Două cărți de poezie, o singură autoare - Tincuța Horonceanu Bernevic

 Un pelerinaj plin de poezie

    

Volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024) nu este primul experiment poetic religios al scriitoarei Tincuța Horonceanu Bernevic. Scriitoare prolifică, având la activ peste 15 cărți publicate, de diferite genuri (poezie, proză scurtă, roman, literatură pentru copii), avea să publice în 2021, la aceeași editură Limes, volumul Imnuri-acatiste pentru copii, o carte cu povestiri duhovnicești scrise în versuri, despre viețile și minunile unor sfinți din calendarul ortodox.

      Chiar dacă e tot cu filon religios, volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit e foarte diferit de Imnuri-acatiste pentru copii. Nu doar prin faptul că de data aceasta ne întâlnim cu poezie reflexivă, redată în vers alb, adresată în special cititorilor adulți. Individualitatea acestui volum constă în chiar sursa de inspirație: un pelerinaj în Țara Sfântă. Astfel, au rezultat peste 80 de pagini de poezie profundă (menționăm că volumul este bilingv, Alexandra Avram semnând traducerea în engleză), de foarte bună calitate literară și duhovnicească. De multe ori m-am gândit că există asemănări între poezia religioasă și poezia pentru copii: par ușor de scris, dar de fapt sunt genuri dificile, care nu pot fi abordate decât de cei mai aleși scriitori. Pe lângă sensibilitate, cultură generală solidă, stăpânirea tehnicii poetice, vocabularul bogat, diversitatea ideilor, mai e nevoie de sinceritate și de ceva indicibil, preaplin de inimă ar putea întrucâtva sugera acea inefabilă și rară calitate. Iar Tincuța Horonceanu Bernevic a demonstrat deja că dispune de aceste date, așadar Atunci nimeni nu s-a tocmit nu este o surpriză, ci o confirmare.

     Toate poemele din acest volum au ca principal filtru Cuvântul din Evanghelii. Desigur că autoarea relatează preponderent experiențe duhovnicești personale, dar se raportează permanent la Învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Ea reconstituie, într-un mod frisonant, odată cu etapele pelerinajului, cele mai importante evenimente din istoria creștinismului, aducând în actualitate povestea ancestrală, fie prin referințe autobiografice, fie prin referințe generale la istoria umanității.

     Copleșitor este amplul poem Via Dolorosa, alcătuit din paisprezece fragmente, ilustrând, după cum anticipează titlul, drumul plin de suferințe urmat de Domnul Iisus Hristos, cu Crucea pe umeri, de la pretoriu (unde a fost emisă sentința de condamnare la moarte), până la Golgota, locul unde a fost răstignit. Cităm parțial fragmentul XII: „se apropie furtuna / temătorii fug de întunericul de afară / întunericul dinăuntru era dens ca o smoală lichidă / dar nu i-a speriat / Maria privește cum / Își dă duhul în brațele Tatălui”.

      Ghenizaret, Arderi, Zidul Plângerii ș.a. surprind tainice momente de reculegere, în alternanță cu lupte duhovnicești care, atunci când sunt câștigate, fac posibilă capacitatea de transfigurare: „Păstrăm liniștea și ne strecurăm în piața largă / la gât purtăm cruciulițe din lemn de măslin / daruri de preț atârnând de un șnur negru / la Zidul Plângerii e Ziua de Șabat / ni se cere să ne ascundem crucile / umbrele își caută drumul / nu știm cine este Iisus / obosim când nu vrem să-I știm Răstignirea / liniștea e o decorațiune purtată la vedere / vântul se strecoară printre oameni / și-i împacă unii cu alții”. Titlul volumului este dat de ultimul vers al poemului Învierea lui Lazăr, un poem minimalist, în care pe lângă o doză sănătoasă de (auto)ironie, se strecoară o lecție despre cum sufletul nu poate fi redus la materie: „Lazăre scoală / se aude o voce clară / și pelerinii coboară în mormântul vechi / să vadă istoria vie / să-i simtă pulsul // eu nu cobor / mă tocmesc pentru suveniruri / fără tact / nu-mi place tocmeala [...] // Lazăre scoală / se aude o voce clară / atunci nimeni nu s-a tocmit”.

     Promisiunea Luminii se împlinește, iar minunea Învierii este cântată într-un imn în care credința are drept vecinătăți grația și imponderabilul: „Smoc de Lumină venită din cer / pătrunde în Sfântul Mormânt / Dumnezeu se face Lumină și ne atinge pe fiecare / Se împrăștie în jurul Lumii / și Se împarte în flăcărui mici mici / pe pământ și pe ape / prin cer și peste munți”.

    Cartea Atunci nimeni nu s-a tocmit/Back then nobody haggled, cu o fotografie pe coperta I realizată de autoare în Cetatea Ierusalimului, beneficiază pe coperta a IV-a de girul redutabilului scriitor Adrian Alui Gheorghe, din care decupăm: „Prin atingere de acele simboluri întemeietoare poezia se face rugăciune, o pace adâncă stinge toate războaiele știute și neștiute, inclusiv cele din sufletul fiecăruia. Tincuța Horonceanu-Bernevic reușește să transmită această emoție cu harul care se amplifică acolo unde «setea sufletului» primește picătura binefăcătoare a vieții fără pată și fără sfârșit”.

   (articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură „Ateneu”, aprilie, 2025)

Frumuseți fără seamăn în Femei de mătase

      

„Când vezi o fată ori o femeie frumoasă, ori un tânăr frumos, cugetă de îndată la frumusețea desăvârșită a desăvârșitei sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cele cerești și pământești – adică la Dumnezeu. Lui să-I aduci slavă, Celui ce din pământ face asemenea frumuseți fără seamăn”, spunea cândva Sfântul Ioan din Kronstadt (vezi vol. Omul își află pacea numai în Dumnezeu, Ed. Sophia, 2023, p. 120). Este ceea ce face, într-o măsură considerabilă, Tincuța Horonceanu Bernevic în volumul Femei de mătase (București, Ed. Bifrost, 2025): portretizează semeni, dezvăluindu-le nu atât frumusețea exterioară, cât cea interioară, punând accent pe latura sensibilă, spirituală („Și atunci nimeni nu a văzut ce am văzut eu / Urâta era tare frumoasă”). Fiindcă sunt expuse diferite tipologii umane, caracterizările pornind de la persoane reale (figuri celebre din istorie sau din lumea literară, rude apropiate, prietene, colege, femei pe care le-a întâlnit în copilărie în satul natal, femei cu rol important în procesul educației sale, dar și femei modeste, de la marginea societății etc.), s-ar putea găsi aproprieri între cartea Tincuței Horonceanu Bernevic și Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, cu amendamentul că poeta băcăuană are propriul ei construct, personajele, după cum indică și titlul, sunt majoritar feminine, iar în fiecare poezie găsim – direct sau indirect – reflecții despre a fi, a trăi, a face. 

        Trecem în revistă câteva portrete, notând că multe altele ar fi meritat evidențiate, dar spațiul nu ne permite.

       Nina reprezintă maturizarea femeii, iar în poemul eponim, apare motivul oglinzii, se evocă un ritual de nuntă și sunt sugerate intersecțiile/suprapunerile erosului cu thanatosul. Însingurata Zenovia incarnează supraviețuirea, nu doar a ei ca persoană, ci a limbii române. Raveica este simbol al maternității, dar în povestea sa se strecoară multă suferință, ulterior, răzvrătirea împotriva bolii. Moașa din Femeia fără nume asigură perenitatea. Atât Mama, cât și Leonora, nașa Zamfira, Dragomira vin dintr-o lume arhaică & patriarhală, iar forța lor stă irecuzabil în iubire; de asemenea, prin ele se conservă tradițiile și obiceiurile. O rafinată lecție de virtuozitate oferă Feodosia (băcăuanii o vor recunoaște pe etnografa Feodosia Rotaru): „Feodosia toarce norul într-o clipă / și mâinile-i pricepute parcă dansează / făcând volute în aer / așa vom face și noi / așa vom face / ne strigăm în cor nepriceperea / în timp ce Feodosia deja e pe alt nor / torcând lumină pentru tot orașul”. Marcate de hazard, femei de la marginea societății, precum Ioana, Marița sau Mareșanca, uluiesc cu diada lumină-întuneric: „nu-i știe nimeni numele / e femeia lui Mereșan și atât / o cerșetoare / femeia merge încet prin mijlocul drumului prăfuit / ca un pom neroditor / ducându-și pe umărul mic și chircit / traista de lână în care înțeleaptă / și-a îngrămădit o câmpie în plină vară / și un cer sfâșiat de lumină”.

      Figuri luminoase sunt: prescornița Ileana (simbol al credinței); lipoveanca Liuba, care întruchipează hărnicia și generozitatea; Victoria, cea care aduce liniștea odihnitoare; blânda Saveta, care alungă frigul. Cu note suprarealiste, Fetița este poemul despre copilărie, candoarea și fantezia domină până la punctul terminus al maturizării. 

       În poeme precum Întâlnire, Eu nu aveam nimic, Sărbătorita, autoarea se dezvăluie boemă, calină, chiar ghidușă, dar și cu spirit calofil. Nimic nu e desuet, căci poeta are abilitatea de-a evita orice edulcorare, aplicând fără menajamente autoironia.

     Tulburătoare sunt însă câteva texte autobiografice, cuprinzând amărăciuni, dezamăgiri, boli și întâmplări tragice. Copleșitor este poemul dedicat fiului, pasărea moartă este metafora suferinței mamei al cărei copil moare la o vârstă foarte fragedă: „Cu brațele pline de flori / am poposit ca o pasăre neagră / la mormântul copilului meu”. Este descrisă o zi plină de forfotă, în contrast, sufletul femeii este zbatere, nu cu sens de viață, ci de neîntrerupt doliu. Epitaful din finalul poemului, în care auzim țipătul sfâșietor al unui cântec mut, este răvășitor: „Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor / poate că imediat ce plec / apucă buchetele cu mânuțele mici / le aruncă pe celelalte morminte și râde / vrea să mă vadă mereu / cu brațele încărcate de flori / scurmând pământul ca o pasăre neagră / necântătoare”.  

      Ne întoarcem la alte alese cuvinte de-ale Sfântului Ioan din Kronstadt (1829 – 1909): „Ziua este închipuirea vieții noastre pământești celei degrab trecătoare. Mai întâi dimineața, apoi ziua, iar mai pe urmă noaptea și, odată cu venirea nopții, a trecut ziua toată. Așa se scurge și viața. Mai întâi copilăria, asemenea zorilor unei dimineți, apoi adolescența și vârsta deplinătății, când soarele urcă pe cer până la ceasul amiezii, apoi dacă dă Dumnezeu, bătrânețea, asemenea unui amurg, iar după ea moartea, de care nimeni nu se izbăvește. [...] Cât de sfâșietoare este pentru părinți moartea copiilor lor dragi, atunci când îi văd zăcând fără de suflare înaintea lor! [...] Moartea adevăratului creștin este doar un somn până la ziua învierii sau nașterea la o nouă viață”. Iată cum Ioan din Kronstadt, prin aceste pasaje, a concentrat preliminar mesajele și esența cărții poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, insuflând totodată întărire duhovnicească.

  (articol publicat de Violeta Savu în Revista Ateneu, iunie, 2025)

 

Imnurile Tincuței Horonceanu Bernevic

 

Autorii de poezii religioase sunt destul de rari, mă refer la cei ale căror versuri sunt scrise cu talent, cu substanță creștină și fac dovada unei bogate culturi. Poezia cu filon religios poate fi generată atât de experiențe personale duhovnicești, cât și prin lectura imnurilor creștine, Psaltirii și ale altor cărți lirice cuprinse în Sfânta Scriptură, acatistelor, troparelor etc. De asemenea, sunt rari autorii de literatură pentru copii, care sunt capabili nu doar să-i farmece pe cei mici prin metafore, inedit și explozii imaginative, ci să le și transmită învățături morale. Toate aceste caracteristici enumerate mai sus sunt înmănuncheate în cartea „Imnuri-acatiste pentru copii” (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2021) a poetei băcăuane Tincuța Horonceanu Bernevic. Textele din cuprins pot fi considerate rugăciuni în versuri, prin ele micii cititori sunt familiarizați cu viețile unor sfinți din calendarul ortodox și află despre minunile pe care aceștia le-au săvârșit. Numele sfințior care au inspirat cele douăsprezece imnuri-acatiste sunt: Sf. Cuvioasa Paraschiva, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Cuvios Stelian, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Mare Muceniță Ecaterina, Sf. Ierarh Nectarie, Sf. Arhanghel Mihail, Sf. Apostol Andrei, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Andrei Rubliov, Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla. Autoarea s-a documentat din scrierile Sfinților Părinți, din Viețile Sfinților, din Acatiste, din Sfânta Scriptură, din date istorice etc. O interesantă prefață, compusă din două secțiuni, semnează criticul literar Marius Manta, în prima parte el se adresează pe un ton familiar copiilor: „Dragi copii, cartea pe care aveți șansa a o ține în mâini va însemna pentru voi o mare bucurie”. În a doua parte, criticul se adresează părinților, făcând printre altele pertinente observații despre structura literară și știința expresiei: „Literar, Tincuța Horonceanu Bernevic dă dovadă de măiestrie. E rară capacitatea Domniei Sale de a prelua din acatistele arondate cultului ortodox exact aspectele esențiale și de a le reformula pe înțelesul copiilor, dând un sens sintagmei de viețuire creștină. Pe de altă parte, trebuie semnalată frumusețea limbii române, flexibilitatea acesteia de a surprinde aspecte esențiale în mai multe nuanțe. E un vocabular bogat, mânuit cu echilibrată pricepere. Toate registrele lexicale se pot regăsi, metaforele, alegoriile, fiind la îndemâna copiilor”.

Pentru că în luna august o sărbătorim pe Cuvioasa Teodora de la Sihla, spre exemplificare transcriu integral imnul pe care Tincuța Horonceanu Bernevic i-l dedică: „Te roagă pentru noi, Preasfântă Cuvioasă,/ Născută-n Vânători, într-o cinstită casă,/ Părinților să fii de mare ajutor/ Să mângâi Teodora, tu, bătrânețea lor!// Chiar tatăl, Ștefan Joldea, ce arme-a făurit,/ Și-a pus nădejdea-n tine, odor neprețuit,/ În Neamț, sus la Cetate, armaș vestit a fost,/ Un dregător de seamă, cu stare și cu rost!// Când sora ta mai mică la Domnul a plecat/ Părinții tăi în tine speranța și-au păstrat./ Dar tu ai vrut să-i fii mireasă lui Iisus/ Spre mănăstire gândul curat mereu te-a dus!// În inima ta sfântă un dor de rugăciune/ Vibra ca o lumină, ardea ca un cărbune./ Dar ți-au găsit părinții în Ismail bărbat/ Și după legea sfântă, cu el te-au cununat!// Trecând o vreme-alături de omul credincios/ Ardea în voi aceeași chemare-ntru Hristos./ Iar când părinții voștri din viață au plecat/ Ați hotărât că-n Domnul e calea de urmat!// V-ați despărțit cu pace și cu folos de lume/ Spre timp de ascultare, de post, și rugăciune./ La Vărzărești novice întâi tu ai intrat/ Apoi și el chemarea de rugă și-a urmat!// Dar hoardele barbare trecând cu foc prin țară/ Au pustiit biserici și locuri sfinte iară,/ Refugiată-n Munții Buzăului ai stat/ Și-ai depășit primejdii, și-n lacrimi te-ai rugat.// Apoi înspre Moldova chiar Domnul te-a trimis/ Când Schitul Sihăstriei ți-a apărut în vid/ Cu binecuvântare de-a merge în pustie,/ În peșteră la Sihla, ai stat cu bucurie.// În multă nevoință, în rugăciuni de foc,/ Îți petreceai tu timpul și păsările-n cioc/ Firimituri de pâine îți aduceau în zbor!/ Văzându-le monahii au mers în urma lor// Și au zărit lumina din ruga ta aprinsă,/ Tu le-ai cerut o haină, apoi, de har cuprinsă,/ Luând Sfintele Taine la cer tu ai plecat/ Și muntele-n mireasmă preasfântă s-a-mbrăcat!// Și fost-ai îngropată în peștera în care/ Ai stat în rugăciune și-n dreaptă ascultare./Acum de multe veacuri stau moaștele-ți cinstite/ În lavra din Pecerska, la Kiev sunt preamărite!// Prea Sfântă Teodora, odor duhovnicesc,/ Mlădița bucuriei din neamul românesc,/ Prin viața ta sporită în rugăciuni de foc,/ În cetele de sfinți tu ai acum un loc!”.

Nu vreau să închei fără a spune că Tincuța Horonceanu este un scriitor complet, este autoarea a numeroase cărți de poezie și proză, apreciate în mod deosebit de critica de specialitate, dar totodată având și succes la public. Unele cărți le-a scris în mod special pentru copii, altele pentru cititorii adulți. Scrie excelent și teatru, cu una dintre piese a câștigat un important premiu de dramaturgie la Festivalul Bacău Fest Monodrame, în 2018. Deține numeroase premii pentru poezie și pentru proză. Cititorilor mai mari le recomand cu căldură să caute cartea „Pasărea din ochiul meu stâng” (București, Ed. „Eikon”, 2020), și pentru a fi mai convingătoare redau un fragment din poemul „Dumnezeul păsărilor”, cu care se deschide: „Liniștea a țesut plase pentru păsări/ stau resemnate în spațiul dintre cer și pământ/ recunoscând în zbor germeni de viață/ pădurea de aripi e o maree de zbateri/ trece peste buza amiezilor/ ca un vin licoros cu puteri tămăduitoare/ pasărea umbrei mi-a fremătat aerul/ și eu nu am urmat-o/ în nesupunerea oarbă/ m-am abătut de la cale/ miruindu-mă sub ploi păcătoase/ eu nesupusa nu am văzut țărmul/ mi-am lăsat pașii în nisip/ zbor frânt către ploile de aer ale lunii”. După cum se observă, aici poeta e marcată de melancolii, de zboruri eterice și de tandrețile ce pulsează a viață, de modul cum o afectează trecerea timpului (sau chiar irosirea, e și aici o căutare sau mai exact spus o autoanaliză în sens duhovnicesc!) Iar cititorilor care preferă proza, le propun romanul „Când totul era verde” (Florești, Cluj, Ed. „Limes”, 2018) în care scriitoarea Tincuța Horonceanu Bernevic descrie viața mamei ei, o adevărată trăitoare în duh creștin ortodox!

 (Articol publicat de Violeta Savu, în revista „Credința ortodoxă”, iulie 2021)

Turnul vieții

Încă de la debutul său din 2010 cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, Cornel Paiu m-a convins că este un poet demn de urmărit. 
În volumul „Biblioteca din turn” (Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 2018), autorul păstrează caracteristici din volumele sale anterioare: filonul religios, exprimarea metaforică, alegoria, anafora. De asemenea, primul vers este accentuat ca subtitlu, titlurile fiind compuse din serii de cifre, asemănătoare clasificării CZU specifice bibliotecilor. De altfel, titlul „Biblioteca din turn” face trimitere la biblioteca din Roman, găzduită în Casa Ioachim, construită în anul 1864, care are și un turn de intenție florentină. În primul poem din carte se fac referiri la acest spațiu particular, cât și la importanța culturală a bibliotecii în genere și la contribuția pe care o au cărțile pentru formarea intelectuală și spirituală. Mai departe atenția ne va fi îndreptată însă nu asupra aspectelor livrești, ci ale celor sufletești, dar din subtext se deduce adeseori erudiția autorului. Râmânând fidel unui concept grafic, el însuși fiind și plastician, volumul este ilustrat de artistul Cristinel-Ionel Prisacaru. Chiar dacă sunt și câteva texte în care se autopastișează, Cornel Paiu nu cade totuși în capcanele manierismului. Dimpotrivă, „Bilioteca din turn” se diferențiază de „Paznicii pereților” printr-un ton parcă mai grav, printr-o viziune mai acut metafizică, expresia lirică este mai modernă, eliminând mai vechile tentații retorice sau declamative.

Cartea este compusă din trei fascicule: „Straja I: salt în gol”, „Straja a II-a: raze de lumină”, „Straja a III-a: case pe apă”.

Straja I e cea mai consistentă parte a cărții și totodată cea mai comprehensivă. Un „salt în gol” simbolizează desigur expunerea la pericol, teama, dar și curajul. În lumea modernă, divizată, secularizată, caracterizată de „gol sufletesc”, respectarea unor precepte morale implică riscuri. Cel mai mare risc pe care ți-l poți sau nu asuma fiind cel al marginalizării în societate. Astfel, în prima strajă pe care eu aș numi-o a conștiinței, se face o analiză a sinelui în poezii care descriu aspecte din viață, evenimente, trăiri. Când e aproape de-a aluneca în deznădejde poetul, asemenea psalmiștilor biblici, se adresează lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. În poemul în care se evidențiază anafora „Turnul vieții”, poetul meditează asupra trecerii inexorabile a timpului, conștientizând efemerul vieții pământene: „strig: în colțul acesta de lume exist și eu/ sunt un fir de praf pierdut în labirintul înțelesurilor/ sunt un fir de nisip pe țărmul mării inocenței// am împlinit rotundul fără să știu!// caravana a plecat/ pierdută-i acum în norii amăgirii/ în colbul uitării// prin ceață abia de se mai zărește Turnul vieții/ înălțat până la cer!// strig: am și eu un colț de lume în care exist/ sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră/ sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi”. Amenințat de deșertăciunile vieții, temându-se de părăsire și uitare, el își înăbușă strigătul de durere, căci în oceanul de durere al lumii nu reprezintă decât „o picătură de sânge prelinsă pe o piatră”, vers care ne amintește de țipătul vieții dintr-un autoportret al lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbește”. Melancolii existențiale transpar și în poemul „I.1.3./ am deschis larg ferestrele”, unde întâlnim anafora „oglinda cărnii”, și în care sunt deconspirate forțele prin care poetul depășește obstacolele, căutând s-aducă un pic de lumină chiar și în cele mai întunecate abisuri. Tot în acest text e o superbă pledoarie a transcendenței, succesiunea anotimpurilor prefațând posibilitatea omului de a evolua de la păcat la înduhovnicire, de la trup (carne) la focul euharistiei: „oglinda cărnii/ ce poți vedea în oglinda cărnii?/ ce poți desluși?/ ce ți se pare că poți desluși?/ ce poți înțelege?/ ce ți se pare că poți înțelege?// iată pecetea aceasta s-a rupt/ s-a topit „cum se topește ceara de la fața focului”/ sărutul acestei peceți s-a topit/ s-a infiltrat s-a adâncit s-a îngropat în strigătul tristeții// cu toate acestea/ au înmugurit au înflorit au rodit copacii/ și vântul rece nu poate decât să dezmintă letargia/ ruina robiei/ robia neîncrederii/ robia căderii// înghițit de ascultare/ «înghițit de viață»// m-am lepădat de mine însumi/ nu mai sunt decât o flacără/ un foc intens”.

Grupajul de poezii dedicate copiilor ne introduc într-o lume a inocenței, guvernată de sfială și destindere, dar sensuri profunde pot fi îmbrăcate în farmecul jocului, iar inițierile se pot produce prin imitație: „Matei și Teodora/ seara vin să-i binecuvântez// aduc cu ei și jucăriile preferate:// un ursuleț/ și o pisică de pluș// să viseze și ei frumos/ vise cu îngeri!”. În mod ingenios, din diferite ipostaze urbane se pot configura antiteze ca viață-moarte; tristețe-bucurie; păcat-virtute; fidelitatate-trădare; pragmatic-inefabil; iminent-evitabil etc. Atunci când starea sufletească este tulburată de problemele cotidiene (financiare), cel păgubit se străduiește să nu piardă conexiunea cu sacrul. Poetul recurge și la autoironie: „mult stimate domnule director de bancă/ cum aș putea face/ să primesc un credit pe viață/ un împrumut fundamental/ pentru viața de apoi?”.

Pe de altă parte, saltul în gol nu poate fi posibil decât dacă te-ai ridicat la anumite înălțimi. Ajuns acolo poți ceda instinctelor vanității, iar lupta cu propriile gânduri poate fi devastatoare. Astfel în „Straja I” întâlnim procese de introspecție și retrospecție, eul explorează nu doar stări și senzații noi, ci le analizează, cu severitate sau cu îngăduință, pe cele vechi.

Straja a II-a Razele de lumină sunt, desigur, simbolul speranței. Dar în poezia din acest fascicul nu e o schimbare radicală de registru, nu se trece de la melancolia amăruie din prima parte la un optimism debordant. Însă mesajul poetului este că viața e alcătuită din „clipe de bucurie/ clipe de tristețe”, că ne putem opune oricând alterității căutând frumusețea, respectând libertatea, având nădejde și curaj, aspirând la cunoaștere și la atingerea idealurilor.

Straja a III-a Pe aceasta eu aș numi-o straja eliberării (în sensul dezrobirii). Făcând o sinteză a experiențelor spirituale, cuprinde multe imne religioase și incandescente rugăciuni. Alături de acestea stau foarte bine și câteva poeme biografice, dedicate rudelor de sânge, părinților și fraților. Imaginea satului natal este fundalul unei copilării idilice. Sunt detaliate tradiții strămoșești, este evocată casa părintească în anii strălucirii ei, dar este relatat și un năprasnic eveniment care i-a provocat apoi distrugerea.   

Dar o nouă casă înseamnă și înnoire spirituală: „slavă Ție, Doamne,/ pentru acești pereți de humă/ luminați!// iată am deschis fereastra/ acestui fluture/ cu sideful aripilor lui/ să-i însemneze/ văzduh și auz// slavă Ție, Doamne,/ pentru noaptea asta vestitoare/ noapte bună, mamă!/ dimineață bună!/ bucurie mare!”.

Volumul beneficiază de o posfață de Emilian Marcu și este prefațat de Lucian Strochi, care conchide: „Biblioteca din turn este un volum exemplar, o reușită certă a poetului Cornel Paiu, greu de egalat de «însuși Poetul»”.

Cornel Paiu se află pe linia ascensională a poeziei, a debutat promițător cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, a reconfirmat cu cele două continuări „Paznicii pereților. Secundus” (2014) și „Paznicii pereţilor. Summa. Harmoniae. Unus” (2015), iar cu „Biblioteca din turn” a depășit toate așteptările.

Cred în capacitatea acestui poet de a se reinventa și aștept cu nedisimulată curiozitate volumul său următor.  

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 610, iunie 2020)