Se afișează postările cu eticheta Olivia Colman. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Olivia Colman. Afișați toate postările

Magia vechiului cinematograf

 

Acțiunea din filmul Empire of light (2022, regie, Sam Mendes) se desfășoară în anii ’80, în interiorul și în jurul unui cinematograf situat pe coasta estică a Marii Britanii. Empire of light este un film frumos mai ales la nivel vizual (director de imagine, Roger Deakins), dar majoritatea criticilor de specialitate i-au reproșat lui Sam Mendes, care semnează și scenariul, ambiția de-a ataca prea multe subiecte de greutate: politica rasială din timpul lui Margaret Thatcher, abuzul de putere la locul de muncă, blazarea, sănătatea mintală, singurătatea, magia cinematografiei, puterea cathartică a artei. Filmul reușește să emoționeze, la aceasta contribuind din plin performanțele celor doi actori din rolurile principale, Olivia Colman și Micheal Ward. 

Olivia Colman este briliantă în Hilary Small, o femeie albă, între două vârste, încă atrăgătoare, angajată a cinematografului Empire, deține funcția de administrator, dar se ocupă și de vânzarea de dulciuri și snackuri la standul de la intrare, iar uneori face curățenie în sălile de cinema. Deși comunică lejer cu colegii și clienții, Hilary este o singuratică, iar aparenta ei docilitate (înșelătoare, după cum se va dezvălui mai târziu) îl face pe nesuferitul patron al cinematografului (interpretat impecabil de Colin Firth) să-i solicite favoruri sexuale. O scenă de pe la începutul filmului ne-o arată pe Hilary la o vizită medicală și înțelegem rapid că a trecut printr-o depresie severă. Doctorul, cam lipsit de empatie, îi recomandă tratament cu litiu, ceea ce nu schimbă faptul că viața ei rămâne prinsă într-o rutină care o macină sufletește. Până într-o zi, când la locul de muncă apare un nou angajat: tânărul Stephen. Micheal Ward strălucește și el în rolul lui Stephen, un alt personaj din categoria marginalilor. Are mintea ascuțită, dar fiind negru, discriminarea rasială îl împiedică să progreseze profesional. Chiar dacă a suferit încă din copilărie umilințe, Stephen este jovial, cordial și sociabil, fiind imediat simpatizat de colectivul solidar de la Empire.

Un foc de artificii de Anul Nou, admirat de pe terasa fascinantului cinematograf vechi și părăsit (un corp nefuncțional al clădirii modernului Empire – senzațională această idee a lui Sam Mendes de a introduce ceea ce-am putea numi cinematograful în ramă), îngrijirea aripii rupte a unui porumbel, confidențele sincere îi apropie din ce în ce mai mult pe Hilary și pe Stephen, între ei se înfiripă o poveste, dar amândoi știu că relația lor este lipsită de viitor. Ceea ce-i va lega iremediabil va fi prietenia. Asta se vede clar atunci când se reîntâlnesc după ce s-au despărțit și între timp ambii au trecut prin perioade complicate, el căzând victimă unui atac rasist extrem de violent, iar ea trecând printr-o severă recidivă a bolii.

De fapt, dintre cei doi, personajul trist este Hilary, în cele din urmă Stephen își atinge țelul, este admis la facultatea de arhitectură, orizonturi frumoase i se vor deschide pe toate planurile. Hilary, despre care intuim că a avut cândva o profesie intelectuală (citește cărți chiar și atunci când așteaptă comanda la restaurant, recită cu pasiune poezii de Alfred Tennyson, W.H. Auden sau Philip Larkin) rămâne singură, să lupte în continuare cu răvășitoarea ei boală psihică. Însăși mama regizorului a suferit de bipolaritate, un element în plus, în afara celui de elogiu adresat cinematografiei, pentru ca despre Empire of light să putem spune că are, parțial, caracter autobiografic. Probabil că Hilary va mai încerca din când în când, așa cum făcea și înainte de a-l cunoaște pe Stephen, să scape din furcile caudine ale depresiei, participând la cursuri de dansuri de societate. La aceste cadre din film, cu Hilary la cursurile de dans, părând și mai singură acolo, marcată de sentimentul zădărniciei, negăsindu-și partener, înconjurată de perechi apatice dansând, mi-a fugit gândul instantaneu când, citind cel mai recent roman al lui Mihai Radu – Repetiție pentru o lume mai bună (Iași, Ed. „Polirom”, 2022), am dat de acest pasaj: „Era un pub undeva prin Amzei, o zi de iunie. Când am ajuns acolo, am văzut că e un curs de salsa înăuntru. Am privit pe fereastră la acele mișcări de o grație forțată și am rămas șocat: Mădălina exersa, practica salsa, trudea alături de un domn în cămașă albă, se frecau unii de alții, toți cu toți, n-am văzut în viața mea atâta singurătate ca-n aglomerația aia de oameni transpirați”. Într-un fel, Mădălina și Paul (personajul-narator) din Repetiție pentru o lume mai bună mi-au adus aminte de April și Frank din Revolutionary road (2008, film regizat tot de Sam Mendes, adaptare a unui roman de Richard Yates), pentru că o tensiune asemănătoare, ce ascunde neîmpliniri, resentimente, dureri, devastează ambele cupluri.

În Empire of light, Stephen și Hilary nu devin un cuplu, dar s-au modelat unul pe celălalt. Stephen a învățat de la Hilary că poate îndrăzni, poate visa, poate oricând să o ia de la capăt, cu atât mai mult când are atuul tinereții. Hilary, la rândul ei, cu ajutorul lui Stephen își recapătă stima de sine. Ea descoperă că alinarea poate fi găsită în bucurii simple. Amintindu-și de recomandările insistente ale lui Stephen, se încumetă să pășească în lumea fascinantă a cinematografiei și va viziona, pentru prima oară în viața ei, un film. Dintre toate filmele din arhiva cinematografului Empire, colegul ei, proiecționistul Norman (Toby Jones, cu o bună, nuanțată interpretare), alege Being there (1979). Alegere ce rotunjește lista altor filme din acea perioadă, citate metaforic, precum Chariots of fire (1981) sau 9 to 5 (1980).

Nu este singurul film recent bazat pe magia filmelor, tot în 2022, Steven Spielberg a lansat The fabelmans, iar Damien Chazelle, Babylon. Toate sunt realizări frumoase, dar nici unul, deci nici filmul lui Sam Mendes, nu suportă apropieri de magistralul lui Giuseppe Tornatore, Cinema paradiso (1988). Și totuși, există magie în Empire of light. Aflăm cu încântare, nu doar din vorbele personajului proiecționist descriind fenomenul phi, că din cadre statice se pot obține paradoxuri ca iluzia de mișcare, iluzia de viață. Și, în esență, „nimic nu se întâmplă fără lumină”.

 

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 646 al Revistei „Ateneu”, iunie 2023)


Frica de a nu fi o mamă bună

 


Romanul scriitoarei italiene Elena Ferrante, „La figlia oscura” (2006), tradus în 2017 și în limba română de Cerasela Barbone cu titlul „Fiica ascunsă”, a fost ecranizat în 2021, iar debutul în regie al actriței Maggie Gyllenhaal (cu roluri memorabile în: “Sherrybaby”, “Crazy heart”, “The kindergarten teacher”) s-a dovedit un real succes. Cum filmul “The lost daughter” este în limba engleză, automat a fost necesară o actualizare: ce în carte avea caracter italian a devenit american/ englezesc și viceversa.  

Leda, personajul principal, o femeie americană de vârstă mijlocie, se află în vacanța de vară, în insula grecească Spetses. Este expertă în literatura modernă italiană, în literatura comparată și o excelentă traducătoare. De la primele cadre, se poate deduce starea de anxietate (subliniată și de elemente simbolice: fructe putrede într-o fructieră; o cicadă agonizând pe albul lenjeriei; un vierme dezgustător scurs dintr-o păpușă etc.) Fire independentă și voluntară, femeia călătorește singură și caută în incursiunile ei pe litoral atât binefacerile mării și ale soarelui, cât și liniștea – pentru relaxare, dar și pentru studiu. Nervii ei vor fi puși la încercare odată cu sosirea pe plajă a unui grup gălăgios, o familie numeroasă de americani lipsiți de maniere. În liniștea aparentă a Ledei, deodată haosul petrecăreților atinge corzi ale dezordinii ei interioare. 

Din grup se disting tânăra mamă Nina împreună cu fiica ei Elena, sunt frumoase și delicate, atipice în familia lor extinsă. Leda la va urmări la început de la distanță și treptat se va apropia de ele. Jocurile repetitive ale mamei și fiicei în care angrenează permanent o păpușă îi declanșează Ledei amintiri din propria tinerețe; unele luminoase, altele dimpotrivă, dureroase.


În flash-uri din trecut, o vedem pe tânăra Leda copleșită de responsabilitățile părintești față de cele două fiice. Leda a devenit pentru prima oară mamă la doar 23 de ani, cu Bianca; apoi la diferență de doar un an, a apărut mezina, Martha. Eroina avea aspirații intelectuale, șanse reale de a avansa pe linie profesională, dar s-a trezit prinsă în bucla unei maternități dificile, fără un sprijin real din partea soțului. 

Poate și ea ar fi rămas, la fel ca atâtea alte femei cu potențial, victima rutinei casnice, dar vizita inoportună a unui cuplu de îndrăgostiți libertini va avea influență asupra destinului protagonistei. Se întoarce în mediul academic, repurtând imediat succese; trăiește o interesantă poveste de dragoste (care o satisface fizic, dar și spiritual); își părăsește definitiv soțul și, temporar, copiii. Când își abandonează fetele, de fapt fuge de ea însăși, fiindu-i teamă și din cauza unor accese de furie, că nu poate fi o mamă bună. „Uneori să fugi e necesar ca să nu mori”, spune naratoarea-personaj în romanul scriitoarei Elena Ferrante.  Peste ani, pe Leda o năpădesc regretele și o mustră conștiința pentru perioada când a eșuat ca mamă. Oglindirile pe plajă ale unor traume pe care le-a cunoscut și ea în trecut o fac să se identifice cu Nina și o conduc la comiterea unei mici infracțiuni, un act aparent irațional, dar care are multiple explicații psihologice. Divulg doar una: întotdeauna jocul unei fetițe cu o păpușă va scoate la suprafață instincte materne. În carte, Leda numește păpușa „martorul unei maternități senine”.

“The lost daughter” conține multiple referințe livrești: versuri de Maria Guerra, Yeats și Auden; sunt citați umaniști precum Pierre Bourdieu, Paul Ricoeur sau Simona Weil; numele personajelor nu-s alese întâmplător, cine nu-și amintește din mitologia greacă de Elena, fiica lui Zeus și a reginei Leda? Dar filmul păcătuiește parțial atunci când se încâlcește într-un noian de simboluri. Am apreciat străduința regizoarei de a respecta cât mai mult litera cărții, cu toate acestea, acțiunile și caracterul personajului principal nu pot fi înțelese pe deplin din film fără să fi citit romanul. Dar e admirabil cum a reușit o cineastă tânără, la debut în regie, să ne convingă (utilizând unghiuri de filmare identice; redând în paralel mimici și gesturi asemănătoare) că Olivia Colman și Jessie Buckley interpretează una și aceeași persoană, doar că la vârste diferite. Olivia Colman este Leda la maturitate, iar Jessie Buckley la tinerețe; două performanțe actoricești complexe, epatante! Merită menționați aici și actorii din rolurile secundare (Dakota Johnson este misterioasă în rolul Ninei; Ed Harris e șarmant în rolul expatului Lyle; Peter Sarsgaard e magnetic în rolul profesorului Hardy; au roluri mai mici, dar sunt vizibili: Dagmara Dominczyk, Paul Mescal). Filmul este captivant pentru că induce tensiune (aruncând și câteva piste false de thriller) și strălucește datorită cinematografiei de excepție a artistei Hélène Louvart. Montajul a fost foarte bine realizat de Affonso Gonçalves.

Și totuși, cine se pierde în acest film? Sunt câteva fetițe, din prezent și din trecut, care se rătăcesc pe plajă. Dar adevăratele pierderi sunt cele de natură sufletească.

 (articol publicat la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 631 al Revistei „Ateneu”, martie, 2022)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski