictat tabloul din reproducerea

pe care abia apucasem să o ating.

Dintr-un reflex, de care acum mă

ruşinez, întâi m-am uitat în colţul

din dreapta, după semnătură. Apoi

am privit imaginile. În faţă era

o bancă din lemn pe care şedeam

noi două, una lângă alta.

La ultima noastră întâlnire, am stat pe

băncuţă, în parcul din faţa blocului tău.

N-am îndrăznit să ridicăm ochii spre

fereastra întunecată a apartamentului

pe care l-ai părăsit, lăsându-ţi acolo

singurătatea învelită în picturile tale,

cu aripi de fluturi, cu jocuri de copii,

cu armonii abstracte, cu zâmbetele

ale căror melancolii le adăposteai.

În stânga, erau doi arbuşti orna

mentali, cu flori galbene. După două

săptămâni, întregul oraş strălucea din

lumina aceleaşi flori. Într-o zi de Înviere,

stăteam într-un hamac cu cealaltă

cea mai bună prietenă a ta, de vârstă mai

tânără. Vorbeam despre tine şi mi-am

arătat mirarea pentru că în grădina ei

au apărut cei doi copăcei din visul meu.

Ea te visase mult, mult. Eu, o singură dată.

În planul îndepărtat erau multe buchete

cu flori de câmp, în toate culorile. Ți-am

spus că le-am adus de la munte, pentru

tine. Veselă, foarte veselă, aşa cum toţi

prietenii te ştiau a fi, mi-ai dăruit cei doi

arbuşti. Nici nu am ştiut cum se numeşte

această plantă până în ziua de azi. Când

am citit un poem al lui Ștefan Manasia.

„Armada galbenă”.

Forsythia (sau forsiţia pe româneşte)

preferă solurile uşoare. Uşor să îţi fie

cerul în care ai acum rădăcini, Viorica!

Această specie rezistă la secetă şi

ger. Specie rară fiind, cât de mult

urai frigul! Forsythia x intermedia

se adaptează bine în marile oraşe,

suportând poluarea. Dar tratamentele

dure cu cito? Citesc mai departe...

Preferă locurile însorite. Da, da,

împreună cât am mai căutat soarele!

Câte ierni ne-am plâns una alteia

de scăderea luminii! La căldură,

planta este „forţată” să înflorească!

Aprindeţi, prieteni dragi, candele,

dragei noastre să-i fie uşoară trecerea

spre înflorire! „Forsithya se tunde

imediat după înflorire.” Forsithya se

tunde imediat după înflorire... După

înflorire, vom aranja totul cum era

înainte... După înflorire, noi, prieteni

ai tăi, îţi promitem, noi nu vom folosi

nimic ascuţit. Fără decupaje, doar

flori, flori galbene împrăştiate

peste tot, un covor imens de flori

galbene. 

Forsiţia se mai numeşte în popor

Ploaie de aur. 
                                        
                      Violeta Savu      

Notă: Poezia prefațează albumul retrospectiv Viorica Zaharia. De asemenea, a mai fost publicată în Revista Vitraliu și face parte din volumul de poeme Franjuri (Ed. Tracus Arte, 2016)