Măștile „infractoare”

    Acțiunea din „Mãștile lui Brejnev“ (Pitești, Ed. „Paralela 45“, 2020), de Nicolae Spãtaru se petrece imediat dupã moartea conducãtorului Uniunii Sovietice (1964-1982), survenitã la data de 10 noiembrie 1982, și este plasatã în satul Sinihãu. Naratorul principal este Marcu Filipescu, secretar al sovietului sãtesc. Deși infatuat, Marcu Filipescu e un personaj cu lipici la cititori. Se crede buricul pãmântului, dar intrã în buclucuri. E fermecãtor prin înclinația spre autopersiflare pe care nu întodeauna o aplicã într-un mod conștient. E mucalit, dar asta nu-l împiedicã sã viseze sau sã devinã introspectiv. Va trece prin tot felul de aventuri dupã ce, dintr-un exces de zel, se oferã sã depoziteze la el acasã câteva sute de mãști antigaz, un surplus fațã de numãrul de cetãțeni ai satului, înspãimântați de autoritãți – prin diferite mijloace – cã se apropie un „rãzboi nuclear devastator împotriva Uniunii Sovietice“, care va fi declanșat de „America imperialistã“. În manierã „gogolianã“ (Grigore Chiper, „O distopie tragicomicã“, în Revista „Contrafort“, nr. 5, 2020), mãștile vor prinde viațã. Odatã personificate, vor comite farse: fac zarvã prin casã în miez de noapte, cotrobãind prin odãi; furã și mãnâncã merindele din frigider lãsând mizerie (aluzie și la înfometarea populației în perioada comunismului): „Când s-a fãcut luminã, pe ușa din fundul coridorului, cea care dãdea în cãmãruțã, intrau buluc patru mãști. Patru! Douã duceau un baton mare de salam «Odessa», iar celelalte douã un picior de porc și o pâine. Era piciorul pe care-l cumpãrasem chiar eu de la cooperativa colhozului. ªi s-au fãcut nevãzute în semiîntunericul cãmãruței, dupã ce douã mãști, cocoțate una peste alta, au închis ușa în vitezã mare. Am mai reușit sã vãd cum cea de sus mi-a fãcut șmecherește cu ochiul. Adicã, vezi dumneata, cu ocheanul. Apoi, în cãmãruțã, s-au auzit râsete. Râdeau probabil de mine. [...] Râdeau pentru cã ne-au lãsat fãrã hranã“. Un caracter grotesc au unele întâmplãri cu iz polițienesc. Iar povestea morții suspecte a „vrãjitoarei“ din sat pare un act de justiție rezolvat printr-un fel de misticism „rãsturnat“. Întâmplãri stranii sunt consemnate de un alt personajnarator, Aurel Zmeurã, sectorist, sergentmajor. Numai cã rapoartele sale „de investigare“ nu prea au legãturã cu realitatea, ci mai degrabã cu realismul magic și sunt veritabile proze scurte, de sine stătătoare.
   Într-o notã intitulatã – iarãși ironic – „Din partea editorului“, autorul ne rezervã o altã ghidușie: dosarul de la securitate al lui Marcu Filipescu, internat împotriva voinței lui la Spitalul de Psihiatrie, dispare, iar Aurel Zmeurã are propria lui teorie despre respectiva „volatilizare“. Chiar dacã lectura acestui roman pare deconectantã, un cititor atent la surprizele subtextuale va identifica numeroase simboluri și va înțelege mesajele subliminale. Ca tehnicã literarã, scrierea este una modernã, prin fragmentarea textului și prin introducerea poveștilor în ramã. Prozatorul vine totuși în ajutorul cititorului, separând multiplele planuri prin asteriscuri. Despre ineditul creației, Grigore Chiper observa: „Noutatea [...] constã în faptul cã evenimentele și acțiunile absolut reale, decupate din illo tempore, sunt aranjate în forma unui puzzle distopic și turnate într-o grilã fantastic-umoristicã, cu toatã recuzita de rigoare“. Cartea se încheie cu propoziția: „Investigația continuã“. Așadar, finalul e deschis și ne putem aștepta la o continuare. Nicolae Spãtaru s-a remarcat deja în poezie și prozã scurtã, are publicate peste 15 cãrți și a obținut câteva premii literare importante. Prin acest debut în roman, dovedește o datã în plus cã indiferent de genul ales, e un scriitor stãpân pe mijloacele sale de expresie.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, p. 23, http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf) 

Fiorul incertitudinii

Ne raportăm în fiecare zi la timp, medităm asupra vitezei trecerii lui. În reflecțiile noastre amestecăm vag, de cele mai multe ori fără să conștientizăm, concepte ale filozofilor, idei din studiile psihanaliștilor, principii, teoreme și legi enunțate de oameni de știință. Până la urmă, cădem de acord că fiecare individ în parte are un timp al său. Pentru oricare două persoane, alese aleatoriu, timpul va curge diferit chiar și atunci când ele s-ar afla în același loc și ar fi în stare de repaus. Durata măsurată de un ceas mecanic de fiabilitate elvețiană va fi aceeași, dar percepția psihică a scurgerii secundelor va fi diferită. Tema aceasta a scurgerii diferite a timpului o are proza titulară din volumul „Omul izgonit de ceasuri” (Iași, Ed. „Junimea”, 2019). Este cel de-al doilea volum de proză scurtă, după „Îngerașul purta fustă mini” (2016), pe care îl semnează scriitorul Nicolae Spătaru din Chișinău (născut în satul Horbova, Ținutul Herța), care s-a impus ca poet, fiind totodată un bun publicist și traducător din limba rusă.

Nicolae Spătaru este unul dintre acei prozatori, atât de rari astăzi, care stârnesc în cititor plăcerea pentru lectură, pentru că are har de povestitor, știința replicii, iscusința de a estompa pesimismul prin umor și ludic. Prozele sale sunt remarcabile prin acuitate stilistică și tensiune epică. Scrisul său se revendică într-o anumită măsură de la maeștri ca I. L. Caragiale, Gogol sau Gabriel Garcia Marquez, împletind admirabil fantasticul cu realul. Doza de real este poate mai mare la Nicolae Spătaru, dar e adesea pusă în relație cu un experiment ezoteric. În povestiri ca „Jurnalul cu file albe”, „Cimitirul «Descoperă nemurirea»”, „Apusul unei biciclete”, „Omul izgonit de ceasuri”, personajele se lasă cuprinse de stări extatice și misticism. Ceva mai realistă e proza „Dans albastru”, în fond o farsă erotică, personajul principal Dan Ploaie fiind prins fără voia lui într-un fictiv triunghi amoros. „Jurnalul cu file albe” a apărut și în volumul „Îngerașul purta fustă mini”, într-o variantă mai scurtă, care se numea „Jurnalul lui Dan”. În forma de acum, finalul este diferit, autorul amplificând ambiguitatea, personajele rămânând aceleași: studenții Dan Balotă și prietenul său bun Săndel, consăteni și colegi de facultate, profesorul universitar Urzicescu și decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. Umorul inundă toate narațiunile din volum, dar cu precădere în această proză ironia este utilizată pentru a satiriza comunismul sovietic și activiștii săi ideologici. Astfel, se fixează și contextul istoric al desfășurării acțiunii. Dar întâmplările fabuloase nu au numaidecât legătură cu sistemul dictatorial în care personajele sunt nevoite să-și ducă traiul, ci mai ales cu caracterul acestora și cu un fel de hazard care eclipsează anumite destine.

Titlul nuvelei „Cimitirul «Descoperă nemurirea»” este, evident, ironic. Eroul povestirii, Tudose Friptu, are o evoluție surprinzătoare. Nu îi poți bănui acțiunile viitoare, pentru că va trece subit de la o stare la alta. Prima impresie este cea a unui personaj oblomovian: „Tudose Friptu a fost, de când s-a născut și până când a devenit șef al echipei de paznici, un individ mărunțel, insignifiant. Atât de mic, încât și pe mine, acum când încerc să povestesc câte ceva despre acea primă perioadă a vieții sale, adică până la avansare, mă cuprind plictiseala și lehamitea. Fiind un om neînsemnat, a făcut mai tot timpul doar ceea ce-au dorit alții și ceea ce i-au spus alții. Nimic mai mult. Nici vorbă să se împotrivească. Nu vă pot spune de unde i-o fi intrat în cap chestia că așa este mai bine, dar i-a intrat. Și i-a intrat tare. Credea că în felul acesta se află în siguranță. Făcând doar ceea ce-i spuneau alții, el nu risca mai nimic”. Dar un accident îl transformă, și în tipul pasiv de altădată se va declanșa un vulcan. Din nou, prin forța hazardului, fiind plasat într-un mediu care-i va accentua demența, oferindu-i-se funcție (ca șef de paznici) la Cimitirul „Descoperă nemurirea”, în insul șters de altădată se insinuează spiritul autoritar și despotic. Isteria lui Tudose Friptu va atinge cote paroxistice, proiecția sa din final fiind una oniric-grotescă.

„Apusul unei biciclete” poate fi receptată și ca o parabolă despre mândrie. O bicicletă confecționată „din te miri ce” la început se dovedește mai puternică decât una nouă-nouță, de firmă. Dar supunerea de către stăpânul și meșterul ei la ceea ce sarcastic naratorul numește „întrecerea secolului” atrage asupra vehiculului o vrajă, un fel de blestem. În consecință, după ce se consumă episodul triumfului, când pornește la drum cu bicicleta de care era foarte mândru, Duță va fi cuprins de tot felul de halucinații, auditive și vizuale. Bicicleta va sfârși ca „încâlcitură de fiare”, probând că un lucru înnădit nu va fi niciodată la fel de trainic ca unul finit, de calitate. Se poate face o analogie și între faptul că bicicleta era făcută din bucăți, iar numele personajului principal Duță provine, după cum se precizează la începutul nuvelei, „de la Mitruță, diminutiv logic care pornește de la Dumitru”. De altfel, Nicolae Spătaru pune accent pe numele pe care le atribuie personajelor sale. Nu aflăm însă numele celui care în „Ce tip mișto am fost...” susține un monolog. Întrebările pe care și le pune acesta sunt întrebările omului contemporan, care nu-și găsește rostul în această lume. Și totuși, personajul cu pricina, marcat de frământări, are tăria de a se autopersifla: „Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Când e vorba de persoana mea, nu mă menajez deloc. Eu vreau să fiu cinstit cu mine. Doar fiind cinstit cu tine însuți, poți fi la fel și cu cei din jurul tău. Asta o știu de la Freud. Ascultați mai departe: Cine te crezi dumneata?, am repetat întrebarea. Tăcere. Și-atunci am continuat, la fel de necruțător: Ai compus tu vreo sonată care să fie inclusă în patrimoniul cultural universal? Tăcere. Sau cel puțin național? Tăcere. Vreun șlagăr care să fie pe buzele tuturora? Tăcere. Ai descoperit vreun element chimic nou pentru tabelul lui Mendeleev? Ai descoperit vreun remediu pentru zecile de boli incurabile? Ai scris vreo Iliadă cumva, vreun roman bestseller? Ai eliberat vreun ostatic din ghearele unor bande insurgente? Spune, dragule! Spune, bestie! Vedeți cu ce cuvinte mă numesc!” Eroul se înstrăinează din ce în ce mai mult, dorindu-și izolarea. În contextul crizei pandemice pe care o traversăm, ținând cont că volumul a fost lansat anul trecut undeva prin vară, această povestire are și un caracter vizionar, începând cu această frază: „Astăzi, plimbarea, o chestie atât de banală în trecut, a ajuns aproape la fel de imposibilă ca și zborurile intergalactice”.

Proza cu care se închide volumul, „Dispariția”, vorbește despre o dezamăgire în dragoste, dar finalul este deschis. Spiritul jucăuș al autorului se manifestă și în acest mod, provocând cititorul să își imagineze continuarea poveștii.

Firul care unește cele șapte povestiri ale volumului este timpul, dar nu doar prin spaimele existențiale pe care le stârnește în omul universal, ci chiar prin iminenta petrecere a timpului într-un vârtej de incertitudini. În mod surprinzător, atât șovăiala personajelor atunci când se află în situații-limită, cât și ambiguitatea unor întâmplări fac ca nuvelele din „Omul izgonit de ceasuri” să aibă o vibrație înaltă. De altfel, autorul scontează mult pe efectul de „surpriză”, pe care o introduce abil, cu subtilitate. Sau așa cum excelent observă Ludmila Șimanschi, într-o cronică publicată în revista „Dialogica”: „Nicolae Spătaru pune sub semnul întrebării opoziția ireductibilă dintre real și ireal, plecând de la o situație firească, pentru a ajunge la supranatural”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020)

Portretul lui Mihai Mihailovici în rama zilei de 28 iunie

Stilul sprințar și ritmul alert fac ca recentul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (București, Ed. „Humanitas”, 2019), să fie parcurs cu plăcere. Dar chiar dacă lectura este agreabilă, chiar dacă umorul este prezent, acest roman nu este deloc vesel; din el se degajă tristețea Basarabiei, ținutul pierdut al României... Pe coperta a IV-a romanul este recomandat astfel: „O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv ziua de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cele mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și speranță”.

Romanul se poate citi ca o saga basarabeană, autorul prezentând patru generații ale familiei Lebădă-Ciuntu. Cele mai multe povestiri se concentrează în jurul lui Mihai Mihailovici, care se naște la Chișinău, în fatidica zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Cartea e cronica unei familii, dar și cronica unei date din calendar, pentru că toate capitolele se vor desfășura în data de 28 iunie, din 1940 și până în 2018. Autorul face o mică abatere în cronologie, inversând momentul morții personajului principal cu cel al nașterii. Romanul începe cu o întâmplare din 2018, un fel de șarjă, o povestire hazlie și care nu are foarte mare legătură cu restul cărții, în afara faptului că se menționează, oarecum în trecere, moartea lui Mihai Mihailovici. În povestirea din introducere se vede talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu. Utilizând umorul de situație, autorul ironizează egocentrismul, oportunismul, excesul de ambiție și dorința de celebritate de care suferă cei mai mulți dintre scriitori. E o schiță care ar putea funcționa foarte bine și de sine stătător, conținând multă acțiune care se desfășoară în avalanșă, având în centru un personaj comic – grădinarul englez Martin, confundat la Chișinău cu scriitorul David Lodge. Ager, autorul basarabean își desăvârșește umorul prin autopersiflare: „De pe Facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău ca să scrie un roman despre Modova, și toți au ținut să-l cunoască, pentru a putea profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”.

Cu Mihai Mihailovici și cu părinții acestuia Liza și Mihail Feodorovici Lebădă facem cunoștință abia în capitolul al doilea, acțiunea petrecându-se în data de 28 iunie 1943, în satul Flutura. Când împlinește 4 anișori, Mihăiță, jucându-se împreună cu alt copil „de-a fumatul”, va da foc casei bunicii Dochia, în care el și familia lui locuiau în acel moment. Odată ce casa a ars din temelii, familia lui Mihăiță se mută la mătușa Ileana, poate cel mai tragic personaj al cărții, violată de doi soldați sovietici, în 1945. Degeaba a cerut disperată ajutorul fratelui ei: badea Mihai, din teama de a nu-și expune copiii (agresiunea se petrecea în camera de alături), nu o salvează. Traumatizată, Ileana va dispărea; deși nu se spune explicit, se subînțelege actul sinuciderii.

La 28 iunie 1946 își face apariția un personaj cu profunde influențe în destinul familiei lui Mihail Lebădă. E vorba de președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici. Acesta îl denunță în mod fals pe Mihail Lebădă, că ar fi furat o „turbă de făină”. Tatăl lui Mihăiță este condamnat la șapte ani de pușcărie. Rămasă singură, Liza e nevoită să-și apere copiii de flagelul foametei și se compromite devenind amanta lui Radu Gavrilovici, asupritorul propriului ei soț! Mihail Lebădă este eliberat mai devreme, în 1951, dar viața aspră din închisoare și-a pus puternic amprenta, iar copiii nu numai că nu-l recunosc, ci sunt speriați de înfățişarea acestuia. Dureroasă e și întâlnirea cu soția; descoperirea că în loc de cinci copii a găsit șapte îl contrariază, fiind dispus totuși să ierte infidelitatea. Cel mai mult îl descumpănește detașarea sufletească a femeii, iar zgomotele de uși ruginite relevă ruptura, ce părea definitivă, produsă între cei doi: „Bărbatul se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba își dezlipea mâna de pe el, când a ieșit și femeia. Stăteau în prag și se măsurau din cap până-n picioare unul pe altul, fără a scoate o vorbă, iar în spatele lor scârțâia ușa rămasă deschisă”. Abia după un an de zile, Liza e dispusă să-l primească pe soțul ei acasă. Relația nu va merge, la data de 28 iunie 1954 ea fiind deja căsătorită cu Radu Gavrilovici.

Construcția epică este inedită, jurnalul evocând nu doar întămplările zilei, ci acoperind, de regulă retrospectiv și desigur concentrat, momentele importante din viețile personajelor care au avut loc în decursul timpului care a trecut de la un capitol la altul. Sunt și câteva capitole care se finalizează cu o privire în viitorul imediat. Astfel, în data de 28 iunie 1954, Tamara, Valentin, Ivan și Anatol îl vizitează la spital pe tatăl lor, Mihail Feodorovici, care era internat în urma unui accident grav. Mihai nu-și însoțește frații pentru că la vestea căsătoriei mamei lui cu Radu Gavrilovici, face o criză nervoasă și sparge cu toporul ferestrele casei, drept care va fi arestat de poliție. La finalul acestui capitol este menționată moartea lui Mihail Feodorovici Lebădă, fără a i se preciza data.

Tinerețea lui Mihai Mihailovici cuprinde noi și diverse aventuri; e admis la facultatea de Politehnică, după puțin timp e înrolat în armată și trimis tocmai în Kamceatka. Prima sa dragoste e Ludmila, pe care o pierde din cauza prejudecăților părinților acesteia. Destinul i-o va scoate în cale pe uzbeca Barno, cu care se va căsători și vor locui împreună în Chișinău. Dar nu reușește să-și întrețină financiar familia. Fără studiile finalizate, refuzând să se înscrie în partidul comunist, nu-și găsește de lucru și, deși are un băiat, iar soția e însărcinată cu al doilea copil, Mihai trăiește din banii pe care doar femeia îi aduce în casă. După o confruntare violentă între el și Barno, care-i reproșează pasivitatea, se angajează într-un serviciu care nu se potrivea nici cu pregătirea sa intelectuală și nici cu structura fizică destul de fragilă, devenind hamal în gară. Mai târziu, prin intermedierea fratelui vitreg Vladilen (numit așa în cinstea lui... Vladmir Ilici Lenin; desigur, o ironie), va ajunge într-un post mai bun: zețar la tipografie.  

Nu știu dacă e sau nu un puzzle acest roman, dar este adevărat că mici piese rezumă istoria Republicii Moldova. Cartea mi se pare arhitecturală, bazată pe ramificații. Ziua de 28 iunie este trunchiul de unde se dezvoltă tot felul de rămurele, multe dintre ele conținând în universul lor epic momente istorice: ruperea Basarabiei de România, invazia rusească, foametea din 1946-1947, deportări, gulagul sovietic, comunismul, conflictul din Transnistria, câștigarea independenței Republicii Moldova, războiul ruso-georgian, emigrările din zilele contemporane etc. De Mihai Mihailovici se leagă istoriile personale ale celorlalte personaje: părinții, frații și sora, tatăl vitreg, soția, nepoții, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, funcționarii de stat etc. Admirabilă este unitatea de familie: frații, chiar dacă nu au același tată, se sprijină la nevoie. Inclusiv tatăl vitreg evoluează, arătându-și o față umană, ajutându-i nu doar pe copiii săi, ci și pe cei ai lui Mihail Feodorovici. Dar roata vieții se întoarce și actele josnice comise cândva nu rămân neplătite. Vrând parcă să ne spună că există o justiție divină, autorul ni-l prezintă pe Radu Gavrilovici la bătrânețe, trăind în singurătate, boală și sărăcie. Moartea sa nu are nimic eroic: face un infarct în momentul când un tânăr vagabond îl amenință cu cuțitul în propria casă. Radu Gavrilovici mi s-a părut cel mai conturat personaj secundar. De altfel, toate personajele sunt foarte bine creionate. Dumitru Crudu nu și-a propus să creeze caractere puternice, ci credibile; eroii săi sunt așa cum îi întâlnim și în viața reală, cu bune și cu rele. Cele mai reușite mi s-au părut personajele masculine; într-un fel mi-ar fi plăcut o analiză mai amplă a personajului Liza, mama lui Mihai Mihailovici. Totuși o atenție deosebită i se acordă uzbecei Barno, făcând din aceasta un personaj memorabil. Ea este frumoasă, inteligentă și exotică, dar și conflictuală, dispusă la compromisuri pentru beneficii materiale, uneori chiar isterică sau intolerantă. În felul ei, e o luptătoare. Tabloul în care o vedem alături de Mihai Mihailovici invalid în cărucior (își pierduse picioarele în 1992 la Tighina, de atunci boala lui progresând, în 2001 ajungând aproape la stadiul de legumă, cu majoritatea funcțiilor vitale alterate) ne arată devotamentul și dragostea de care femeia este capabilă.

Născut într-o zi tristă pentru Basarabia, eroul nu-și va sărbători aproape niciodată ziua; rareori, la insistențele prietenilor, organizează câte o petrecere, dar care din diverse motive fie nu mai are loc, fie, alegoric, se transformă în ceva grotesc. Caracterele personajelor reies nu atât din descrierile trăsăturilor sau din fragmente introspective, cât mai ales din faptele ce ne sunt prezentate uneori ca pe o scenă de teatru. Din acest punct de vedere, volumul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” poate fi citit ca un roman de acțiune. Nu cred că Dumitru Crudu ar exclama: „Mihai Mihailovici c'est moi!”, dar există un personaj în care intuiesc că se întâlnesc multe dintre caracteristicile autorului, și anume Răzvan, fiul eroului Mihai Mihailovici.

Concizia expresiei, acuratețea limbajului presărat ici-colo cu savuroase regionalisme, conflictele între personaje, alternanțele bine-rău/ pozitiv-negativ, finețea detaliilor, atmosfera mereu în concordanță cu timpul istoric sunt calități ale unui roman reușit. Să mai spunem, în final, că Dumitru Crudu realizează în această carte portretul unui personaj colectiv, surprinzând chipul tragic al basarabenilor.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr.603-604 noiembrie-decembrie 2019,)

Melania, o egretă albă

Foto: Chromatique Photo Studio (Bacău)

Melania e mai mult decât o bătrânică simpatică din Basarabia,

ea e bucuria și speranța, tristețea și demnitatea, puterea și

gingășia copilului abia trezit dintr-un somn odihnitor.

Ea știe să „prefacă” păsări și iubește cel mai mult cocostârcii, 

păsările venirilor, plecărilor și reîntoarcerilor. 

Melania e nostimă chiar și-atunci când se află în apropierea morții,

„De ce-ai murit măi, Timofte?!” îl întreabă pe cel din fotografia de pe noptieră.

Melania culege numele știuților și neștiuților de pe monumentele funerare,

construiește o genealogie. Melania e plină de viață, Melania e obosită,

Melania așteaptă, Melania se-ntoarce la tot ce-a legat-o cu iubire. Își

amintește. Prietenele din copilărie, jocul de-a avionul.

Amintiri. Mama. Școala, de trei ori

la clasa întâi. Au venit rușii, apoi am fost numai românii, 

apoi iară o venit rușii. Și-apoi privirea cată-n oglindă frumusețea din tinerețe.

Prima noapte de dragoste „așe și așe”. Dar au urmat unele

din ce în ce mai frumoase. Până când bărbatul

a plecat la război. S-a-ntors. Nu mai era ce-a fost.

Iar acum Melania e bătrână și plină de doruri.

A părăsit-o Timofte,

de tot. S-a dus în ailaltă lume în care-ajungi

după ce treci niște vămi. Melania e singură. Copiii

și nepoții stau într-o țară care-i departe. „Pe unde

o mai fi și Grecia asta?!” Îi răspunde strident un sunet de

telefon. Alo, alo... vii, nu vii, nu te știu dacă ești,

dacă nu ești... Alo, alo... Îi răspunde un vuiet.

De ce să vină așa curând iarna, totul se albește,

totul e alb. Visul. Speranța. Vălătuci de alb.

Apa e albă. Dorința e albă. Și ghipsul...

Genunchii se-ndoaie de frig.

Rugăciunea ridicată-nspre icoană,

Albă și ușoară ca volbura. 

Albă și grea ca prima zăpadă.

Dar Melania e o republică, singura țară

ce-și are capitala în suflet. Peste care

ninge cu petale de flori, ninge și o
fâșie de lumină se așază peste o fâșie de noapte,
ninge și o bucată de întuneric se așază peste
șalul de lână neagră... 

Bătrâna care locuiește într-o râpă,
într-un sat în care totul e amorțit,
bătrâna dulce ca zahărul candel, 
care-a îndrăgit toate vietățile cu suflet,

care-a prefăcut atâtea și-atâtea păsări, 
s-a prefăcut, iată, într-o egretă albă. 

Și-acum va pluti... 

(violeta savu)

Astfel am „simțit”-o eu pe minunata actriță Rodica Mandache, în rolul Melaniei din piesa „Republica Melania”, de Irina Nechit

Regia: Gelu Colceag
Scenografia: Adrian Damian
Asistent regie: Alexandru Bogdan
Light-design: Cristian Niculescu
Video: Luca Achim

Spectacol văzut la Teatrul Municipal Bacovia, la Bacău-Fest Monodrame, 2019

O expoziţie plină de culoare şi lumină

articol publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie 2014
În toamna acestui an, Galeria „Frunzetti” din Bacău a găzduit o frumoasă expoziţie, semnată de artista Elena Samburic. Fiind vorba de o personală, expoziţia a impresionat publicul nu numai prin culorile foarte vii, ci şi prin volumul de lucrări incluse (peste 70). Spiritul ludic, fantezia, umorul fin, spontaneitatea cromatică, explozia de lumină, fluenţa unor poveşti ale căror simboluri pot fi recunoscute în desen, determină ca pictura realizată de Elena Samburic să fie una apropiată de public. Unele persoanje de pe pânze mie mi-au adus aduceri de aminte de Sancho Panza şi a lui Dulcinee, de prinţi şi prinţese din basme, iar în zona spirituală, era evidentă alegoria Cinei Celei de Taină.

Elena Samburic reuşeşte să genereze optimism şi bunădispoziţie. Este multă viaţă în operele ei. Iar când oniricul şi teluricul se învălătucesc în această pictură, câştigul este de partea expresivităţii.

La vernisajul din 24 octombrie au fost mai multe voci ale artiştilor plastici prezenţi care s-au pronunţat despre o posibilă asociere cu ilustraţia de carte. Mi se pare justificabil prin aceea că temele pictoriţei sunt similare cu cele din literatură: iubirea, prietenia, nostalgia copilăriei, raportul dintre om şi divinitate etc. Însă trebuie subliniat că toate acestea sunt transpuse prin mijloace şi tehnici plastice moderne, cu influenţe în primul rând din suprarealism, cubism dar şi câteva din expresionism. Nu întâmplător, una din piese poartă denumirea „Omagiu pentru Miró. Dialog”. De fapt, asta e o altă calitate a acestor tablouri mai mici sau mai mari, ele invită privitorul la comunicare. E frumos şi înţelept să stai de vorbă despre artă, despre poveste şi mai ales despre ... vis. M-am bucurat că am avut ocazia să văd în Bacău o astfel de expoziţie, cu o energie puternică, deosebit de tonică.

Elena Samburic, membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, se manifestă prin pictură, sculptură şi ceramică. De asemenea, este un foarte apreciat profesor al Facultăţii de Arte Plastice şi Design a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”.