Spirit și creativitate în Tabăra de la Bogdana

Imagine de la vernisaj

La cea de-a patra ediție a Simpozionului Zone strategice de creație*, care s-a desfășurat la Bogdana, între 27 octombrie și 3 noiembrie 2024, au participat șapte artiști, membrii ai UAP România: Vasile-Bogdănel Antochi, Dan Badea, Dragoș Burlacu, Geanina Ivu, Elena Lupașcu, Luminița Radu, Bianca Rotaru. În tabără, artiștii au avut ocazia să schimbe opinii despre noi metode și tehnici de lucru, s-au conectat cu frumusețile naturii (pădurea are o cromatică bogată toamna), au vizitat Mănăstirea Bogdana, fiind impresionați de muzeul mănăstirii, care cuprinde un patrimoniu de carte veche și artă medievală românească.

       În comuna Ștefan cel Mare (din care face parte satul Bogdana), ai ocazia să mergi „pe urmele istoriei, pe unde umblau odată și plăieșii lui Ștefan-Vodă”. Spiritualitatea zonei cu siguranță a influențat pozitiv artiștii. Aflată la cea de-a patra ediție, această tabără are deja o amprentă proprie. Caracterisitici ei speciale: prietenia, lumina, ambianța călduroasă. Mi se pare remarcabil faptul că lucrările realizate au o forță plastică asemenea unora de vârf, realizate în atelierele de creație.

       Știu că e o opinie subiectivă, dar cred că lucrând în apropierea unui locaș sfânt (în acest caz, unul de cult ortodox), influențele benefice ca liniștea sufletească și aerisirea minții sunt considerabile. Religia și arta nu sunt disjuncte. Îmi vine în minte un paragraf din jurnalul Sfântului Nicolae Velimirovici (episcop de Ohrida și Jicea, numit și Nicolae al sârbilor, a trăit între 1880 și 1956), care-și argumentează aserțiunile despre Dumnezeu și Zidirile Sale cu o elegantă paralelă între pictor și pictură: „Nimic din ce este zidit nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar pe ale Lui. Ce este zidit vede și aude cele zidite. Numai ce este născut din El Îl poate vedea pe El. Și numai ce este născut din El Îl poate auzi pe El. Pictura pe pictor nu-l poate vedea, dară fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Clopotul pe turnătorul de clopote nu îl poate auzi, dară fiica turnătorului de clopote îl aude pe tatăl său. Ochiul nu îl poate vedea, căci a fost zidit ca să nu Îl vază. Urechea nu Îl poate auzi, căci a fost zidită ca să nu Îl auză. Dară vederea Îl poate vedea, și auzul Îl poate auzi”. Clopotele au bătut la Mănăstirea Bogdana, artiștii au auzit, pădurea și-a deschis larg brațele, artiștii au văzut; și astfel au pictat cu sufletul... Și utilizând – e necesar de făcut precizarea – în mod expert, tehnicile plastice. Ceea ce s-a putut lesne observa la vernisajul expoziției taberei, deschisă pe 9 noiembrie, la Atelierul de creație Geanina Ivu/Liliana Dumitriu, situat în municipiul Bacău, pe strada Mioriței.

* Simpozionul Zone strategice de creație este un proiect cofinanțat de Consiliul Județean Bacău prin programul finanțării nerambursabile din bugetul propriu pentru anul 2024, conform Legii nr. 350/2005. Echipa de implementare a proiectului: Geanina Iustina Ivu-Vlad – coordonator proiect; Marius-Mihai Vlad – asistent proiect.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 663-664 al Revistei ATENEU, noiembrie-decembrie 2024, pag. 25,
Revista se poate citi integral, în format pdf, aici, dând click: ATENEU 663-664 )

Lucrări de artă realizate în cadrul Simpozionului Zone strategice de creație, ediția a IV-a

GEANINA IVU

Geanina Ivu - Blidar albastru

Geanina Ivu - Cojoc bărbătesc

DRAGOȘ BURLACU

Dragoș Burlacu - Digit al versus natural

Dragoș Burlacu -Sunlight

BIANCA ROTARU

Bianca Rotaru - Măr I

Bianca Rotaru - Măr II

LUMINIȚA RADU

Luminița Radu

Luminița Radu

DAN BADEA

Dan Badea

BOGDAN ANTOCHI

Bogdan Antochi

ELENA LUPAȘCU

Elena Lupașcu - Măicuța care bate toaca

Descãrcãri electrice și implozii vegetale

Bogdan Antochi

Am vizitat expoziția artistului Bogdan Antochi cu douã zile înainte de vernisaj, când încã se lucra la panotare. Mi-a plãcut mult ce am vãzut; Bogdan Antochi este un artist tânãr care de la primele sale apariții pe simezele galeriilor de artã a fãcut impresie bunã. Dar trebuie spus cã de la ultima sa personalã (cel puțin, ultima din câte știu eu, în 2015: „Ziduri“, Galeria „Nouã“, Bacãu) a evoluat spectaculos, încât unele lucrãri din actuala expoziție (care acoperã douã galerii, așadar un duplex) par realizãrile unui artist matur, cu ani îndelungi de experiențã. L-am gãsit pe artist în expoziție un pic agitat pentru ultimele detalii ale panotãrii; pe lângã el, artiști consacrați care îi acordau sfaturi în acest sens. Încurajarea celor mai tineri de cãtre maeștri e ceva ce nu se întâmplã prea des; admirația în mod obligatoriu trebuie sã funcționeze reciproc! Desigur, pãstrând proporțiile: învãțãcelul admirã cu venerație bãtrânul (a se înțelege cã nu de vârstã e vorba, ci de înțelepciune!), cu speranțã și încredere în viitor! Revenind, în acea zi Bogdan Antochi mi-a spus cã nu are încã un text și ar vedea necesar unul ca preambul pentru deschiderea expoziției. Am privit cu atenție tablourile, m-am uitat surprinsã la titlul expoziției: „Impedanțã vegetalã“ – inițial fãrã a-l înțelege. Am reflectat și am scris cele ce urmeazã. Ceea ce a creat Bogdan Antochi în aceastã expoziție este o rețea. O rețea în care se combinã vegetalul cu celestul și electricitatea. Ceea ce poate frapeazã în titlul expoziției e acest cuvânt tehnic, „impedanțã“. Din fizicã ne amintim cã impedanța se referã la opoziția unui circuit la curentul electric. Dar artistul pluseazã prin introducerea adjectivului „vegetal“, fãcând parcã referire la un vers de-al Anei Blandiana: „Eu cred cã suntem un popor vegetal./ Cine-a vãzut vreodatã/ Un copac revoltându-se?“ Iatã contradicția despre care ne vorbește expoziția: revolta (opoziția/ impedanța) și resemnarea (vegetalã). Liantul dintre cele douã este cerul, pe care artistul îl contemplã în momente diferite ale zilei și în anotimpuri diferite. Cerurile lui Bogdan Antochi ascund, de fapt, stãri sufletești: norii întunecați care prevestesc furtuna simbolizeazã tristețea, o tulburare sufleteascã; dar privind atent vom descoperi și apusuri în culori violete (melancolia se așterne) sau chiar rãsãritul de soare (speranța). Caracterul eterogen este rezultatul unei atente observãri a realului: ochiul uman poate decupa din naturã un detaliu care sã cuprindã o bucatã de cer, cabluri electrice, cãrãmizi (din ziduri sau acoperișuri), vegetație. Astfel, prin reinterpretarea sa cu instrumentele plasticii, artistul unește finitul cu nemãrginitul. Bachelard spunea cã „macrocosmosul și microcosmosul sunt corelative“. I-am trimis un e-mail lui Bogdan Antochi cu reflecțiile mele, iar el le-a publicat pe Facebook alãturi de afiș și invitația la vernisaj. În consecințã, atunci când Iulian Bucur a fãcut în fața publicului o laudatio pentru expoziție, a intrat cumva într-o polemicã foarte prietenoasã cu ideile mele, folosind arta eristicii și mai ales a maieuticii, pornind de la titlul expoziției: „Poeta Violeta Savu a gãsit poezie în aceastã asociere paradoxalã, aproape oximoronicã, între impedanțã și vegetal. Între faptul de a fi static, a suporta aproape orice și, dimpotrivã, de a împiedica, de a opune rezistențã. Dar orice sistem are o impedanțã. Noi, oamenii, ne comportãm ca un sistem care are o impedanțã. Da, titlul e o dihotomie, e un fel de dușmãnie, de ceartã între doi termeni. Dar poate fi considerat și în alt sens. Existã un fir între cele douã noțiuni, între împiedicat (impedanța) și vegetal. Vegetalul poate sã fie revoluționar, și impedanța sã fie inertivã. Expoziția mizeazã pe ideea de paradox. Veți gãsi în tablouri acea juxtapunere între partea platã la modul absolut și vibrația cea mai energicã. Veți gãsi gestul de o sublimã eleganțã și tușa executatã aproape mecanic; o ceartã secretã între culorile fluorescente, fosforecente, fãcute de mâna electricã și griurile cu ecourile lor abia auzite. Pictorul nostru vine dintr-o zonã a cețurilor (lucreazã de ceva vreme în încețoșata Britanie). Dar el a adus de acolo puțin din ceața Londrei; în schimb a adus mai mult din cuceririle artei digitale. Aceastã expoziție este nu atât de azi, cât mai ales de mâine. Existã secante care traverseazã tablourile și care încearcã sã taie imaginea aproape împotriva voinței privitorului. Iar tabloul de mâine va fi un pic mai autonom fațã de cum ne-am putea noi imagina astãzi. Spunea odatã un poet cã zidul este despre viațã, iar fereastra este despre înțelepciune. Curatorii acestei expoziții au pus zidurile înspre ziduri, iar cele cu cer și luminã spre fereastrã, încercând sã spunã cã existã o linie între traiul banal, biologic, tegumentar și posibilitatea noastrã de a visa, de a evada. Nichita Stãnescu e cel care face asocierea între fereastrã și zid: «Tot ce am trãit în zadar s-a fãcut zid, tot ce am înțeles s-a fãcut fereastrã». La Bogdan Antochi, vom gãsi și cer mediteraneean în ferestrele lui de înțelepciune. Expoziția lui Bogdan e mai mult decât frumoasã; ea invitã la evadare spre alte lumi prezente și alte lumi posibile“, a încheiat Iulian Bucur elegantul sãu discurs, pe care l-aș echivala cu o altfel de poezie, care îndeamnã la speranțã și invitã la evadare. Spre încântãtoare lumi posibile!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 25)

Zone de creație

Lucrări de Marius Crăiță Mândră,Vasile Crăiță Mândră și Geanina Ivu
(Imagine din expoziție)

În perioada 26 septembrie-3 octombrie s-a desfãșurat, în localitatea Bogdana, județul Bacãu, simpozionul „Zone strategice de creație «Centenar»“, sub mottoul „pe urmele rãzeșilor lui Ștefan cel Mare“. Simpozionul a fãcut parte din „sfera manifestãrilor dedicate de Consiliul Județean Bacãu și Asociația Culturalã, Educaționalã, Umanitarã «Zaharia'Art»“ Centenarului. Coordonatorul acestui proiect a fost Geanina Ivu; asistent proiect, Maria Vlad. Simpozionul a fost gãzduit la Pensiunea „Ferma Veche“, situatã la marginea pãdurii încã înverzite la început de toamnã, doar vârfurile frunzelor fiind ușor îngãlbenite. A fost locul unde, vreme de o sãptãmânã, opt artiști profesioniști au pictat. Activitãțile din simpozion au fost reflectate fotografic de Viorel Cojan și Geanina Ivu. Lucrãrile au fost expuse la Galeriile „Frunzetti“, vernisajul a avut loc pe 26 octombrie. Pe lângã tablourile și fotografiile realizate la Bogdana, de plasticienii Vasile Crãițã Mândrã, Elena Samburic, Viorel Cojan, Ion Mihalache, Marius Crãițã-Mândrã, Geanina Ivu, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Bogdan Antochi, în expoziție au fost panotate și lucrãri ale regretatei pictorițe Viorica Zaharia. 

Viorica Zaharia

În acest simpozion, m-am alãturat celor nouã artiști, având șansa unicã de a urmãri etapele unui proces de creație plasticã. Conceperea unui tablou începe, cu siguranțã, chiar înaintea alegerii spațiului de lucru, dar ochiul meu fizic a putut urmãri doar din exterior acest proces. Fiecare pictor și-a ales, cu freamãt, „zona de lucru“, „zona de creație“, unii gãsindu-și, mai repede decât alții, un spațiu compatibil. Au fost pictori care au lucrat, fãrã a se incomoda, unul în apropierea altuia, dar câțiva dintre ei au simțit nevoia de izolare, alții de spații cât mai largi (unul dintre pictori a pictat la marginea unei livezi de meri). S-a creat o efervescențã cu totul specialã, s-a lucrat mult, imediat dupã micul dejun și cafeaua de dimineațã, uneori de o eventualã documentare (contemplarea naturii, fotografii, analiza micului, dar dichisitului muzeu etnografic din curtea pensiunii, lecturi, audiții muzicale, discuții despre artã etc.), toți pictorii se aflau în fața șevaletului, iar fotografii se înarmau cu aparatele de fotografiat. Am urmãrit fascinatã ritualul pregãtirii de lucru, alegerea culorilor, fixarea șevaletul în funcție de cãderea luminii. Și apoi, marea confruntare: artistul în fața pânzei albe. De cele mai multe ori, existã o inevitabilã spaimã, atât de hãu, cât și de infinit, pe care, în mod asemãnãtor, o trãim și noi scriitorii când ne aflãm în fața foii albe. Ușor, pictorii au depãșit acest prag, iar pânzele, dupã ce au fost atinse cu pensula, îmblânzite, au tot implorat mângâierea culorilor. Ceea ce s-a și sãvârșit. 

Chiar pe locul pensiunii, cândva a existat o fermã veche, pãstrându-se câteva elemente din vechea arhitecturã. Astfel, Bogdan Antochi, lucrând cu vopsele acrilice, a avut ocazia de a dezvolta o temã mai veche a sa, ziduri. 

Bogdan Antochi

Luminița Radu a lucrat colaj/ tehnicã mixtã. Având culori armonioase și odihnitoare pentru ochi, tablourile ei au „aer“, respirã, sunt poetice. 

Luminița Radu

Elena Samburic a lucrat în acrilice, inspiratã de vârtejul frunzelor moarte, de cerul albastru, una dintre lucrãri explodând energic de la galbenul foarte intens, o culoare reprezentativã în pictura artistei. 

Elena Samburic

Fotografiile expuse de Viorel Cojan sunt suprarealiste.

Viorel Cojan

În ulei, au lucrat Bianca Rotaru, Geanina Ivu, Marius Crãițã Mândrã, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache. 

Bianca Rotaru a optat pentru continuarea temei de la recenta sa expoziție, un studiu foarte bine gândit și transpus plastic despre mișcare. Sunt lucrãri care se remarcã prin dinamicã. 

Bianca Rotaru

 Picturile Geaninei Ivu abordeazã teme și motive etnografice, iar culorile se împletesc frumos, așa cum altãdatã o fãceau firele de urzealã în rãzboaiele de țesut ale bunicilor de la țarã. În subsidiar, e și o trimitere la dispariția unor tradiții. 

Geanina Ivu

Marius Crãițã-Mândrã a lucrat abstract, în stil minimalist, amintindu-ne parcã de versul lui Seferis: „Mai bunã-i o picãturã de sânge decât o cupã de cernealã“. În fondurile sale grizate, peisajul e psihedelic. 

Marius Crăiță Mândră

Dacã am pomenit de peisaj, trebuie spus cã aici au excelat, parcã luându-se la întrecere, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache. Culorile arãmii ale toamnei, amurgul de toamnã violet le regãsim deopotrivã în picturile celor doi. 

Ion Mihalache

Peisajele pictate de Ion Mihalache, în tușe de culoare groase și pãstoase, în care aproape poți simți suflarea vântului peste pãdure și iarba câmpului, sunt melancolice, vag angoasante. 

Marius și Vasile Crăiță Mândră

Eram de fațã atunci când Vasile Crãițã Mândrã îi mãrturisea fiului sãu, care picta în imediata vecinãtate, cã în tabloul sãu, doi stâlpi de beton s-au transformat în trunchiuri de copaci. Maestrul spunea cã se aflã în dilemã dacã sã intervinã sau nu asupra acestei metamorfoze. Sunt sigurã cã întrebarea era retoricã. Au rãmas trunchiurile de copaci, dând echilibru și imprimând un caracter ușor abstract întregii compoziții. Întâmplarea m-a fãcut sã mã gândesc la peisajele lui Vasile Crãițã-Mândrã, care au un specific al lor greu de explicat în cuvinte. Fiecare element: un trunchi de copac, o frunzã, cornișa unei clãdiri etc. are propriul sãu metabolism. Și poate aceasta ar fi o explicație pentru inefabilul din peisajele seniorului Crãițã-Mândrã. 

(articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2018)

Fotografie de Viorel Cojan

O seară de poezie

Moment de la vernisajul expoziției, de la stânga la dreapta:
Vasile Crăiță-Mândră, Carmen Poenaru (președinte UAP Bacău),
Geanina Ivu, Violeta Savu

Afișul expoziției, concept: Viorel Cojan și Geanina Ivu
de la stânga la dreapta: Bianca Rotaru, Marius Crăiță-Mândră, Geanina Ivu,
Vasile Crăiță-Mândră, Elena Samburic, Ion Mihalache, Bogdan Antochi,
Luminița Radu, Violeta Savu, Viorel Cojan (mască lup)

Mai multe fotografii realizate pe perioada simpozionului și de la vernisajul expoziției se pot vedea pe pagina oficială Zaharia'Art https://www.facebook.com/ZahariaArt-2087685718211605/

Ziduri pe ziduri

Pe 25 septembrie, la Galeria „Nouă” de la sediul UAP Bacău, tânărul plastician Bogdan Antochi a deschis o expoziție de pictură, intitulată sugestiv „Ziduri”. Un titlu percutant, care pe unii i-a trimis cu gândul la Zidul Berlinului, dar poate cea mai frumoasă comparație a realizat-o maestrul Ilie Boca, amintindu-ne de legenda meșterului Manole, cel care a „zidit-o pe Ana”. Totuși, expoziția lui Bogdan Antochi nu este despre Zidul Berlinului, ci după cum însuși artistul a mărturisit, este rezultatul muncii sale de documentare asupra „unor clădiri de patrimoniu, aflate în stare de degradare”. Cu toate că lucrările lui Bogdan Antochi ilustrează ziduri în stări de descompunere, prin culorile lor calde, picturile nu transmit sentimente deprimante, ci dimpotrivă, creează un ambient intim, plăcut și liniștitor.

Vorbeam despre comparațiile ineluctabile între zidurile picturale ale lui Bogdan Antochi și unele ce au devenit iconice în istoria omenirii sau în istoria artelor. Picturile lui Bogdan Antochi se potrivesc de minune cu câteva piese ale formației Pink Floyd, de pe albumul „The wall” (1979), album pentru care Roger Waters și-a dorit să fie făcut și un film, dorință care i-a fost împlinită de regizorul Alan Parker. În mod surprinzător, între picturile lui Bogdan Antochi (n. 1989) și filmul „Pink Floyd The Wall” (1982) există niște afinități. Filmul lui Alan Parker este cenușiu și are câteva accente de culoare, roșului acordându-i-se o mare importanță. Zidurile lui Bogdan Antochi sunt lucrate în griuri cu accente intense de roșu-cărămiziu. Însă roșul din filmul lui Alan Parker este agresiv, simbolizează sângele a cărui curgere a fost provocată prin crime și alte tipuri de violență, roșul lui Antochi ar putea fi un simbol al sacrificiului, neîndoielnic sentimentul pe care i-l transmite privitorului este cel de tihnă. Așadar, în filmul lui Alan Parker roșul reprezintă teama, la Bogdan Antochi, roșul este liniște, pace, dragoste. Într-o secvență din film, la un moment dat drapelul statului britanic se ridică pe o înaltă cruce gri, prin animația realizată de Gerald Scarfe, treptat din steag rămâne doar crucea roșie, iar roșul începe să se întindă pe toată suprafața crucii-suport. Într-o lucrare, tânărul nostru plastician reprezintă un contur creat într-un zid de cărămizi, este vorba de o cruce mare pictată în... griuri. Dar griul din pelicula cinematografică, atât cel din imaginea crucii evocate, cât și în tot restul filmului, este palid și simbolizează adesea alienarea omului contemporan. Forțând o expresie, aș putea spune că la Bogdan Antochi nici chiar griul nu este cenușiu, de altfel la el griurile sunt calde sau argintii, iar simbolistica este legată de sentimentul trecerii timpului, de dispariție, dar o dispariție aproape mută, discretă. Spuneam că zidurile lui Bogdan Antochi s-ar potrivi cu câteva dintre piesele de pe discul „The wall”, făcând însă această afirmație, nu m-am referit nicio clipă la firul narativ (subliniez faptul că filmul respectă povestea redată în albumul muzical). Deși „zidurile” lui Bogdan Antochi spun propria lor poveste, ele nu sunt narative. Sunt frumoase realizări plastice, compoziții armonioase. Privind aceste picturi, în același timp eu am auzit și muzica lor, care era una foarte apropiată de sonoritățile unor piese cum ar fi „Outside the wall”. Piesa începe puțin înainte de sfârșitul filmului, se prelungește pe generic, iar muzica se asociază cu imaginile în care un grup de copii, de etnii diferite, strâng cărămizile împrăștiate pe un teren, după ce oamenii mari au dărâmat, prin explozii, un zid. Așadar cei mici vor pune fiecare câte o cărămidă pentru a construi o lume nouă. Bogdan Antochi reconstruiește și el o lume. Iar versurile din „Outside the wall” vorbesc într-un fel și despre demersul său în atât de frumoasa lume a artei: „All alone, or in two's,/ The ones who really love you/ Walk up and down outside the wall.// Some hand in hand/ And some gathered together in bands./ The bleeding hearts and artists/ Make their stand.// And when they've given you their all/ Some stagger and fall, after all it's not easy/ Banging your heart against some mad bugger's wall.// Isn't this where....”

Bogdan Antochi își demonstrează talentul și tenacitatea în această expoziție (deja a treia personală a sa), fiind unul dintre tinerii foarte promițători în arta plastică. Un tânăr capabil nu doar să iasă el însuși „în afara zidului”, ci să și lanseze invitații la eliberare din orice îngrădire fizică sau spirituală.

(Notă: articol publicat în Revista „Ateneu”, octombrie, 2015. Mai nou, Revista Ateneu dispune de doua pagini si pe reteaua facebook: Revista de Cultură "Ateneu" şi Colocviile Revistei Ateneu)