Melania, o egretă albă

Foto: Chromatique Photo Studio (Bacău)

Melania e mai mult decât o bătrânică simpatică din Basarabia,

ea e bucuria și speranța, tristețea și demnitatea, puterea și

gingășia copilului abia trezit dintr-un somn odihnitor.

Ea știe să „prefacă” păsări și iubește cel mai mult cocostârcii, 

păsările venirilor, plecărilor și reîntoarcerilor. 

Melania e nostimă chiar și-atunci când se află în apropierea morții,

„De ce-ai murit măi, Timofte?!” îl întreabă pe cel din fotografia de pe noptieră.

Melania culege numele știuților și neștiuților de pe monumentele funerare,

construiește o genealogie. Melania e plină de viață, Melania e obosită,

Melania așteaptă, Melania se-ntoarce la tot ce-a legat-o cu iubire. Își

amintește. Prietenele din copilărie, jocul de-a avionul.

Amintiri. Mama. Școala, de trei ori

la clasa întâi. Au venit rușii, apoi am fost numai românii, 

apoi iară o venit rușii. Și-apoi privirea cată-n oglindă frumusețea din tinerețe.

Prima noapte de dragoste „așe și așe”. Dar au urmat unele

din ce în ce mai frumoase. Până când bărbatul

a plecat la război. S-a-ntors. Nu mai era ce-a fost.

Iar acum Melania e bătrână și plină de doruri.

A părăsit-o Timofte,

de tot. S-a dus în ailaltă lume în care-ajungi

după ce treci niște vămi. Melania e singură. Copiii

și nepoții stau într-o țară care-i departe. „Pe unde

o mai fi și Grecia asta?!” Îi răspunde strident un sunet de

telefon. Alo, alo... vii, nu vii, nu te știu dacă ești,

dacă nu ești... Alo, alo... Îi răspunde un vuiet.

De ce să vină așa curând iarna, totul se albește,

totul e alb. Visul. Speranța. Vălătuci de alb.

Apa e albă. Dorința e albă. Și ghipsul...

Genunchii se-ndoaie de frig.

Rugăciunea ridicată-nspre icoană,

Albă și ușoară ca volbura. 

Albă și grea ca prima zăpadă.

Dar Melania e o republică, singura țară

ce-și are capitala în suflet. Peste care

ninge cu petale de flori, ninge și o
fâșie de lumină se așază peste o fâșie de noapte,
ninge și o bucată de întuneric se așază peste
șalul de lână neagră... 

Bătrâna care locuiește într-o râpă,
într-un sat în care totul e amorțit,
bătrâna dulce ca zahărul candel, 
care-a îndrăgit toate vietățile cu suflet,

care-a prefăcut atâtea și-atâtea păsări, 
s-a prefăcut, iată, într-o egretă albă. 

Și-acum va pluti... 

(violeta savu)

Astfel am „simțit”-o eu pe minunata actriță Rodica Mandache, în rolul Melaniei din piesa „Republica Melania”, de Irina Nechit

Regia: Gelu Colceag
Scenografia: Adrian Damian
Asistent regie: Alexandru Bogdan
Light-design: Cristian Niculescu
Video: Luca Achim

Spectacol văzut la Teatrul Municipal Bacovia, la Bacău-Fest Monodrame, 2019

Sculptorii care înalţă albastrul mai presus decât culoarea cerului şi a mării

Amancio González Andrés,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Amancio González Andrés, născut în León (Spania) are o experienţă artistică de peste trei decenii. Lucrează în orice tip de material, lemn, bronz, fier, piatră, marmură etc, lucrările sale monumentale le întâlnim în Spania, Danemarca, Turcia, Croaţia, Mexic, Rusia. A turnat în bronz douăzeci şi şapte de busturi ale celor mai importanţi scriitori din Regatul León, printre care se află şi renumitul poet spaniol Antonio Gamoneda, care i-a dedicat artistului mai multe poezii. În „Hablo con Amancio”, poetul laudă măiestria scuptorului, care rănind şi mângâind transformă lemnul în ceva sacru. Arta sa, abstractă, uneori inspirată din mitologia greacă, se remarcă printr-o puternică expresivitate. 

În rezidenţa de la „Albastru”, Amancio González Andrés se întoarce la acest material, pe care-l abandonase în urmă cu aproximativ cinci ani. Cele două sculpturi, care reprezintă figuri umane, transmit o stare de împietrire (într-un fascinant contrast cu căldura lemnului de stejar), privitorii fiind impresionaţi de sentimentele de tristeţe şi suferinţă. A treia sculptură reprezintă un animal fabulos, e simbolul unei metamorfoze pe care o desluşeşti privind atent la ochii blânzi, captând sugestia resemnării. Am discutat cu Amancio González Andrés, care ne-a spus următoarele despre lucrările făcute la „Albastru”.

 Hombre Rata „reprezintă o persoană (bărbat sau femeie), care într-un anumit moment al vieţii sale, forţat de anumite împrejurări, s-a transformat ca Gregor Samsa (personajul principal din Metamorfoza, nuvela lui Kafka – n.r.) într-o altă fiinţă”. Omul-şobolan „trăieşte într-o realitate creată de el însuşi, reprezentată fizic de cubul negru (cub pe care, deloc întâmplător, omul-şobolan stă sprijinit şi pe care îl sprijină cu coada sa virilă – n.r.)”.

Return reprezintă „o persoană care se întoarce acasă, după ce a lipsit ani îndelungaţi. Masca pe care o poartă simbolizează că omul respectiv este foarte schimbat, fizic dar şi psihic, faţă de momentul în care a plecat. Are un braţ lipsă, pentru că timpul l-a măcinat, provocându-i leziuni”.

În El columpio II vedem „un bărbat care are o viaţă interioară bogată, într-o postură meditativă, şezând într-un leagăn cu patru corzi. Oricine ştie că leagănele cu patru corzi nu funcţionează. Bărbatul caută ocrotire în amintirile copilăriei sale, timpul când se putea salva prin intermediul viselor. Dar visele din copilărie, din păcate, nu mai funcţionează pentru persoanele adulte”. Lacrima cafenie de pe obrazul drept acutizează sentimentul de zădărnicie, de spulberare a idealurilor din tinereţe, dar poate semnifica şi regretul pentru erorile comise, pata umană. 
Amancio González Andrés a respins în lucrările sale albastrul, optând pentru negru, culoarea nopţii. Pentru că sufletele personajelor sale sunt triste, întunecate.

Yoshin Ogata,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Yoshin Ogata, născut în Miyakonojo (Japonia), are peste patruzeci de ani de experienţă artistică. A expus pentru prima oară la Shinseisaku-Kyokai, în Tokyo. A studiat în Japonia, Londra şi Italia. A călătorit, a lucrat şi a studiat în Europa, SUA, Mexic. În arta sa abstractă conceptuală se canalizează spre elemente din natură. Astfel, cele trei lucrări realizate de Yoshin Ogata, la Centrul de Cultură „George Apostu”, au ca temă apa. Sculpturile sale ne amintesc de principiul formulat de William Hogarth şi anume că „frumosul rezidă în combinaţiile unei linii curbe”. Aceste sculpturi se caracterizează printr-o fineţe aparte, determinată de gingaşa ondulare/ondulaţie a liniilor, mulţi dintre privitori identificând un erotism subsidiar. Dincolo de realitatea (sau nu) a unor aluzii de provenienţă erotică, sunt certe ritmurile interioare, energia imaterială, vibraţia senzorială, principiul yin-yang, contrastele precum senzaţia de plin şi de gol, de creştere şi descreştere, de gravitaţie şi suspendare în timp. Stimulat de alegerea temei, Yoshin Ogata e singurul dintre cei trei artişti care a intervenit, însă foarte fin şi discret, cu nuanţe de albastru în sculpturile sale. Apa absoarbe cu prioritate frecvenţele joase ale luminii, iar pe cele neabsorbite le reflectă. O rază de lumină care traversează o masă importantă de apă va fi vizualizată ca albastru. Un soclu al unei lucrări este aproape ca smaraldul, ceea ce ne face să ne gândim la valuri şi alge marine. Lacrima, care stă suspendată, ca şi cum ar fi agăţată de cer, iterată ca un lait motiv în toate cele trei lucrări, domnul Secretar de Stat Gheorghe Popa a numit-o, la vernisaj, plastic, metaforic, „lacrima timpului”.

Yoshin Ogata a spus următoarele despre lucrările sale. 

„Whater shape (Forma apei) este semnul asociat cu forma apei, mişcarea liniştitoare a cercurilor şi sunetului apei, care ne îndeamnă la contemplaţie. Apa creează propriul ei circuit: picătura din cer - râu-mare (lac) - se întoarce în cer - o nouă picătură, asemeni ciclului vieţii. Însemnătatea acestei opere e scena liniştită dinăuntrul minţii noastre.

The drop (Picătura) reprezintă forma «imaginii florii de lotus», fixată în timp şi spaţiu în memoria pârâului. E forma apei care «saltă», când o picătură cade pe suprafaţa apei. E scena formei florii de lotus, creată dintr-o PICĂTURĂ DIN VIITOR, pregătindu-se să se înalţe din apă.

Genesis (Geneză) Picătura ca origine, şi curgerea sunt filosofiile de bază din spatele acestei opere. Nu e doar o simplă formă a curgerii, ci şi o formă care condensează bogăţia esenţei exprimată de timp şi spaţiu în timpul ivirii/apariţei unui anume obiect. Exprimă intens povestea a două concepte opuse ale naturii şi abstracţiunii”.

Napoleon Tiron,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Napoleon Tiron, născut în localitatea Oasele, judeţul Galaţi, absolvă în 1979, la Bucureşti, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Mai apoi, el însuşi va activa ca profesor universitar. Napoleon Tiron, considerat la ora actuală unul dintre cei mai mari sculptori din România, are lucrări în aproape toate ţările din Europa (Marea Britanie, Germania, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Norvegia, Danemarca, Spania, Grecia, Olanda, Rusia), în Canada şi SUA. Criticul de artă Liviana Dan spunea: „Napoleon Tiron este unul dintre cei mai importanţi, mai extravaganţi sculptori din România. Tiron are un mod individual, aproape personal de a aborda teoriile sculpturii. Cu o sensibilitate particulară abandonează orice fel de solemnitate.”În „Grădina cu statui” de la Centrul de Cultură „George Apostu”, Napoleon Tiron a propus o replică a celebrului ansamblu sculptural, „Tată şi fiu”, al artistului care patronează dincolo de timp instituţia, regretatul George Apostu. Cele trei lucrări în lemn de stejar, minimaliste, reprezintă „Familia”. Napoleon Tiron provoacă privitorul să identifice care dintre cele trei lucrări reprezintă femeia (mama), bărbatul (tatăl), copilul. 

Dar cea mai înaltă este, surprinzător sau nu, femeia, pentru că maternitatea are nu doar rolul ei foarte important în perpetuare, dar este şi spiritual înălţătoare. Supleţea nu este deloc un impediment pentru ca femeia-mamă să se aplece atent, cu grijă asupra copilului. 

Și la Napoleon Tiron întâlnim filozofia plinului şi a golului, a raportului fascinant dintre nimic şi infinit. Despre a treia lucrare, care ar reprezenta tatăl (capul familiei), Napoleon Tiron a afirmat că este un portret, un omagiu dedicat lui Mihai Mihai, un fost coleg de-ai săi.

 Tema aleasă de Napoleon Tiron este evident unul tradiţională, familia, dar abordarea este abstractă, foarte modernă, sculptorul făcând în această lucrare unitară, compusă din trei piese, şi un interesant studiu asupra proporţiilor. Napoleon Tiron nu a apelat la culoare. Asta poate pentru că, orice familie are propriul cer, propria mare în care îşi scaldă bucuriile şi necazurile, propriul indescriptil Albastru. 
Notă: Sculpturile au fost realizate la Centrul de Cultură „George Apostu, în cadrul Programului internaţional de rezidenţe artistice de sculptură „Albastru”, ediţia a II-a, vernisajul a avut loc pe 27 iulie. Artiști rezidenți: Napoleon Tiron, Amancio González Andrés, Yoshin Ogata . Curatorul programului pentru fiecare ediţie este artistul Maxim Dumitraş, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

(Articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Vitraliu”, octombrie 2018)

Instantanee realizate de Ovidiu Ungureanu în timpul desfășurării Simpozionului „Albastru”, ediția a II-a

 

Al doilea Albastru

Textura lemnului, împrietenit cu Yoshin Ogata, mai fină decăt epiderma
fecioarei care iese din apa mării. Strălucind prin bronzul
acvatic. Yin yang silenţios. O lacrimă stă agăţată de-o creangă
a pomului interzis. Al cunoașterii? Al atingerii. Suntem împreună,
închiși cu frumuseţe, în peștera lui Ogata.
Dacă evadăm, vom rătăci ani îndelungaţi în singurătate. 

Și noi vom ajunge ca bătrânul lui Amancio González Andrés,
consolându-ne cu mișcarea odihnitoare a leagănului, totuși ratând
revenirea la copilărie. Un bărbat cu braţul amputat, sângerând
aleargă, nu știm dacă plânge, poartă mască. Poate că-i este teamă

de animalul preistoric din spatele lui. Dar fiara nu are colţi.

Are cea mai blândă privire acest animal, care-și ascunde

cu atâta tandreţe coada viguroasă.

Napoleon Tiron deţine veriga de înţelepciune și echilibru,
el unește serendipitatea cu dorinţa erotică. În indescriptibile
tunele abstracte, supuse gravitaţiei. Cu goluri de aer.

Familie.
Mamă, tată, fiu. 

Maxim Dumitraș,
Fotocredit Ovidiu Ungureanu

Cei trei artiști au fost așezaţi pe axă de cel de-al patrulea,

Maxim Dumitraş, care le-a zis: „Dragii mei, voi sunteţi pentru mine
Al doilea Albastru. V-am făcut portretele în stele și lună de lemn,
v-am cioplit carusel cu căluţi și v-am adus în spectrul curcubeului,
între verde și indigo”.

Dar Ogata, eliberându-se din plăcuta strânsoare a miracolului,
a macerat soliditatea albastrului cu alge marine. Amancio,
săptămâni în șir, a tânjit după fierbintele soare spaniol.
Când ridica ochii spre cer, vedea norii fumurii.
Azul oscuro casi negro. Dark blue almost black.

Fără șovăială, Napoleon a încălcat toate regulile,

angoasat de absenţa nervoasă a luminii. Abandonându-se
în această lume nereceptivă. Anihilarea culorii.

(Poem de Violeta Savu, publicat în Revista „Ateneu”, Bacău, septembrie, 2018)

Amancio González Andrés, Napoleon Tiron, Maxim Dumitraș, Yoshin Ogata
în vizită la Studioul „Chromatique”

„Fotografia este infinită.” Interviu cu Ovidiu Ungureanu

Violeta Savu : Ovidiu, cum ai devenit atât de pasionat de fotografie? Când ai avut primele încercări?

Ovidiu Ungureanu: Prima dată nu a fost o pasiune, ci o activitate. În anii 80, mai precis eram în clasa a IV-a şi aveam 10 ani, toţi copiii erau obligaţi să aibă activităţi şi se înscriau undeva la Casa Pionierilor. Am intrat şi eu pe poarta acelei instituţii, dar peste tot erau cam ocupate locurile de care m-aş fi simţit atras: carting, aeronautică. Dar pe o uşă am văzut scris: foto-video şi am bătut acolo. Aveam deja un aparat Smena şi lucram în compania fratelui meu, mai mare cu şapte ani, care avea acasă în atelierul său de fotografie inclusiv aparatură de developat. Atunci m-am înscris la acel cerc. Cred că a fost o alegere inspirată, am avut şi rezultate frumoase, am obţinut în acea perioadă un premiu III pe ţară la artă fotografică.

V.S.: Ne poţi descrie fotografia cu care ai câştigat premiul?

Ovidiu Ungureanu: Da. O bicicletă Tohan era rezemată de un copac foarte mare, din Parcul Trandafirilor, se vedea şi o sacoşă de rafie în care erau o sticlă de vin şi o pâine. Tot în acea perioadă am câştigat primii mei bani. Făceam poze cu artişti: Elvis Presley, Marilyn Monroe.

V.S.: Mă uimeşte ce spui. Cum ai realizat acele fotografii?

Ovidiu Ungureanu: Existau nişte negative. Fotografiai direct de pe o revistă. Decupam de acolo, multiplicam şi colegii voiau câte o poză cu Elvis Presley. Alte amintiri frumoase sunt din excursiile şcolare, când eu eram fotograful echipei. Îmi amintesc că la început am avut un blitz cu sursă Chaika, un aparat foto Zenit.

V.S.: Ştiu că tu ai fost o perioadă marinar.

Ovidiu Ungureanu: Da, am fost navigator, am navigat timp de aproape nouă ani. Am avut ocazia să văd trei sferturi din Planeta Pământ, pe mările şi oceanele globului. În mod special m-au impresionat Cercurile Polare. La vremea de atunci, foloseam aparate foarte ieftine, unele erau de unică folosinţă, pentru că nu aveam posibilităţi materiale. Mai târziu am reuşit să-mi iau un aparat bun. Dar cu fotografiile realizate acolo, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, e vorba de nişte orizonturi, voi face un proiect. În acel proiect voi prezenta publicului imagini de la cele două cercuri polare, cu locuri care din păcate acum nu mai există: gheţari, banchize. S-au topit demult. E altă formă geografică, efect al încălzirii globale.

V.S.: După ce ai navigat, ce ai făcut?

Ovidiu Ungureanu: Am revenit la pasiunea pentru fotografie.

V.S.: Ce înseamnă că ai revenit? Nu a fost continuă?

Ovidiu Ungureanu: Am muncit, am navigat, am făcut poze, dar nu am făcut expoziţii în perioada aceea, până în ’99. Odată cu venirea mea pe uscat am început să mă dedic cu adevărat fotografiei.

V.S.: Iar anul trecut ai adus în faţa publicului multe proiecte frumoase, atât pe fotografie cât şi la film-video. Cred că a fost anul cel mai prodigios pentru tine.

Ovidiu Ungureanu: Da, unele proiecte le-am început de prin 2015 şi chiar de mai înainte, dar într-adevăr anul 2016 a fost pentru mine foarte productiv. La ora actuală îmi place foarte mult să documentez. Am şansa să trăiesc într-un oraş cu artişti plastici foarte valoroşi şi nu aş pierde niciodată ocazia să documentez pe cineva, de a-l imprima sau a-l fotografia. Sunt interesat să realizez fotografie-document. Dintre cei mai fotografiaţi şi documentaţi este Ilie Boca, la expoziţia retrospectivă Ilie Boca a fost proiectat şi un film realizat de mine, cu fotografii din colecţia personală a domniei sale. De câte ori am avut şansa de a-l vizita acasă, şi pot spune că nu s-a întâmplat de puţine ori, nu am ratat prilejul de a înregistra video momente cu acest artist important, maestru al picturii. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! Ilie Boca a fost cel care m-a trimis la şcoală. El m-a întrebat dacă am făcut vreun curs sau o şcoală de artă. I-am răspuns că nu ştiu dacă timpul îmi permite să mai urmez încă o facultate la zi, aveam deja un master în peisagistică şi consideram atunci că ar fi suficient. Dar Ilie Boca mi-a spus că studiile superioare la o facultate de calibru obligatoriu mă vor ajuta. M-a convins şi am mai făcut încă un master, foto-video la Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, pe care l-am absolvit cu nota maximă şi unde am avut şansa să învăţ de la profesori extraordinari: Matei Bejenaru, Bogdan Teodorescu. Având colegi masteranzi foarte talentaţi şi plini de entuziasm, au apărut taberele făcute cu studenţii, în colaborare cu Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, cu Filiala Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici. Cu colegii de la master am făcut, punând la dispoziţie partea tehnică prin Studioul Cromatique, două tabere de cercetare, una de documentare Nicu Enea, în 2015, şi cealaltă, în 2016, despre George Bacovia. Taberele au fost subvenţionate de Consiliul Judeţean Bacău. Parteneri au fost Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” şi Facultatea de Arte „George Enescu” Iaşi. În cele două tabere am reuşit să realizăm două filme documentare: „Casa memorială Nicu Enea” şi „Casa memorială George Bacovia”. Acestea fac parte dintr-o dorinţă mai veche a mea, cea de a puncta reperele băcăuane. Anul acesta aş dori să realizez un film despre George Apostu. În afară de taberele axate pe partea documentară, am iniţiat şi alte tabere, cu artişti plastici: Tohani, Pralea, pentru ambele realizând albume de fotografie şi pictură.

Pentru mine a fost o onoare că am fost invitat într-o altă tabără, cea de la Tescani, şansă pe care am folosit-o pentru a face documentarul „Tescani 40 de ani”. Iar albumul „Tescani 40” e producţia proprie a Studioului Cromatique, în parteneriat cu Muzeul Naţional „George Enescu” Bucureşti.

Dacă tot am ajuns la capitolul de filme documentare pe care le-am realizat ca producţii ale studioului propriu Chromatique, tot în 2016, am mai scos „Repere culturale. Pictori băcăuani”, un proiect de asemenea cofinanţat de Consiliul Judeţean Bacău, de data aceasta am avut drept partener Asociaţia Conştiinţa Europeană, domnul Emil Berceanu ocupându-se şi de scenariu.

V.S.: Îmi amintesc şi de un proiect deosebit, inedit pentru Bacău, o proiecţie 3D, lansată în luna mai, la Noaptea Muzeelor.

Ovidiu Ungureanu: De fapt, am avut în acea zi, pe 21 mai, mai multe evenimente. La iniţiativa doamnei Mariana Popa, director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, s-a organizat la Galeriile Alfa vernisajul expoziţiei taberei Pralea, cu lansare album şi vizionarea filmului documentar al taberei. Publicul care a fost interesat de Noaptea Muzeelor, a putut vizita şi expoziţia de fotografie Take or Make, de la Galeriile Frunzetti, care se vernisase cu o seară înainte, proiect realizat împreună cu colegii masteranzi de la foto-video, coordonator a fost universitarul Bogdan Teodorescu. La Muzeul de Artă Bacău a fost vernisajul expoziţiei „DADA Characters”, la organizarea expoziţiei unde au expus lucrări artişti importanţi din Bacău şi Iaşi, colaborând şi „Chromatique Photo Studio & Art Gallery”, alături de Primăria Moineşti, Consiliul Judeţean Bacău, Filialele U.A.P. Bacău, U.A.P. Iaşi. Dar foarte mulţi au considerat momentul de graţie al Nopţii Muzeelor proiecţia 3D video-mapping.

V.S.: Da, mulţi au apreciat acel moment ca fiind inedit şi de excepţie. Presa a fost receptivă şi te-a felicitat, îmi aduc aminte de încântarea jurnalistului Gheorghe Bălţătescu: „M-au trecut fiorii la proiecţia 3D mapping, realizată extraordinar de Cromatique Studio&Art Gallery, de artistul fotograf Ovidiu Ungureanu.”

Să revenim un pic la fotografie, artă prin care te-ai impus mai întâi în spaţiul artistic băcăuan, ai avut câteva expoziţii personale şi de grup, chiar şi până în anul 2016. Am observat că ai fotografii cu imagini poetice. Îţi place poezia?

Ovidiu Ungureanu: Da, bineînţeles, am avut şi câteva încercări în scris, dar erau modeste. Ai observat bine, mi-a plăcut întotdeauna partea poetică a fotografiei. Îmi doresc să transmit starea mea celui care priveşte o fotografie făcută de mine. Evit temele abstracte, cu chei de interpretare. Aleg emoţiile, stările. Prefer liricul, îmi place prin fotografie să spun o poveste, iar cel care o priveşte să simtă că aparţine şi el acelei imagini. Ochii mei caută în permanenţă stări, personaje, locuri. Sunt un vânător de fotografie. Sunt tot timpul în căutarea unui pixel de aur.

V.S.: Ce artişti fotografi îţi plac în mod deosebit?

Ovidiu Ungureanu: În facultate am studiat istoria fotografiei, am aflat despre foarte multe stiluri de fotografie. Sunt mulţi artişti mari pentru care am un respect deosebit. Dar dacă ar fi să dau un singur nume, spun: Ion Grigorescu, am avut ocazia să-l cunosc personal la evenimentul organizat anul trecut la Galeriile Karo, „Podul lui Ion Grigorescu”. Ion Grigorescu mi-a făcut plăcerea de a-mi vizita studioul, unde am avut lungi discuţii despre artă. Găsesc că există similitudini între genul lui de fotografie şi al meu, moduri asemănătoare de documentare. Dar aş vrea să subliniez că m-am ferit tot timpul să mă asemăn cu cineva. Am recunoştinţă faţă de artistul fotograf Viorel Cojan, care m-a încurajat foarte mult, atât pentru fotografie, cât şi pentru filme documentare. Viorel Cojan este un maestru al fotografiei, foarte modest din fire. Am fost încurajat şi de alţi plasticieni, cum ar fi Carmen Poenaru, Dionis Puşcuţă.

V.S.: Ce aparat ai: Canon sau Nikon şi de ce?

Ovidiu Ungureanu: Am o gamă de aparate Nikon. Primul a fost cadoul soţiei pentru mine. Şi aşa am rămas la Nikon.

V.S.: O alegere sentimentală. Ştiu că ai o fetiţă, crezi că îţi va urma pasiunea pentru fotografie?

Ovidiu Ungureanu: Fetiţa mea, Anastasia, are deja propriul ei aparat Olympus, rezistent la intemperii şi şoc. Da, cred că deja e pasionată de fotografie. Fotografiază mult oamenii, îi plac personajele.

V.S.: Ce anume crezi că face diferenţa între un fotograf artist şi unul amator?

Ovidiu Ungureanu: Aparatul foto este o unelată folosită de un deţinător, care l-a achiziţionat din diferite motive: imortalizarea unor evenimente importante, imortalizarea unor stări, trăiri. Fotograful artist vede cu ochiul sufletului, de acolo cred că-i diferenţa. Idei pentru fotografie există peste tot. Nu sunt aparate disponibile pe planeta Pământ şi fotografi care să surprindă cât de departe poate să ajungă fotografia. Fotografia este infinită. Din acest infinit eu am ales să documentez locurile în care m-am născut, zona mea, ţara mea, planeta mea, oamenii care îmi sunt cel mai aproape.

V.S.: Proiecte de viitor?

Ovidiu Ungureanu: Film documentar George Apostu, o expoziţie personală artă foto la Paris. Voi colabora în continuare cu importante instituţii de cultură din Bacău şi din ţară. Şi, desigur, cel puţin o tabără de creaţie, poate chiar două, voi vedea. Mai am şi alte proiecte, dar nu le divulg acum. Sper că vor fi surprize plăcute.

Ilie Boca în atelierul său

Ion Grigorescu

Ovidiu Ungureanu

Interviul a fost publicat în Revista Ateneu, februarie 2017, http://www.ateneu.info/

Casa memorială George Bacovia. Film documentar

Artă media... Oare ce ar fi zis George Bacovia? Cum îi stătea în fire, probabil nu şi-ar fi declarat entuziasmul, dar cred că ar fi fost mulţumit. George Bacovia prefera să rămână discret în ceea ce privea opiniile altora despre el şi poezia sa.
Pentru noi şi mai ales pentru generaţiile următoare, acest film cântăreşte mult, e o bucurie pentru cei care-l iubesc pe G. Bacovia. Pentru mine, Casa memorială "George Bacovia" a devenit ceva familiar, când o vizitez am sentimentul că merg la o rudă apropiată. Păşind din cameră în cameră, am senzaţia că trăirile poetului devin ale mele. Îi simt prezenţa. Lucrurile sale sunt aici. Peniţa cu care a scris versurile, obiectele de mobilier care apar deseori în versurile sale, totul e atât de familiar şi în mod paradoxal, liniştitor. În salon, privirea este atrasă de oglinda pe care o pomeneşte în acest film şi poeta Tincuţa Horonceanu Bernevic, custode al Casei Bacovia. Îmi amintesc cât de frumos a descris Constantin Călin (inegalabilul exeget în Bacovia) această oglindă, odată cu evocarea textului "Poem în oglindă", fixându-i gestual locul în "salonul plin de vise".
Cine îl iubeşte pe Bacovia, dar nu locuieşte în Bacău şi nu are posibilitatea de a-i vizita în mod fizic casa, are acum şansa de a o face virtual, bucurându-se de ceea ce are poate cel mai valoros filmul: o şi mai mare apropiere de poet. Trecerea dintr-o cameră în alta e ca trecerea de la o stare la alta, pentru că în poezia şi proza sa, Bacovia nu e întotdeauna sumbru şi pesimist, are pasajele lui de tandreţe şi lumină. Salonul, cu pian, candelabre şi multe ferestre, unele care dau spre strada în care niciodată nu e mult trafic, străluceşte de eleganţă. E pace şi lumină. Ieşi din salon, treci prin celelalte camere, dispuse în stil vagon, şi dispoziţia sufletească se schimbă, devine mai grea, umbrele mai dese. Emanaţii neguroase. Fizic se explică prin rărirea ferestrelor. Poate deveni copleşitor şi când ţi se pare că nu mai suporţi intensitatea, cauţi tensionat una din cele două ieşiri, te trezeşti în curte şi grădina, acaparantă, îţi soarbe sentimentele. Mă întreb uneori dacă nu e un spirit viu, creativ, această casă, atât de mult îi simţi răsuflarea... Poet contemporan cu noi, custode al Casei Bacovia între 1980 şi 1989, Ovidiu Genaru spune despre acest loc că este "aproape sacru"... Şi cum să nu-i dreptate autorului volumului de poezii "Patimile după Bacovia"?! Şi celui care în 2001 s-a îngrijit de de reeditarea volumului "Stanţe burgheze", într-o ediţie bibliofilă.*

Eu zic să veniţi, poeţi, pictori, muzicieni, să vizitaţi Casa Bacovia, merită să urmăriţi acest film documentar! Veţi trăi variate sentimente reflectate în opera lui Bacovia, veţi vedea cu ochii săi locul care a însemnat pentru el "acasă" şi îi veţi auzi, chiar şi-n tăcere, muzica!

Producător: Complexul muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Co-producător: Chromatique Photo Studio & Art Gallery ( Ovidiu Ungureanu PFA), cu sprijinul Universității de Arte „George Enescu” Iași, Programul Tabără de Cercetare aplicată pentru studenții masteranzi. Coordonator: Conf. univ. dr. Bogdan Teodorescu, Coordonator tehnic: Vlad Onescu, Sânziana Ceteraş. Imagine: Vlad Onescu, Ovidiu Ungureanu, Sunet: Mădălina Dochiţoiu, Asistent platou: Daniel Ciobanu, Tudor Chertz; Postproducţie: Montaj video: Sânziana Ceteraş, Vlad Onescu, Editare sunet: Vlad Onescu, Colorizare: Sânziana Ceteraş, NARATOR: Nicolae Ionescu, Documentare platou: Ciprian Pricop.
Cu participarea: Prof. univ. dr. Ioan DĂNILĂ, custode Tincuţa BERNEVIC, poet Violeta Savu.
PROMOVAREA MULTIMEDIA A CASEI MEMORIALE GEORGE BACOVIA DIN BACĂU, 2016

Notă: * În respectiva ediţie sunt sunt reproduse manuscrisele rânduite sub titlul „Stante burgheze“, aflate la Muzeul Judetean de Artă şi Etnografie Bacău, caligrafiate de Bacovia ca forma finală a volumului , la care sunt adăugate patru fotomanuscrise din patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În această toamnă (a anului 2016), prin grija lui Dumitru Brăneanu, cu sprijinul Consiliului Judeţean Bacău, volum a fost reeditat.