Două cărți de poezie, o singură autoare - Tincuța Horonceanu Bernevic

 Un pelerinaj plin de poezie

    

Volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024) nu este primul experiment poetic religios al scriitoarei Tincuța Horonceanu Bernevic. Scriitoare prolifică, având la activ peste 15 cărți publicate, de diferite genuri (poezie, proză scurtă, roman, literatură pentru copii), avea să publice în 2021, la aceeași editură Limes, volumul Imnuri-acatiste pentru copii, o carte cu povestiri duhovnicești scrise în versuri, despre viețile și minunile unor sfinți din calendarul ortodox.

      Chiar dacă e tot cu filon religios, volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit e foarte diferit de Imnuri-acatiste pentru copii. Nu doar prin faptul că de data aceasta ne întâlnim cu poezie reflexivă, redată în vers alb, adresată în special cititorilor adulți. Individualitatea acestui volum constă în chiar sursa de inspirație: un pelerinaj în Țara Sfântă. Astfel, au rezultat peste 80 de pagini de poezie profundă (menționăm că volumul este bilingv, Alexandra Avram semnând traducerea în engleză), de foarte bună calitate literară și duhovnicească. De multe ori m-am gândit că există asemănări între poezia religioasă și poezia pentru copii: par ușor de scris, dar de fapt sunt genuri dificile, care nu pot fi abordate decât de cei mai aleși scriitori. Pe lângă sensibilitate, cultură generală solidă, stăpânirea tehnicii poetice, vocabularul bogat, diversitatea ideilor, mai e nevoie de sinceritate și de ceva indicibil, preaplin de inimă ar putea întrucâtva sugera acea inefabilă și rară calitate. Iar Tincuța Horonceanu Bernevic a demonstrat deja că dispune de aceste date, așadar Atunci nimeni nu s-a tocmit nu este o surpriză, ci o confirmare.

     Toate poemele din acest volum au ca principal filtru Cuvântul din Evanghelii. Desigur că autoarea relatează preponderent experiențe duhovnicești personale, dar se raportează permanent la Învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Ea reconstituie, într-un mod frisonant, odată cu etapele pelerinajului, cele mai importante evenimente din istoria creștinismului, aducând în actualitate povestea ancestrală, fie prin referințe autobiografice, fie prin referințe generale la istoria umanității.

     Copleșitor este amplul poem Via Dolorosa, alcătuit din paisprezece fragmente, ilustrând, după cum anticipează titlul, drumul plin de suferințe urmat de Domnul Iisus Hristos, cu Crucea pe umeri, de la pretoriu (unde a fost emisă sentința de condamnare la moarte), până la Golgota, locul unde a fost răstignit. Cităm parțial fragmentul XII: „se apropie furtuna / temătorii fug de întunericul de afară / întunericul dinăuntru era dens ca o smoală lichidă / dar nu i-a speriat / Maria privește cum / Își dă duhul în brațele Tatălui”.

      Ghenizaret, Arderi, Zidul Plângerii ș.a. surprind tainice momente de reculegere, în alternanță cu lupte duhovnicești care, atunci când sunt câștigate, fac posibilă capacitatea de transfigurare: „Păstrăm liniștea și ne strecurăm în piața largă / la gât purtăm cruciulițe din lemn de măslin / daruri de preț atârnând de un șnur negru / la Zidul Plângerii e Ziua de Șabat / ni se cere să ne ascundem crucile / umbrele își caută drumul / nu știm cine este Iisus / obosim când nu vrem să-I știm Răstignirea / liniștea e o decorațiune purtată la vedere / vântul se strecoară printre oameni / și-i împacă unii cu alții”. Titlul volumului este dat de ultimul vers al poemului Învierea lui Lazăr, un poem minimalist, în care pe lângă o doză sănătoasă de (auto)ironie, se strecoară o lecție despre cum sufletul nu poate fi redus la materie: „Lazăre scoală / se aude o voce clară / și pelerinii coboară în mormântul vechi / să vadă istoria vie / să-i simtă pulsul // eu nu cobor / mă tocmesc pentru suveniruri / fără tact / nu-mi place tocmeala [...] // Lazăre scoală / se aude o voce clară / atunci nimeni nu s-a tocmit”.

     Promisiunea Luminii se împlinește, iar minunea Învierii este cântată într-un imn în care credința are drept vecinătăți grația și imponderabilul: „Smoc de Lumină venită din cer / pătrunde în Sfântul Mormânt / Dumnezeu se face Lumină și ne atinge pe fiecare / Se împrăștie în jurul Lumii / și Se împarte în flăcărui mici mici / pe pământ și pe ape / prin cer și peste munți”.

    Cartea Atunci nimeni nu s-a tocmit/Back then nobody haggled, cu o fotografie pe coperta I realizată de autoare în Cetatea Ierusalimului, beneficiază pe coperta a IV-a de girul redutabilului scriitor Adrian Alui Gheorghe, din care decupăm: „Prin atingere de acele simboluri întemeietoare poezia se face rugăciune, o pace adâncă stinge toate războaiele știute și neștiute, inclusiv cele din sufletul fiecăruia. Tincuța Horonceanu-Bernevic reușește să transmită această emoție cu harul care se amplifică acolo unde «setea sufletului» primește picătura binefăcătoare a vieții fără pată și fără sfârșit”.

   (articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură „Ateneu”, aprilie, 2025)

Frumuseți fără seamăn în Femei de mătase

      

„Când vezi o fată ori o femeie frumoasă, ori un tânăr frumos, cugetă de îndată la frumusețea desăvârșită a desăvârșitei sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cele cerești și pământești – adică la Dumnezeu. Lui să-I aduci slavă, Celui ce din pământ face asemenea frumuseți fără seamăn”, spunea cândva Sfântul Ioan din Kronstadt (vezi vol. Omul își află pacea numai în Dumnezeu, Ed. Sophia, 2023, p. 120). Este ceea ce face, într-o măsură considerabilă, Tincuța Horonceanu Bernevic în volumul Femei de mătase (București, Ed. Bifrost, 2025): portretizează semeni, dezvăluindu-le nu atât frumusețea exterioară, cât cea interioară, punând accent pe latura sensibilă, spirituală („Și atunci nimeni nu a văzut ce am văzut eu / Urâta era tare frumoasă”). Fiindcă sunt expuse diferite tipologii umane, caracterizările pornind de la persoane reale (figuri celebre din istorie sau din lumea literară, rude apropiate, prietene, colege, femei pe care le-a întâlnit în copilărie în satul natal, femei cu rol important în procesul educației sale, dar și femei modeste, de la marginea societății etc.), s-ar putea găsi aproprieri între cartea Tincuței Horonceanu Bernevic și Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, cu amendamentul că poeta băcăuană are propriul ei construct, personajele, după cum indică și titlul, sunt majoritar feminine, iar în fiecare poezie găsim – direct sau indirect – reflecții despre a fi, a trăi, a face. 

        Trecem în revistă câteva portrete, notând că multe altele ar fi meritat evidențiate, dar spațiul nu ne permite.

       Nina reprezintă maturizarea femeii, iar în poemul eponim, apare motivul oglinzii, se evocă un ritual de nuntă și sunt sugerate intersecțiile/suprapunerile erosului cu thanatosul. Însingurata Zenovia incarnează supraviețuirea, nu doar a ei ca persoană, ci a limbii române. Raveica este simbol al maternității, dar în povestea sa se strecoară multă suferință, ulterior, răzvrătirea împotriva bolii. Moașa din Femeia fără nume asigură perenitatea. Atât Mama, cât și Leonora, nașa Zamfira, Dragomira vin dintr-o lume arhaică & patriarhală, iar forța lor stă irecuzabil în iubire; de asemenea, prin ele se conservă tradițiile și obiceiurile. O rafinată lecție de virtuozitate oferă Feodosia (băcăuanii o vor recunoaște pe etnografa Feodosia Rotaru): „Feodosia toarce norul într-o clipă / și mâinile-i pricepute parcă dansează / făcând volute în aer / așa vom face și noi / așa vom face / ne strigăm în cor nepriceperea / în timp ce Feodosia deja e pe alt nor / torcând lumină pentru tot orașul”. Marcate de hazard, femei de la marginea societății, precum Ioana, Marița sau Mareșanca, uluiesc cu diada lumină-întuneric: „nu-i știe nimeni numele / e femeia lui Mereșan și atât / o cerșetoare / femeia merge încet prin mijlocul drumului prăfuit / ca un pom neroditor / ducându-și pe umărul mic și chircit / traista de lână în care înțeleaptă / și-a îngrămădit o câmpie în plină vară / și un cer sfâșiat de lumină”.

      Figuri luminoase sunt: prescornița Ileana (simbol al credinței); lipoveanca Liuba, care întruchipează hărnicia și generozitatea; Victoria, cea care aduce liniștea odihnitoare; blânda Saveta, care alungă frigul. Cu note suprarealiste, Fetița este poemul despre copilărie, candoarea și fantezia domină până la punctul terminus al maturizării. 

       În poeme precum Întâlnire, Eu nu aveam nimic, Sărbătorita, autoarea se dezvăluie boemă, calină, chiar ghidușă, dar și cu spirit calofil. Nimic nu e desuet, căci poeta are abilitatea de-a evita orice edulcorare, aplicând fără menajamente autoironia.

     Tulburătoare sunt însă câteva texte autobiografice, cuprinzând amărăciuni, dezamăgiri, boli și întâmplări tragice. Copleșitor este poemul dedicat fiului, pasărea moartă este metafora suferinței mamei al cărei copil moare la o vârstă foarte fragedă: „Cu brațele pline de flori / am poposit ca o pasăre neagră / la mormântul copilului meu”. Este descrisă o zi plină de forfotă, în contrast, sufletul femeii este zbatere, nu cu sens de viață, ci de neîntrerupt doliu. Epitaful din finalul poemului, în care auzim țipătul sfâșietor al unui cântec mut, este răvășitor: „Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor / poate că imediat ce plec / apucă buchetele cu mânuțele mici / le aruncă pe celelalte morminte și râde / vrea să mă vadă mereu / cu brațele încărcate de flori / scurmând pământul ca o pasăre neagră / necântătoare”.  

      Ne întoarcem la alte alese cuvinte de-ale Sfântului Ioan din Kronstadt (1829 – 1909): „Ziua este închipuirea vieții noastre pământești celei degrab trecătoare. Mai întâi dimineața, apoi ziua, iar mai pe urmă noaptea și, odată cu venirea nopții, a trecut ziua toată. Așa se scurge și viața. Mai întâi copilăria, asemenea zorilor unei dimineți, apoi adolescența și vârsta deplinătății, când soarele urcă pe cer până la ceasul amiezii, apoi dacă dă Dumnezeu, bătrânețea, asemenea unui amurg, iar după ea moartea, de care nimeni nu se izbăvește. [...] Cât de sfâșietoare este pentru părinți moartea copiilor lor dragi, atunci când îi văd zăcând fără de suflare înaintea lor! [...] Moartea adevăratului creștin este doar un somn până la ziua învierii sau nașterea la o nouă viață”. Iată cum Ioan din Kronstadt, prin aceste pasaje, a concentrat preliminar mesajele și esența cărții poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, insuflând totodată întărire duhovnicească.

  (articol publicat de Violeta Savu în Revista Ateneu, iunie, 2025)

 

Resursele regenerării în poezia Gabrielei Gheorghișor

 

În volumul de debut în poezie al Gabrielei Gheorghișor („cunoscută drept critic literar de prim rang al generației de mijloc” – Vasile Spiridon, în prezentarea de pe coperta a IV-a), citim poeme preponderent narative, autobiografice, traversate de livresc, deopotrivă cerebrale și senzoriale. Chiar dacă reflectă tot soiul de regrete, deziluzii și anxietăți, poezia Gabrielei Gheorghișor stă în mod esențial sub semnul regenerării. Văduva plătește dublu (București, Ed. Cartea românească, 2025) se constituie din trei capitole: Destrămare, Cutia neagră și Bătălia.

    Destrămare este de fapt un amplu poem (versurile dense se întind pe 13 pagini), compus din gânduri, amintiri, impresii despre lumea înconjurătoare, instantanee din călătoriile fizice sau imaginare, redate alternativ cu introspecții. Fire analitică, poeta ajunge (și) la note aforistice: „Frumusețea divină doar este.”, „Patria e somn fără vise.”, „Nu știe oricine să bată toaca, / însă clopotul meu e mișcat și de vânt.”, „Viața e o flotă de avioane de hârtie / azvârlită în mare.”, „Orice boală e și metafizică”, „Un singur click e suficient pentru delete”. Astfel de „incizii” apar și în celelalte două secțiuni ale cărții, fiind strecurate pentru a atenua amarul unor decepții (chiar și atunci când sunt tăioase, causticitatea imprimă versurilor vitalitate). Sintagma sufletul meu destrămat (întâlnit și în formula sinonimă sufletul meu deșirat) concentrează laitmotivul durerii încă de la primele două versuri: „Sufletul meu destrămat ca o dantelă veche / nu mai poate înveli niciun suflet”, iar poemul se încheie ciclic, ca un uroborus, cu o întrebare ce depășește (sau chiar suprimă) retorica, fiindcă răspunsul nu poate evita echivocul, referirea la elementul creștin oferind multiple sensuri: „Sufletul meu destrămat / ca o cruce de lemn putrezită / se mai poate iar aduna?”

       Cutia neagră e bogată în amintiri, în exerciții de cunoaștere a propriului sine, uneori prin minuțioasă desfășurare... genealogică, cu accente puse pe nedreapta dominație masculină (însă fără a cădea în capcana unui feminism radical), pe corporalitate, feminitate, cât și pe aspecte tradiționale: „Am moștenit bolile femeilor din familia mea, / furia sângelui și gheara în gât, / nu știu dacă și longevitatea [...] // Am moștenit și puterile femeilor din familia mea, / lacrima, tămâia, rugăciunea, / știu să fac colivă și colaci, / știu să leg bănuții în pomnete, / am învățat să trag după mine moartea”. Chipul tatălui, dispărut prematur, când poeta era foarte mică (avea mai puțin de doi ani, aflăm din poemul autobiografic Catalogul traumelor) are ceva hipnotic. Poeta reconstituie din poveștile relatate de rude și din fotografiile rămase în albumul familiei nu doar portretul fizic al tatălui, ci personalitatea lui (iată, re-construcție imaginativă echivalentă regenerării), iar frumusețea lui rară, pentru că este ieșită din concretul real și din cel temporal, împlinește idealul: „Când eram fetiță, mă uitam la fotografia înrămată a tatălui meu / și credeam că asta e marea frumusețe”. Și văduvia se moștenește, văduvie transferată în celibat; în încercările vieții sau doar în simple accidente cotidiene, o femeie singură se lovește de multiple dezavantaje în lupta nedreaptă și inegală cu supremația masculină. În acest sens, reprezentativ e puternicul poem eponim, din care decupăm: „Văduva plătește dublu, zice mama, / o femeie singură este înșelată de toți – / mecanici, zugravi, instalatori – / ea știe că e înșelată, dar nu are ce face [...] // Eu sunt văduva tânără neîndoliată, / aproape veselă, aproape singură, / toate se strică treptat în casa văduvei, însă libertatea e o armură de oțel”.

    În Bătălia, descoperim un caracter de învingătoare, poeta dezvăluind cum stările de disconfort social și/sau existențial le-a putut depăși prin forță interioară. Ea a avut capacitatea de a preschimba propria fragilitate (tradusă în multe cazuri ca sensibilitate feminină) în resursă pozitivă, asociind-o cu revolta, raționalitatea și perseverența. Astfel, eul poetic e mai puțin retractil, dezinhibarea e favorizată, iar mărturisirile lirice încărcate de tristețe se citesc în altă cheie, de debușeu metafizic: „Am fost nevoită să mă dezbrac, / să-mi dau jos armura, să las scutul și armele. / Să sap o groapă pe sub ziduri, / să mă strecor pe brânci. / Mi-am julit coatele, genunchii, mi-am rupt unghiile, / dinții, am înghițit noroi. // Dincolo de ziduri nu eram decât eu”.

    Tonul confesiv și asemănătoare – în termenii lui Ion Pop – „strigăte de revoltă și de eliberare de condiția femeii oprimate de către autoritatea masculină” mă fac să apropii întrucâtva vocea Gabrielei Gheorghișor de cea a Martei Petreu, cu deosebirea că poezia puternică a Martei Petreu e caracterizată de „somația justițiară” (același Ion Pop, despre Marta Petreu), iar poezia Gabrielei Gheorghișor se remarcă printr-o continuă și neobosită căutare a echilibrului sufletesc.

P.S.: La câteva zile după apariția revistei, am aflat că Gabriela Gheorghișor este nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru 2024. Pe 2 iunie s-au anunțat câștigătorii: Gabriela Gheorghișor a primit din partea Uniunii Scriitorilor din România, pentru creația Văduva plătește dublu,  „Premiul pentru Cartea de Poezie pe anul 2024”. 

(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 669 al Revistei „Ateneu”, MAI 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/ )

Un rebel senzitiv

Dacă îmi va recomanda cineva o poezie atașându-i atributul „delicată”, cu siguranță asta ar fi, mai degrabă, o anti-reclamă făcută autorului ei. De aceea, în prezentarea cărții Mai mult decât atât (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024), țin să vă spun de la bun început că nu veți găsi în ea poezii delicate, ci unele fruste, persiflante și autopersiflante, parodice, satirice, autorul ei manifestând o luciditate tăioasă. De altfel, Val Mănescu este un poet aparte, cu un stil inconfundabil, ceea ce remarcă și eseistul Gheorghe Iorga pe coperta a patra: „Val Mănescu resetează manierele poetice de azi, cele convenabile particularităților sale artistice, și convertește lirismul personalizat într-un lirism tranzitiv, păstrând, uneori, avatarurile eului biografic... de la o carte la alta, poetul e mai mereu surprinzător, inventând teme și motive neașteptate și susținându-și imaginarul liric și convențiile estetice prin exprimări lingvistice purtând matca și marca «Val Mănescu»”.

   Dincolo de sarcasmul adesea afișat, poezia lui Val Mănescu ascunde multă trăire, revoltă împotriva nedreptății și chiar compasiune pentru suferința observată în jur. O altă caracteristică emblematică a acestui poet este disimularea; în consecință, trauma o camuflează în ironie și autoironie: „val ce nume închipuit mai e și ăsta / cum să scrii doar trei litere Amărâte / în catalogul celor neVii cum să nu hohotească clasa / când te cheamă Învățătorul suprem la tablă / dacă încă respiri teatral într-un mediu optim / pentru atingerea Obiectivelor prestabilite / și a parametrilor de performanță // acum e atât de târziu încât / începe / să fie prea Devreme”. Din loc în loc, izbucnesc mărturisiri despre sentimente copleșitoare de teamă, disperare, angoasă („mâinele ăla de care vorbeam altă dată/ [...] cine știe dacă mai vine”; „moare de tristețe o pasăre care uită să cânte”; „sunt doar o pată inutilă de sânge”), transmise într-un așa crescendo încât efectul nu este monotonia tipic bacoviană, ci empatia efervescentă. Cum nu vrea să renunțe la convențiile jocului, poetul a optat pe parcursul întregii cărți la un sincretism între mesajul liric și forma grafică a textelor, poeziile fiind tehnoredactate cu fonturi și caractere diferite. Nu se obțin însă caligrame à la Apollinaire; ceea ce creează Val Mănescu este un desen al propriului interior, cu stări ce alternează, de la unele foarte agitate, până la liniștire, care e de fiecare dată doar aparentă.

   Poezia lui Val Mănescu, chiar și atunci când are iz romantic, întrupează dualități cum ar fi: satiric/boem, efemer/statornic, memorie/uitare, intransigență/tandrețe, apropiere/îndepărtare, viață/moarte etc. Val Mănescu este un introvertit insolent, un rebel senzitiv, un sceptic idealist, un emfatic nonșalant. Nu cred că l-ar deranja aceste simetrii oximoronice pe cel care într-unul dintre numeroasele texte-autoportrete spune: „bine ca să fiu mai puțin emfatic înainte de urcarea la cer / șterg amprentele de pe rezerva ta de oxigen / la replica moartea vine oricum în extaz / din ultimul act al viitorului tău / iubirea funcționează într-o Epocă / în care regula E să nu-ți fie bine”. Cum nu cred că a fost doar autoironic atunci când la Mai mult decât atât a pus subtitlul „Volum cu poeme uneori bizare”, căci asociațiile abundente antinomice ar putea părea unui cititor comod... bizare.

   Sunt în această carte și grațioase evocări ale iubirilor din trecut, amintirile fiind generate de imagini sau de paradoxul unei trăiri ciclice. Confruntările dintre întâmplare și predestinare, dintre eros și thanatos, conștientizarea ireversibilității construiesc impresii de nostalgie (însă nimic edulcorat; chiar atunci când se alunecă în oniric, survine rapid, ca un duș rece, trezirea la realitatea crudă). Exemplific prin câteva fragmente din poemul Idilă juvenilă: „Te-am invitat să ne plimbăm în parc / Ca pe vremuri / Când erai invadatoarea nervului meu viu / zâmbeai fără milă uneltelor mele vechi iar eu / mă simțeam poet bolborosind / rugăciuni desenate pe scoarța copacilor / cu mâna stângă / momentul să ies din cartea pe care-o scriam / dacă din iubirea aceea nebună / se alegea praful și pulberea // [...] Îți țineam călcâiele în pumni / Pielea ta umpluse parcul de iasomie / semn că e o măsură în toate / Și-atunci ai spus / unu / pulsul circula prin arterele mele / peste viteza legală / inventând giumbușlucuri / dar / ce frig s-a făcut”.

   Cu fiecare carte Val Mănescu se reinventează, aduce ceva nou din încercările vieții, această carte făcând pereche cu cea anterioară – Totul e bine și nimic nu m-a durut (Bacău, Ed. Babel, 2023) –, ambele scrise în urma unor propriii experiențe-limită, transformate cathartic în poezie profundă. Poetul Robert Șerban punctează cu finețe că Val Mănescu reușește „o concentrare asupra dezastrului”. În fapt, Val Mănescu este și nu este același din volumele sale anterioare. Faptul că este recognoscibil este confirmat (și) de următoarele observații ale criticului Adrian Jicu, făcute într-o cronică la cartea Efectul Placebo (Babel, 2013), ce caracterizează și prezentul volum: – „Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenței poetice), stau neliniștile unui suflet care trăiește spaima neantului. Două sunt sursele acestei neliniști: spectrul morții și imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală și generatoare de poezie adevărată.” 

   În Mai mult decât atât, una dintre angoasele principale este boala incurabilă, implicit, teama de moarte, dar poetul anihilează maladivul, opunându-i strategic truculența. Astfel, poezia lui Val Mănescu nu are nimic afectat, nimic superficial; este tăioasă, inteligentă, în același timp, pe dedesubtul ei însumează destule tăceri, melancolii și efuziuni lirice.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 662 al Revistei ATENEU, octombrie, 2024
Revista se poate citi integral, în format pdf, aici, dând click: ATENEU, 662)

 Notă: Pe coperta I - Reproducere după lucrarea Princess (guașe pe carton, 38/52 cm), de Val Mănescu

Întâlniri fictive cu personaje menționate în evanghelii (poem)

 Mi-ar plăcea să-l pot iscodi pe ultimul iubit al samaritencei:

când Fotinia vestea în tot satul miracolul Întâlnirii,

pe el cum l-a influențat exemplul abandonării plăcerilor lumești?

 

Cu soția lui Petru aș avea o îndelungă conversație despre noaptea

când bărbatul i s-a întors acasă, după ce cocoșul îi declamase înfrângerea.

Sigur Petru i-a mărturisit despre întreita greșeală, în cugetul lui, de neiertat.

 

Parcă o văd luându-l în brațe, ștergându-i lacrimile, vorbindu-i

despre coexistența căinței cu înțeleapta iertare, îndrumându-l

în exersarea răbdării. Despre împăcare doar femeia știe că nu poate fi

imediată iertării, survenind după absolvirea probei de sacrificiu. 

 

Mi-ar fi plăcut să mă pot întâlni nu cu slăbănogul din Capernaum,

ci cu cei patru prieteni ai lui, cutezătorii cățărători pe ziduri,

îndrăzneții spărgători de acoperișuri. Aș fi împărtășit cu ei o poveste

 

din anul II de facultate, când o colegă de-a noastră s-a îmbolnăvit,

a făcut citostatice, i-a căzut părul; și-atunci cineva a propus

să ne radem cu toții pe cap. în vara aceea, am purtat șepci sau pălării,

iar profesorii credeau că-i un truc pentru fițuici.

până într-o zi, când colega noastră s-a dus la decanat cu actele medicale.

a doua zi aveam examen chiar cu doamna decan și, ce să vezi,

profa a intrat zâmbind în amfiteatru, iar noi nu ne-am mirat de noua ei

înfățișare: era leit Sinéad O’Connor, înainte de convertirea cântăreței la Islam.

Cât a scris subiectele pe tablă, băncile s-au umplut de șepci și pălării colorate.

 (poem publicat de Violeta Savu în numărul 643 al Revistei „Ateneu”, martie 2023; p. 8)

Poezia regizorului Abbas Kiarostami

La umbra copacilor (Alba Iulia, Editura OMG, 2023) este un volum ce cuprinde versuri scrise de cineastul iranian Abbas Kiarostami. De traducere (realizată indirect, din limba engleză) s-a ocupat poetul Vlad Drăgoi, care menționează: „Am tradus cele trei volume de poezii din antologia In the Shadow of Trees. The Collected Poetry of Abbas Kiarostami (Sticking Place Books, New York, 2016), tradusă din farsi de Iman Tavassoly și Paul Cronin”. Cum antologia cuprinde trei volume, ediția în limba română este, la rându-i, secționată în trei fascicule: „Un lup la pândă”, „Purtați de vânt”, „Vântul și frunza”.

De pe prima clapetă a cărții, reținem câteva informații biografice despre artistul iranian: „Cineast, fotograf, pictor și poet, Abbas Kiarostami (22 iunie 1940, Teheran – 4 iulie 2016, Paris) este cel mai cunoscut regizor al Noului Val iranian [...]. A fost implicat în realizarea a peste patruzeci de filme, scurtmetraje și documentare. Printre producțiile sale de mare succes se numără filmele trilogiei Koker – Unde este casa prietenului meu (1987), Viața merge înainte (1992), Printre măslini (1994) –, Close-up (1990), Vântul ne va purta (1999) și Gustul cireșelor (1997)”.

Lungmetrajul lansat în 1997, Gustul cireșelor (Ta’m e guilass/ Taste of cherry), câștigător al Palme d’Or, îl are ca personaj principal pe Mister Badii (Domnul Badii), a cărui ocupație nu este precizată, dar elevația limbajului sugerează profilul unui intelectual. Putem presupune că Badii are o condiție materială foarte bună, din moment ce conduce un Land Rover. În acest rol debutează, la o vârstă matură, actorul Homayoun Ershadi (n. 1947), care interpretează impecabil un personaj dificil. Badii a ajuns într-un punct în care simte „că nu mai poate continua” și se gândește la sinucidere ca soluție a curmării suferinței. Îl vedem mai mult la volanul mașinii sale, unde îi invită să-i fie tovarăși de călătorie pe câțiva oameni întâlniți întâmplător (un soldat kurd, un afgan care stă de pază la o fabrică de ciment, un student la teologie, un taxidermist în etate), dar face acest gest nu din generozitate, ci pentru că vrea să-i „angajeze” pentru o muncă stranie. Le mărturisește că intenționează să-și ia viața, că va lua pastile și se va așeza într-o groapă (una anume, prezentată cu precizie potențialilor săi „luntrași”; trimiterea la Charon este inevitabilă), dar își dorește ca în zori să vină cineva și să arunce peste trupul său inert câteva lopeți de pământ, iar acest efort îl va răsplăti cu o sumă mare de bani. Unii se cutremură auzind propunerea lui Badii, soldatul chiar îl crede nebun și fuge din mașină, fără să-i pese că se află pe un deal înfiorător de pustiu și de arid. Alții încearcă să-l înțeleagă, dar totodată vor să-i explice de ce este greșit să-ți iei viața. Majoritatea religiilor consideră sinuciderea un păcat, iar unul dintre personaje, ce respectă învățătura Coranului, îi spune lui Badii că a te sinucide e la fel cu a comite o crimă, răpești viața unei persoane, în cazul sinuciderii, persoana ești tu însuți. 

Dar Badii nu are nevoie de teorii, le cunoaște bine din cărți, nici de înțelegere nu are nevoie, pentru că mult mai important este ceea ce el simte, iar trăirea/suferința este doar a lui însuși și nu poate fi transferată nimănui. Bătrânul taxidermist, domnul Bagheri, este singurul care pare să cadă la învoială, dar după un timp (timp pe care îl prelungește într-un mod abil, propunând un drum mai lăturalnic, dar mai frumos), îi vorbește lui Badii despre bucuriile simple ale vieții: să admiri răsăritul sau un apus de soare, să vezi luna în nopțile senine, să bei apă dintr-un izvor. Dar mesajul cel mai important este propria lui experiență din anii tinereții, când și el a avut o tentativă de suicid, dar planul i-a fost schimbat radical de dudul de a cărui creangă încerca să-și prindă frânghia... Prin apariția neașteptată a unor copii, care doreau să se înfrupte din fructele copacului, dar erau prea scunzi să ajungă la crengile înalte, tânărul Bagheri a descoperit gustul miraculos al fructelor acelui pom. În film, singurul copac despre care se vorbește nu este un cireș, ci acest dud. Dudul și gustul fructelor sale au schimbat destinul unui om.

Abbas Kiarostami

Pe cât de narative sunt filmele lui Abbas Kiarostami, pe atât de minimaliste sunt poemele scrise de acesta. Pentru că sunt concentrate, se referă frecvent la natură și conțin imagini, poemele cineastului sunt asemănătoare cu haiku-urile, dar nu sunt haiku-uri deoarece nu respectă rigorile poemului japonez. Kiarostami a explicat nevoia sa de a scrie poezie: „Deseori, îmi apare în minte o imagine care stăruie atât de obsesiv, încât pur și simplu nu mă pot odihni până nu fac ceva cu ea, până nu o încorporez cumva în orice fel de proiect. În acest punct, poezia se dovedește a fi atât de la îndemână, atât de folositoare pentru mine. [...] Mi-ar lua extrem de mult timp să transpun toate aceste imagini în film. Ca să nu mai spun de cât de dificil mi-ar fi să găsesc un subiect de film care să le poată încorpora pe toate”.

Poezia lui Kiarostami nu este vizuală și doar atât, e aforistică, are conținut moralist, este densă, exprimând o bogăție de sentimente. Preocupările sale ontologice (vizibile în cinematografie) transpar și în încercările sale lirice. Imaginile devin metafore pentru: singurătate („Ecoul vântului/ pe străzile înguste./ Niciun trecător,/ nici măcar un câine.”), forță ascunsă în fragilitate („O sută de copaci mari/ au fost rupți/ de vânt./ Din puietul firav/ lipsesc/ doar două frunze.”), propagarea răului („Viermele iese/ din mărul infestat/ și intră într-unul proaspăt.”), ignoranță („Un om însetat/ doarme lângă un râu./ Un cerșetor/ doarme pe comoara îngropată.”), aspirație la cele înalte, fără a lua în seamă pericolul („Un puiet mic/ se înalță/ către cer,/ fără habar/ de tăișul toporului.”), potențialul curativ al poeziei („Negustorii de poezie/ aduceau versuri pe furiș/ în corăbii fără pânze./ Marinarii aruncau/ preaplinul de poezie în mare./ La farmacii, clienții primeau/ poezii/ drept rest.”). Nu lipsesc trimiterile la dragoste, prietenie și spiritualitate, aforismul „Ca să atingi Raiul/ ești silit să treci întâi prin iad.” se înrudește cu îndemnul Sfântului Siluan Athonitul: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Despre deznădejde este vorba și în filmul Taste of cherry. În ortodoxie, avem anumite rugăciuni care se spun în caz de deznădejde, spre exemplu, Sfântul Arsenie Capadocianul recomanda citirea psalmilor 69 și 70. Sfântul Ioan de Kronstadt, unei persoane care trece prin stări ca „îndoiala, îngrijorarea, descurajarea, tulburarea”, îi adresează acest sfat cald: „Cheamă din toată inima ta dulcele nume al lui Iisus Hristos, în care tu vei afla totul: și lumina, și încrederea, și mângâierea, și liniștirea; vei afla în El mai cu seamă bunătatea, mila, mărinimia”.

Spre final, în filmul Gustul cireșelor, regizorul introduce intenționat sincopa, firul narativ se întrerupe brusc, cu o secvență în care actorul din rolul principal, într-o pauză de la filmare, se leapădă de haina personajului. În final, în cadre tot mai largi, care-l includ pe însuși Kiarostami, sunt cuprinse trimiteri la arta cinematografică. E forfotă, deci e viață. Ca un exercițiu de imaginație, sfârșitul filmului l-am putea privi având în minte și ultimele versuri din cartea La umbra copacilor: „Să lăsăm în urmă/ fericirea și tristețea./ Să lăsăm în urmă/ despărțirea și împăcarea./ Să lăsăm în urmă/ cuvintele rele, fără sens/ și iubirile goale./ Să lăsăm totul/ în urmă”.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 647-648 al Revistei „Ateneu”, iulie-august 2023)

O veghe continuă

(impresii despre volumul de poezii „Altminteri nici n-am fi trăit”, de Mirela Bălan)

În volumul recent apărut, Altminteri nici n-am fi trăit (Cluj-Napoca, Ed. „Casa Cărții de Știință”, 2023), poeta Mirela Bălan descrie istoria unei întâmplări tragice. 
Un accident pe care soțul ei l-a avut la un zbor de parapantă s-a soldat cu răni severe, comă, zbatere între viață și moarte. Chiar dacă îmbracă și haina oniricului, experiențele relatate nu sunt din închipuire, aparțin crudei realități. Iar actul poetic devine un fel de spovedanie într-un spațiu intim, căruia i s-au fisurat, printr-un cataclism produs în viața personală, zidurile protectoare. Pe undeva, vom găsi în carte și o lecție moralizatoare despre cum într-un cuplu fiecare se poate salva prin celălalt. Autoarea ne arată cum în situații critice compasiunea are rolul ei în vindecare, dar acutele salvării sunt speranța, răbdarea și perseverența de a fi cu celălalt.

Realitatea frustă este atenuată de oniric în textele de largă respirație, mici narațiuni bogate în introspecții și analize psihologice. Textele Cu înghițituri mici sau De mai multe ori sfârșit etalează constelația familială în cazul traumei: suferința tatălui transmisă (ca o moștenire) fiului, transpunerea soției în situația soțului, schimbarea habitatului intim cu austeritatea spitalului, înlocuirea rutinei domestice cu cea medicală etc. Unele poeme conțin episoade de factură suprarealistă, în care poeta se întâlnește cu personaje misterioase ce pendulează între o lume concretă (dominată de suferință) și una ficțională (transfigurată de serenitate). Într-un poem, asistentele gravitează cu perfuzii în jurul soțului bolnav, ca într-un dans fantomatic.

Dacă poemele în proză sunt mai bogate în confesiuni, în poemele lirice am putea spune că se produce debușeul. În Bucuria nimicului, versurile sincopate subliniază tensiunea și o febrilitate aproape apocaliptică: „Noapte neagră. Adânc neagră. Mată. Mută. Împâclită./ Somn adânc./ O dihanie mă apasă în întuneric. Mă apasă până mă pune jos./ Mă apasă până mă lipește de podea. Gât îngustat. Gâfâi./ Nu mă opun. Nu se oprește. Mă apasă./ Mă apasă uniform. Presă uriașă. Corp la corp./ Carne de metal peste carne vie”. Încă nu știu surprinde momentul când o activitate manuală își leapădă caracterul banal, îmbrăcându-l pe cel existențialist. Un insignifiant instrument de cusut, acul, va fi instrumentul prin care se insinuează presimțirea tragicului: „Accidentul (zborul frânt) s-a produs de mai puțin de o oră. Eu încă nu știu. Lumea mea are încă aceleași coordonate, pe aceleași axe. Mi-am scurtat rochia și acum îi cos tivul pentru că nu peste mult timp urmează să ieșim în oraș. Chiar și așa, fără-ncetare îmi arunc ochii pe fereastră. Nu știu ce caut. Simt o neliniște. O nerăbdare. Nu știu cum să descriu mai clar. Un fior în degetele care țin acul”. Simbol al pericolului iminent, acul (și nu e o coincidență întâmplătoare că el este folosit și în chirurgie) devine motiv recurent; cităm prima strofă din Mai departe: „Închid și pun telefonul pe masă, cu fața în jos./ Privesc rochia și tivul neterminat/ și acul care atârnă în gol”.

Freud considera fundamentale în psihicul uman două instincte: Erosul și Thanatosul. Instincte aflate într-un aparent antagonism, ele se pot afla în simbioză. În Altminteri nici nu am fi trăit, orice atingere fizică implică durere, iar atingerea din imaginație dă vitalitate. Rolurile se schimbă în cuplu, bărbatul aflându-se între două lumi devine elementul fragil și vulnerabil, iar femeia își asumă rolul protector: „Dacă tu ai putea sta pe o parte câteva clipe,/ eu aș putea fi sarcina ta, sursa ta de energie,/ ori apartul tău de respirat,// un făt care-și ține părintele în viață./ Dacă ar putea vorbi, te-ar întreba/ cum e să te lași în seama lui.// Cum e să te lași în seama mea?”.

Mirela Bălan se află la a cincea carte de poezii, ea a mai publicat volumele Un sărut mai adânc, Supradoză, Tirania cercului, Alintpoeme. Nu știu dacă Altminteri nici n-am fi trăit este cea mai bună carte a ei, poate că da, dar cu siguranță, prin tema aleasă, se dinstinge de celelalte. Poeziile din Altminteri nici n-am fi trăit m-au dus cumva cu gândul la poeta poloneză Halina Poświatowska: și aceasta i-a dedicat soțului ei, care a suferit mult, zeci de poeme de o rară intensitate (anul trecut a apărut o antologie la Editura „Tracus Arte” din versurile poetei poloneze, intitulată Când vreau să trăiesc țip, în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan). Sigur, faptul că experiențele celor două poete au finalități opuse duc la multe diferențe, inspirația Halinei Poświatowska vine din tragedia morții, iar a Mirelei Bălan din izbânda supraviețuirii. Dar pendularea între Eros și Thanatos e prezentă la ambele poete, în inimile amândurora arde dorința de viață. Mirela Bălan asociază morții negația, e o metodă supremă de anulare a potențialului funest; exemplificăm cu primele strofe din poemul În răspăr primul pas: „Moarte, moarte, nu am spus niciodată moarte!// Am spus smulge tuburile de pe tine, tuburi și cabluri,/ Smulge-le, ia-ți ultima picătură de sânge/ Și pleacă.// Ți-au legat de pat mâinile și picioarele, cu cârpe,/ Tu te zbați și te zbați, dar lasă mâinile, lasă picioarele,/ Lasă cârpele. Dă-le drumul/ Și pleacă”. Dacă la Halina Poświatowska, drama morții determină spiritualizarea iubirii, la Mirela Bălan erosul va dizolva tanaticul, iar în partea a doua a cărții sale ne vom bucura că o ușă nouă se deschide spre o viață nouă, că membrii familiei se reunesc și luptă să revină la normalitate, chiar dacă vor mai simți pentru o vreme cicatrici sângerând. O altă poetă poloneză, Wisława Szymborska, dedica poezia Autonomia compatrioatei sale Halina Poświatowska și două versuri din acea poezie ar putea caracteriza volumul Altminteri nici n-am fi trăit: „Abisul nu ne desparte/ Abisul ne înconjoară”. Însă Mirela Bălan alege un motto personal, optând pentru simbolul giulgiului, astfel trimiterea la Înviere se subînțelege: „Foarte adâncă această strădanie de a desface giulgiul care leagă rana din care mă stropește Sânge”.

Altminteri nici n-am fi trăit este o carte tulburătoare, cu toate acestea, nu este pesimistă. Pentru că Altminteri nici n-am fi trăit nu e despre a-l privi pe cel iubit cum stă pe muchie de cuțit, ci despre metodele de-a toci zimții ascuțiți ai cuțitului. Cu iubire, cu răbdare, cu stoicism, cu spirit de sacrificiu. Jurnalul poetic al Mirelei Bălan descrie o veghe continuă și dezvăluie, prin intermediul literaturii, într-un mod sensibil și rarisim, o putere nebănuită care face posibil un miracol.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 644 al Revistei „Ateneu”,aprilie 2023)

 

 

Copilul Poeziei (note pe marginea filmelor The kindergarten teacher și Haganenet)

 

Imagine din filmul
The kindergarten teacher (2018)

Filmul The kindergarten teacher (2018, regie, Sara Colangelo) ne prezintă cazul lui Jimmy Roy (interpretat de Parker Sevak): un copil de cinci ani compune, în momente ca de transă, versuri minunate. În familia lui, nimeni nu observă talentul său ieșit din comun. De altfel, mama nici nu e prezentă, pentru că l-a părăsit lăsându-l în grija tatălui, iar acesta, managerul unui bar de noapte, e mercantil și desconsideră pasiunea pentru artă. Există totuși un unchi scriitor, dar care e blazat din cauza muncii de rutină de la ziarul unde-i angajat „doar ca să corecteze greșelile altora”; nici pe el nu îl impresionează talentul nepotului său. Filmul începe cu cadre din viața educatoarei acestui copil, Lisa (Maggie Gyllenhaal, cu o interpretare nuanțată, magistrală), o femeie un pic trecută de 40 de ani, dezamăgită de viața pe care o duce: soțul este cumsecade, dar insipid; fata ei adolescentă obișnuiește să o persifleze, iar alegerea băiatului de a se înscrie în Marină, în loc să opteze pentru studii universitare, o întristează. Pentru a umple golul din viața ei searbădă, se înscrie la un curs de poezie, adresat adulților. Din păcate, la primele ore, ceilalți cursanți îi critică versurile, pentru abundența de metafore „obosite”. Într-o zi de lucru, la grădiniță, Lisa îl aude pe elevul ei, timidul Jimmy, șoptind ca pentru sine propoziții scurte și armonioase. Cum nu-i lipsește sensibilitatea, femeia remarcă îndată frumusețea unei poezii simple, dar pline de prospețime: „Anna e frumoasă./ Suficient de frumoasă  pentru mine./ Soarele strălucește deasupra casei sale galbene./ E aproape ca un semn de la Dumnezeu”. Impresionată de această descoperire, o roagă pe bona (Rosa Salazar) care tocmai venise să preia copilul, dacă se mai întâmplă astfel de „episoade” miraculoase, să noteze imediat pe hârtie versurile murmurate.

Toate bune și frumoase până aici: nu poate fi decât lăudabil ca o educatoare să identifice talentul special al unui copil și să depună eforturi pentru a-l stimula. Lisa îi caută pe membrii familiei lui Jimmy, vrând să-i câștige drept aliați în dezvoltarea talentului poetic al copilului, dar reacțiile lor sunt contrare celor scontate, variind de la indiferență, la ostilitate. Pentru a fi mai convingătoare, ea face o paralelă cu geniul lui Mozart, care a început să compună muzică clasică încă de la vârsta de cinci ani: „Dar Mozart a fost hrănit de regi și regine. I-au masat mâinile obosite, l-au hrănit cu bomboane în timp ce el cânta la pian”, îi spune ea tatălui lui Jimmy. Norocul ei că individul nu știa nimic despre biografia lui Mozart, geniul-copil, care a strălucit la doar șase ani, când a fost special chemat pentru a concerta în fața familiei imperiale. Mozart a avut într-adevăr o copilărie fericită, dar viața sa, în care adesea s-a confruntat cu crize financiare, s-a dovedit zbuciumată și scurtă, artistul sfârșind în mizerie, prematur, la 35 de ani. Mentorul lui Mozart a fost propriul lui tată, el însuși artist, un violonist de excepție. Lisa își asumă ea acest rol pentru Jimmy, dar multe dintre acțiunile ei sunt lipsite de principii, de-a dreptul imorale sau necugetate. Mai întâi, la cursul de poezie, ea citește poezia lui Jimmy despre Anna ca și cum ar fi a ei. Am sperat că era doar o încercare de a le da o lecție colegilor de curs, cam ipocriți și aroganți, și cu proxima ocazie va deconspira identitatea micuțului autor. Însă la următoarea întrunire, ea primește cu satisfacție aprecierile profesorului (Gael García Bernal) pentru o nouă creație, fără să spună un cuvânt despre faptul că e compoziția unui copil de cinci ani. Dacă primul poem e caracterizat de o simplitate candidă și luminoasă, cel de-al doilea este mai dezvoltat și întunecat, atingând profunzimi referitoare la solitudine, neîmplinire și moarte: „Taurul stătea singur în curtea din spate./ Era atât de întuneric./ Am deschis ușa și am ieșit afară./ Vântul adia printre ramuri./ El mă privea,/ Ochi albaștri./ Continua să respire ca să rămână în viață./ Nu îl voiam./ Eram doar un băiat./ Spune da,/ spune da, orice ar fi”.

Filmul crește în tensiune după ce educatoarea îl forțează pe Jimmy să-și recite poemele într-o lectură publică, în acest mod autodemascându-se, dar nu e clar dacă intenția ei a fost de la bun început să facă acest lucru. Dorința ei înfocată este de a salva poezia din sufletul copilului. Dar această obsesie se amplifică, frizând fanatismul, iar în final femeia va fi condamnată pentru răpire de minori.

The kindergarten teacher (2018) este un remake al filmului israelian Haganenet (2014),

Imagine din filmul
Haganenet (2014)

scris și regizat de Nadav Lapid. Ambele filme sunt excelente, rezistă vizual (directorii de imagine sunt Pepe Avila del Pino, în 2018; și Shai Goldman, în 2014), iar actorii se achită cu succes de rolurile încredințate. Adaptarea din 2018 pune mai mult accent pe aspectele sufletești și psihologice. Haganenet, avându-i în rolurile principale pe Sarit Larry și Avi Shnaidman, conține cantitativ mai multă poezie decât remake-ul din 2018. O secvență ne-a prilejuit întâlnirea cu poezia celebrului scriitor israelian Meir Wieselteir: „În această seară citim poezii./ Dar lumea nu citește poezii în această seară,/ nici în alte seri./ Nici în cele mai frumoase seri./ Lumea nu va citi niciodată cel mai frumos poem,/ chiar dacă i-am implora, nu ar fi de acord”. Dacă în Haganenet, Nadav Lapid abordează tangențial tema conflictelor etnice, Sara Colangelo optează pentru o pacifistă deschidere multiculturală; spre exemplu, copilul din rolul principal are origini indiene, iar în ceea ce privește poezia folosită pentru scenariu, regizoarea a colaborat cu scriitorii Ocean Vuong (poet și prozator vietnamez), Kaveh Akbar (poet iraniano-american) și Dominique Townsend (poetă americană).

Copii-actori Avi Shnaidman și Parker Sevak (Shnaidman este Yoav în Haganenet, iar Parker Sevak este Jimmy în The kindergarten teacher) ne uimesc cu interpretări puternic individualizate. În fond, ei spun aceeași poveste, cea a unui puști de cinci ani, care nu pare diferit de alți copii de vârsta lui, dar în esență e ursit Poeziei.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 643 al Revistei „Ateneu”, martie 2023)

Viața, cu frumusețea și dezamăgirile ei

 

E foartă inspirată comparația de la începutul minicronicii Luciei Țurcanu de pe coperta a IV-a a volumului de poezii  „În rest, viața e frumoasă” (Bistrița, Casa de Editură „Max Blecher”, 2021): „Noua carte a Dianei Iepure este ca un diascop”. Într-adevăr, cele patru capitole ale cărții, „Patria borcanelor”, „Odecolon”, „Recital de plâns”, „În rest, viața e frumoasă”, au ceva cinematic. Din fragmentele cărții s-ar putea realiza scurtmetraje, pentru că sunt bogate imagistic, sunt populate de personaje pitorești, vorbesc cald, atașant despre familie, despre viață. Poezia Dianei Iepure este densă, o particularitate a ei fiind diminuarea lirismului prin intermediul ironiei (cu precădere, e cultivată autoironia). Paradoxurile acestei poezii sunt atributele ei antitetice: cordialitate și sarcasm, duioșie și luciditate, resemnare și revoltă, inadaptare și integrare, angoasă și vitalitate.

Modernitatea e dată de construcția ingenioasă a volumului. Împărțirea poemelor pe capitole este atent gândită; trecerile se fac de la particular la esențial, iar narativul din prima parte se descompune treptat, în partea a doua cedând locul minimalismului. Dar cea mai mare curiozitate sunt micropoemele, care apar în subsolurile poemelor din capitolele „Patria borcanelor” și „Odecolon”, fracturând discursul, dar întregind mesajul. Temele sunt cele clasice: amintirea, viața, moartea, singurătatea, înstrăinarea, visul. Octavian Soviany remarca aliajul dintre modernitate și tradiție: „În ciuda tăieturii «la zi» a poemelor sale, temele Dianei Iepure sunt însă (așa cum se întâmplă și la alte poete originare din Basarabia, ca, de pildă, Irina Nechit) mai degrabă tradiționaliste: satul natal, copilăria, legăturile dintre generații, ceea ce o individualizează oarecum, în contextul angoaselor urbane care suprapopulează producția poetică românească din ultimii ani”. („Confesiune și experiment”, în „Observator cultural”, nr. 1073, august 2021)

Tot atât de adevărat este că, prin autobiografism și narativitate, poezia Dianei Iepure nu este prea diferită de cea a generației douămiiste, de care aparține cel puțin prin vârstă și momentul debutului editorial, în 2004, cu volumul Liliuța. Diana Iepure face parte dintre acei autori care reușesc să trezească interesul cititorilor, chiar dacă publică rar. În 2011, îi apărea al doilea volum, O sută cincizeci de mii la peluze, foarte bine primit de public și de critică. Cu cel de-al treilea volum, În rest, viața e frumoasă, ni se promite încă din titlu și o lume a visului (nu e întâmplătoare referința la filmul lui Roberto Benigni, „La vitta è bella”). Promisiunea este respectată. Reminiscențe simboliste, senzații de tot felul, motorii, papilare și mai ales olfactive, se asociază cu visul și cu memoria. Majoritatea comentatorilor (Octavian Soviany, Gabriela Feceoru și Cătălina Suditu) a remarcat lumea senzorială din poezia Dianei Iepure. „Având configurația unui mozaic senzorial, în compoziția căruia intră mirosuri, gusturi și culori dintre cele mai variate, toate unite prin pasta intimității în care au ajuns să capete un sens personal, volumul Dianei Iepure aduce în prim-plan imaginea feminității în transformare, plecând de la primii ani petrecuți într-un mic sat din Basarabia și ajungând într-un punct al maturității în care sondarea sinelui se realizează cu o oarecare seninătate și adesea cu o doză considerabilă de autoironie.” (Cătălina Suditu, „O poezie a înstrăinării”, în Revista „Timpul”, iulie 2021) Exemplificăm prin poezia „chignon”: „până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceață, magiun, plăcinte, porci tranșați gata copți în borcane/ alaltăieri însă/ mama a observat/ că e din nou în vogă chignonul/ și atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios, scump/ și, la o adică,/ de ce nu?”

În niciun caz nu trebuie ocolite textele din subsol, unele se află în prelungirea altora și, dacă am face efortul de a le lipi, vom descoperi scurte prozopoeme. Discursul acesta: „Mirosul are întotdeauna asupra mea o putere miraculoasă. Probabil că și golită de măruntaie; proaspăt îmbălsămată și întinsă strună în sicriu, voi fi încă bântuită de mirosuri” continuă în subsolul paginii succesive, astfel: „Femeile își vor apleca deasupra mea sânii parfumați, îmi vor săruta iconița de pe piept și mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa și omega, beta și gama, pi pe doi și radical din paișpe”. În genere luminoasă, poezia Dianei Iepure este totuși melancolică prin secvențele din trecutul familial, amintirea nostalgică a copilăriei, apăsarea trecerii timpului. Chiar dacă poeta încearcă să-și țină în frâu angoasele, din când în când ies la suprafață disperarea ontologică, decepția că o lume frumoasă se dizolvă, teama de abandon, spaima de boli și de moarte, așa cum reiese, de exemplu, din frisonantul vers: „Eu adulmec oamenii ca un câine. Mai ales după lungi despărțiri”. Și cum reiese din unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărții, „o lume se duce” pe care îl cităm integral: „o lume se duce/ și când spui se duce o lume înțelegi doar dacă/ ai simțit pe pielea ta cum se surpă/ încet sau poate chiar într-un ritm destul de alert/ și pustietatea se instalează ca o moarte subită/ pe străduțele înguste cu ziduri de piatră/ în curțile părăsite/ deasupra copacilor fructiferi necurățați de multă vreme/ moartea se instalează și în cuptoarele în care/ încă s-au mai păstrat lemne puse la uscat pentru următorul copt/ și când ții minte cum altădată mergeai sâmbăta seara/ pe amurgite/ pe cărări șerpuite/ și ba dintr-o curte, ba din alta/ venea câte un miros de plăcinte/ de pâine proaspătă, un miros de viață, căci pâinea/ a însemnat mereu aici viață, și căldură, și continuitate/ acum această lume rurală de care am visat mereu să scap/ se duce, se destramă, ca pulovărele vechi, ca cenușa în vânt./ și nu-i pot învinui pe cei care n-au rămas,/ cum nu am rămas nici eu./ pentru unii plecarea a însemnat chin și durere/ pentru alții progres și civilizație./ dar totuși, lumea asta, așa mi-ar plăcea s-o găsesc la locul ei/ să știu că e acolo”. Odinioară, Mariana Marin sfida „convenția cocoșată a trecerii timpului”. Diana Iepure nu râde de această convenție, ci o tolerează, găsind resorturi în virtualitatea reparabilului și în misterul regenerării: „de când a plecat/ am tendința să-i așez și ei pe farfurie mâncarea/ știu că nu e nimic nou în această pornire/ care-i marchează cu îndărătnicie locul/ mă opresc la jumătatea gestului,/ deși i-ar ajunge și ei cu siguranță// scurgerea timpului, iminența despărțirilor/ și matematica lor nemiloasă”. Dar sunt și despărțiri luminoase, delimitări de generație, desprinderi firești de familie. Despre o astfel de despărțire e vorba în acest poem care are motto un vers din creația fiicei, Cătălina Bălan: „dimineața, în loc de cafea, mama își face părul fuxia”.

În loc de concluzie, transcriem finalul cronicii lui Octavian Soviany, la a cărui opinie subscriem: „Îmbinând preocuparea pentru experiment cu notația lirică frustă, confesiunea cu «tehnica», luciditatea, minimalismul și prozaizarea cu tensiunile lirice, Diana Iepure se dovedește în noul ei volum o poetă ajunsă la maturitate și tot mai stăpână pe mijloacele sale”.

Note: 

Pentru volumul „În rest, viața e frumoasă”, Diana Iepure a primit în septembrie 2022, Premiul pentru Poezie al Revistei „Ateneu”. 

Articolul „Viața, cu frumusețea și dezamăgirile ei” a fost publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, septembrie 2022. 

Coperta cărții este realizată de artista Ana Toma. 

2 poezii. Cerneală sepia. Iubirea ca o isterie

Cerneală sepia

 

Corpul are conștiință proprie.

Și sufletul are nevoie de o legătură

insondabilă cu materia.

 

În iubire, am nevoie

de intimitatea obiectelor personale.

 

Nu-mi este suficient erotismul

încadrat în peisajul fizic al bărbatului.

 

Într-un oraș străin,

am căutat liniștea în prima biserică.

 

După întâia noapte, în fața sfintei

cu chipul de os și pielea de pământ,

am stat amândoi.

 

El a fotografiat-o din unghiuri diferite.

 

Eu am rugat-o să facă o minune

și cerneala de animal marin

a iscăliturii mele să se întindă,

odată cu mângâierile,

pe buricele degetelor lui.

Să nu mă poată șterge,

să nu mă părăsească.

 

Poate nu se va împlini,

dar ceva tot va rămâne.

După developare,

amprenta invocației.

 

Iubirea ca o isterie

 

Fierbinte pe fierbinte,

întuneric pe întuneric,

umbre pe umbre,

lumină pe lumină,

din ce în ce mai multă –

când intensitatea ei crește,

otrava acționează rapid.

 

Boala ne cioplește oasele,

privirile s-au încețoșat.

Nu vedem oamenii,

doar proiecțiile lor,

într-un du-te vino spre nicăieri.

niciunde în niciunde.

 

Rostul și l-a pierdut

trupul de bărbat pe trupul de femeie –

doar un tub care adună lichidul seminal.

Gura dată cu var, umerii căzuți, tălpile uscate.

 

Îți amintești ultima despărțire?

Așteptam să se facă verde la semafor,

când lângă noi a frânat zgomotos

un motociclist. Fără caschetă,

cu fața smolită macabru.

 

Poți să râzi? l-ai întrebat.

A dat din cap că da,

nu am văzut niciun zâmbet,

era topit în noapte,

dar eu l-am ghicit

     molatic și imediat

                                 șters.

 Violeta SAVU

(poezii publicate în numărul 630 al Revistei „Ateneu”, februarie, 2022; p. 9)

creditfoto: Mari Bucur