Luminița Radu: „Albul şi negrul sunt suficiente pentru a spune tot.”

 Violeta Savu în dialog cu Luminița Radu 

Violeta Savu: – Ești pasionată de grafică și gravură, specialități exigente ale artei și care sunt tot mai rar practicate. Care au fost primii tăi pași în artă și ce anume te-a determinat să studiezi cu predilecție grafica?

Luminița Radu: – Am început să studiez grafica din anii de liceu, însă abia în anii de facultate am înţeles că era mai mult decât desluşisem până atunci. În facultate am descoperit gravura, pe care am învățat-o atât de la profesori, cât și împreună cu colegii din diverşi ani de studiu. După ce am terminat facultatea, am cochetat cu pictura, iar câţiva ani mai târziu am lucrat mult în peniță, pe hârtie manuală. Semnalul că menirea mea era alta a fost declanșat de

caietul meu de matematică din clasa I, pe care l-a păstrat învățătoarea mea și ea însăși mi l-a restituit după ani buni. Acel caiet era foarte frumos, subliniat cu roşu şi albastru, avea decupaje din cărţi ce reprezentau mulţimi de cifre încondeiate, dar şi accidente stângace ale mânuirii incorecte a stiloului. După 2010, am redescoperit gravura şi de atunci nu mă mai satur experimentând-o.

– Grafica și gravura pot părea arte mai sobre, față de pictura în ulei de exemplu, unde artistul are posibilitatea să se joace încurajat de diversitatea culorilor. Și totuși, care e partea de ludic în arta grafică? Ce-ți place mai mult: grafica sau gravura?

Luminița Radu: – Bună întrebare! M-am întrebat si eu adesesa. Chiar dacă am învăţat din cărţile de istoria artei că sunt genuri diferite, pentru mine ele se completează. Mai corect ar fi să spun că ele mă completează în a transpune o idee în cea mai bună formă. Recunosc că paleta mea este redusă, aproape inexistentă, pentru că albul şi negrul sunt suficiente pentru a spune tot. Nu simt că trebuie să strig emoţia prin roşu! Ac rece, linogravură, cologravură sunt tehnicile care-mi slujesc şi cu care mă joc. În 2019 am avut o expoziţie la Galeriile „Karo” cu lucrări de gravură, în care am vrut să arăt că știu tehnicile enumerate. Nu era suficient! Atunci am înţeles că trebuie să-mi îngădui să simt fiecare ştergere a plăcii ce urmează să fie imprimată, fapt care m-a eliberat de tensiunea lucrului făcut ca la carte şi mi-a permis jocul. Fiecare imprimare este unică, fiecare imprimat nu poate fi anticipat şi este o surpriză.

– Cum îți alegi subiectele, temele și motivele pe care le ilustrezi în arta ta?

Luminița Radu: – Fiecare preocupare s-a întors ca un bumerang sub forma unei expoziţii, astfel că în 2008 am expus pentru prima dată în Bacău; de altfel a fost expoziţia cu care aspiram pentru postura de membru U.A.P. al Filialei Bacău. Expoziţia s-a numit „X si 0”, la fel

ca jocul cel mai popular din lume, iar tema personifica o sumă de reprezentări existente sau închipuite. Nebunia pentru cifre şi litere ca formă de exprimare a continuat şi a triumfat în „Caietul de matematică”, amintit mai devreme, care a fost practic pasul decisiv spre gravură. Apoi, în 2010 am început o frumoasă corespondenţă cu sora mea. Ea călătorea foarte mult. Din fiecare loc în care ateriza îmi expedia o carte poștală, ce devenea apoi sursa mea de hrană artistică. Tehnicile de gravură şi grafică mi-au fost suport pentru ceea ce a devenit „Aproape de casă”. Subiectele mele se precedă unul pe altul!

– Într-una dintre expozițiile din pandemie ai tema motricității, în acele lucrări ai imprimat mult dinamism. Cum de-ai ales o astfel de temă – despre mișcare – într-o perioadă marcată de izolare?

Luminița Radu: – În perioada pandemiei, am lucrat foarte mult! Timpul oprit pentru alţii a însemnat pentru mine răgaz de reflecţie şi reorganizare mentală a propriului ritm. Etapa „picioarelor”, cum o numesc eu, am început-o mult înaintea pandemiei, însă atunci am scos-o din atelier. Practic, tema s-a suprapus cu înghețarea omenirii pentru câteva luni. Am avut bucuria de-a fi invitată într-o expoziţie colectivă, „Cu ochii întredeschişi”, curatoriată de Constantin Ţînteanu, şi acolo ai văzut primele lucrări din seria respectivă. Am expus alte „picioare” şi în expoziţia colectivă „IzolArt”, de la Galeria „Frunzetti”, împreună cu colegii de la atelierele de pe Mioriţei nr. 21. Suprapunerea temporală a celor două teme complementare, izolarea generală și mișcarea din lucrările mele, a fost doar o coincidenţă!

– Anul trecut, în februarie, ai expus la galeria „Nouă” din Bacău lucrări tulburătoare, capete de copil, în care ai folosit mult negru. De unde a apărut acest, vorba poetului, noian de negru?

Luminița Radu: – În ultimii doi ani am crescut un proiect foarte personal, poate prea personal! Capete de copil cu şi fără chip, reprezentând imaginea stereotip a individului în transformarea şi trecerea din lumesc în nefiinţă. Sunt expresii şi trăiri diferite ale suferinţei, transformării şi cimentării în pietre vii, trovanţi. S-a întâmplat ceva în acea perioadă... cei din familia noastră extinsă au pierdut pe cineva drag, a fost un moment foarte greu pentru toți. Iar eu așa am simțit nevoia să exprim în artă acea suferință...

– Anul trecut ai avut expoziție, împreună cu Bianca Rotaru, la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi. Cum a fost vernisajul și cu ce impresii te-ai întors de la Sângeorz?

Imagine de la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi
Constantin Țînteanu, Luminița Radu și Bianca Rotaru

Luminița Radu: – Expoziția „Jurnal” de la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi a fost curatoriată de Constantin Ţînteanu şi am expus alături de artista şi prietena mea Bianca Rotaru. A fost un proiect care a adunat atât de multe trăiri şi emoţii contrastante, cam cât pentru trei expoziţii. A cuprins doi ani intenşi, cu lucrări multe, ieşite din spaţiul comodităţii în care am săpat în propria fiinţă ca să mă pot scutura de toată încărcătura de care nu eram capabilă să scap altfel. Este vorba despre emoţia naşterii şi a morţii în egală măsură, de stări de fericire şi de dezamăgire, toate ascunse sub masca aparenţei. Chipul încremenit al prototipului, transpus de mine prin chip de copil, reproducere a unui cap de ghips, a stat la baza schimbării. Pot spune că în ultimii doi ani a fost o conlucrare foarte strânsă între noi artiştii. N-a fost numai lapte şi miere, au fost şi trăznete şi ploi, dar a meritat fiecare secundă. La final, am fost fericiţi. Expoziţia „Jurnal” este un vis împlinit, fiind un gând proiectat acum zece ani, când am vizitat prima dată Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi. Fondatorul muzeului, sculptorul Maxim Dumitraş, ne-a primit în spaţiul expoziţional, deja înveşmântat, al muzeului său cu ziduri albastre, într-o zi din luna august 2022. Locul pare rupt din Rai, un Rai al artei! Am savurat fiecare secundă petrecută acolo!

– Am observat că ești foarte dedicată și activității tale didactice, ești foarte activă și pui multă pasiune. Care-s secretele prin care îi atragi spre artele vizuale pe elevii tăi? Ce satisfacții ai ca profesor la un colegiu de artă?

Luminița Radu: – Îmi place să fiu în mijlocul elevilor, îmi placc energia lor, studiul în atelier cu ei, liniştea palatului de cleştar, cum îmi place să-mi numesc atelierul de la Colegiul Naţional de Artă „George Apostu”! Lucrez mult la școală, învăț multe lucruri cu şi de la elevii mei, iar relaţia o găsesc echitabilă şi egală. Cred că evoluţia mea depinde de interacţiunea cu adolescenţii aceștia. Secretul fericirii acestei relaţii este acela că ne ascultăm şi ne respectăm nevoile reciproc. Sunt profesor de 20 de ani, am multe generații de elevi care între timp s-au făcut mari şi mă bucur ascultându-le poveștile, mă bucur să-i întâlnesc pe simeze sau să ne salutăm pe holurile şcolii, iar toate acestea îmi aduc un sentiment indescriptibil de împlinire.

– Ce proiecte ai?

Luminița Radu: – Acum „clocesc” o nouă etapă, însă sunt într-o fază incipientă, de căutări, de descoperiri. Măștile capetelor fără chip nu mai reprezintă nicio provocare. Până la urmă au fost suficienţi doi ani cât am stors acest subiect! Aşa că voi exploata ce a mai rămas din corpul uman. Probabil peste un an voi putea să-ţi spun mai multe despre acest nou început, însă deocamdată, fără nicio intenţie de-a fi misterioasă, nu prea am ce să-ţi povestesc. Îmi doresc o expoziție personală, însă nu am o direcţie. Anul acesta l-am început fără planuri deja făcute, dar sunt sigură că se vor organiza astrele la un moment dat.

Luminiţa Radu este artist plastic, licenţiată a Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din  Iaşi, secţia grafică, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Bacău. Artista are participări la numeroase expoziţii de grup, atât în ţară, cât şi în străinătate. Totodată a realizat multe expoziţii personale, dintre acestea amintim: „X şi 0” (Galeria „Nouă”, Bacău); „Trei” (Galeria de Artă Contemporană, Bacău); „Caietul de matematică” (Muzeul de Artă Contemporană „George Apostu”, Bacău), „128 Aproape de casă” (Galeria de Artă „N. Tonitza”, Iași); „256 Aproape de casă” (Centrul Expozițional Constantin Brâncuși, Chișinău). Din 2018 până în 2022, a realizat în parteneriat cu artista Bianca Rotaru trei expoziţii: „360⁰” (Galeriile „Karo”, Bacău); „Între timpi” (Galeria „Nouă”, Bacău) şi „Jurnal” (Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi). Printre premiile cele mai importante cu care a fost onorată se numără Premiul pentru pictură – Atelier 35 al U.A.P., filiala Iași (2010); Premiul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei („Saloanele Moldovei”, ediția XX, 2010); Premiul III la Bienala de Gravură (Chişinău), Premiul Anualei Bacău şi menţiune la Bienala Națională de Gravură „Gabriel Popescu” (Târgovişte).

Cine se va apleca asupra creațiilor Luminiței Radu va observa două caracteritici importante, aparent contradictorii, ale artei sale: rigoarea și sensibilitatea. Ea e un colecționar de emoții, fapt remarcat de Valentin Ciucă, încă din 2010, reputatul critic de artă apreciind-o în egală măsură pentru tehnica impecabilă: „Mizând pe o bună capacitate evocator-simbolică, Luminiţa Radu ne împărtăşeşte emoţii trecute destinate neuitării. Arta ei ţine de un fel de arheologie sentimentală, însă nu ignoră luciditatea măsurii prin care expresia să nu poată aluneca în sentimental”. Prodigioasa ei activitate din ultimii 4 ani a atras alte valoroase aprecieri, în acest sens, Constantin Țînteanu (sculptor, curator, critic de artă) constata într-un eseu publicat în revista noastră: „Tehnica Luminiței Radu e complexă, cu experimente complicate, ca de laborator, cu încercări repetate şi calcule matematice. [...] Suprafeţele rezultate sunt microreliefuri tactile citite cu vârful degetelor şi ochii închişi. O stare aproape metafizică răzbate din lucrările ce se dezvăluie, reprezentarea umană ajungând adesea un simplu pretext pentru explorarea eului interior; artista porneşte într-o călătorie de autocunoaştere cu fiecare pânză începută”. 

Dialog realizat de Violeta Savu (interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2023, p. 7)

Geanina Ivu: „Tradițiile românești nu ar trebui să dispară”

 

Geanina Ivu - Maramureș

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Geanina Ivu

– Ne aflăm în satul Bogdana, la Simpozionul „Zone strategice de creație” și vreau să profităm de această oportunitate și să stăm un pic de vorbă despre tine și despre arta ta. Am văzut ce ai lucrat aici în aceste zile – la fel ca în cazul altor picturi făcute de tine și acum m-a impresionat curajul tău de a pune culori tari pe pânză, siguranța cu care o faci. 

Indiferent în ce etapă a carierei tale au fost făcute, creațiile tale cuceresc privitorii prin spectacolul de culoare și se diferențiază prin temele recurente din tradițiile românești. Chiar dacă evoci adesea lumea satului, o lume așadar arhaică, un ochi profesionist va remarca îndată că maniera ta de lucru este modernă. Totuși, aș vrea să te întreb de ce ai ales să evoci obiceiuri și tradiții românești, acum, când lumea traversează un progres tehnologic fără precedent?

Geanina Ivu: – Într-adevăr, tradiția face parte din lucrările mele, în toate etapele pe care le-am traversat: urșii de Crăciun, peisajele cu imagini din cimitire, picturi cu vase de lut, iar acum evoc portul popular. Fără tradiții nu cred că putem exista ca nație. Actualmente, traversăm o perioadă în care tradițiile par a se pierde în negura vremurilor... nu mai ținem cont de ele, ni se pare că nu ne mai reprezintă...

Geanina Ivu - Chimir bărbătesc 

– Cred că asta se întâmplă și pentru că majoritatea trăim în medii citadine. Puțini dintre noi mai avem rude la țară. Ție, cumva, dragostea pentru frumusețea lumii rurale ți-a fost cultivată în copilărie?

Geanina IVU: – M-am născut la oraș și am crescut la bloc. Dar tare îmi plăcea când mergeam la bunicii de pe tată, la țară, la Cucuieți, lângă Moinești, sau la Buhuși, la bunica de pe mamă, care locuia la casă. Viața la oraș mi se părea atunci o normalitate, dar, crescând, viața la țară mi s-a părut o binefacere, pe care ar fi minunat să o putem simți în fiecare moment.

– Crezi că există posibilitatea ca în viitor să dispară tradițiile?

Geanina IVU: – Totul este într-o majoră schimbare. Arta este și ea în schimbare, dar tradițiile românești nu ar trebui să dispară, fără tradiții s-ar dezintegra iremediabil identitatea noastră națională. Din păcate, mi se pare destul de apropiat momentul nimicirii chiar și a memoriei tradițiilor și mă tem că într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, nici măcar prin muzee nu le vom mai găsi... Evoluția vieții alunecă într-o altă direcție și există acest risc ca tradițiile să dispară cu desăvârșire. Dar sper ca eu să nu apuc acel moment.

– Și-atunci, cum crezi că își găsesc locul în ziua de azi, în expozițiile de grup, lucrările tale care evocă satul – unde timpul parcă se oprește, să ne amintim și de zicerea lui Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat” –, lângă alte lucrări, foarte moderne, care ilustrează evoluția tehnologică?

Geanina IVU: – Chiar dacă par rupte de realitatea de zi cu zi, lucrările mele se integrează în cadrul expozițiilor de grup. Pot părea o antiteză în contextul modern, dar chiar și așa, fiecare om cred că are o frântură de amintire din copilărie, poate de la bunici sau de la alte rude, astfel încât se pot regăsi în picturile mele. Încă există artiști culți, pe plan național dar și internațional, care includ în arta lor referiri directe sau subtile la tradiții, iar asta nu-i face să fie depășiți, dimpotrivă, părerea mea este că arhaicul, tocmai prin raritatea sa, poate îmbogăți o creație cu note de fantezie.

Geanina Ivu - Viața satului

– Ai fost invitată în multe tabere de creație, mai mult decât atât, tu însăți ai organizat câteva. Cum vezi tu lucrurile, ce rol au taberele de creație?

Geanina IVU: – În calitate de coordonator de proiect, până în prezent, am organizat trei tabere de creație artistică. Este un lucru destul de complicat de gestionat. Am fost invitată în mai multe tabere de creație – atât naționale, cât și internaționale – toate au fost importante pentru dezvoltarea mea artistică și, în plus, au pus „cărămizi” la formarea mea de coordonator de proiect. Rolul unei tabere? Cel mai important lucru este conexiunea care se creează între artiștii invitați: schimbul de idei, experimentele plastice la care luăm parte. Sunt emoționante legăturile care se formează între oameni, chiar și-atunci când se-ntâmplă adesea să fim din țări diferite sau mai ales atunci. Arta este limbajul universal care ne leagă. Fiecare tabără își are povestea ei, care rămâne în minte și în suflet. O experiență deosebită a fost tabăra de pictură și ceramică Cucuteni, din 2016, în care au participat pictori și ceramiști. Pe mine m-a fascinat „arta focului”, mi s-a părut aparte cum focul își spunea și își ardea povestea în același timp.

– În arta ta, în unele pânze e bucuria vieții, în altele e prezent sentimentul morții. Viața și moartea sunt teme care te inspiră, sunt teme profund filozofice, iar tu le relevezi fără să abstractizezi, într-un mod natural. Cum reușești?

Geanina Ivu - Viața satului

Geanina IVU: – Viața și moartea fac parte din noi. Îmi aduc aminte de-o vorbă de duh a lui Petre Țuțea: „Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare”. Nu a zis că se teme de singurătate, ci de însingurare... În ce mă privește, eu nu văd moartea ca pe un sfârșit etern, ci ca pe o ușă către o altă viață, spre o altă lume. Îmi place să redau și viața și moartea în pictură, așa cum le înțeleg eu, fără să le cosmetizez.

– Ai o serie de picturi cu urși. Memorabile, dar și frisonante sunt picturile tale cu cimitire. Cum au apărut aceste picturi, ce anume te-a inspirat?

Geanina IVU: – Picturile cu urși au fost inspirate de Festivalul de datini și obiceiuri de Crăciun, când artiști populari din satele județului Bacău vin să-și prezinte tradițiile pe care încearcă să le țină vii și să le transmită mai departe copiilor lor. Seria picturilor cu cimitire pot spune că a început cu o lucrare, cu evocarea unei imagini din „cimitirul vesel” de la Săpânța. Întâi a fost acea lucrare, au urmat altele. Am vizitat cimitirul de la Săpânța, am citit poveștile de pe cruci, am privit atent picturile care au la bază o idee genială, excelent pusă în practică. Dincolo de denumirea de „cimitir vesel”, eu am observat că acolo e mai degrabă o zonă în care au murit foarte mulți oameni tineri. Probabil de aici a venit și ideea de a picta și a scrie acele povești pe cruci, pentru a atenua tragismul destinelor și a îndulci suferința rudelor rămase în viață.

– Acum ești o artistă ajunsă la maturitate, cunoscută și apreciată. Dar cred că oricine la început are nevoie să fie încurajat. Cum au fost primii tăi pași în artă? Ce artiști sau profesori au avut un rol decisiv în formarea ta ca artist? A contat, în evoluția ta, admirația specială față de un anumit artist?

Geanina Ivu - Autoportret

Geanina IVU: – Domnul Ilie Boca a fost pentru mine omul care mi-a insuflat încredere și care m-a susținut să pășesc pe drumul artei. Îi mulțumesc din toată inima mea domnului Ilie Boca! De admirat, admir mulți artiști și mi-ar fi greu să numesc pe unul sau pe altul. De la fiecare am luat, în timp, ceea ce mi-a plăcut, apoi am trecut prin prisma mea personală. Dacă ar fi să mă plasez într-un anumit curent, cel mai bine cred că mă regăsesc în fovism. Și dacă tot am pomenit de fovism, aș vrea să spun că îmi plac foarte mult aceste cuvinte ale lui Henri Matisse: „Culoarea ajută la exprimarea luminii, nu la fenomenul fizic, ci la singura lumină care există cu adevărat, cea din creierul artistului”.

Geanina Ivu - Casa de la Buha. Pridvor

Geanina Ivu - Maramureș. Păpuși

– Așadar, dintre curentele plastice, aderi la fovism. Dar ce părere ai despre unitatea în diversitate versus păstrarea unui singur stil? Îți pun această întrebare, pentru că am asistat nu chiar de mult la o polemică interesantă la un vernisaj, iar tu ți-ai susținut cu pasiune punctul de vedere.

Geanina IVU: – Au fost mai multe discuții pe această temă. În primii mei ani de studenție, unul dintre profesori ne-a spus că un artist trebuie să-și păstreze stilul de-a lungul carierei, pentru a putea fi ușor identificat. Și sunt de acord. Doar că nu apare deodată un apogeu al carierei artistice. Trebuie să parcurgem niște pași obligatorii (școală, facultate, primele expoziții etc.), să urcăm o scară imaginară treaptă cu treaptă, să acumulăm informații, cunoștințe, experiențe... Toate aceste etape se regăsesc în formarea noastră, indiferent de domeniu: ne maturizăm, ne transformăm, iar când ajungem sus pe un platou, putem spune că am atins apogeul carierei noastre, un vârf de formă. Doar că acolo nu putem sta la infinit, după o vreme începem să coborâm. Personal, am trecut prin etapele enumerate, m-am schimbat de multe ori, m-am reinventat, dar cred că un artist este recognoscibil indiferent de schimbările prin care trece. Schimbările sunt benefice, sunt ca un nou început, ca o întoarcere la prima tinerețe.

– În ultima vreme tu ai repurtat succese importante nu doar în artă, ci și în sport, la competițiile de tir cu arcul. Nu te simți uneori lezată că sportul iți ia din timpul pentru creația artistică?

Geanina IVU: – Am fost întrebată de multe ori care este relația dintre sport și artă, cum reușesc să le îmbin pe amândouă. Un concept ZEN spune că „dacă ai reușit să tragi măcar o dată cu arcul așa cum trebuie, se poate spune că ai trăit o viață”. Trasul cu arcul ne-ajută să facem pași prin noi înșine, întărindu-ne astfel puterea interioară; ne insuflă încredere în forțele proprii; ne călăuzește pașii spre credință și chiar ne poate purta pașii spre... infinit! Îmi place să spun că atât în fața pânzei albe, cât și în fața țintei, eu stau singură, doar cu mine însămi. Inevitabil, arta „mănâncă” din timpul sportului și viceversa. Dar, vreau să cred, că am reușit să le fac să coexiste. E ca și cum o mamă are doi copii. Sigur găsește timp pentru amândoi.

– În viața oricărui artist există proiecte. Tu ce proiecte ai?  

Geanina IVU: – Îmi doresc mult să pot duce mai departe Simpozionul „Zone Strategice de Creație”, care se află deja la a II-a ediție anul acesta. Am în plan o viitoare expoziție personală. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate se vor împlini.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2022, p. 16, 

pe copertă ilustrația este reproducere după o pictură de-a artistei Geanina Ivu)

Constantin Țînteanu: „Frumosul stă împreună cu urâtul în orice.”

Interviu. Violeta Savu în dialog cu Constantin Țînteanu

Maxonia, 2019

– Ne aflăm la Galeria „Karo”, pe simezele căreia putem admira lucrări din expoziția de grup „Cu ochii întredeschiși”, printre care se află și câteva sculpturi realizate recent de tine. De unde vine această pasiune? Când ai început să faci sculptură? 

Constantin Țînteanu: – Am început de fapt cu pictură. Aveam zece ani şi îmi doream cu ardoare să cumpăr un tablou foarte frumos: nişte vecini emigrau în America şi vindeau tot. Pânza respectivă costa două salarii, ai mei nu şi-o permiteau. Am fost trist. Şi acum câteodată mă gândesc: era un cap de arab care te urmărea cu privirea. M-am străduit atunci să fac eu o lucrare, pentru a umple golul apărut. Am pictat-o pe mama după o fotografie, dar nu mi-a plăcut rezultatul. Sculptura? Cam în aceeaşi perioadă: tatăl meu dăltuia în lemn draperii şi rame de oglinzi, iar eu ciopleam capete de oameni. Și îl criticam cu toţii pe Brâncuşi, pentru faptul că se lepădase de talentul său ieşit din comun – omul fără piele ne fascina –, pentru a face în schimb prostii pe care nimeni dintre cunoscuţi nu dădea doi bani. Figurativul atunci era singurul care conta, nu vedeam dincolo de aparenţă. Sculptura, poetic vorbind, este ca oglindirea clipei într-o imagine în mişcare, foarte greu de ajuns la esenţa ei. Nicidecum doar cu privirea, ci cu ochiul minţii, mai ales. Cugetare, înainte de orice; pentru mine, mijlocul prin care cercetez lumea din care fac parte. Emoţiile, chiar dacă importante, sunt mereu duse în plan secund, încerc să le ţin sub control cât pot de mult.

– Arta ta conţine metafizică, filozofie, conservarea memoriei. Ce urmăreşti prin sculptura ta?

Memoria, 2019

Constantin Țînteanu: – N-aş putea spune că urmăresc programatic un anumit parcurs. Mă feresc cât pot de repetiţii, de subiecte la modă sau de potriviri care „se caută”. Nu vreau să decorez apartamente ori spaţii publice, lucrările mele nu sunt accesorii la mobilă şi perdele. În ceea ce mă priveşte, sculptura se autocreează; sunt doar un martor care urmăreşte cu mult interes tot ce-i apare în faţa ochilor. O mână neştiută aşază cum trebuie fiecare părticică; important e să te laşi în voia ei. Mai complicată decât orice se dovedeşte aproape întotdeauna încheierea, capătul drumului. Dacă recunoşti varianta cea mai bună dintre cele posibile, rămâi acolo. Fiecare pas în plus strică echilibrul, te duce în jos. Dar pentru a pătrunde aici trebuie atinsă mai întâi acea stare de graţie, cu promisiuni şi mister, greu de transpus în cuvinte. Sunt adeseori perioade, nu scurte, în care nu iese nimic. Cel mai bine atunci e să uiţi totul, să te apuci de altceva. Negreşit la un moment dat flacăra se va reaprinde, o forţă de neoprit pune iarăşi stăpânire, preluând iniţiativa. Ce a mocnit înăuntru izbucneşte afară cu toată puterea, ca o frumoasă eliberare. Iar întrebarea nerostită primeşte răspunsul cuvenit.

– Ai un ritual al tău când lucrezi? Unde lucrezi? Ai un atelier personal? 

Conacul Otetelesanu, 2018

Constantin Țînteanu: – Depinde ce lucrez. Sunt unele operaţiuni foarte zgomotoase, cu aşchii şi praf, cu efort, numai cu cerul deasupra. Câteodată prea cald, alteori foarte frig, alergi mereu dintr-o parte în alta să te adăposteşti. Ritual nu este, fiindcă mă plictiseşte tot ce înseamnă reluare, revizitare; nu vreau să calc de două ori în acelaşi loc. Atelierul îl am la Râşca, din primăvară până toamna târziu. Acolo sfredelesc, tai, cioplesc, şlefuiesc, bat mii de cuie, fac mizerie, citesc. Mă sustrag pe cât pot de la treburile gospodăriei, merg la bureţi, reciclez la nesfârşit. Inclusiv lucrările proprii pe care le canibalizez, le dezmembrez şi fac altele noi. Iarna, acasă, în Bacău: colaje, împletituri din sârmă, iar cuie bătute şi tablă decupată. Schiţe în creion, dar nu chiar multe, fiindcă aproape totul este fixat deja în cap. Aici e de fapt adevăratul atelier, unde se conturează fiecare detaliu în parte. Sculptura este gând înainte de orice, cum bine spunea Beuys.

– Una dintre sculpturile tale din expoziția „Cu ochii întredeschiși” mă face să mă gândesc la roci, minerale, șisturi bituminoase etc. Se leagă asta de structura ta de geolog, prima ta calificare cronologic vorbind? Câtă legătură există între geologie şi sculptură?

Constantin Țînteanu: – Voi reda textul care însoţeşte lucrarea pomenită de tine: Mai degrabă justificare a demersului, nevoii de protest faţă de natura umană, cu disponibilitatea ei nelimitată de a distruge tot ce o înconjoară:  lăcomie, drum către moarte. Trup chinuit într-un gratuit act de cruzime, copac viu ce păstrează durerea în trunchiul pietrificat. Suferinţa naşte frumuseţe. Pendulează omul între mult din puţin şi prea puţin din mult. Niciodată sătul. Căci mult e prea puţin pentru el. Vorbim despre „Forest”. Lemn, hârtie şi tablă. 

Forest, 2020

Ca să-ți răspund totuși la întrebare: există o legătură strânsă între geologie şi sculptură; sunt două modalităţi de contemplare a realităţii, cu rezultate asemănătoare; nu le deosebesc.

– Limba latină: o „limbă moartă”, zic unii. Cum de o știi atât de bine?

Vanitas

Constantin Țînteanu: – O limbă aparte, mă fascinează. Ca tot ce ţine de Roma antică. Simpla incantaţie a unor rostiri înţelepte spuse acum două mii de ani rezonează profund. Am observat că litera fixată de un volum obişnuit îl va transforma în ceva care depăşeşte forma imediată. Astfel, scrisul devine mai puternic decât imaginea, negreșit aceasta din urmă va ajunge în poziţie subordonată, chiar simplu pretext pentru a transmite mesajul. Am o lucrare în expoziţia „Cahle” care-şi datorează existenţa unui citat din „Satirae” ale lui Horaţiu: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines, quos ultra citraque nequit consistere rectum”. (Este o măsură în toate, drumul drept să-l ţii, nu trece hotarul dintre bine şi rău.)

– Cum vezi arta contemporană internaţională în comparație cu cea din România? Care sunt diferenţele şi asemănările între expoziţii, galerii, artişti?

Constantin Țînteanu: – E o întrebare la care mi-e greu să dau un răspuns, dintr-un motiv foarte simplu: plaja expresiei artistice fiind aproape nemărginită, arta se manifestă printr-o multitudine de faţete, ipostaze, trăiri. E imposibil să urmăreşti tot ce se întâmplă; eu nici măcar nu vreau să încerc, nu aş avea timp de nimic altceva, multe nu mă interesează. Dacă ne referim la direcţiile dominante în „arta oficială” internaţională (SUA şi Europa, cu precădere), numind-o aici pe cea susţinută de sistem (marile muzee, critică, publicaţii, galerii), am observat în ultimii ani o tot mai largă răspândire a unei retorici militante, un activism de o anumită factură, destul de radical pe alocuri. Arta trebuie pusă în slujba „(r)evoluţiei”: cine se abate de la direcţia justă nu face bine, e de partea greşită a istoriei. Teama de a fi incorect politic bântuie subconştientul, ia naştere un limbaj dublu, apar şabloane în gândire. Inevitabil se întronează (auto)cenzura. E previzibilă calea deschisă de noua-veche ideologie, la capăt nu poate fi decât o lume în care toţi vor fi la fel. În cazul României, e mai puţin complicat. Sunt unii care trăiesc încă în secolul 19, de unde se uită cu dispreţ în jur, bombănind că ceilalţi n-au habar a picta un ochi; alţii, simţind de unde bate vântul, sar în barca progresistă vâslind cu putere spre un viitor luminos. Majoritatea: după putinţă şi noroc. În ţara tuturor posibilităţilor, cum e a noastră, supravieţuiesc doar cei puternici. E un subiect trist despre care nu vreau să vorbesc mai mult, fiindcă am obosit să îl tot pomenesc. Oricum, e în zadar.

– Ai afirmat că te consideri român, dar şi englez. De ce şi englez?

Constantin Țînteanu: – „British Museum”, „Victoria and Albert Museum”, „Tate Modern”, „National History Museum”, „Tate Britain”, „Science Museum” le ştiu pe de rost, zgomotele se aud altfel, mirosul specific, vibraţia diferită, recunosc legat la ochi fiecare loc în parte, doar după câţiva paşi. Eu am şi cetăţenie britanică. Lucrul acesta nu mă face mai englez sau mai puţin român. Un act nu stabileşte ce simţi, renunţarea la ceva nu te va transforma dintr-odată în alt om. Dar şcoala în afara şcolii am făcut-o la momentul potrivit; o importantă etapă a vieţii am petrecut-o în Londra, acolo am găsit ce căutam, chiar mai mult decât îmi imaginam. M-am comportat ca un burete uscat, absorbind cu aviditate, de-a valma, tot ce mi-a ieşit în cale, apucând fiecare firimitură cu teama de a nu scăpa ceva printre degete.

Obişnuiam în drum spre casă, pentru câteva minute, în fiecare zi să intru la „National Gallery” pentru a vedea „Cina de la Emmaus” a lui Caravaggio sau pe Vermeer, Pontormo, Piero della Francesca. Când zăboveam puţin mai mult, îi căutam pe Chardin, Hogarth, Michelangelo, Gossaert, Bruegel, Hals, Stubbs, Gainsborough. Apoi, locurile şi oamenii, Portobello sâmbăta, cu bunii mei prieteni Justin, Tobi, Nicholas, negustori de antichităţi, mari specialişti în artă tribală, gravură, ceramică medievală, artă sacră. Camden Town, cu aerul său funky; haine vintage; măşti din Papua Noua Guinee sau Bali; mâncare indiană şi ceai Typhoo sau PG, cu două degete de lapte. „Churchill Arms”, cu green curry la Thai. Târgurile de vechituri din: Ascot, Kilburn, Vauxhall, Denham. Licitaţiile de la Chiswick. Cafeaua etiopiană făcută pe cărbuni în Liverpool street; cappuccino la Nero sau Costa, niciodată Starbucks. Bacon sandwich with egg, în Leytonstone. Plimbările prin Highgate, lecturile de la Waterstones. Ronnie Scott’s, celălalt nume al jazzului. Church street, cu magazinele sale de antichităţi; autobuzul 49 spre Clapham Junction; A40, în maşină duminică dimineaţa. Billiard şi Guinness ori Fosters, la The Crown. Ploaia măruntă. Alexandra Palace. MPB, Byrne Bros. Walking on Wood. Și toate celelalte. Alright mate! Mind the gap.

C-tin Țînteanu, Violeta Savu
și Oana Gheorghe
(foto: Broșu C-tin)

– Fascinant, ne stârnești dorința de a deveni și noi englezi! Să revenim în România. Povesteşte-mi un pic despre cele mai recente expoziţii personale;  cea de la Sângeorz și cea de la Palatul Mogoșoaia, la vernisajul căreia am avut și eu șansa să fiu prezentă, îmi amintesc atmosfera plină de strălucire.

Constantin Țînteanu: – Expoziția de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi” s-a numit „Vita statera”, curatoriată de Maxim Dumitraş, prieten apropiat, unul dintre sculptorii români contemporani cei mai importanţi. 

Forest. Land art, 2019

M-a onorat invitaţia de a expune acolo, m-am bucurat la fel de mult să particip apoi la simpozionul „ArtForest” din Maxonia, organizat tot de el. M-am referit la „echilibrul vieţii”, calea de mijloc, armonia dintre om şi natură. Dar şi la efigii, efemera, fobii, naturalia, memento mori. La Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti” Mogoşoaia a fost diferit. Cu un an înainte am propus conceptul expoziţional unei comisii de la muzeu; m-au acceptat. Expoziţia s-a numit „Autoportretul memoriei”, curatoare fiind Ana Petrovici-Popescu. La vernisaj mi-am dat seama ce înseamnă locul bine ales, dar şi cât de important e să araţi exact atât cât este nevoie: nici mult, nici puţin. A ieşit perfect din punctul meu de vedere. Mulţumesc tuturor celor care mi-au stat alături, mă înclin fiecăruia în parte cu recunoştinţă.

– Sculptor, curator, galerist, critic de artă. Care postură îţi este mai apropiată?

Constantin Țînteanu: – Toate sunt la fel de apropiate, cumva se ajută între ele şi se completează armonios. E un mare privilegiu să lucrezi cu artiştii. Scormoneşti dedesubturile, explorezi căi pe care alţii poate nu le-au văzut, eşti expus mereu altor tipare, găseşti uneori înţelesuri surprinzătoare. Înveţi din greşeli; ele apar întotdeauna, sunt parte din joc. Ajungi să aranjezi totul în minte în cele din urmă; când a venit momentul, doar te desfăşori, simplu şi firesc. Am înţeles că mai importantă decât orice e comunicarea, felul în care te adresezi atât exteriorului, cât şi interiorului tău; contează enorm cum realizezi asta. Sculptura, curatoriatul, galeria, critica, deşi în moduri diferite, fac acelaşi lucru: se pun în slujba cuvântului.

– Cum de ţi-ai dorit să ai o galerie de artă proprie? De unde denumirea de „Karo”?

Constantin Țînteanu: – De ce nu mi-aş fi dorit?! Cineva la începuturi (pe 30 ianuarie 2021, galeria împlineşte şapte ani de activitate) se mira spunându-mi că înot împotriva curentului. Când alte galerii se închideau, noi deschideam. Nu realizezi mare lucru dacă mergi pe linia de minimă rezistenţă, oportunităţile nu le găseşti pe drumul bătătorit, ci acolo unde nici nu îndrăzneşti să gândeşti. „Karo” este ceea ce este; foloseşte-ţi imaginaţia, eu nu te voi lămuri.

– Ești un apropiat al Grupului „Prolog”. Care este povestea întâlnirii tale cu aceşti artiști?

Constantin Țînteanu: – Aş putea spune că l-am cunoscut pe Mihai Sârbulescu înainte de a-l cunoaşte; poate de aceea când l-am întâlnit prima oară, părea că-l ştiu dintotdeauna. Acum înţeleg şi de ce Horia Bernea spunea că a fost Prolog înainte de „Prolog”. I-am întâlnit apoi pe toţi ceilalţi: pe Paul Gherasim, apoi pe Horea Paştina, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv. O adevărată instituţie, maeştri ai picturii, dar mai ales ai vieţii trăite cuviincios, cu dragoste şi minunare în faţa Creaţiei lui Dumnezeu. Am făcut multe expoziţii împreună, mi-au îngăduit lucrul acesta: „Theatrum mundi”, „Memoria”, „Crucea”, „Mănăstirea Râşca”, „Podul lui Ion Grigorescu”, „Cabinetul de curiozităţi”, „Prolog”. Sunt etape foarte importante, înspre care privesc înapoi cu nostalgie, gândind totodată la ce va urma să fie.

– Ai spus la un moment dat „publicul nu contează”. Apoi ai zis: ba da, contează. De ce te-ai contrazis?

Constantin Țînteanu:

Bonjour Monsieur Courbet

– Dar nu m-am contrazis! Ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate. Știu artişti experimentaţi, cu o activitate bogată în spate, pe care întâlnirea cu publicul îi stresează. Va veni lume, nu va veni? Ce vor zice unii, alţii, cum va fi înţeles? Din această cauză, probabil și din altele, unii expun foarte rar sau deloc. Eu declarând că publicul nu contează, am scos un factor inhibitor din ecuaţie, reuşind astfel să mă concentrez cu totul asupra expoziţiei, singura de fapt care mă interesează cu adevărat. Ce se întâmplă după aceea e o altă poveste: publicul va hotărî dacă devine important sau nu, după cum va prefera să participe sau să lipsească. Cred că privitorul interacţionând cu lucrarea creează ceva nou, mereu altceva; aici intră în joc nenumărate variabile, factori aleatorii pe care nici măcar nu-i bănuim. Revenind, întotdeauna vom descoperi aspecte inedite, neobservate anterior. Punându-l într-o astfel de postură, putem spune că obiectul se adaptează la condiţiile date: nu e niciodată acelaşi, la fel ca o fiinţă. Fără oameni el devine o formă lipsită de sens, indiferentă, inertă.

– Cum a respirat, cum a trăit, cum a funcţionat Galeria „Karo” în pandemie?

Constantin Țînteanu: – A respirat prin mască, a trăit de azi pe mâine, a funcţionat în regim de avarie. Dar am reuşit chiar şi în aceste condiţii să facem trei expoziţii foarte bune: „Forest”, „Marcel Lupşe – Descânt”,  „Cu ochii întredeschişi”, ultima cu lucrări a nouă artişti, realizate chiar în pandemie. Plus expoziţia „Cahle”, de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi”. Plus tabăra de la Mănăstirea Râşca, ediţia a șaptea.

– În sculptură, cu ce materiale preferi să lucrezi? În ce curent s-ar putea încadra arta sculpturală pe care o faci tu?

Constantin Țînteanu: – Nu vreau să fiu încadrat în vreun „curent”, din simplul motiv că „ce e val, ca valul trece”, iar curenţii de obicei te trag la fundul apei şi acolo dispari. Lăsând gluma la o parte, evit genul de manifestări cu dată de expirare certă; eu cred că fiecare ar trebui să tindă spre ceva atemporal, valabil oricând. Știu că e utopic, nerealist, dar măcar mori pe mâna ta şi nu a altora, nu dai socoteală nimănui.

Pontus Euxinus
(De  la Mangalia la Tuzla) 

Ca materiale folosesc gunoaie, bucăţi de lemn şi tablă din case demolate, fragmente de obiecte cărora le dau şansa la o nouă viaţă. În esenţă, strânsuri umile şi fără importanţă. Îmi dă o satisfacţie imensă atunci când reuşesc să aduc în faţă, la locul de cinste, sub privirea tuturor, cuie ruginite, piei roase de molii, suprafeţe cu găuri de cari, jalnice resturi nedemne şi păcătoase. Dacă sunt şi apreciate, cu atât mai bine. Eu le tratez pe toate cu multă consideraţie, cu dragoste chiar, atent şi la cel mai mic detaliu, amănuntul acela din care poate începe un parcurs cu final neaşteptat, dacă îl laşi să se destăinuie. Frumosul stă împreună cu urâtul în orice, trebuie numai să vezi şi să alegi. E atât de simplu…

– Dacă ar fi să ai şansa de a expune împreună cu un mare artist din lume, într-o galerie internaţională, cu cine ţi-ar plăcea să expui şi unde?

Constantin Țînteanu: – La „Tate Modern”, cu Ion Grigorescu.

– Excelentă alegere! În încheiere – pentru că iată, vorbim la începutul lui 2021 –, aș vrea să te întreb ce planuri are artistul Constantin Ţînteanu pentru acest an. Care va fi următoarea expoziţie la Galeriile „Karo”?

Constantin Țînteanu: – Înspre vară-toamnă am programată o expoziţie personală pregătită de ceva timp, de data aceasta la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud. Mă gândesc deja la expoziţiile de grup. În primăvară, vor fi „Dada”, desigur în Moineşti; și „Mănăstirea Râşca”, la Bucureşti. Expoziția „Cahle”, la Bistriţa, posibil Cluj, Bucureşti, Iaşi. La Galeriile „Karo”, vom prezenta spre sfârşitul lunii ianuarie lucrări ale graficianului ucrainean Oleg Denysenko, curator Ovidiu Petca. În curând, o amplă expoziţie de grafică, diverse tehnici, cu artişti din Hong-Kong şi Coreea de Sud. Vor urma multe altele; acum sunt încă în fază incipientă; toate foarte interesante; discutăm şi despre acestea când va fi vremea lor. 

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021, pp. 12-13)

Galeriile „Karo”, pagina de fb: https://www.facebook.com/galeriile.karo ; 
Site-ul Galeriilor „Karo”: https://www.galeriile-karo.ro/

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 

Marius Crăiță-Mândră: „Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unic.”

 

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Marius Crăiță-Mândră

– Să începem discuția noastră cu cel mai recent succes al tău: ai primit un premiu important la „Saloanele Moldovei”, și anume Premiul de Excelență al U.A.P. Moldova, pentru lucrarea „1/4”. De ce „1/4”? Te referi strict la proporție?

Marius Crăiță-Mândră: – În compoziția abstractă întâlnim ansambluri de forme ce au legătură cu irealul, dar controlate de logică. Interesant sau nu, arta abstractă, apărută ca reacție împotriva academismului și naturalismului, pe la începuturile ei a fost numită „artă foarte concretă”; Theo van Doesburg a introdus termenul. Primii abstracționiști manifestau în operele lor emoțiile, sentimentele și în mare parte încărcătura lor senzitivă, comparativ cu predecesorii, care calculau matematic compoziția, locul unde se află centrul de atenție sau centrul de interes. Așa s-a modificat compoziția de aur, și echilibrul compozițional a luat alte forme, cu alte metode, iar soluțiile nu erau cele clasice.

În ceea ce privește lucrarea mea „1/4”, care face parte dintr-o serie întreagă, am dat importanță mai mult golului decât plinului. Suprafața umplută ar fi sfertul, și golul ar fi trei sferturi. Să echilibrezi golul mi se pare mult mai dificil. Îmi place să folosesc contraste: plin/ gol; închis/ deschis; materie/ laviu; transparențe/ materie solidă etc. Îmi place să echilibrez cu cât mai puțin; să echilibrez cu un singur punct este suficient. Aceasta este gândirea mea. Un alt artist ar putea gândi că lucrarea mai are nevoie aici de o pată, aici de o formă, aici de un volum etc. Nu îmi place ca o lucrare să fie foarte aglomerată, aleg să elimin din încărcătură și să abordez o singură idee, dar percutantă. Consider că nu e necesar să demonstrezi că știi multe. Chiar și cromatic am ajuns sa fiu mai „econom”.

–  Care-i natura mesajelor pe care vrei să le transmiți prin pictura ta?

Marius Crăiță-Mândră: – Sunt foarte atent la actualitate și social. Și atunci caracterul mesajelor mele este în mare măsură social-politic. În lucrarea „Spațiul Schengen”, pe care am pictat-o în 2008,  am scris „Sens interzis la Schengen”. De ce am scris așa? Nu pentru că nu voiam în Schengen; din contră, îmi doream foarte mult, dar știam că România va trage mult de timp, din mai multe motive, cel mai important fiind cel legat de corupția care se întindea ca o caracatiță. Apoi, în 2013 am participat la „Saloanele Moldovei” cu lucrarea „Spre vest”, reprezentând în maniera mea acea mască „Anonymous”, un simbol global al mișcărilor antisistem. Simbolul apare în fimul „V de la Vendetta”. Purtătorii măștii „Anonymous” anunță societățile unde sunt dictaturi și/ sau erori de sistem, transmițând că nu oamenilor trebuie să le fie frică de guvern, ci guvernanților trebuie să le fie frică de oameni. Asta e democrația.

Tot din categoria lucrărilor mele cu mesaj social-politic este cea intitulată „Și rechinii aderă la UE?” (2003), unde ridic această întrebare: dacă și cei care sunt corupți intră în Uniunea Europeană...

– Există în istoria artei lucrări de artă premonitorii. Cum vezi tu lucrurile în acest caz? Un artist plastic poate face preziceri?

Marius Crăiță-Mândră: – Despre acest aspect am discutat cu experți de la „Artmark”, care au vizitat recent atelierele câtorva artiști băcăuani. S-au uitat la lucrările mele, și unul dintre ei a afirmat că mesajele mele plastice conțin premoniții. Am replicat că de fapt premoniția este rezultatul dat de o logică puternică. Dacă punem cap la cap anumite evenimente înrudite între ele, putem anticipa ce se va întâmpla în viitor.

– Sunt importante expozițiile în evoluția ta artistică? Cât de mult ții cont de reacția publicului?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu consider că o personală sau o participare la o expoziție de grup îmi aduce ceva în plus din punct de vedere artistic. Expozițiile sunt realizate pentru a transmite publicului idei, forme noi, mesaje. Chiar dacă nu aș fi avut expoziții și doar aș fi stat în atelier să lucrez, evoluția mea artistică ar fi fost aceeași. Are importanță și activitatea, dar te poți face observat și doar cu câteva lucrări. Este foarte indicat să lucrezi mult, dar contează și ce scoți din atelier pentru a arăta publicului. Artistul poate să lucreze în studioul lui și zece lucrări pe zi, dar pentru ca o expoziție să fie bună, este necesară o selecție severă, la sânge, extrem de riguroasă. Am văzut personale sau expoziții de grup în Cluj cu o singură lucrare, cu două sau cu cel mult trei lucrări.  

– Îmi aduc aminte de o seară din tabăra de artă de la Ghimeș, o seară în care pe cer erau puzderie de stele. Ai povestit atunci colegilor multe despre sistemul solar. Ai cunoștințe solide de astronomie. Te influențează în artă această pasiune?

Marius Crăiță-Mândră: – Da, mai ales că modul meu de expresie este limbajul abstract. În primul rând informațiile acumulate din astronomie mi-au ordonat gândirea.

Este importantă în plastică precizia, să știi exact ce ai de făcut pe pânză, pentru că fiecare pată de culoare are o logică. Pete sau linii sunt pe pânză exact acolo unde vreau eu să fie. Chiar și dacă arunc niște stropi, știu exact ce fac. Izolez lucrarea ca să nu sară niciun strop într-o porțiune unde nu îmi doresc și acolo unde am locul liber îmi desfășor gestualismul așa cum mi-am propus.

– Într-adevăr, ești recunoscut și apreciat ca artist abstract. Dar creația ta cuprinde și lucrări figurative reprezentative. Mie mi se pare că surprinzi foarte bine limbajul corpului, observând gesturile oamenilor, mimica.

Marius Crăiță-Mândră: – Pentru că ai adus vorba despre asta, hai să luăm ca exemplu lucrarea în care cineva face gestul de a-și aprinde țigara. Eram în tabără la Tescani și un coleg era în penumbră. Am surprins acel moment într-o fotografie, pentru că îmi aducea aminte de clarobscurul lui Rembrandt. Lumina concentrată, venită de la țigara aprinsă, se pierde în spatele colegului meu. Dar în afară de partea tehnică, realizarea clarobscurului, este acolo, așa cum ai observat, gestul în sine, nesațul cu care cineva trage din țigară.

– Te știu cinefil; într-o vreme erai un mare consumator de filme. Urma să te întreb dacă te-a influențat vreodată în creația ta vreun film, dar parcă ai anticipat această întrebare și ai oferit deja răspunsul, când ai vorbit despre lucrarea „Spre vest”. Crezi că este obligatoriu pentru un artist plastic să aibă cultură cinematografică?

Marius Crăiță-Mândră: – Un artist plastic trebuie să aibă cunoștințe ca orice alt om de cultură. Nu-mi închipui plastician care să nu știe bine istoria artei, dar pe lângă asta e obligatoriu să știe literatură, istorie, muzică, film, teatru. Nu ai cum să știi în profunzime de toate, dar spre exemplu, dacă vorbim de muzică, și un plastician trebuie să facă diferența clară între muzica bună și cea comercială. Ca fapt divers, să știi că există chiar un post de radio care are reclama: „Noi ascultăm muzică, nu hituri”.

Atât arta contemporană – fie că e pictură, muzică, film sau teatru –, cât și momentul social te fac să fii altfel. Făcând comparații cu producții sau situații din prezent și trecut, automat îți dorești să eviți în propria creație stereotipii, să nu fii anacronic, să nu aluneci în manierism. La ora actuală, există o sinestezie a tuturor artelor.

– În cronica la expoziția „No borders”, Carmen Mihalache spune că ești „conectat la activismul generației tale”. Dar orice generație, oricât ar fi de tânără, trebuie să se uite și în istorie; tu faci lucrul acesta, ai cunoștințe temeinice în acest sens. Istoria trebuie să aibă la bază adevărul. Dar într-o lume a „schimbărilor rapide”, a unei istovitoare presiuni a relativității, mai putem distinge oare ce este adevărul?

Marius Crăiță-Mândră: – Adevărul este unic. Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unul singur. Hai să exemplific. Citeam acum câteva zile un articol despre schimbarea unei unități de măsură în astronomie. Este vorba despre o unitate astronomică; prescurtat, un U.A. Se traduce lungimea aproximativ egală cu distanța medie de la Pământ la Soare. Dacă înainte această unitate astronomică era de o sută cincizeci de milioane de kilometri, acum a ajuns să se măsoare în metri. Acei metri în plus sau în minus din trecut s-ar supune adevărului absolut. Până la noua descoperire, vechea măsurătoare era adevărul absolut.

Legat de religie, Iisus a zis că El este Adevărul. Cred că Iisus se referea la cunoașterea absolută. El știa foarte bine ce este Viața, ce se întâmplă cu Spiritul și Universul. Dacă luăm și citim Biblia, acolo sunt exemplele cele mai clare de-a ști cum să-ți faci viața fericită. E o discuție amplă și grea...

– Atunci să ne destindem cu o întrebare mai ușoară. Asculți muzică atunci când pictezi?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu există lucrare fără muzică. Da, ascult, în surdină, muzică atunci când lucrez. Pentru mine muzica e un decor și un factor stimulativ. Mi-ar plăcea să existe un program digital care să transforme imaginea policromă în muzică. Olivia Jack este o artistă în domeniul programării computerizate; ea lucrează cu open source software, coduri, interfețe experimentale. Într-unul dintre experimentele ei a creat „pyxelsynth”, un sintetizator care citește imagini și le transformă în sunet. Rezultatul e însă unul foarte sintetic, sunetele produse nu sunt armonioase, nu s-a atins echivalarea imaginii cu muzica. Eu aș fi curios cum ar suna melodia compusă de picturile mele.

– Puține grupări artistice rezistă cu trecerea timpului. Ești unul dintre fondatorii grupării „Colonia 21”. Cum explici longevitatea ei?

Marius Crăiță-Mândră: – Dacă nu mă înșel, prima ediție s-a desfășurat prin anul 2003, la Bistrița-Năsăud, sub ,,bagheta” marelui artist și totodată profesorul nostru, Theodor Moraru. Erau 10-12 artiști, dar cu timpul grupul s-a restrâns, din diferite motive. Acum suntem 6-7 membri care an de an participăm în această formulă. Ne întâlnim la Tescani, un loc cu tradiție în domeniul artei. În această rezidență participă membrii grupului, dar și artiști invitați. Domnul Gavril Țărmure ne-a ,,adoptat” de la început, iar grupul „Colonia 21” rămâne sub aripa fundației „Societatea de concerte”, din Bistrița-Năsăud.

– Din când în când, atunci când ești solicitat, rezolvi panotări în expoziții, ești activ și în munca de curatoriat. Maniera de panotare are vreo legătură cu stilul tău de a picta?

Marius Crăiță-Mândră: – De fapt, pentru mine panotarea e ca o lucrare: pe albul unui perete pun niște forme și fac o compoziție. Uneori, lipind două lucrări de la doi artiști cu stiluri diferite, poți compune o altă lucrare. Îmi plac aceste provocări. Alăturând o lucrare mai încărcată uneia minimaliste, realizez un echilibru. Iar răspunsul la întrebarea ta este că da, când panotez, gândesc la fel ca atunci când pictez.

– Unde te uiți atunci când vrei să treci granița pentru artă, ce artiști internaționali admiri? Ce expoziție internațională de anvergură ai fi vrut să vezi și îți pare rău că nu ai putut să o vizitezi fizic?

Marius Crăiță-Mândră: – Regret că nu am fost anul trecut la Bienala de la Veneția. Aceasta și „Documenta de la Kassel” se numără printre preferatele mele. Mă bucur că am reușit să văd arta lui Gerhard Richter la „Tate Museum”; m-a impresionat foarte mult. E una când vezi pe internet, și altceva când vezi în realitate, având ocazia să observi și materia, și structura, și pensulația. Gerhard Richter este un artist figurativ și abstract, dar la fel de mult îmi place David Hockney, artist celebru pentru peisajele sale.

– Pentru că ai adus vorba de peisaj, iar tatăl tău, Vasile Crăiță-Mândră, este maestru în această artă, te provoc să descrii în câteva cuvinte arta lui.

Marius Crăiță-Mândră: – Tata este foarte personal. Se vede că a săpat mult în formula lui tehnică. A avut o perioadă cu laviuri, după aceea a intrat în pastă. Referitor la gândirea plastică, în acest moment a ajuns în peisaj la forme stilizate, doar pete de culoare. A eliminat din grafisme și a introdus o singură pată acolo unde trebuie să fie o ramură sau o casă, sau un alt element. La el, figurativul este un pretext. În peisaj, a stilizat mult forma. A făcut și pictură monumentală abstractă, însă m-am referit aici doar la pictura de șevalet.

– Rivalitatea dintre tradiție și modernitate: crezi că nu sunt departe timpurile când arta va fi doar în formă digitală, iar din atelierele pictorilor vor dispărea tuburile cu culori, pânzele, șevaletele?  

Marius Crăiță-Mândră: – Cineva spunea că pictura nu moare niciodată. Pictura este și acum foarte diversificată, cu tehnici diferite de a umple suprafața nu musai cu pensula sau cuțitul de paletă. În viitor, mie-n sută vor apărea tehnologii noi, la care nu ne putem gândi acum. Vor fi și holograme, picturi care se mișcă și alte minuni. Un artist ce se dorește avangardist va fi mereu la curent cu noile tehnologii, de care se va folosi în creația sa.

– Cum a schimbat pandemia lumea artei în anul 2020? Cum s-au schimbat viața ta, programul tău de lucru?

Marius Crăiță-Mândră: – Cantitativ, în artă, la modul general vorbind, s-a lucrat mai puțin, s-a expus mult mai puțin. În ceea ce mă privește, chiar dacă am lucrat ceva mai puțin, totuși atunci când mă duceam la pânză îmi era foarte clar ce aveam de făcut, încât mi-am dat seama că eu am pictat tot timpul în mintea mea. Au fost zile când nu era pandemie și am avut blocaje, creierul meu nu reușea să lucreze. Dar să știi că am înțeles cât de gravă este situația și am respectat regulile de protecție și distanțare fizică. Am evitat aglomerația. Am fost la mare în vară, dar am stat izolat.

– Cum poți să stai izolat la mare?

Marius Crăiță-Mândră: – Așa cum faci și la munte. (Râde) Am stat mai mult pe la stânci. Eu așa am fost obișnuit de mic, de când mă lua tata cu el la mare, la vânătoarea subacvatică. El ne-a obișnuit, atât pe mine cât și pe sora mea, să ne izolăm de oameni în stațiuni, pentru că noi mergeam în locuri neumblate, fără turiști. Mergeam acolo unde erau stânci, zone retrase și mai sălbatice. De aceea, acum cu pandemia la mare nu mi s-a părut un stres.  

– Dar pentru copilul tău care are 8 anișori nu a fost complicat?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu, pentru că Edy este speriat de virus și a înțeles care sunt consecințele. El singur își pune masca, imediat se duce să-și spele mâinile când ajunge acasă, folosește când este cazul dezinfectantul. Aceste reguli au devenit pentru el obișnuințe în această perioadă și la fel s-a comportat și la mare.

– Aș mai avea multe întrebări, iar tu de oferit și mai multe răspunsuri, dar din păcate trebuie să ne limităm la un anumit spațiu de tipar. Pentru final, dacă ai fi vrut să răspunzi la o întrebare pe care eu nu am reușit să o formulez, care ar fi fost aceasta?

Marius Crăiță-Mândră: – Mi-ar fi plăcut să spun ceva despre experiment. De fapt în pictură, cu siguranță și în alte arte, experimentul este tradus ca în știință, muncă de cercetare. Aici trebuie doar să cutezi, să ai curaj să te arunci în neant, în necunoscut. De obicei cei care se „aventurau” pe cărări nebătătorite reușeau să împingă lumea mai în față. În timpul Imperiului Roman exista o vorbă: „Audaces fortuna iuvat”, adică „Pe cei curajoși i-ajută norocul”.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, octombrie 2020, pp. 12-13)

Site-ul artistului: https://mariuscraitamandra.com/ 

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 Din lucrările artistului:

Adăugați o legendă

Adăugați o legendă