Bianca ROTARU: „Căutăm în lumină, în umbră, oriunde credem că putem avea răspuns”

 Violeta Savu în dialog cu Bianca Rotaru

 

Bianca Rotaru,
 expozitia Silent dinner 2025

– Dragă Bianca, îmi amintesc cum mi-ai zis odată că ai cea mai frumoasă meserie din lume. Te refereai la a fi artist. Când ai realizat că ai înclinații pentru pictură și cine te-a încurajat să-ți cultivi talentul? Și de ce a face artă e cea mai frumoasă meserie din lume?

Bianca ROTARU: – Eram prin clasa a 6-a când m-am transferat la Școala de Artă „N.N. Tonitza” din Bârlad, la îndrumarea unei prietene de familie. Fiind ea însăși artistă, a sesizat înclinațiile mele plastice. La vremea respectivă doream să devin creatoare de modă. Pe parcurs am descoperit pictura și nu m-a mai lăsat dorința de culoare. Și da, am cea mai frumoasă meserie, fiindcă fac ce-mi place fără limită de timp.

– Care au fost profesorii din facultate care te-au marcat?

Bianca ROTARU: – Fiecare profesor pune o picătură de inspirație în student. Cu atât mai mult la facultatea de artă, unde profesorii sunt artiști. Este un privilegiu să termini la clasa unui artist contemporan. De la fiecare înveți, lucru care continuă, de fapt, și după licență.

– Ai avut destule expoziții personale, mai multe etape în evoluția ta plastică. Dacă poți, spune-ne câte puțin despre cum s-au născut și concretizat pe pânză ideile?

– Temele expozițiilor anterioare au fost un pretex pentru cercetările despre lumină. Indiferent ce formă reprezentam, pe mine mă interesa lumina, impresia de deschis, contrastul închis-deschis. Piedici apar ori de câte ori imaginea din minte nu ia aceeași formă în realitate. Atunci mă „lupt” să fie cum vreau. Uneori reușesc, alteori dau cu spray și o iau de la capăt.

– Se poate spune despre ultimele tale expoziții, cele cu reprezentări de scaune și cele cu Graal, că sunt și experimente despre lumină? Nu știu dacă am dreptate, dar totodată mie mi se pare că lucrările tale recente sunt mai gestuale decât cele anterioare....

– Da, totul este despre lumină. Lucrările cu scaunele și cele cu Graal-ul sunt și despre concept, mai mult decât până acum. Este despre ceea ce lipsește, ceea ce nu găsim, dar căutăm în lumină, în umbră, oriunde credem că putem avea răspuns. Pentru mine este despre absența unor persoane, despre descoperirea sinelui, a credinței. Aceste căutări vin cu gesturi. Poate de asta par mai gestuale.

– Cum de-ai ajuns să-ți alegi ca temă Graal? În documentarea ta, presupun că ai studiat și despre cum a fost tratat acest subiect în artă de-a lungul timpului. Interpretarea cărui artist ți-a mers mai mult la inimă? Și ce ai vrut să faci diferit față de cei care au transpus în artă această temă?

Bianca ROTARU, seria Graal,
Tabăra de la Bogdana 2025

– Am pornit de la un scaun gol, am mers mai departe și am făcut două scaune, care își așteaptă oamenii; apoi am făcut mai multe scaune, ca la o cină, care urmează să se întâmple, sau una care a fost deja, dar nu a mai rămas nimeni. Graal-ul nu știe nimeni cum arată, dar toată lumea știe că există, că stă pe o masă, care reprezintă o ultimă cină, însă de la care toți au plecat. Graal-ul rămâne singur. Documentarea am făcut-o de-a lungul timpului, de peste tot unde am auzit sau am văzut ceva legat de acest simbol. Nu am încercat să fac ceva diferit. Nu am cum, totul există deja. Am încercat să fac strict viziunea mea. Nu mai poți inventa roata, dar poți să o colorezi inedit.

– Știu că ai un doctorat în artă. Despre ce e doctoratul tău?

– Tema este, evident, lumina. Lumina în artă, lumina ca mijloc de expresie plastică, ca element de limbaj plastic. Am făcut cu drag documentarea pentru teză, am aflat multe lucruri pe care nu le-am cuprins în anii facultății sau la masterat.

– Te-am ascultat de câteva ori vorbind despre lucrări de artă și am admirat consistența și pertinența opiniilor tale. Au existat și există artiști care fac (în secundar, dar o fac bine) și critică de artă, de aceea sper să nu te surprindă întrebarea: Te-ai gândit să faci (și) critică de artă?  

– Mi-a răsărit în minte această idee în urmă cu ceva timp, dar prefer să nu mă lansez public mai mult decât o fac acum. Mai bine să scrie scriitorii. Pictorii pictează!

– Ziceai pe la începutul convorbirii noastre că-n adolescență te visai creator de modă. Să știi că chiar admir mult modul cum te îmbraci, cu rafinament, cu eleganță. Ai un stil original, mereu parcă strecori o notă imprevizibilă, care chiar potențează armonia. Ai studiat și design vestimentar?

   – Cred că stilul vestimentar se dezvoltă de-a lungul timpului. Am un interes pentru lumea modei ca orice femeie, nu cred că e ceva personal accentuat. Dar predând câțiva ani, la diferite clase, educația vizuală, am avut lecții despre design vestimentar și istoria modei. La București am fost în grupă cu doctoranzi de la design vestimentar și așa am luat contact cu alt nivel de creație de modă.

– În toamnă ai participat la Simpozionul Zone strategice de creație, desfășurat în satul Bogdana. Este a cincea ediție la care participi. Ce ai pictat anul acesta?

– Am continuat seria cu Graal. Fiecare loc în care mă aflu dictează o anumită abordare. Am profitat de asta și la Bogdana, pentru că lumina locului e specială, culorile din jur sunt unice, se întâmplă doar o dată pe an, în octombrie. Am avut norocul de a fi, atunci, din nou, acolo.

– Știu că întrebarea e stereotipă, dar curiozitatea mă îmboldește să te întreb: ce proiecte are artista Bianca Rotaru? Ce expoziții urmează? Ce alte surprize minunate ne pregătești?

– Urmează, încă nu știu o dată exactă, o expoziție la Palatele Brâncovenești, pe care o aștept destul de nerăbdătoare, dar nu vreau să dezvălui mai mult în acest moment. Mai mult de atât, nu știu ce urmează, va fi o surpriză și pentru mine.

– Pentru că iubești mult jocul, îți propun să încheiem dialogul de acum în cheie ludică: Știu cât de mult iubești pisicile, așa că spune-ne ceva despre pisici... Crezi că vor putea fi ele cândva personaje centrale în pictura artistei Bianca Rotaru?
– Îmi plac pisicile pur și simplu, dar nu cred că vor fi subiect central. Sunt intermezzo, ca pauză între alte lucrări începute.

Bianca Rotaru - Măr

         Bianca Rotaru a absolvit în 2005 Facultatea de Arte Plastice, decorative și design „George Enescu” Iași, secția Artă murală. Între 2015 și 2018, a urmat cursurile de Master ale Universității Naționale de Arte București, ulterior a obținut titlul de Doctor al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. În prezent este profesor la Colegiul Național de Artă „George Apostu” din Bacău. A avut numeroase expoziții personale și participări la expoziții de grup în unele dintre cele mai importante galerii de artă din țară.

         Din 2007, este membră a Filialei Bacău a Uniunii Artiștilor Plastici din România. În 2024, Consiliul Director al Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Bacău a onorat-o cu Premiul pentru activitatea artistică „deosebit de susținută”.

        Despre arta sa s-au pronunțat importanți artiști și/sau critici de artă: Maria Bilașevschi, Iulian Bucur, Vasile Crăișă-Mândră, Constantin Țînteanu ș.a. De asemenea, jurnalistul Gheorghe Bălțătescu a salutat adesea vernisajele artistei, comentându-le în cotidianul „Deșteptarea”. Cu prilejul expoziției de artă „Între timpi” din 2022, de la Galeriile Karo din Bacău, expoziție făcută în tandem cu buna sa prietenă și colegă Luminița Radu, artistul și criticul de artă Constantin Țînteanu scria: „Bianca Rotaru are un rafinat simț al culorii, înclinație naturală pentru gest, spontaneitate, improvizație. Totul ca manifestare sinceră, fără ascunzișuri, expresie firească a stării de moment. Desenul poate fi abia ghicit în unele cazuri, dar nu ocolește nici apăsarea fermă a liniei acolo unde este nevoie. Utilizează tehnica sgraffito în pasta udă, peste care frecvent se întoarce cu intervenții repetate, până la găsirea formulei potrivite. Pentru ochiul atent, prețioase construcții logice sunt descoperite în detaliile care abundă, compozițiile au o abordare particulară, cu repetate pendulări între zonele abstracte și cele cu aluzii la figurativ” (Revista „Ateneu”, nr. 631, martie 2022, p. 6). 

 

 

Dragoș BURLACU: „Arta poate aduce lucruri noi în orice moment, indiferent de contextul tehnologic”

 Violeta Savu în dialog cu Dragoș Burlacu

– Artă digitală versus artă clasică, modernă, postmodernă... De care te simți atașat? Un pictor de azi se mai poate impune prin creațiile sale ignorând noile tehnologii?

            – Deși aș fi tentat să spun că noile tehnologii au o foarte mică legătură cu arta tradițională – pictură, sculptură, grafică, de exemplu –, cred că ele ne influențează totuși indirect. Prin abundența de imagini de pe social-media, prin modurile de comunicare mult mai simple și mai facile și prin inflația de imagine, tehnologia modifică, într-un fel, percepțiile și referințele vizuale. Dar indirect, nu direct: procesul de creare artistică și tehnologia folosită în arta tradițională nu sunt influențate. Este evident de ce mă simt mai apropiat de aceste medii, din moment ce folosesc pictura în ulei ca mediu principal, alături de desen și cărbune, și cred în continuare în puterea artei. Mi se pare că arta poate produce surprize și poate aduce lucruri noi în orice moment, indiferent de contextul tehnologic.

            – Dezvoltarea tehnologică a ajuns la cote impresionante. Asta e și bine (cu siguranță sunt destule beneficii de aici pentru progresul omenirii, pentru sprijinul activităților umane), dar în același timp există riscul unei dezumanizări (al unei robotizări excesive sau alte riscuri, inclusiv asupra sănătății). Poate un artist de azi să echilibreze această balanță?

            – Dacă ne referim la inteligența artificială, putem vorbi, desigur, despre un salt tehnologic major. Eu o văd ca o formă de evoluție, cu riscurile de rigoare. Cred însă că urmează o schimbare radicală în modul în care relaționăm cu calculatorul, cu rețelele și cu viteza la care primim informații sau sinteze. Această transformare aduce, fără îndoială, lucruri foarte pozitive în anumite domenii. Pe de altă parte, există riscul ca lucrurile să scape de sub control, iar zona aceasta nu este lipsită de pericole. Nu sunt însă în măsură să formulez o analiză amplă sau definitivă asupra subiectului. Nu știu dacă rolul artistului este acela de a echilibra lumea, ci mai degrabă de a o dezechilibra sau de a pune întrebări. Probabil că arta funcționează ca un tip de oglindă atât pentru public, cât și pentru societate în ansamblu.

Dragoș Burlacu - Catch and release 

            – Să lăsăm puțin în pace Inteligența Artificială, ca să ne spui mai multe despre tehnicile în care preferi să lucrezi.

            – Mediul principal în care lucrez este pictura în ulei, pe care o consider cea mai amplă „notă pe portativ”. Este o tehnică ce îți permite, pe de o parte, rafinamente extrem de subtile, sinonime cu tehnica acuarelei, pe de altă parte, o abordare aproape sculpturală, prin acumulări consistente de materie. Folosesc și desenul; sunt destul de apropiat de acest mediu și îl abordez într-o manieră clasică, lucrând, de regulă, pe hârtie, în dimensiuni medii sau mari. Fotografia apare în principal ca sursă de inspirație, deși, uneori, intervin direct asupra ei, tratând-o ca suport. În ansamblu, lucrez preponderent cu mediile clasice ale artei, așa cum s-au consolidat ele cel puțin din secolul al XV-lea încoace.

Dragoș Burlacu - Artist la lucru

            – Îmi amintesc că ai expus  fotografie. Cum te raportezi la ea, ce te atrage? Am văzut o lucrare conceptuală de-a ta într-o expoziție; dacă nu mă înșel, se chema „Reflexie”. M-a dus un pic cu gândul la arta cinematică. Te-ar atrage să faci scurtmetraj? Dacă ți-ai propune asta, într-un exercițiu de imaginație, care ar fi trăsăturile principale?

            – Conjunctural, am expus și fotografie, însă nu o folosesc ca mediu de exprimare final. Fotografia funcționează mai degrabă ca instrument de lucru în pictură: de-a lungul timpului, am constituit o arhivă amplă de imagini din care mă inspir constant. Am avut și încercări punctuale în zona video, sub forma unor mici scurtmetraje legate de subiecte care mă interesau la momentul respectiv. Au fost lucrări realizate într-un mediu nou pentru mine, cel al imaginii în mișcare, în care totuși predomină formația mea de pictor. Nu m-am gândit însă niciodată serios la arta video ca direcție de lucru asumată.

            – De curând ai luat obținut Premiul Art Movements Foundation pentru Desen Contemporan 2025. Spune-ne ceva despre semnificația acestui premiu. 

Premiul Art Movements Foundation
 pentru Desen Contemporan 2025

            – Da, în toamnă am obținut Premiul Art Movements Foundation pentru Desen Contemporan 2025. Este un concurs dedicat desenului contemporan organizat de Galeria Scemtovici & Benowitz din București, care anul trecut a ajuns la cea de-a treia ediție. În competiție au fost înscrise aproximativ 500 de lucrări, iar selecția s-a făcut prin vot „blind”, acordat de o comisie formată din profesioniști din domeniul artei. Bineînțeles că mă bucură câștigarea acestui premiu: este o formă importantă de validare pentru un artist.

Dragoș Burlacu - Out of love, against the rules

            – În lucrările tale sunt multe referințe la uman și la umanitate. Documentarea pentru astfel de subiecte presupun că nu este strict plastică, unele imagini conțin destulă filozofie, chiar psihologie... Au fost cărți care te-au marcat și care te-au inspirat în creația artistică?

            – Lucrările figurative care includ prezența figurii umane trimit inevitabil la ideea de umanitate și la relațiile care se construiesc între personaje sau la raportarea personajelor față de contextul în care se află. Acesta este, de fapt, interesul meu principal: nu descrierea corpului uman în sine, ci tensiunile, raporturile și sensurile care apar între figuri, spațiu și situație. Mă interesează în mod special acele imagini care problematizează relațiile umane, formele de excluziune sau discriminare, dar și lucrările care, pur și simplu, declanșează în mine o reacție emoțională sau intelectuală. Nu caut o reprezentare fidelă a realului, ci un cadru în care să se poată manifesta o stare, o neliniște sau o întrebare.

Dragoș Burlacu - Into the light

            – I’m Fine Only Missing  – sub acest generic, în 2016, s-a desfășurat expoziția ta personală de la Muzeul de Artă Contemporană „George Apostu”. Ai împrumutat titlul cărții de poezii Nu mă doare nimic doar lipsesc, publicată în 2013 de Marius Lăzărescu. Îți place să citești poezie? De fapt, ce îți place să citești? Lucrările tale sunt conectate la actualitate, ceea ce mă face să presupun că urmărești frecvent presa națională și internațională.

            – Urmăresc presa de specialitate și câteva canale online dedicate artei contemporane, încercând să rămân conectat la ceea ce se întâmplă și să înțeleg direcțiile în care evoluează lucrurile. Nu în sensul unei influențări directe, ci mai degrabă ca formă de stimulare și dialog indirect. În ceea ce privește lecturile, mă interesează în special istoria, filosofia și biografiile, domenii care îmi oferă un cadru mai larg de reflecție și care alimentează, într-un mod firesc, preocupările mele artistice. Acestea sunt zonele principale de interes, fără a fi însă exclusive.

Dragoș Burlacu - Couple

            – Am vrut de mai multe ori să te întreb despre lucrările tale în care integrezi inoxul. Practic proiecția celui care-ți privește lucrarea devine parte a ei. Într-un fel, poate că privitorul își asumă un risc: complexul Narcissus. Mai curând devine participant, personaj în lucrarea ta de artă. Cum ai ajuns să lucrezi cu inox?

            – Mai mult întâmplător am ajuns să lucrez cu acest suport. În perioada facultății am primit niște materiale – plăci de tipar realizate din aluminiu sau dintr-un aliaj metalic –, pe care am început să experimentez. Lucrul cu aceste suprafețe mi s-a părut interesant încă de la început, atât din punct de vedere tehnic, cât și vizual. Ulterior, interesul meu s-a mutat către inoxul-oglindă, în combinație cu zone sablate. Această alternanță între reflexie și opacitate mi-a oferit un câmp mai larg de explorare, permițându-mi să dezvolt relații mai complexe între imagine, spațiu și privitor. În timp, am dus aceste experimente mai departe, integrând materialul ca parte esențială a demersului meu artistic nu doar ca suport, ci ca element activ de sens.

Dragoș Burlacu - The forest

            – Sunt picturi de-ale tale care au ceva eteric, diafan. Oniricul poate fi sursă de inspirație?

            – Sursele mele de inspirație nu au legătură cu oniricul sau cu elementele fantastice. Ceea ce poate fi perceput uneori ca eteric sau diafan nu ține de o estetică a evadării, ci mai degrabă de o formă de distanțare și de relația cu timpul. Este vorba despre felul în care experiențele trăite se depun, se estompează sau se transformă în memorie. Mă interesează ceea ce rămâne întipărit în noi, după ce o situație a fost consumată: urmele, golurile, zonele neclare, dar și persistența anumitor imagini sau stări.

Dragoș Burlacu - Saltul nr. 1

Dragoș Burlacu - Digital versus natural

            – Când purtăm acest dialog, ne aflăm în Tabăra de la Bogdana. Ești un artist invitat la importante simpozioane naționale, un artist destul de prezent în expoziții internaționale. Ai participat la mai multe ediții ale Taberei de la Bogdana. Ce te atrage aici?

            – În general, în taberele de creație sunt atras de trei lucruri: oamenii, locul și ideea de a putea lucra în condiții bune. La Bogdana se întâlnesc toate aceste trei elemente. Sunt aici alături de artiști cu care rezonez; formăm un colectiv bine sudat și există între noi o comunicare bună, firească. Locul, chiar dacă nu este neapărat gândit ca un spațiu dedicat creației artistice, s-a dovedit a fi prielnic nouă de-a lungul timpului. Apropierea de natură, de pădure, ferma din spate – toate aceste elemente contribuie la un cadru care favorizează concentrarea și lucrul. Sunt multe detalii care se adaugă de la un an la altul, de fiecare dată mai descopăr unul sau două elemente noi. Anul acesta, de exemplu, am cunoscut un vânător din sat, cu care am avut dialoguri interesante și care ne-a invitat la el acasă: o experiență care a completat firesc această relație cu locul. Sper ca tabăra să continue, pentru că are toate datele necesare pentru a funcționa și a se dezvolta în timp. Este, în principal, meritul artistei Geanina Ivu, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Dragoș Burlacu - Homage

            – Cum privește artistul Dragoș Burlacu spre viitor?

            – Spre viitor am privit întotdeauna cu curiozitate și cu un fel de foame, poate chiar o lăcomie de a descoperi lucruri, de a înțelege, de a vedea și de a lucra. Această nevoie de explorare rămâne constantă și este, probabil, motorul principal al practicii mele. În același timp, ca om, am și angoase legate de contextul sociopolitic în care ne aflăm, de incertitudinea prezentului și de felul în care aceste tensiuni se insinuează, mai mult sau mai puțin vizibil, în viața noastră. Încerc să rămân atent la aceste realități, fără a le transforma într-un program, ci ca pe un fundal inevitabil al existenței.

 

Dragoș Burlacu - Solo

scurtă biografie Dragoș Burlacu

Cu Dragoș Burlacu, am mai purtat un dialog în urmă cu ceva ani, în 2012. Acel interviu poate fi citit aici: https://violetabluemoon.blogspot.com/2012/08/dragos-burlacu-si-sinceritatea.html

Dialog realizat de Violeta Savu (interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2026, pp. 12-13)

Site-ul artistului Dragoș Burlacu: https://www.dragosburlacu.ro/

Mari BUCUR: „În fața pânzei, zilnic, sunt într-un loc frumos”

Violeta Savu în dialog cu Mari Bucur 

Violeta Savu: – Dragă Mari, cum te-ai prezenta prin cuvinte, din punct de vedere artistic, cuiva care nu cunoaște suficient activitatea ta?

Mari BUCUR: – M-am născut în 1976, în Piatra-Neamț, unde am și făcut Liceul de Arte  „Victor Brauner”, cu niște profesori minunați, dedicați și modești. Îi port cu mine mereu în tot ce fac, i-am asimilat, sunt primii mei formatori de frumos și încredere.  Din 1995 am urmat Universitatea Națională de Arte București, unde mi-am ales profesorii după tiparul celor din Piatra, calzi și buni. Mi-am obținut licența după cinci ani, în 2000, cu o lucrare despre Facerea Lumii. În Bacău, orașul în care m-am mutat din 2001, sunt mulți artiști buni și harnici, lângă care am expus des. Am făcut zece expoziții personale, începând cu una de icoane pe lemn, în anul 2005, Chipuri; au urmat expoziții de pictură, în anul 2008, Simțiri; în 2012, o personală la Mall Bacău – HelloArt; în 2013, Square; în anul 2017, Fireștenii; în anul 2018, Viețuiri; în anul 2018, Mari Bucur – pictură; în 2021, Suntem valuri ale aceleiași mări, suntem frunze ale aceluiași copac, suntem flori ale aceleiași grădini; anul acesta, Raiul meu, un căpătuț de lume.  În 2023, sub titlul 4NEST, am expus împreună cu Katy Andrieș, Florența Bogdan și Anca Mihăilă. Particip doar la expoziții care îmi fac plăcere și vreau să scap de clasicele formate de expunere sau prezentări. Sunt membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Bacău, din anul 2010. Îmi place să citesc, să trăiesc în prezența animalelor și a păsărilor, care mă relaxează și-mi dau idei. Pictez doar pe muzică, cel mai mult îmi plac Mozart, ABBA, Queen și muzica tradițională din toată lumea. Îmi puteți scrie la adresa maribucurpictura@gmail.com și mă găsiți pe Facebook și Instagram, căutând simplu, cu numele meu.  

 – Frumoase titluri ai la expoziții, poetice. E multă culoare și destul de multă poveste în picturile tale. Care sunt resursele interioare care declanșează explozia de culori?

– Îmi plac mult culorile, dar mai mult decât culorile, îmi plac nuanțele care se formează din culori. Mie îmi aduc bucurie. Îmi creează o stare după care tânjesc mereu. Culorile sunt viață. Te ridici dintr-un loc și faci câțiva pași și deja ochii tăi văd alte imagini, alte culori, alte forme. Lumina e cea care evidențiază, ne bucură, avem o stare bună; umbra, în schimb, întunericul, estompează valul de culori și subit devii mai meditativ, poate mai trist. Mie îmi fac bine culorile și nu mă mai satur de frumusețea lor. Asociez culorile cu latura pozitivă a vieții. Am câteva lucrări cu nuanțe de gri, negru, brun la care-mi doresc să pun mereu o pată de culoare, să le reduc din tristețe...

 

Mari Bucur - Câmpii înflorite

– Te desfășori la fel de bine atât pe pânze mici, cât și pe pânze de dimensiuni mari. Cum hotărăști de ce dimensiune va fi viitoarea lucrare? Se întâmplă să lucrezi simultan la o lucrare mică și una mare?

– Îmi place mult să lucrez pe mare, hârtie, pânză sau perete. Eu am terminat Artă murală, acolo am făcut frescă, sgrafitto, icoană, alsecco, mozaic, tempera cu emulsie, desen după model în mărime naturală creion&cărbune, documentare – foi mici de desen – după plante, insecte, animale în peniță, acuarelă, și toate mă ajută acum să mă desfășor și pe mic, și pe mare. Într-o expoziție, după cum gândesc eu acum, e monoton să ai doar lucrări mari sau doar lucrări mici. Lucrez în același timp la câteva lucrări mici, 6 sau 8 pânzuțe, sau doar la una mare. Nu combin mari cu mici. În ziua respectivă aleg dimensiunea, după cum mă simt, pentru cele mari îmi trebuie energie multă.

 

Mari Bucur - Copacul gândurilor

– Ținând cont că în arta contemporană se merge mult pe simplificare și minimalism, cum explici „aglomerarea” de imagini din lucrările tale?

– E o etapă, o poveste din viața mea. Se întâmplă multe, prea multe pentru cum sunt eu, sunt și dragi, dar sunt și urâte, merg toate prea rapid, sunt  concentrate, simplificate... Iar eu le adun pe pânze. Zi de zi un cântec de măcăleandru sau de codroș dimineața, cu un zgomot de drujbă, un fragment de poveste la piață între doi târgoveți și picăturile de rouă de pe fiecare firicel de iarbă, un metru pătrat de toporași în curtea școlii și nepalezii care pun dale. Aud și văd în același timp vibrația unui loc care se trezește, crește cu fiecare oră din zi. E altă trăire în fiecare zi, mă descompun și mă adun mereu, iar seara îmi aleg 6-7 culori, mereu altele, pun pe paletă câte un grăunte și povestesc ce mi-a rămas din zi. Voi simplifica și eu cu timpul, o să aleg doar sunetele și imaginile care-mi plac. Arta contemporană are la bază o idee, un concept. Tu poți să pui acolo și mult, și puțin. 

 – În expoziția recentă, Raiul meu, un căpătuț de lume, am descoperit că Mari Bucur e interesată și de arta ceva mai experimentală, de desfășurarea ideilor plastice pe suporturi atipice. Iar coperta Revistei Ateneu din iunie 2025 este ilustrată cu o pictură de-a ta. Mi-ai zis că e din perioada studenției tale. Lucrarea e mai abstractă față de cele din etapele ulterioare. Așadar, e mai veche această preocupare a ta pentru arta experimentală?

– Învățam atunci la tehici să folosim hârtia groasă pentru desen și pictură, o cașeram, măsuram 1 cm de jur împrejur și cu dosul caterului și rigla simulam o tăiere, apăsam ca să îndoim marginea pe care apoi o dădeam la dos cu aracet și o lipeam pe o planșetă mare, de 2 x 1,2 m, după ce aracetul se usca bine, dădeam foaia cu apă și iar așteptam să se usuce, iar rezultatul era o foaie perfect întinsă, era ușor să tragi linii drepte, fără riglă, să ștergi, să speli... Pictam cu emulsie de gălbenuș, ulei de in, oțet și miere, așa culorile erau extrem de prețioase, elegante. Nu am vândut lucrări din perioada de studenție, mi se spunea că-s frumoase, dar cam triste, pictam mult cu albastru de Prusia și verde vescică, așa că am căutat alte moduri de exprimare, alte tehnici, mi-am cumpărat o sută de culori acrilice, pânze, foiță și mixtion, șerlac, grunduri și-am lăsat tempera cu ou în mapă la păstrare pe câteva foi să-mi amintească de profii mei faini de atunci.

 

Mari Bucur - În mișcare

– Ești căsătorită cu un reputat critic de artă, Iulian Bucur. Bănuiesc că de multe ori primul ochi care vede o nouă creație de-a ta este al soțului tău, adică ochiul ce ar putea fi sever, cel al unui critic de artă. Faptul acesta te incită sau te incomodează?

– Mai degrabă îl întreb dacă se înțelege ce scriu. Ideea i-o povestesc și zice, da, e bine sau aaaa, asta ai vrut să zici? Că nu s-a înțeles asta... După ce termin un text și-l pun pe Facebook, mă sună să-mi spună că acolo nu sună românește, să izolez ceva între virgule, să scot o virgulă care nu are ce căuta acolo... Referitor la artă, îmi zice doar să mai repet lucrări care i-au plăcut ca temă. Nu mă incomodează, a învățat să nu mai fie așa sever cu timpul, doar calitatea îl interesează, nu doar la mine, la oricare dintre artiștii pe care-i promovează. Pe Mara, fata mea, o întreb și-mi zice tare fain. Fiul meu, David, nu se bagă, el îmi spune doar că asta i-a plăcut, iar asta nu.

 – Ești artistă și mamă a doi copii. A fost dificil de-a lungul timpului să împaci dragostea ta pentru artă cu obligațiile de familie? Timpul necesar dedicat educației copiilor ți-a „mâncat” din timpul pentru creație?

– Da, a fost cam greu, dar și tare, tare frumos. Acum mi-e dor constant de ei, sunt la școală de ani buni, adică plecați mereu, dar mă bucur că fac ce cred ei că e bine pentru ei. E firesc să ai și perioade mai lungi de pauză, se așază gândurile frumos după un timp, se țes idei noi, te maturizezi.

 

Mari Bucur - Inimă

– Din postările tale de pe Facebook, am observat că știi multe despre secretele și istoria icoanelor vechi creștine. De unde această pasiune? Când ai pictat pentru prima oară icoane?

– Am pictat în facultate câteva icoane. Am învățat să aleg lemnul, partea pe care se pictează, cum se șlefuiește, cum se prepară, lipești mai întâi tifon cu clei de oase încălzit la baie, apoi faci un amestec de cretă, clei, apă, și timp de 7 zile, 7 straturi cu o pensulă lată dau pe verticală și pe orizontală. Și după atâta efort, pictam icoana. Cu emulsie de gălbenuș, miere, ulei de in și oțet. De la închis la deschis... de la întuneric, spre lumină. Mulțumesc celor care m-au învățat toate astea, erau minunați toți, acum nu mai sunt printre noi, pictează cerul.

 

Mari Bucur - Lumi. Cer. Pământ. Ape

– Mi-e cunoscută dragostea ta pentru natură, ea se vede în multe dintre lucrările tale. Și în expoziția de grup 4Nest am remarcat la tine multe amintiri despre joc și joacă, destule secvențe duc cu gândul la o copilărie idilică, petrecută la bunici, aproape de natură...

– Doamne-Doamne a creat așa frumos... nu e zi să nu mă minunez de cum se nasc și cum apun cele vii, cum viață au, cum viață dau... Am pus la un moment dat desene făcute de copii în lucrările mele, tare bine s-au integrat. Eu am copilărit la Piatra-Neamț, am stat doar la bloc, mă jucam mult afară în vacanțe: Șotron, Omul negru, Țară, țară, vrem ostași!, Pătrățel, Coarda, Fazan... Cred că mi-a rămas o nostalgie... și tot dezvolt și repet jocul în arta pe care o fac.  

 – Te știu o iubitoare de cărți. Ce iubești mai mult: proza sau poezia?

– Cum am starea. Poezia e frumoasă, când vrei să asculți multe cuvinte frumoase adunate, așa ca o esență prețioasă, iar cu proza mă întind pe zile întregi, fac parte din povestea pe care o citesc, sunt ca într-un vis în care aștept să fiu purtată fără să fac vreun efort fizic și mă minunez mereu cât de frumos sunt înșiruite toate, cum și-au găsit locul și simțirea...

 – Chiar am constatat la tine o lejeritate a cuvântului așternut pe hârtie. Ai scris vreodată poezii sau proză?

– Nu am scris niciodată poezii. Îmi place mult să-mi povestesc lucrările. Cu fiecare am o legătură tare frumoasă și caldă. Le consider terminate când se așterne peste ele o pace, o lumină, câteodată chiar o vibrație. Știu când o lucrare e gata. Nu pot să povestesc mult, nu sunt așa construită, dar o părticică dau cu ușurință și cu plăcere.

 – Caietele pe care le aduci în expoziții, în care inviți vizitatorii să-și scrie impresiile, ar putea fi un material catalizator pentru proză (povestire sau jurnal). Ce sunt pentru tine aceste Caiete?

– E tare frumos ce primesc acolo. Martorii unei expoziții, care a fost la un moment dat. Scrisul de mână, pe care tot mai rar am ocazia să-l văd, mă înduioșează și-mi amintește de copilărie. Nu am timp să vorbesc despre lucrări cu lumea care-mi trece pragul expoziției și rămân nespuse atâtea gânduri frumoase și prețioase, m-am gândit că un caiet le păstrează, rezistă timpului. Le mulțumesc pentru puntea care se creează în timp, primim și dăm, oferim. Ne bucurăm împreună. 

 – Multe dintre picturile tale sunt muzicale, armonia culorilor făcându-le să vibreze. Te-a inspirat vreodată o lucrare din literatură sau un fragment muzical?  

– Așa cum am zis deja, am zile când pictez doar cu muzică. Muzica instrumentelor e cea care mă inspiră cel mai mult; mă ajută. Orașul are o muzică a sa cu un zgomot de fundal amestecat, multe zgomote la un loc egale și dense pulsează la unison, mai aproape de tine, auzi câteva secunde un fâlfâit de aripi, un ciripit sau un scârțâit; sunt sunete care completează povestea lucrărilor mele... Da, armoniile muzicale fac schimb cu armoniile cromatice. Ne integrăm.   

 

Mari Bucur - Cerc pe ape

– Am mai spus-o: arta ta mi se pare ca o terapie pentru suflet. Așa o gândești și tu, ca forță cathartică?

– Eu cred că toată arta trebuie să fie terapie. Când ești lângă o lucrare expusă într-un anumit loc ar fi plăcut să ai o stare bună, să-ți întreții gândurile și să le așezi la taifas cu lumea de acolo... De asta ținem artă în casă, la birou, în cabinet, nu?! E sigur terapie. Și pentru mine, după o zi grea cu muncă și stres, mă ajută gândul că am culori care îmi plac mult, le întind pe paletă și pornim în călătoria asta vie a stărilor, unde liniile se destramă, punctele se înmulțesc, cresc... Astfel, încet-încet apar motive de bucurie.

 – Picturile tale mă fac să călătoresc cu gândul în lumi fantastice. Tu ești o călătoare? Ce cauți să „vezi” într-o călătorie?

– Cu mintea mă plimb cel mai mult, călătoresc unde aș ajunge mai greu. În fața pânzei, zilnic, sunt într-un loc frumos. Locurile cu dealuri, munte sau câmpie au pornit toate de la o imagine adevărată, existentă. Mie îmi plac poveștile care încep din viața reală și se transformă în textură, strălucire, momentul zilei cald sau cel rece al nopții, stele și cer plumburiu și reflexele lor... Vibrații.

 

Mari Bucur - Călătoria fluturilor

– La final, să-mi fie iertat că-ți adresez o întrebare-clișeu: Ce proiecte ai?

– Încep mereu ceva. Unele idei rămân doar cu mine, altele prind forme și apar în lucrări. Îmi place mult când vă aud pe voi cum îmi continuați poveștile oral sau în scris, câteodată sunt diferite de-ale mele, alteori seamănă și eu cred că de asta e așa frumoasă lumea, pentru că suntem diferiți și ne completăm prin ceea ce muncim și creăm. Un proiect ar fi să schimb în dreptul meu puțin lumea.  

 

Dialog realizat de Violeta Savu (interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2025, pp. 24-25)

 

 

 

 

 

 

Seninătate, solidaritate și emoții de toamnă

Cu anumite locuri se întâmplă uneori să ai o experiență paradoxală, pe care de altfel, o poți avea și cu anumiți oameni: îți fac o impresie plăcută la prima vedere (vizită/întâlnire), fără să te marcheze „intersectarea”. Al doilea contact, survenit întâmplător sau nu, e de impact: după despărțire, simți că limitele sunt ale tale, dacă aveai răbdare și atenție, ai fi știut să privești în profunzime pentru a descoperi splendoarea. A treia întâlnire, mai mult ca sigur, se va desăvârși în... prietenie. Apoi, ți se face dor... Ni se face dor de anumite locuri, care se înscriu pe o hartă sentimentală, fără a fi locurile noastre natale sau în topurile atracțiilor turistice. Mie, de câțiva ani, când vine toamna, mi se face dor de Satul Bogdana, din comuna „Ștefan cel Mare”, județul Bacău. De câțiva ani, în acel sat, în apropierea mănăstirii Bogdana, se desfășoară Simpozionul „Zone strategice de creație”*. Anul acesta, între 25 octombrie 2025 și 1 noiembrie 2025, s-a desfășurat a cincea ediție. Delegată de Revista de cultură „Ateneu”, am petrecut aici două zile. În tabără, i-am întâlnit pe artiștii băcăuani – Dragoș Burlacu, Oana Gârbea, Geanina Ivu, Elena Lupașcu, Marius Crăiță-Mândră, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Maria Vlad – și pe artistul bucureștean Dan Badea. Cel mai mult îmi place să-i privesc pe pictori lucrând, întotdeauna păstrez o minimă distanță, imperios necesară pentru a nu-i incomoda.

În stânga - pictură de Dragoș Burlacu, 
în dreapta - pictură de Dan Badea

Dan Badea

Picturi de Geanina Ivu

Deși dificil de redat prin cuvinte, mi-am notat din cele văzute: la Dragoș Burlacu, pe o pânză, într-un square occidental, o femeie în vârstă hrănea, dintr-un buzunar al unui parpalac cenușiu, porumbei, iar pe o pânză neterminată, un cerb își umplea contururile cu cromatica unei frunze roșiatice; pe pânza Geaninei Ivu stăteau aninate în cuier cojoace tradiționale, 

Elena Lupașcu

prin bogăția de culori și contrastele puternice s-a obținut sugestia de greutate a materialului; la Oana Gârbea, dimpotrivă, materialul devine... diafan, iar motivul c

Oana Gârbea

ravatei conduce la ideea ancestralei rivalități masculin-feminin; Elena Lupașcu desenase amintirea ceremoniei petrecute cu câteva zile înainte în curtea mănăstirii, iar figurativul se completa cu linii abstracte, ce contribuiau la atmosfera de mister; la Dan Badea, abordările sunt psihologice, lucrările sale includ colaje, dar sunt dominate de figurativ: reprezentări de corpuri de adolescenți, surprinși cumva în „ralanti”  – un recurs la memorie; la Marius Crăiță-Mândră întâlnim un subiect din psihologia socială: „Maga” se numește pictura sa, cu o cromatică

În stânga, pictură de Geanina Ivu, 
dreapta jos - pictură de Marius Crăiță-Mândră

vibrantă și texturi tactile, dând impresia de tridimensional; Luminița Radu a început chiar aici o nouă etapă, cu lucrări religioase, puternice, am surprins-o lucrând la „Maica Domnului cu pruncul” (un tablou de dimensiuni mari, în cromatici cărămizii) în genunchi, la propriu, ceea ce mi-a relevat starea de smerenie; Bianca Rotaru are și ea abordări spirituale, continuând etapa ei despre Graal, așadar sacralitate și mister, artista a intensificat culorile, aducând laolaltă albastrul senin al cerului cu violetul și griurile de toamnă, în vreme ce lumina se revarsă din obiectul sfânt; Maria Vlad, atașată de aparatul ei foto, a surprins instantanee de poveste.

Luminița Radu

Bianca Rotaru

         Și poveste este tot ce se întâmplă în acest simpozion de creație artistică, desfășurat în colțul unui sat, cu rădăcini vechi și solide, un loc parcă vrăjit, căci e rupt de stridența și rumoarea orașelor, aici liniștea e profundă, semnalul la telefonul mobil e absent; doar în spațiul de cazare al frumoasei pensiuni rustice „La Ferma Veche” te poți conecta, prin wi-fi, la realitățile lumii. Cel mai bine a sintetizat artista Luminița Radu, într-o postare pe Facebook, sentimentul trăit aici: „O săptămână cu pace la Bogdana”.

           Oare ce ne atrage la acest loc? Fiecare ediție a simpozionului s-a desfășurat în toamnă târzie, când pădurea e îmbrăcată în nuanțe vibrante de galben, roșu și portocaliu (indiferent de tehnica și stilul ales, aceste cromatici le-am observat strecurate în lucrările plasticienilor), iar lumina soarelui domol se strecoară printre frunzele tot mai subțiri ale copacilor (în toate compozițiile există revărsări de lumini și supralumini; în unele, și o tainică blândețe). Solidaritatea între artiști conferă consistență și dinamism simpozionului. Vor veni austeritatea și frigul iernii, dar par foarte departe, căci focul din vatră deja arde la ceasul serilor răcoroase și, cel puțin la fel de intens, arde focul interior al artiștilor.

Dan Badea, Bianca Rotaru, Elena Lupașcu, Geanina Ivu, Luminița Radu, Oana Gârbea,
Ghiță Dohotaru (administrator La Ferma Veche), Marius Crăiță-Mândră, Dragoș Burlacu

Bianca Rotaru, Violeta Savu, Luminița Radu

* Simpozionul Zone strategice de creație, ediția a V-a, este un proiect cofinanțat de Consiliul Județean Bacău prin programul finațării nerambursabile din bugetul propriu pentru anul 2025, conform Legii nr. 350/2005. Echipa de implementare a proiectului: Geanina-Iustina Ivu Vlad – coordonator proiect și Maria Vlad-Zaharia – asistent proiect. Pe 8 octombrie 2025, la Atelierul de creție Geanina Ivu/Liliana Dumitriu, s-a vernisat expoziția cu lucrări de artă create la a V-a ediție a Simpozionului. 

Note: 1) Articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură ATENEU, noiembrie-decembrie, 2025

          2) Majoritatea imaginilor sunt făcute în Tabăra de la Bogdana, dar două sunt de pe simezele expoziției taberei