Mari BUCUR: „În fața pânzei, zilnic, sunt într-un loc frumos”

Violeta Savu în dialog cu Mari Bucur 

Violeta Savu: – Dragă Mari, cum te-ai prezenta prin cuvinte, din punct de vedere artistic, cuiva care nu cunoaște suficient activitatea ta?

Mari BUCUR: – M-am născut în 1976, în Piatra-Neamț, unde am și făcut Liceul de Arte  „Victor Brauner”, cu niște profesori minunați, dedicați și modești. Îi port cu mine mereu în tot ce fac, i-am asimilat, sunt primii mei formatori de frumos și încredere.  Din 1995 am urmat Universitatea Națională de Arte București, unde mi-am ales profesorii după tiparul celor din Piatra, calzi și buni. Mi-am obținut licența după cinci ani, în 2000, cu o lucrare despre Facerea Lumii. În Bacău, orașul în care m-am mutat din 2001, sunt mulți artiști buni și harnici, lângă care am expus des. Am făcut zece expoziții personale, începând cu una de icoane pe lemn, în anul 2005, Chipuri; au urmat expoziții de pictură, în anul 2008, Simțiri; în 2012, o personală la Mall Bacău – HelloArt; în 2013, Square; în anul 2017, Fireștenii; în anul 2018, Viețuiri; în anul 2018, Mari Bucur – pictură; în 2021, Suntem valuri ale aceleiași mări, suntem frunze ale aceluiași copac, suntem flori ale aceleiași grădini; anul acesta, Raiul meu, un căpătuț de lume.  În 2023, sub titlul 4NEST, am expus împreună cu Katy Andrieș, Florența Bogdan și Anca Mihăilă. Particip doar la expoziții care îmi fac plăcere și vreau să scap de clasicele formate de expunere sau prezentări. Sunt membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Bacău, din anul 2010. Îmi place să citesc, să trăiesc în prezența animalelor și a păsărilor, care mă relaxează și-mi dau idei. Pictez doar pe muzică, cel mai mult îmi plac Mozart, ABBA, Queen și muzica tradițională din toată lumea. Îmi puteți scrie la adresa maribucurpictura@gmail.com și mă găsiți pe Facebook și Instagram, căutând simplu, cu numele meu.  

 – Frumoase titluri ai la expoziții, poetice. E multă culoare și destul de multă poveste în picturile tale. Care sunt resursele interioare care declanșează explozia de culori?

– Îmi plac mult culorile, dar mai mult decât culorile, îmi plac nuanțele care se formează din culori. Mie îmi aduc bucurie. Îmi creează o stare după care tânjesc mereu. Culorile sunt viață. Te ridici dintr-un loc și faci câțiva pași și deja ochii tăi văd alte imagini, alte culori, alte forme. Lumina e cea care evidențiază, ne bucură, avem o stare bună; umbra, în schimb, întunericul, estompează valul de culori și subit devii mai meditativ, poate mai trist. Mie îmi fac bine culorile și nu mă mai satur de frumusețea lor. Asociez culorile cu latura pozitivă a vieții. Am câteva lucrări cu nuanțe de gri, negru, brun la care-mi doresc să pun mereu o pată de culoare, să le reduc din tristețe...

 

Mari Bucur - Câmpii înflorite

– Te desfășori la fel de bine atât pe pânze mici, cât și pe pânze de dimensiuni mari. Cum hotărăști de ce dimensiune va fi viitoarea lucrare? Se întâmplă să lucrezi simultan la o lucrare mică și una mare?

– Îmi place mult să lucrez pe mare, hârtie, pânză sau perete. Eu am terminat Artă murală, acolo am făcut frescă, sgrafitto, icoană, alsecco, mozaic, tempera cu emulsie, desen după model în mărime naturală creion&cărbune, documentare – foi mici de desen – după plante, insecte, animale în peniță, acuarelă, și toate mă ajută acum să mă desfășor și pe mic, și pe mare. Într-o expoziție, după cum gândesc eu acum, e monoton să ai doar lucrări mari sau doar lucrări mici. Lucrez în același timp la câteva lucrări mici, 6 sau 8 pânzuțe, sau doar la una mare. Nu combin mari cu mici. În ziua respectivă aleg dimensiunea, după cum mă simt, pentru cele mari îmi trebuie energie multă.

 

Mari Bucur - Copacul gândurilor

– Ținând cont că în arta contemporană se merge mult pe simplificare și minimalism, cum explici „aglomerarea” de imagini din lucrările tale?

– E o etapă, o poveste din viața mea. Se întâmplă multe, prea multe pentru cum sunt eu, sunt și dragi, dar sunt și urâte, merg toate prea rapid, sunt  concentrate, simplificate... Iar eu le adun pe pânze. Zi de zi un cântec de măcăleandru sau de codroș dimineața, cu un zgomot de drujbă, un fragment de poveste la piață între doi târgoveți și picăturile de rouă de pe fiecare firicel de iarbă, un metru pătrat de toporași în curtea școlii și nepalezii care pun dale. Aud și văd în același timp vibrația unui loc care se trezește, crește cu fiecare oră din zi. E altă trăire în fiecare zi, mă descompun și mă adun mereu, iar seara îmi aleg 6-7 culori, mereu altele, pun pe paletă câte un grăunte și povestesc ce mi-a rămas din zi. Voi simplifica și eu cu timpul, o să aleg doar sunetele și imaginile care-mi plac. Arta contemporană are la bază o idee, un concept. Tu poți să pui acolo și mult, și puțin. 

 – În expoziția recentă, Raiul meu, un căpătuț de lume, am descoperit că Mari Bucur e interesată și de arta ceva mai experimentală, de desfășurarea ideilor plastice pe suporturi atipice. Iar coperta Revistei Ateneu din iunie 2025 este ilustrată cu o pictură de-a ta. Mi-ai zis că e din perioada studenției tale. Lucrarea e mai abstractă față de cele din etapele ulterioare. Așadar, e mai veche această preocupare a ta pentru arta experimentală?

– Învățam atunci la tehici să folosim hârtia groasă pentru desen și pictură, o cașeram, măsuram 1 cm de jur împrejur și cu dosul caterului și rigla simulam o tăiere, apăsam ca să îndoim marginea pe care apoi o dădeam la dos cu aracet și o lipeam pe o planșetă mare, de 2 x 1,2 m, după ce aracetul se usca bine, dădeam foaia cu apă și iar așteptam să se usuce, iar rezultatul era o foaie perfect întinsă, era ușor să tragi linii drepte, fără riglă, să ștergi, să speli... Pictam cu emulsie de gălbenuș, ulei de in, oțet și miere, așa culorile erau extrem de prețioase, elegante. Nu am vândut lucrări din perioada de studenție, mi se spunea că-s frumoase, dar cam triste, pictam mult cu albastru de Prusia și verde vescică, așa că am căutat alte moduri de exprimare, alte tehnici, mi-am cumpărat o sută de culori acrilice, pânze, foiță și mixtion, șerlac, grunduri și-am lăsat tempera cu ou în mapă la păstrare pe câteva foi să-mi amintească de profii mei faini de atunci.

 

Mari Bucur - În mișcare

– Ești căsătorită cu un reputat critic de artă, Iulian Bucur. Bănuiesc că de multe ori primul ochi care vede o nouă creație de-a ta este al soțului tău, adică ochiul ce ar putea fi sever, cel al unui critic de artă. Faptul acesta te incită sau te incomodează?

– Mai degrabă îl întreb dacă se înțelege ce scriu. Ideea i-o povestesc și zice, da, e bine sau aaaa, asta ai vrut să zici? Că nu s-a înțeles asta... După ce termin un text și-l pun pe Facebook, mă sună să-mi spună că acolo nu sună românește, să izolez ceva între virgule, să scot o virgulă care nu are ce căuta acolo... Referitor la artă, îmi zice doar să mai repet lucrări care i-au plăcut ca temă. Nu mă incomodează, a învățat să nu mai fie așa sever cu timpul, doar calitatea îl interesează, nu doar la mine, la oricare dintre artiștii pe care-i promovează. Pe Mara, fata mea, o întreb și-mi zice tare fain. Fiul meu, David, nu se bagă, el îmi spune doar că asta i-a plăcut, iar asta nu.

 – Ești artistă și mamă a doi copii. A fost dificil de-a lungul timpului să împaci dragostea ta pentru artă cu obligațiile de familie? Timpul necesar dedicat educației copiilor ți-a „mâncat” din timpul pentru creație?

– Da, a fost cam greu, dar și tare, tare frumos. Acum mi-e dor constant de ei, sunt la școală de ani buni, adică plecați mereu, dar mă bucur că fac ce cred ei că e bine pentru ei. E firesc să ai și perioade mai lungi de pauză, se așază gândurile frumos după un timp, se țes idei noi, te maturizezi.

 

Mari Bucur - Inimă

– Din postările tale de pe Facebook, am observat că știi multe despre secretele și istoria icoanelor vechi creștine. De unde această pasiune? Când ai pictat pentru prima oară icoane?

– Am pictat în facultate câteva icoane. Am învățat să aleg lemnul, partea pe care se pictează, cum se șlefuiește, cum se prepară, lipești mai întâi tifon cu clei de oase încălzit la baie, apoi faci un amestec de cretă, clei, apă, și timp de 7 zile, 7 straturi cu o pensulă lată dau pe verticală și pe orizontală. Și după atâta efort, pictam icoana. Cu emulsie de gălbenuș, miere, ulei de in și oțet. De la închis la deschis... de la întuneric, spre lumină. Mulțumesc celor care m-au învățat toate astea, erau minunați toți, acum nu mai sunt printre noi, pictează cerul.

 

Mari Bucur - Lumi. Cer. Pământ. Ape

– Mi-e cunoscută dragostea ta pentru natură, ea se vede în multe dintre lucrările tale. Și în expoziția de grup 4Nest am remarcat la tine multe amintiri despre joc și joacă, destule secvențe duc cu gândul la o copilărie idilică, petrecută la bunici, aproape de natură...

– Doamne-Doamne a creat așa frumos... nu e zi să nu mă minunez de cum se nasc și cum apun cele vii, cum viață au, cum viață dau... Am pus la un moment dat desene făcute de copii în lucrările mele, tare bine s-au integrat. Eu am copilărit la Piatra-Neamț, am stat doar la bloc, mă jucam mult afară în vacanțe: Șotron, Omul negru, Țară, țară, vrem ostași!, Pătrățel, Coarda, Fazan... Cred că mi-a rămas o nostalgie... și tot dezvolt și repet jocul în arta pe care o fac.  

 – Te știu o iubitoare de cărți. Ce iubești mai mult: proza sau poezia?

– Cum am starea. Poezia e frumoasă, când vrei să asculți multe cuvinte frumoase adunate, așa ca o esență prețioasă, iar cu proza mă întind pe zile întregi, fac parte din povestea pe care o citesc, sunt ca într-un vis în care aștept să fiu purtată fără să fac vreun efort fizic și mă minunez mereu cât de frumos sunt înșiruite toate, cum și-au găsit locul și simțirea...

 – Chiar am constatat la tine o lejeritate a cuvântului așternut pe hârtie. Ai scris vreodată poezii sau proză?

– Nu am scris niciodată poezii. Îmi place mult să-mi povestesc lucrările. Cu fiecare am o legătură tare frumoasă și caldă. Le consider terminate când se așterne peste ele o pace, o lumină, câteodată chiar o vibrație. Știu când o lucrare e gata. Nu pot să povestesc mult, nu sunt așa construită, dar o părticică dau cu ușurință și cu plăcere.

 – Caietele pe care le aduci în expoziții, în care inviți vizitatorii să-și scrie impresiile, ar putea fi un material catalizator pentru proză (povestire sau jurnal). Ce sunt pentru tine aceste Caiete?

– E tare frumos ce primesc acolo. Martorii unei expoziții, care a fost la un moment dat. Scrisul de mână, pe care tot mai rar am ocazia să-l văd, mă înduioșează și-mi amintește de copilărie. Nu am timp să vorbesc despre lucrări cu lumea care-mi trece pragul expoziției și rămân nespuse atâtea gânduri frumoase și prețioase, m-am gândit că un caiet le păstrează, rezistă timpului. Le mulțumesc pentru puntea care se creează în timp, primim și dăm, oferim. Ne bucurăm împreună. 

 – Multe dintre picturile tale sunt muzicale, armonia culorilor făcându-le să vibreze. Te-a inspirat vreodată o lucrare din literatură sau un fragment muzical?  

– Așa cum am zis deja, am zile când pictez doar cu muzică. Muzica instrumentelor e cea care mă inspiră cel mai mult; mă ajută. Orașul are o muzică a sa cu un zgomot de fundal amestecat, multe zgomote la un loc egale și dense pulsează la unison, mai aproape de tine, auzi câteva secunde un fâlfâit de aripi, un ciripit sau un scârțâit; sunt sunete care completează povestea lucrărilor mele... Da, armoniile muzicale fac schimb cu armoniile cromatice. Ne integrăm.   

 

Mari Bucur - Cerc pe ape

– Am mai spus-o: arta ta mi se pare ca o terapie pentru suflet. Așa o gândești și tu, ca forță cathartică?

– Eu cred că toată arta trebuie să fie terapie. Când ești lângă o lucrare expusă într-un anumit loc ar fi plăcut să ai o stare bună, să-ți întreții gândurile și să le așezi la taifas cu lumea de acolo... De asta ținem artă în casă, la birou, în cabinet, nu?! E sigur terapie. Și pentru mine, după o zi grea cu muncă și stres, mă ajută gândul că am culori care îmi plac mult, le întind pe paletă și pornim în călătoria asta vie a stărilor, unde liniile se destramă, punctele se înmulțesc, cresc... Astfel, încet-încet apar motive de bucurie.

 – Picturile tale mă fac să călătoresc cu gândul în lumi fantastice. Tu ești o călătoare? Ce cauți să „vezi” într-o călătorie?

– Cu mintea mă plimb cel mai mult, călătoresc unde aș ajunge mai greu. În fața pânzei, zilnic, sunt într-un loc frumos. Locurile cu dealuri, munte sau câmpie au pornit toate de la o imagine adevărată, existentă. Mie îmi plac poveștile care încep din viața reală și se transformă în textură, strălucire, momentul zilei cald sau cel rece al nopții, stele și cer plumburiu și reflexele lor... Vibrații.

 

Mari Bucur - Călătoria fluturilor

– La final, să-mi fie iertat că-ți adresez o întrebare-clișeu: Ce proiecte ai?

– Încep mereu ceva. Unele idei rămân doar cu mine, altele prind forme și apar în lucrări. Îmi place mult când vă aud pe voi cum îmi continuați poveștile oral sau în scris, câteodată sunt diferite de-ale mele, alteori seamănă și eu cred că de asta e așa frumoasă lumea, pentru că suntem diferiți și ne completăm prin ceea ce muncim și creăm. Un proiect ar fi să schimb în dreptul meu puțin lumea.  

 

Dialog realizat de Violeta Savu (interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2025, pp. 24-25)

 

 

 

 

 

 

Seninătate, solidaritate și emoții de toamnă

Cu anumite locuri se întâmplă uneori să ai o experiență paradoxală, pe care de altfel, o poți avea și cu anumiți oameni: îți fac o impresie plăcută la prima vedere (vizită/întâlnire), fără să te marcheze „intersectarea”. Al doilea contact, survenit întâmplător sau nu, e de impact: după despărțire, simți că limitele sunt ale tale, dacă aveai răbdare și atenție, ai fi știut să privești în profunzime pentru a descoperi splendoarea. A treia întâlnire, mai mult ca sigur, se va desăvârși în... prietenie. Apoi, ți se face dor... Ni se face dor de anumite locuri, care se înscriu pe o hartă sentimentală, fără a fi locurile noastre natale sau în topurile atracțiilor turistice. Mie, de câțiva ani, când vine toamna, mi se face dor de Satul Bogdana, din comuna „Ștefan cel Mare”, județul Bacău. De câțiva ani, în acel sat, în apropierea mănăstirii Bogdana, se desfășoară Simpozionul „Zone strategice de creație”*. Anul acesta, între 25 octombrie 2025 și 1 noiembrie 2025, s-a desfășurat a cincea ediție. Delegată de Revista de cultură „Ateneu”, am petrecut aici două zile. În tabără, i-am întâlnit pe artiștii băcăuani – Dragoș Burlacu, Oana Gârbea, Geanina Ivu, Elena Lupașcu, Marius Crăiță-Mândră, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Maria Vlad – și pe artistul bucureștean Dan Badea. Cel mai mult îmi place să-i privesc pe pictori lucrând, întotdeauna păstrez o minimă distanță, imperios necesară pentru a nu-i incomoda.

În stânga - pictură de Dragoș Burlacu, 
în dreapta - pictură de Dan Badea

Dan Badea

Picturi de Geanina Ivu

Deși dificil de redat prin cuvinte, mi-am notat din cele văzute: la Dragoș Burlacu, pe o pânză, într-un square occidental, o femeie în vârstă hrănea, dintr-un buzunar al unui parpalac cenușiu, porumbei, iar pe o pânză neterminată, un cerb își umplea contururile cu cromatica unei frunze roșiatice; pe pânza Geaninei Ivu stăteau aninate în cuier cojoace tradiționale, 

Elena Lupașcu

prin bogăția de culori și contrastele puternice s-a obținut sugestia de greutate a materialului; la Oana Gârbea, dimpotrivă, materialul devine... diafan, iar motivul c

Oana Gârbea

ravatei conduce la ideea ancestralei rivalități masculin-feminin; Elena Lupașcu desenase amintirea ceremoniei petrecute cu câteva zile înainte în curtea mănăstirii, iar figurativul se completa cu linii abstracte, ce contribuiau la atmosfera de mister; la Dan Badea, abordările sunt psihologice, lucrările sale includ colaje, dar sunt dominate de figurativ: reprezentări de corpuri de adolescenți, surprinși cumva în „ralanti”  – un recurs la memorie; la Marius Crăiță-Mândră întâlnim un subiect din psihologia socială: „Maga” se numește pictura sa, cu o cromatică

În stânga, pictură de Geanina Ivu, 
dreapta jos - pictură de Marius Crăiță-Mândră

vibrantă și texturi tactile, dând impresia de tridimensional; Luminița Radu a început chiar aici o nouă etapă, cu lucrări religioase, puternice, am surprins-o lucrând la „Maica Domnului cu pruncul” (un tablou de dimensiuni mari, în cromatici cărămizii) în genunchi, la propriu, ceea ce mi-a relevat starea de smerenie; Bianca Rotaru are și ea abordări spirituale, continuând etapa ei despre Graal, așadar sacralitate și mister, artista a intensificat culorile, aducând laolaltă albastrul senin al cerului cu violetul și griurile de toamnă, în vreme ce lumina se revarsă din obiectul sfânt; Maria Vlad, atașată de aparatul ei foto, a surprins instantanee de poveste.

Luminița Radu

Bianca Rotaru

         Și poveste este tot ce se întâmplă în acest simpozion de creație artistică, desfășurat în colțul unui sat, cu rădăcini vechi și solide, un loc parcă vrăjit, căci e rupt de stridența și rumoarea orașelor, aici liniștea e profundă, semnalul la telefonul mobil e absent; doar în spațiul de cazare al frumoasei pensiuni rustice „La Ferma Veche” te poți conecta, prin wi-fi, la realitățile lumii. Cel mai bine a sintetizat artista Luminița Radu, într-o postare pe Facebook, sentimentul trăit aici: „O săptămână cu pace la Bogdana”.

           Oare ce ne atrage la acest loc? Fiecare ediție a simpozionului s-a desfășurat în toamnă târzie, când pădurea e îmbrăcată în nuanțe vibrante de galben, roșu și portocaliu (indiferent de tehnica și stilul ales, aceste cromatici le-am observat strecurate în lucrările plasticienilor), iar lumina soarelui domol se strecoară printre frunzele tot mai subțiri ale copacilor (în toate compozițiile există revărsări de lumini și supralumini; în unele, și o tainică blândețe). Solidaritatea între artiști conferă consistență și dinamism simpozionului. Vor veni austeritatea și frigul iernii, dar par foarte departe, căci focul din vatră deja arde la ceasul serilor răcoroase și, cel puțin la fel de intens, arde focul interior al artiștilor.

Dan Badea, Bianca Rotaru, Elena Lupașcu, Geanina Ivu, Luminița Radu, Oana Gârbea,
Ghiță Dohotaru (administrator La Ferma Veche), Marius Crăiță-Mândră, Dragoș Burlacu

Bianca Rotaru, Violeta Savu, Luminița Radu

* Simpozionul Zone strategice de creație, ediția a V-a, este un proiect cofinanțat de Consiliul Județean Bacău prin programul finațării nerambursabile din bugetul propriu pentru anul 2025, conform Legii nr. 350/2005. Echipa de implementare a proiectului: Geanina-Iustina Ivu Vlad – coordonator proiect și Maria Vlad-Zaharia – asistent proiect. Pe 8 octombrie 2025, la Atelierul de creție Geanina Ivu/Liliana Dumitriu, s-a vernisat expoziția cu lucrări de artă create la a V-a ediție a Simpozionului. 

Note: 1) Articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură ATENEU, noiembrie-decembrie, 2025

          2) Majoritatea imaginilor sunt făcute în Tabăra de la Bogdana, dar două sunt de pe simezele expoziției taberei

Pescarul maltez

 

Jesmark Scicluna, în „Luzzu” 

                     Despre Luzzu (2021) putem spune că este un film rar, întrucât peisajul exotic al insulelor malteze a fost căutat adesea de marile case internaționale de film, dar există un număr limitat de realizări locale. Luzzu (cu distribuție și echipă de producție preponderent malteze, vorbit în limbile malteză și engleză) este debutul regizorului Alex Camilleri în lungmetraj; tot el semnează scenariul. La fel ca mult mai cunoscuta regizoare de origine chineză Chloé Zhao, regizorul maltez optează să introducă în distribuție, alături de actori profesioniști, non-actori. Astfel, Jesmark Scicluna deține chiar rolul principal. De profesie pescar și în viața reală, îl interpretează pe Jesmark Saliba, un bărbat în jur de treizeci și ceva de ani care își câștigă existența prin pescuitul tradițional, cu firul și năvodul. Jesmark Saliba împreună cu vărul său David (David Scicluna) ies zilnic în larg cu o barcă din lemn, de peste 100 de ani, viu colorată, o luzzu (barcă de pescuit tipic malteză).

Jesmark Scicluna și Michela Farrugia

        Luzzu este martoră (devenind personaj esențial) la toată drama de familie a lui Jesmark, căci frumoasa sa soție, Denise (Michela Farrugia, actriță profesionistă), aduce pe lume un prunc plăpând pentru a cărui dezvoltare sunt necesare medicamente și hrană costisitoare. Dar totul pare a fi împotriva lui Jesmark: soția lui îl presează să aducă mai mulți bani, soacra (o femeie din înalta societate) este severă, ipocrită și lipsită de empatie, noua legislație UE pentru pescuit impune reguli ce-i limitează drastic capturile, în piața de pește marfa îi este anihilată de puterea marilor comercianți („peștele cel mare îl înghite pe cel mic”), iar barca necesită reparații majore.

          Jesmark nu e dinamic, tenace și întreprinzător așa cum a fost, de exemplu, pescarul Angelo Vasallo, personaj real, primar al comunei Policca (provinicia Salerno, regiunea Campania, Italia) din 1995, până la moartea sa brutală din 2004. Angelo Vasallo a făcut lucruri remarcabile pentru prosperitatea comunei: a introdus tehnologii ecologice marine, a modernizat străzile, a luptat înverșunat împotriva corupției și a traficului de droguri, a dezvoltat industria turismului. Povestea emoționantă a primarului pescar e transpusă elocvent în filmul de televiziune Il sindaco pescatore (2016, regie, Maurizio Zacarro, scenariu, Salvatore Basile, rolul principal e interpretat cu aplomb de reputatul actor Sergio Castellitto).

Sergio Castellitto, în Il sindaco pescatore

Cei doi pescari – Angello și Jesmark – au în comun dragostea puternică față de familie și un soi de semeție pozitivă, dar temperamentele lor sunt opuse. Primarul pescar era un tip extravertit, pescarul maltez este un interiorizat.

        La propriu, în Luzzu, apele mediteraneene seduc cu strălucirea lor azurie, la figurat, apele „liniștite” din sufletul lui Jesmark plutesc în întuneric... Pescarul maltez se străduiește să își câștige cinstit pâinea, dar eșecurile îl demotivează și în cele din urmă recurge la fapte imorale. Conștientizează la scurt timp că păcatele aruncă umbre lungi, iar aceste umbre pot amenința chiar propria familie. Află o soluție de salvare etică, dar condiționată de renunțarea la tradiție. Alege să o rupă definitiv cu trecutul... De mare impact este secvența când în spatele lui Jesmark, luzzu agonizează scrâșnind la fel ca alte zeci de bărci anonime, dezmembrate pentru fier vechi, culorile ei vibrante se estompează și se amestecă, iar stăpânul ei nu întoarce o clipă capul. Jesmark merge tot înainte, impasibil, spre un viitor, posibil favorabil din punct de vedere material, dar tot mai indiferent față de ritualuri și memoria străbunilor, lipsit de identitate. Pescuitul cu fir și plasă are rădăcini sacre, căci ne amintim cele două pescuiri minunate din Evanghelie; prima petrecută înainte de Patimile lui Iisus, a doua, după Învierea Lui. Ne amintim cum Mântuitorul îl liniștește prin Cuvânt pe Petru, și el un simplu pescar: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc, V, 10). Într-adevăr, Sf. Petru ajunge să-și pună „viața pentru vestirea Evangheliei și pentru creștinii pe care i-a păstorit” (Preot Ciprian Florin Apetrei). Contemporan cu noi, Angelo Vasallo și-a depășit condiția de pescar, strălucirea realizărilor sale pământești e amplificată de sacrificiul său, murind ca un erou. Dar unde se situează Jesmark pe o scară spirituală? Filmul Luzzu are un final deschis, cu tentă optimistă, insuflând încredere că Jesmark și familia lui se vor îndrepta într-o direcție bună. Performanța actorului neprofesionist Jesmark Scicluna este uluitoare – în contrast cu robustețea sa fizică, gesturile, cuvintele, privirile sale molcome au asupra spectatorilor efect magnetic.

Filmat în portul Marsaxlokk și în orașul Birzebbuga, Luzzu este o bijuterie cinematografică. Regizor de imagine este experimentatul artist de origine franceză Léo Lefèvre (a cărui cameră, după cum afirmă criticul de film Tomris Laffly, este mereu „atentă la umbre, culori calde și reflexii”). Recomand cu căldură să vizitați site-ul oficial al lui Lefèvre – https://www.leolefevre.com – arta sa experimentală și fotografică este fascinantă. 

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 674 al Revistei „Ateneu”, octombrie 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul revistei)

Bun-gust din belșug

Benoît Magimel și Juliette Binoche

       The taste of things – ce festin culinar, ce festin vizual! O bucătărie foarte bine utilată, fremătătoare ca un furnicar, agitația contrastează cu focul mocnind în vatră. Pe soba cu plite de fontă tronează oale imense, în una se așază pături de carne, peste care se toarnă apă fierbinte, diversitatea legumelor încântă cromatic, supa se strecoară nu cu o paletă perforată, ci cu o pânză albă imaculată, de parcă s-ar face, pentru animalele sacrificate, un ritual de astrucare. Preparatele făcute aici, deopotrivă fanteziste, consistente și hrănitoare au drept autori: Dodin Bouffant, un chef creativ, riguros și orgolios; Eugénie, o bucătăreasă pricepută în a da viață rețetelor culinare, intuitivă și tandră; Violette, un ajutor de bucătar, care „nici apa nu știe prea bine să o fiarbă”, dar ea dă tonul cumpătării și, chiar dacă ne aflăm la sfârșitul secolului XIX, un HR al micii echipe (HR = Human Resources), fiindcă o va introduce patronilor pe foarte tânăra Pauline, novice plină de har, motor întru durabilitate.

       Dodin Bouffant și Eugénie – amândoi se află în toamna vieții lor și sunt stâlpii acestei uluitoare bucătării franceze, lucrând împreună de peste 20 de ani. Între ei există o chimie formidabilă, sincronizarea lor e perfectă. Atracția depășește granițele bucătăriei. Într-o zi, când luau gustări în splendida lor grădină, Dodin îi cere voie lui Eugénie să-i treacă pragul camerei după lăsarea serii. Eugénie preferă discreția, subtil îl dojenește, dar în multe nopți îl așteaptă cu ușa descuiată. Într-o seară, pe pat, în clarobscur, un instantaneu à la Vermeer, torsul ei sculptat ca un diamant, cu pielea străluminoasă, o replică fidelă a pulpei alb-verzui din para atent confiată, ce înfrumuseța platoul cu bunătăți, darul lui pentru ea. Un maestru bucătar (chef, cum i se mai spune – cuvântul este derivat din termenul francez chef de cuisine, adică șeful unei bucătării), în afara de echipa ce-i pune în aplicare ideile gastronomice, pentru a-și proba creațiile mai are nevoie de un grup de gurmanzi. Aceștia sunt patru prieteni aleși pe sprânceană de Dodin, fiind oameni din înalta societate, iubitori de artă și literatură, care completează tabloul unei mese festive cu discuții intelectuale, cu polemici solide, purtate pe tonuri egale. Rafinament, respect, eleganță... Bun-gust din belșug!

      Caviar pe dosul palmei, calcan fiert în sos de lapte, lămâie și frunze verzi, verdețuri proaspete atent culese din apropiata grădină, unt limpezit curgând pe rumeneala coastei de vițel scoase din cuptor, surprinzătoarea senzație de rece de sub crusta de bezea caldă, smântână curgând în șuvoi subțire peste legumele sotate, supă groasă din fructe de mare, bucăți de salată verde fiartă pozând în soldăței căzuți la datorie pe suprafața tavei de copt... și alte preparate ce pot isteriza simțurile gustative. Imaginile nu pot revela aromele înnebunitoare, dar privitorul e fascinat/sedus de gesturi: gestul de a împrăștia sarea, gestul de a învârti în oala cu supă, gestul de a frământa aluatul, gestul de a așeza preparatele în tavă, chiar și gestul de a gusta – gesturi ce cuprind o infinită pasiune. Meritul de a reuși să reflecte arta culinară prin gesturi îi aparține, desigur, regizorului francez-vietnamez Anh Hung Tran. Nu ar fi reușit să realizeze acest excepțional film fără ajutorul chef-ului Pierre Gagnaire (responsabil pentru partea gastronomică a filmului) și fără cei doi actori din rolurile principale, titrații Benoît Magimel și Juliette Binoche. Foarte important este desigur romanul lui Marcel Rouffe, La vie et la passion de Dodin-Bouffant, care a fost adaptat pentru ecran de Anh Hung Tran. 

De fapt, regizorul Anh Hung Tran recidivează în a transpune pe ecran elemente de artă culinară. Sugestia aromelor este evidentă chiar din titlul primului său lungmetraj, producția vietnameză Mui du du xanh (The scent of green papaya/Mirosul de papaya verde, 1993), un film de o rară sensibilitate, oniric, despre care reputatul critic de film Roger Ebert, în introducerea cronicii sale, spunea că „este atât de calm și de dulce încât vizionarea lui e ca și cum ai asculta o muzică liniștitoare”.

Drama lansată în 2023, The taste of things, conține un twist: ceva neprevăzut se va întâmpla, ducând la destrămarea armoniei din bucătăria lui Dodin... Ne abținem de la spoilere... Ceea ce putem spune fără să dezvăluim din secretele filmului este că toamna e un simbol puternic, nu doar superbele peisaje cu copaci aurii și arămii impresionează (e locul să spunem că spendida cinematografie e asigurată de directorul Jonathan Ricquebourg), ci forța toamnei de a o stăpâni deplin pe Eugénie, apoi, forța de a-l prinde în capcana romantică a anxietății pe Dodin... Se poate împotrivi cineva sau ceva ademenitoarei melancolii a toamnei? Sărind peste iarnă, doar primăvara...

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 671-672 al Revistei „Ateneu”, iulie-august 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/)

Două cărți de poezie, o singură autoare - Tincuța Horonceanu Bernevic

 Un pelerinaj plin de poezie

    

Volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024) nu este primul experiment poetic religios al scriitoarei Tincuța Horonceanu Bernevic. Scriitoare prolifică, având la activ peste 15 cărți publicate, de diferite genuri (poezie, proză scurtă, roman, literatură pentru copii), avea să publice în 2021, la aceeași editură Limes, volumul Imnuri-acatiste pentru copii, o carte cu povestiri duhovnicești scrise în versuri, despre viețile și minunile unor sfinți din calendarul ortodox.

      Chiar dacă e tot cu filon religios, volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit e foarte diferit de Imnuri-acatiste pentru copii. Nu doar prin faptul că de data aceasta ne întâlnim cu poezie reflexivă, redată în vers alb, adresată în special cititorilor adulți. Individualitatea acestui volum constă în chiar sursa de inspirație: un pelerinaj în Țara Sfântă. Astfel, au rezultat peste 80 de pagini de poezie profundă (menționăm că volumul este bilingv, Alexandra Avram semnând traducerea în engleză), de foarte bună calitate literară și duhovnicească. De multe ori m-am gândit că există asemănări între poezia religioasă și poezia pentru copii: par ușor de scris, dar de fapt sunt genuri dificile, care nu pot fi abordate decât de cei mai aleși scriitori. Pe lângă sensibilitate, cultură generală solidă, stăpânirea tehnicii poetice, vocabularul bogat, diversitatea ideilor, mai e nevoie de sinceritate și de ceva indicibil, preaplin de inimă ar putea întrucâtva sugera acea inefabilă și rară calitate. Iar Tincuța Horonceanu Bernevic a demonstrat deja că dispune de aceste date, așadar Atunci nimeni nu s-a tocmit nu este o surpriză, ci o confirmare.

     Toate poemele din acest volum au ca principal filtru Cuvântul din Evanghelii. Desigur că autoarea relatează preponderent experiențe duhovnicești personale, dar se raportează permanent la Învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Ea reconstituie, într-un mod frisonant, odată cu etapele pelerinajului, cele mai importante evenimente din istoria creștinismului, aducând în actualitate povestea ancestrală, fie prin referințe autobiografice, fie prin referințe generale la istoria umanității.

     Copleșitor este amplul poem Via Dolorosa, alcătuit din paisprezece fragmente, ilustrând, după cum anticipează titlul, drumul plin de suferințe urmat de Domnul Iisus Hristos, cu Crucea pe umeri, de la pretoriu (unde a fost emisă sentința de condamnare la moarte), până la Golgota, locul unde a fost răstignit. Cităm parțial fragmentul XII: „se apropie furtuna / temătorii fug de întunericul de afară / întunericul dinăuntru era dens ca o smoală lichidă / dar nu i-a speriat / Maria privește cum / Își dă duhul în brațele Tatălui”.

      Ghenizaret, Arderi, Zidul Plângerii ș.a. surprind tainice momente de reculegere, în alternanță cu lupte duhovnicești care, atunci când sunt câștigate, fac posibilă capacitatea de transfigurare: „Păstrăm liniștea și ne strecurăm în piața largă / la gât purtăm cruciulițe din lemn de măslin / daruri de preț atârnând de un șnur negru / la Zidul Plângerii e Ziua de Șabat / ni se cere să ne ascundem crucile / umbrele își caută drumul / nu știm cine este Iisus / obosim când nu vrem să-I știm Răstignirea / liniștea e o decorațiune purtată la vedere / vântul se strecoară printre oameni / și-i împacă unii cu alții”. Titlul volumului este dat de ultimul vers al poemului Învierea lui Lazăr, un poem minimalist, în care pe lângă o doză sănătoasă de (auto)ironie, se strecoară o lecție despre cum sufletul nu poate fi redus la materie: „Lazăre scoală / se aude o voce clară / și pelerinii coboară în mormântul vechi / să vadă istoria vie / să-i simtă pulsul // eu nu cobor / mă tocmesc pentru suveniruri / fără tact / nu-mi place tocmeala [...] // Lazăre scoală / se aude o voce clară / atunci nimeni nu s-a tocmit”.

     Promisiunea Luminii se împlinește, iar minunea Învierii este cântată într-un imn în care credința are drept vecinătăți grația și imponderabilul: „Smoc de Lumină venită din cer / pătrunde în Sfântul Mormânt / Dumnezeu se face Lumină și ne atinge pe fiecare / Se împrăștie în jurul Lumii / și Se împarte în flăcărui mici mici / pe pământ și pe ape / prin cer și peste munți”.

    Cartea Atunci nimeni nu s-a tocmit/Back then nobody haggled, cu o fotografie pe coperta I realizată de autoare în Cetatea Ierusalimului, beneficiază pe coperta a IV-a de girul redutabilului scriitor Adrian Alui Gheorghe, din care decupăm: „Prin atingere de acele simboluri întemeietoare poezia se face rugăciune, o pace adâncă stinge toate războaiele știute și neștiute, inclusiv cele din sufletul fiecăruia. Tincuța Horonceanu-Bernevic reușește să transmită această emoție cu harul care se amplifică acolo unde «setea sufletului» primește picătura binefăcătoare a vieții fără pată și fără sfârșit”.

   (articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură „Ateneu”, aprilie, 2025)

Frumuseți fără seamăn în Femei de mătase

      

„Când vezi o fată ori o femeie frumoasă, ori un tânăr frumos, cugetă de îndată la frumusețea desăvârșită a desăvârșitei sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cele cerești și pământești – adică la Dumnezeu. Lui să-I aduci slavă, Celui ce din pământ face asemenea frumuseți fără seamăn”, spunea cândva Sfântul Ioan din Kronstadt (vezi vol. Omul își află pacea numai în Dumnezeu, Ed. Sophia, 2023, p. 120). Este ceea ce face, într-o măsură considerabilă, Tincuța Horonceanu Bernevic în volumul Femei de mătase (București, Ed. Bifrost, 2025): portretizează semeni, dezvăluindu-le nu atât frumusețea exterioară, cât cea interioară, punând accent pe latura sensibilă, spirituală („Și atunci nimeni nu a văzut ce am văzut eu / Urâta era tare frumoasă”). Fiindcă sunt expuse diferite tipologii umane, caracterizările pornind de la persoane reale (figuri celebre din istorie sau din lumea literară, rude apropiate, prietene, colege, femei pe care le-a întâlnit în copilărie în satul natal, femei cu rol important în procesul educației sale, dar și femei modeste, de la marginea societății etc.), s-ar putea găsi aproprieri între cartea Tincuței Horonceanu Bernevic și Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, cu amendamentul că poeta băcăuană are propriul ei construct, personajele, după cum indică și titlul, sunt majoritar feminine, iar în fiecare poezie găsim – direct sau indirect – reflecții despre a fi, a trăi, a face. 

        Trecem în revistă câteva portrete, notând că multe altele ar fi meritat evidențiate, dar spațiul nu ne permite.

       Nina reprezintă maturizarea femeii, iar în poemul eponim, apare motivul oglinzii, se evocă un ritual de nuntă și sunt sugerate intersecțiile/suprapunerile erosului cu thanatosul. Însingurata Zenovia incarnează supraviețuirea, nu doar a ei ca persoană, ci a limbii române. Raveica este simbol al maternității, dar în povestea sa se strecoară multă suferință, ulterior, răzvrătirea împotriva bolii. Moașa din Femeia fără nume asigură perenitatea. Atât Mama, cât și Leonora, nașa Zamfira, Dragomira vin dintr-o lume arhaică & patriarhală, iar forța lor stă irecuzabil în iubire; de asemenea, prin ele se conservă tradițiile și obiceiurile. O rafinată lecție de virtuozitate oferă Feodosia (băcăuanii o vor recunoaște pe etnografa Feodosia Rotaru): „Feodosia toarce norul într-o clipă / și mâinile-i pricepute parcă dansează / făcând volute în aer / așa vom face și noi / așa vom face / ne strigăm în cor nepriceperea / în timp ce Feodosia deja e pe alt nor / torcând lumină pentru tot orașul”. Marcate de hazard, femei de la marginea societății, precum Ioana, Marița sau Mareșanca, uluiesc cu diada lumină-întuneric: „nu-i știe nimeni numele / e femeia lui Mereșan și atât / o cerșetoare / femeia merge încet prin mijlocul drumului prăfuit / ca un pom neroditor / ducându-și pe umărul mic și chircit / traista de lână în care înțeleaptă / și-a îngrămădit o câmpie în plină vară / și un cer sfâșiat de lumină”.

      Figuri luminoase sunt: prescornița Ileana (simbol al credinței); lipoveanca Liuba, care întruchipează hărnicia și generozitatea; Victoria, cea care aduce liniștea odihnitoare; blânda Saveta, care alungă frigul. Cu note suprarealiste, Fetița este poemul despre copilărie, candoarea și fantezia domină până la punctul terminus al maturizării. 

       În poeme precum Întâlnire, Eu nu aveam nimic, Sărbătorita, autoarea se dezvăluie boemă, calină, chiar ghidușă, dar și cu spirit calofil. Nimic nu e desuet, căci poeta are abilitatea de-a evita orice edulcorare, aplicând fără menajamente autoironia.

     Tulburătoare sunt însă câteva texte autobiografice, cuprinzând amărăciuni, dezamăgiri, boli și întâmplări tragice. Copleșitor este poemul dedicat fiului, pasărea moartă este metafora suferinței mamei al cărei copil moare la o vârstă foarte fragedă: „Cu brațele pline de flori / am poposit ca o pasăre neagră / la mormântul copilului meu”. Este descrisă o zi plină de forfotă, în contrast, sufletul femeii este zbatere, nu cu sens de viață, ci de neîntrerupt doliu. Epitaful din finalul poemului, în care auzim țipătul sfâșietor al unui cântec mut, este răvășitor: „Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor / poate că imediat ce plec / apucă buchetele cu mânuțele mici / le aruncă pe celelalte morminte și râde / vrea să mă vadă mereu / cu brațele încărcate de flori / scurmând pământul ca o pasăre neagră / necântătoare”.  

      Ne întoarcem la alte alese cuvinte de-ale Sfântului Ioan din Kronstadt (1829 – 1909): „Ziua este închipuirea vieții noastre pământești celei degrab trecătoare. Mai întâi dimineața, apoi ziua, iar mai pe urmă noaptea și, odată cu venirea nopții, a trecut ziua toată. Așa se scurge și viața. Mai întâi copilăria, asemenea zorilor unei dimineți, apoi adolescența și vârsta deplinătății, când soarele urcă pe cer până la ceasul amiezii, apoi dacă dă Dumnezeu, bătrânețea, asemenea unui amurg, iar după ea moartea, de care nimeni nu se izbăvește. [...] Cât de sfâșietoare este pentru părinți moartea copiilor lor dragi, atunci când îi văd zăcând fără de suflare înaintea lor! [...] Moartea adevăratului creștin este doar un somn până la ziua învierii sau nașterea la o nouă viață”. Iată cum Ioan din Kronstadt, prin aceste pasaje, a concentrat preliminar mesajele și esența cărții poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, insuflând totodată întărire duhovnicească.

  (articol publicat de Violeta Savu în Revista Ateneu, iunie, 2025)

 

Resursele regenerării în poezia Gabrielei Gheorghișor

 

În volumul de debut în poezie al Gabrielei Gheorghișor („cunoscută drept critic literar de prim rang al generației de mijloc” – Vasile Spiridon, în prezentarea de pe coperta a IV-a), citim poeme preponderent narative, autobiografice, traversate de livresc, deopotrivă cerebrale și senzoriale. Chiar dacă reflectă tot soiul de regrete, deziluzii și anxietăți, poezia Gabrielei Gheorghișor stă în mod esențial sub semnul regenerării. Văduva plătește dublu (București, Ed. Cartea românească, 2025) se constituie din trei capitole: Destrămare, Cutia neagră și Bătălia.

    Destrămare este de fapt un amplu poem (versurile dense se întind pe 13 pagini), compus din gânduri, amintiri, impresii despre lumea înconjurătoare, instantanee din călătoriile fizice sau imaginare, redate alternativ cu introspecții. Fire analitică, poeta ajunge (și) la note aforistice: „Frumusețea divină doar este.”, „Patria e somn fără vise.”, „Nu știe oricine să bată toaca, / însă clopotul meu e mișcat și de vânt.”, „Viața e o flotă de avioane de hârtie / azvârlită în mare.”, „Orice boală e și metafizică”, „Un singur click e suficient pentru delete”. Astfel de „incizii” apar și în celelalte două secțiuni ale cărții, fiind strecurate pentru a atenua amarul unor decepții (chiar și atunci când sunt tăioase, causticitatea imprimă versurilor vitalitate). Sintagma sufletul meu destrămat (întâlnit și în formula sinonimă sufletul meu deșirat) concentrează laitmotivul durerii încă de la primele două versuri: „Sufletul meu destrămat ca o dantelă veche / nu mai poate înveli niciun suflet”, iar poemul se încheie ciclic, ca un uroborus, cu o întrebare ce depășește (sau chiar suprimă) retorica, fiindcă răspunsul nu poate evita echivocul, referirea la elementul creștin oferind multiple sensuri: „Sufletul meu destrămat / ca o cruce de lemn putrezită / se mai poate iar aduna?”

       Cutia neagră e bogată în amintiri, în exerciții de cunoaștere a propriului sine, uneori prin minuțioasă desfășurare... genealogică, cu accente puse pe nedreapta dominație masculină (însă fără a cădea în capcana unui feminism radical), pe corporalitate, feminitate, cât și pe aspecte tradiționale: „Am moștenit bolile femeilor din familia mea, / furia sângelui și gheara în gât, / nu știu dacă și longevitatea [...] // Am moștenit și puterile femeilor din familia mea, / lacrima, tămâia, rugăciunea, / știu să fac colivă și colaci, / știu să leg bănuții în pomnete, / am învățat să trag după mine moartea”. Chipul tatălui, dispărut prematur, când poeta era foarte mică (avea mai puțin de doi ani, aflăm din poemul autobiografic Catalogul traumelor) are ceva hipnotic. Poeta reconstituie din poveștile relatate de rude și din fotografiile rămase în albumul familiei nu doar portretul fizic al tatălui, ci personalitatea lui (iată, re-construcție imaginativă echivalentă regenerării), iar frumusețea lui rară, pentru că este ieșită din concretul real și din cel temporal, împlinește idealul: „Când eram fetiță, mă uitam la fotografia înrămată a tatălui meu / și credeam că asta e marea frumusețe”. Și văduvia se moștenește, văduvie transferată în celibat; în încercările vieții sau doar în simple accidente cotidiene, o femeie singură se lovește de multiple dezavantaje în lupta nedreaptă și inegală cu supremația masculină. În acest sens, reprezentativ e puternicul poem eponim, din care decupăm: „Văduva plătește dublu, zice mama, / o femeie singură este înșelată de toți – / mecanici, zugravi, instalatori – / ea știe că e înșelată, dar nu are ce face [...] // Eu sunt văduva tânără neîndoliată, / aproape veselă, aproape singură, / toate se strică treptat în casa văduvei, însă libertatea e o armură de oțel”.

    În Bătălia, descoperim un caracter de învingătoare, poeta dezvăluind cum stările de disconfort social și/sau existențial le-a putut depăși prin forță interioară. Ea a avut capacitatea de a preschimba propria fragilitate (tradusă în multe cazuri ca sensibilitate feminină) în resursă pozitivă, asociind-o cu revolta, raționalitatea și perseverența. Astfel, eul poetic e mai puțin retractil, dezinhibarea e favorizată, iar mărturisirile lirice încărcate de tristețe se citesc în altă cheie, de debușeu metafizic: „Am fost nevoită să mă dezbrac, / să-mi dau jos armura, să las scutul și armele. / Să sap o groapă pe sub ziduri, / să mă strecor pe brânci. / Mi-am julit coatele, genunchii, mi-am rupt unghiile, / dinții, am înghițit noroi. // Dincolo de ziduri nu eram decât eu”.

    Tonul confesiv și asemănătoare – în termenii lui Ion Pop – „strigăte de revoltă și de eliberare de condiția femeii oprimate de către autoritatea masculină” mă fac să apropii întrucâtva vocea Gabrielei Gheorghișor de cea a Martei Petreu, cu deosebirea că poezia puternică a Martei Petreu e caracterizată de „somația justițiară” (același Ion Pop, despre Marta Petreu), iar poezia Gabrielei Gheorghișor se remarcă printr-o continuă și neobosită căutare a echilibrului sufletesc.

P.S.: La câteva zile după apariția revistei, am aflat că Gabriela Gheorghișor este nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru 2024. Pe 2 iunie s-au anunțat câștigătorii: Gabriela Gheorghișor a primit din partea Uniunii Scriitorilor din România, pentru creația Văduva plătește dublu,  „Premiul pentru Cartea de Poezie pe anul 2024”. 

(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 669 al Revistei „Ateneu”, MAI 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/ )