Când lipseşte ceva din corpul femeii şi nevoia de iubire

Cartea din colet

Poetici ale traumei (III)

Cartea Iulianei Lungu, „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, abia apărută în toamna anului 2018 în Bucureşti, la Editura „Fractalia”, a avut deja parte de recunoaştere din partea criticii. A fost nominalizată la Premiile „Mihai Eminescu”, aflându-se pe „lista scurtă” la secţiunea debut în poezie, alături de volumele semnate de Daniela Hendea, Mina Decu, Vlad Serdarian şi Ioana Vintilă. La Botoşani, premiul i-a revenit Minei Decu, dar după spusele unui membru al juriului departajarea a fost dificilă. La Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, premii care au produs multe discuţii pro şi contra mai ales în mediul internautic, polemica purtându-se asupra criteriului „de gen”; la secţiunea debut-poezie cartea  Iulianei Lungu a fost câştigătoare. Iată argumentul juriului făcut în momentul nominalizării la Premiile „Sofia Nădejde”: „O poezie austeră şi dramatică, minimalistă şi totalizatoare, care oferă o cameră de rezonanţă memorabilă biografiei unei femei contemporane”. Cartea a fost încă de la lansarea ei salutată şi întâmpinată entuziast de trei nume mari ale poeziei contemporane: Nora Iuga şi Ioan Es. Pop semnând scurte introduceri, iar Angela Marinescu scriind cu fervoare despre Iuliana Lungu şi poezia ei pe coperta a IV-a. Mai aproape de autoare ca generaţie, Medeea Iancu, pe care Iuliana Lungu o recunoaşte drept mentor, face şi ea o prezentare succintă, mergând la esenţă: „Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate şi acceptarea/ rediscutarea genului; poemele ei sunt un ritual de purificare şi eliberare de prejudecăţi, şabloane, un ritual aparte care priveşte sinele şi adevărul. Poemele ei vorbesc despre cutumele, tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre vinovăţie, cenzură, dar mai ales despre vina şi ruşinea de a fi tu însăţi, de a fi femeie. Iuliana asumă partea feminină şi bine face! destructurând limbajul, adevărul devine violent şi violenţă. Poemele ei refac o hartă a condiţiei femeii, o hartă istorică şi mitică, care dezvăluie dintre bandaje şi triumful”.

Cartea atrage atât vizual, prin rafinata şi elocventa fotografie de pe coperta I, realizată de artistul Cristian Crisbăşan, cât şi prin titlul intrigant, complex, totodată de mare impact. „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”... În tragedia greacă, lamentaţiile se desfăşurau în jurul patului în care zăcea decedatul; iar kommos era o jelanie a corului însoţit de actori. Chiar structura a ceea ce am putea considera un poem-fluviu seamănă cu formatul tragediei antice, având vocile corului, a corifeului, a corifeei etc. Autoarea este o bună cunoscătoare a literaturii vechi, evocă personaje remarcabile din teatrul antic, criticând ideologia patriarhală din epoca respectivă. Ea se identifică sau schiţează paralele cu Antigona, Medeea, Elena din Troia...

Histerectomia, conform dicţionarului medical, „reprezintă îndepărtarea pe cale chirurgicală a uterului”. Nu ni se spune explicit cum de personajul principal al cărţii a suferit această traumă, dar din descrierile tratamentelor medicale şi spitalizărilor presupunem că a fost o formă de cancer. Cartea este autobiografică, aşadar ne confruntăm la fel ca la douămiişti cu (hiper)autenticismul. Caracteristică ce apare în literatura multor autoare feministe. Autoarea evocă întâmplări neplăcute din copilărie. O atmosferă ostilă femeii, desconsiderată şi umilită în permanenţă, privită ca fiinţă inferioară bărbatului. Prejudecăţile sunt întreţinute asiduu chiar de către o femeie, cea mai misogină fiinţă posibilă, bunica Rada (mama tatălui). Nimeni din familie nu se bucură atunci când apare pe lume o fată...: „la naştere/ mama mi-a spus:// erai neagră,/ slabă/ şi urâtă de/ mă-ta// mare./ Îi era „ruşine/ cu tine. ne-a zis:/ ce-aţi mai făcut-o şi/ p-asta? tot// fa-tă? ni se duce/ numele”. În consecinţă, primeşte un nume de botez care putea fi uşor masculinizat, Iulianei până la o anumită vârstă i se spune simplu, Iuli. Nu are voie să poarte semne ale feminităţii, i se taie părul foarte scurt, băieţeşte, este obligată să poarte pantaloni aspri etc. Alcoolismul tatălui îi întunecă anii copilăriei. Din păcate, fetiţa nu primeşte nici de la mamă dovezi de afecţiune: „am întrebat-o pe/ mama cum/ mă liniştea, să aflu// dacă m-a ţinut cineva în/ braţe vreodată./ mi-a răspuns:// întindeam O// mână printre gratii/ [şiiiiiiiit]/ tăceai. direct// proporţional cu supra-/ faţa neatinsă. eram// absenţa mâinilor/ pe mine”. Confesiunea este dureroasă. Pentru a sugera: angoasele, stările de panică şi tot felul de fobii, durerea atroce sufocând respiraţia; poeziile sunt redate în versuri foarte scurte, putând fi alcătuite şi dintr-un singur cuvânt. Întâlnim cuvinte-şnur ale căror litere sunt dispuse unele sub altele una câte una. Cu aceste cuvinte-versuri-şnururi şi cusături, discursul liric al Iulianei Lungu are o structură inovativă. Autoarea stăpâneşte tehnica poeziei şi arta ingambamentelor. La fel ca mulţi alţi poeţi moderni, Iuliana Lungu scrie şi ea poezie despre poezie, despre arhitectura propriului lirism: „mă recompun din caractere tipografice,/ după fiecare întâlnire,/ să mă poţi avea oricând la-ndemână/ ca pe o carte virtuală./ pierd integritatea tradiţională// în favoarea uneia complicate./ întrerup dialogul liniar şi creez/ intenţionat un discurs/ rupt şi dezmembrat”.

Versurile sunt lucide şi tăioase, chiar brutale. Poeta este o revoltată. Iar revolta ei principală este legată de inegalitatea de gen. Aşa că îşi caută în permanenţă identitatea, este preocupată de condiţia ei de femeie, de corp şi limbaj, asociind şi disociind deopotrivă aceste două elemente. Construieşte şi deconstruieşte. Confesiunea e sinceră, rareori alunecă în patetism. Dar dincolo de forţă (iar discursul ei are forţa curajului de a vorbi despre stigmate şi tabuuri) întrevezi fragilitatea, sensibilitatea, graţia, luminozitatea. Dragostea e un sentiment trăit cu intensitate, uneori face tandem cu moartea (Eros-Thanatos, cum altfel?!), alteori cu boala: „iubitule,/ nu-ţi pot scrie/ despre pierdere/ cu perfuzia asta în mână.// firul dintre noi e prea întins,/ cuvintele ar ajunge fără emoţii,/ ai spune că nu înţelegi nimic.// ce-aş fi vrut să-ţi pot scrie:/ Eu nu am fost în stare.../ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă.// doar că sângele meu/ o ia mereu înapoi./ am crezut într-o singură direcţie// firul e foarte întins acum,/ o ia mereu înapoi”. (momentum) Poeta îl citează pe Nichita Stănescu, apelează la intertextualism şi în alte texte, afirmând într-o notă de la sfârşitul cărţii că a utilizat citate „fiind inspirată de anumite articole, discuţii, corespondenţă personală şi producţii artistice (fotografie, pictură, film, teatru, literatură etc.)” Poezia Iulianei Lungu este feministă ca manifest, autobiografică, experimentală, livrescă, autentică, modernă. Există pasaje în care alternează lirismul tranzitiv cu cel reflexiv. Dar firea poetei fiind prin excelenţă meditativă, caracterul reflexiv este cel dominant. Se autoportretizează: „Mă consider în primul rând:/ o fată/ cu faţa albă,/ părul negru,/ privirea ageră,// mâini,/ braţe,/ ridicată pe vârfuri/ în balerini,/ sînt// mai mică decât/ ţi-ai închipuit vreodată,/ într-o alcătuire de/ oase şi carne,/ chiar dacă nu semăn,// voi numi corp, tot/ ceea ce mâinile şi gura/ ating fără castitate./ Nu sînt autoflagelare,/ nu sînt celibatul,// nu sînt şi/ culminez cu/ a/ fi/ femeie”. Biografia poetei e presărată cu numeroase episoade triste, sumbre. Un necaz de dată recentă e operaţia de histerectomie. Dar amputarea unui organ care face parte din aparatul genital feminin NU echivalează cu pierderea feminităţii. Trauma reactivează dureri ancestrale: „scriu povestea asta/ despre corpul meu/ astăzi, când lipseşte/ ceva din// el. născut de/ corpul perfect ne-/ iubit al mamei mele, născut de// corpul perfect ne-// iubit/ de generaţii”. Când lipseşte ceva din corp...

Deosebit de elaborată, cartea „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, alcătuită din cinci secţiuni: „Melancholia”, „Kommos”, „Revolta”, „Akedia”, „Odă”, precedate de „Poemul înainte”, este definită de Angela Marinescu „poezie proiect”: „Proiectul moderează şi detaşează sufletul de trup şi trupul de iubire (aici Iuliana a excelat). Mă gândesc că şi iubirea are nevoie de un proiect (al deficitului de putere)”. În prefaţă, Nora Iuga exclamă: „Iată, Iuliana Lungu, o voce nouă, inedită, răscolitoare, respectându-şi propriul sistem de gândire, intelectuală, dar revoltată, cultă fără ostentaţie, indiferentă la ce se poartă, nesinchisindu-se de cei care socotesc livrescul o infracţiune, intertextul un plagiat şi obscenitatea singurul mod al limbii de a fi autentică. Ea scrie cum respiră: inspiră-expiră!” Ioan Es. Pop declară la rându-i impresionat: „Există în poemele din această carte o înfrigurare care se învecinează cu disperarea şi se materializează în versuri scurte, spasmodice, contorsionate de contrarietăţi”. Chiar dacă s-ar putea face câteva paralele cu lirismul specific unor voci importante din lirica feminină românească: Marta Petreu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Medeea Iancu, Iulia Militaru, poezia Iulianei Lungu este cât se poate de personală. Iuliana Lungu scrie într-un mod tulburător despre propriile experienţe. Aşadar iată, o voce nouă în poezie, puternică şi autentică! Un debut convingător!  

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista "Ateneu", februarie 2019)

Colectiv, amintirea arderii-de-tot

Cartea din colet

Poetici ale traumei (II)

Volumul de versuri „Arsura umblă după trup” (Ed. Next-Page, București, 2018) al scriitoarei Viorica Răduță, dedicat victimelor incendiului din clubul „Colectiv”, este o transfigurare cathartică a tragediei care a zguduit în urmă cu trei ani și ceva o țară întreagă. Amintim că incendiul a izbucnit în seara zilei de 30 octombrie 2015, în timpul concertului rock al trupei „Goodbye to Gravity”, fiind provocat prin folosirea artificiilor într-un mod total inadecvat. Cartea, dispunând de o copertă evocatoare prin grafica realizată de Matei Măceșaru, este alcătuită din două secțiuni. În prima, intitulată sugestiv „fiecare sac este frigul topit”, autoarea descrie întâmplările tragice petrecute mai ales în noaptea incendiului. Cea de-a doua parte, „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, enunță, în scurte necrologuri lirice, decesele celor 65 de victime, în sensul invers al dispariției, de la ultimul până la primul. Limbajul folosit, prin calitățile sale eufonice și repetițiile tânguitoare, se apropie de cel liturgic.  

Viorica Răduță a riscat mult cu această carte, afirm asta referindu-mă nu la aspectul estetic al cărții, scriitoare experimentată, autoare a mai multor volume de poezie și proză (inclusiv romane de calibru), a impresionat, atât publicul cât și critica de specialitate, cu fiecare apariție editorială. De data aceasta a abordat o temă extrem de delicată, argumentându-și într-o scurtă introducere demersul, din care redau încheierea: „Volumul, a se vedea partea a doua (explicit numită «catapeteasmă»), unde figurează cele 65 de «portrete» înnegrite, se dorește un gest cathartic, comemorativ”. De ce spun că autoarea a riscat?! Pentru că nu știu cum a fost/ este/ va fi receptat acest volum de către rudele victimelor. Mă refer la reacțiile imediate. Eu am citit poeziile cu un nod în gât și cu usturime de ghimpe în inimă, cu toate că nu am avut rude sau prieteni printre victimele de la Colectiv, deci aș fi cumva un cititor mai „detașat”.

Evident, cartea are nu doar valoare literară, ci și documentară; prevăd că succesul ei va crește exponențial în timp.

Poezia din acest volum are așadar un puternic impact emoțional. Versurile au forță imagistică, mai ales în prima parte, unde autoarea des-compune și re-compune firul epic din noaptea accidentului. Într-o poezie cu altă tematică, repetarea obsesivă a unor cuvinte ca: „trup”, „mormânt”, „lumânare”, „flăcări”, „noapte”, „piele”, „os”, „vis”, „somn”, „gemete”, carne”, „statui”, „respirație” (dar și „urlete”, „țipete”), „aer”, „foc”, „cer”, „durere”, „vânt”, „fum”, „cearcăne”, „rugăciune”, „pustiu”, „om” (multe dintre motivele enumerate aparținând curentului romantic) sau a neologismelor: „container”, „reanimare”, „folie” ar putea avea efect redundant. Dar în poezia Vioricăi Răduță, efectul este invers, așa cum se întâmplă de altfel și în poezia lui G. Bacovia. Cuvinte puține, efecte de maximă intensitate. Stări de profunzime. Amplificarea acuității dureroase. Desigur, lait-motivul cărții este „arsură”.

Un item mai puțin utilizat față de cum ne-am fi așteptat este, surprinzător, „moarte”, care apare, dacă nu mă înșel, cam de cinci-șase ori. Dar nu trebuie să pronunți cuvântul „moarte”, mai degrabă cu noapte să-l substitui, pentru a transmite senzații de frică, teamă, spaimă sau neliniște.

Alt paradox al poeziei din „Arsura umblă după trup”: ceea ce în altă parte, și nu într-o poezie realistă care încearcă să radiografieze un dezastru de proporții uriașe, ar avea rol de metaforă, în acest caz devine anti-metaforă:; „geamătul nu are față”; „cântecul care a luat foc”, „ochii ieșeau din foc”, „a privit fără vedere/ ploaia de foc era în locul scenei de vineri”. Superbe metafore, nu-i așa?! Din păcate, ele trebuiesc înțelese cu sensul lor exact! Oamenii care gemeau aveau fețele descompuse ca într-o pictură de Adrian Ghenie, concertul s-a oprit și a fost cuprins de flăcări...

„fiecare sac este este frigul topit”: prima parte a cărții, începe cu un poem intitulat „sacii”. Dar ce sunt „sacii”?! Sunt victimele: „așezați unul lângă altul pe trotuar/ fără piele// de fapt om lângă om/ somn lângă somn// ca să nu se simtă mirosul de ars/ care e și locul lui de mormânt”. Mai încolo, într-unul dintre desele poeme în care primul vers este echivalent și cu titlul, autoarea revine cu explicații: „păturile sunt oameni/ înșirați pe trotuar/ cu respirația lor în loc de piele”. Hainele sunt arse, materia trupului se subțiază, o hlamidă uriașă, dar de data aceasta nu de purpură, ci de funingine, parcă îi învelește pe toți. E o suferință atroce la unison. Toate cele cinci simțuri sunt afectate. Cel al mirosului devine exacerbat: „carnea e bluza cămașa sau gândul subțire/ pielea nu e/ cum se dezbracă bucată cu bucată/ și nu se potrivește pe mâini/ doar mirosul stă în ea atârnat/ doar mirosul mai merge în trupul fierbând// cu lumânarea aprinsă între cârpe de carne/ și gândul e fum// gândul nu mai știi al cui este// stă în saci cu arsura mergând”.

Sunt descrise stările de tristețe copleșitoare care au cuprins rudele morților sau răniților. Părinții și prietenii apropiați ai răniților se zbat între speranță și deziluzie; stau agățați într-o așteptare ce curge ca apa unui râu. Unele chipuri sunt atât de arse, încât nu pot fi recunoscute nici de către părinți. O mamă își recunoaște fiica după pandantivul unor cercei... Alții speră să nu recunoască niciun accesoriu sau obiect vestimentar... căci astfel s-ar nărui până și visul. Acolo unde există Thanatos, e imposibil să nu apară și Eros. Într-adevăr, sunt perechi de îndrăgostiți, care se pierd îmbrățișați în fumul gros... Peste victime și rudele victimelor se așază durerea ca un halou. Durerea îi închide și îi ține captivi într-un cub cu pereții de funingine și fum.

În „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, este des repetat refrenul: „și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne...”. Nicio altă invocare a divinității, decât acest strigăt dureros, căci chiar și Dumnezeu  trebuie să fi fost impresionat de intensitatea tragediei.

Între cele 65 de portrete, le găsim și pe cele ale băcăuanilor Teodora Maftei: „aflați că/ i s-au înnegrit ochii în fiecare dimineață/ deși Teodora lupta/ a luptat săptămâni// sufletul i se depărta din când în când/ să vadă cum trupul pusese o margine neagră pe el”; Ionuț Maior: „cu Ionuț Maior a fost altfel/ mâna Liviei nu l-a lăsat/ așa că a luat-o cu el/ de-a lungul timpului mâna s-a desfăcut în două părți// era prea târziu/ pentru amândoi”; și Andra Elena Toader: „iar Andra și sâmbăta dimineața la Bacău/ Cimitirul Sărata/ ultima rugăciune în sicriu alb/ măcar ea să nu fie arsă// și groapa”.

Au fost 64 de victime directe ale dramei de la clubul „Colectiv”, numărul 65 l-a purtat Răzvan, care s-a sinucis la un an și nouă luni de la evenimentul la care a fost martor și care i-a răpit femeia iubită: „65 a văzut curgând trupurile dinainte/ câte s-au stins câte s-au aprins pe dinăuntru”.

Lui Nelu Tilie, cândva ziarist la „Tineretul liber”, i se face un portret care amintește ca retorică de poezia beatnicilor, cu sincoparea tipică jazz-ului: „și dacă îl cunoașteți pe Nelu Tilie/ în fotografie cu plete și mustață/ dacă ați fost vineri seara la Colectiv/ el nu era de recunoscut// fără plete și fără sâmbătă seara/ nu mai era un portret complet numărul 11/ mai ales că povestea i se învechise din Tudor Vladimirescu/ după cum a scris cu carioca pe geaca de blugi și nu s-a mai tuns// apoi anii din Piața Romană în tricourile negre/ și cei de după 89 cu jumătate de pagină rock dacă/ citeai presa/ lui Tilie pletele îi crescuseră în loc de umeri/ era omul cu chitara/ era tandru/ din Hard & Heavy Café la ziar/ tot cu tricoul negru șapca întoarsă prin Casa Scânteii/ o cămașă largă în loc de plete/ în cele din urmă buzele negre și Negru Tilie nu s-au mai uitat/ rockul creștea din pieptul lui înecat”. 65 de povești adevărate, cutremurătoare... Și încă, și încă, și încă...

Arsura a vrut să se hrănească cu oase, carne și sânge... Arsura și-a făcut înveliș din respirația celor sacrificați. Unii au ars până la capăt ca o jertfă adusă unui zeu nemilostiv. Mari tragedii ale lumii au inspirat poeți, scriitori, artiști. Chiar în introducerea sa, autoarea amintește de fotografia „The falling man”, realizată în timpul evenimentelor de la 11 septembrie din New York de Richard Drew, în care a fost captată căderea unui bărbat de la un etaj superior al unuia dintre turnurile gemene. Richard Drew a surprins în jur de 12 cadre ale prăbușirii fatale! Deși e atât de geometrică, iar dacă nu ai ști despre ce e vorba ai crede că e un fragment de artă suprarealistă, mie mi se pare sadică respectiva fotografie. Este evidentă valoarea sa de document istoric, dar ca să faci o fotografie bună, se știe, că în acea clipă trebuie să ai o mână foarte sigură, să nu șovăiești deloc. Ca să iei cadre în timpul real al desfășurării unei catastrofe socot că trebuie să ai destul de mult sânge rece. Dar există fotoreporteri și, până la urmă, exact cum spunea Richard Drew, în acea zi de 11 septembrie el doar își făcea meseria... Nu aș compara-o pe Viorica Răduță cu Richard Drew, din motive evidente. Cartea ei este tulburătoare, nu mă îndoiesc că a scris-o plângând și rugându-se pentru victimele tragediei de la Clubul „Colectiv”, care funcționa în hala unei foste fabrici de încălțăminte, numită în vremurile comuniste, „Pionierul”... E poate și aici un simbol. Dar Viorica Răduță s-a ferit de a pune accentul pe contextualizarea istorică, politică, socială, optând să dea minimele informații necesare. Poeta s-a concentrat asupra naturii umane, reflectând cu o extraordinară putere de sugestie suferințele fizice și mai ales pe cele sufletești. Dacă aș asemăna-o pe Viorica Răduță cu un fotojurnalist numele lui ar fi Huynh Cong Ut. În iunie 1972, el a fotografiat-o pe fetița de 9 ani Kim Phuc, care suferise arsuri grave în urma unui atac cu napalm, lansat dintr-o eroare de calcul, asupra civililor din Trang Bang, o localitate din Saigon. În imaginea respectivă, fetița este în pielea goală, plânge cu disperare și este înconjurată de alți copii care aleargă țipând îngroziți. La câteva clipe după ce Huynh Cong Ut a fotografiat-o, Kim leșină din cauza arsurilor grave. Huynh Cong Ut o va duce de urgență la spital și astfel îi va salva viața. Sigur, Viorica Răduță n-a fost prezentă la concertul rock din noaptea neagră de la Colectiv, dar sunt sigură că dacă s-ar fi aflat prin preajmă, nu ar fi făcut serii de fotografii, ci s-ar fi implicat și ar fi ajutat atât cât (se mai) putea. Nu a putut fi acolo, dar a vrut ca măcar prin poezie, prin rugăciune să lase un semn pregnant al compasiunii ei.

Tragedia de la Colectiv este o rană încă deschisă. Doare enorm, dar nu trebuie să uităm. Cartea cu versurile Vioricăi Răduță despre victimile tragicului accident era un gest necesar. Pentru că, așa cum spune poeta în închiderea cărții, „vineri 30 octombrie s-a făcut miercurea cenușii s-a făcut”. 

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista Ateneu, ianuarie, 2019)

Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist

Cartea din colet

Poetici ale traumei (I)

Tereminul este un instrument muzical electronic, care scoate sunete, fără să fie atins, prin vibrația energetică transmisă de un corp viu. Este numit astfel după numele inventatorului său, fizicianul rus Léon Theremin. Poeta Daniela Hendea mărturisește că, în volumul ei de debut, „Acordor de teremin” (Ed. Fractalia, 2018), asociază autismul cu acest instrument. Tot ea a explicat, într-un interviu publicat pe platforma online „Semne bune”, că: „Acordorii de teremin… nu există, la propriu. Tereminul se «acordează» printr-o dinamică, o relaționare proprie dintre instrument și cel care întinde mâna în câmpul electromagnetic al acestuia, iar acum am putea foarte bine vorbi și despre autism. În teoria CEMI (conscious electromagnetic information) gândurile sunt considerate reprezentări electromagnetice ale informației neuronale, la fel reproducerii notelor din câmpul electromagnetic al tereminului”.

În „Acordor de teremin”, Daniela Hendea și-a propus să transpună în versuri experiența sa cu autismul fiului ei, Mircea suferind de „autism cu apraxia de vorbire”. Dar ea nu dezvăluie doar confruntările fiului ei cu boala, ci experiențele traumatice sunt prezentate și din punctul de vedere al suferinței mamei, care dă o luptă acerbă cu tarele bolii fiului ei, cu prejudecățile și discriminarea, uneori fiindu-i înșelate așteptările pe care le are de la personalul medical specializat (poeta are totuși șansa de a trăi în statul Texas, unde există clinici cu înalte standarde profesionale). Dar, cel mai mult, lupta se dă cu ea însăși, cu sentimentele de disperare, frustrare sau cele copleșitoare de vinovăție. Vina de a nu reuși întotdeauna de a găsi cele mai bune soluții, vina de a nu depăși limite, fizice și/sau psihice. 

Autoarea ne prezintă câteva ședințe terapeutice, uneori le descrie amănunțit, în poeme narative, cu atenție la detalii, alteori discursul devine poetizant, senzorial, concentrat pe bogăția și complexitatea emoțiilor. Când este reflexivă, descoperim, din perspectivă metafizică, o fire profund neliniștită. Programul impus de deficiența copilului o obligă să fie riguroasă, ordonată, să învețe să-și reprime pe cât posibil reflexele, să se obișnuiască cu o permanentă stare de (supra)veghere, să anticipeze posibilele pericole. Dispozițiile pot fi antagonice: între deznădejde și speranță, furie și acalmie, anxietate și vivacitate, teamă și curaj, inerție și dinamism, rezistență și istovire. Mama copilului bolnav de autism este supusă continuu suprasolicitării neuropsihice. De aici nevoia de a-și crea un alter ego, un dublu când se confruntă cu panica. Ánica: „Ah, cât de clișeic, Ánica – te-am etichetat Ánica să te domesticesc,/ dar nu știu cine ești ce vrei – Is this all you’ve got? M-ar speria/ mai tare un băiat de 8 ani care s-ar hotărî/ să mă fixeze dintr-odată cu privirea”. Un băiat de 8 ani, care dacă „ar fi după el” și-ar stabili propriile reguli, iar uneori autismul pare a fi o metaforă a libertății de a nu te încadra nicicum în tipare: „Dac-ar fi după el, toate/ cărțile de colorat ar fi/ aruncate pe jos. Toate// DVD-urile cu desene animate,/ toți papucii din debara,/ toate hainele din dulap.// Toți biscuiții i-am presăra/ pe covor, printre câteva/ pahare cu apă. Ne-am/ întinde pe spate și am/ sta așa toată dimineața”.

Există o complicitate deosebită între mamă și copilul afectat de autism, ei sunt mult mai sudați decât în oricare altă relație maternă și devin, în pofida trecerii timpului care în mod normal ar duce la o separare/distanțiere fizică, un singur corp, cei doi formează un univers singular asemănător unei enclave. Totul, între ei și-n jurul lor, devine/este mai complicat, dar în același timp mult mai intens, sentimentele sunt mai fine, iar comunicarea, adesea dificilă, din cauză că nu se face prin cuvinte, ci prin simțuri (culori, sunete, gesturi, atingeri), e mai puternică și adevărată: „Eu aici sunt./ Tu aici ești./ Aproape și strâns:/ părți componente, paralele/ ale mașinii de îmbrățișat care administrează/ terapia de calmare prin compresiune./ Ni se electrizează obrajii./ Roiul de impulsuri îl sorb/ lihniții tăi neurotransmițători.// Sacii alveolari/ îngrămădesc atât de mult spațiu între inspirații,/ neuronii/ împletesc atât de mulți axoni între sinapse,/ cordul/ dilatează atriile ventriculele atât de întins/ încât chiar/ acum!” Regret că nu am știut cum să conving programul word să redau exact ca în carte aceste versuri, unde itemul „aici” de la începutul citatului apare o singură dată, e așezat la mijloc, între „eu” și „tu”, „sunt” și „ești”, eu este unit cu o săgeată de „sunt”, „tu” de „ești”. De altfel, poeta apelează adesea la grafisme asemenea, introduce și diagrame de informații cu caracter medical, reflectând criterii de diagnostic. Și prin aceste rezolvări grafice, putem spune că volumul este experimental.

Am avut de mai multe ori senzația unor poeme-puzzle, într-un loc chiar este ilustrată rezolvarea unui joc de acest tip. Și totuși, nu se ajunge de la asamblarea unor mici piese la un întreg, mai degrabă fiecare experiență de viață este descompusă în particule mici, e forma, de la macro la micro, prin care poeta găsește cumva soluția de a-l ajuta pe copilul ei, în ciuda deficienței de care suferă, să depășească obstacolele, să-l învețe să se integreze, să descopere forme de relaxare și bucurie.

Mama transmite mesaje fiului folosindu-se mult de mecanicile trupului, dar dacă ar fi obligată să concentreze dialogul folosindu-și doar o singură parte a corpului, aceasta ar fi mâna: „Dacă ar trebui să-mi surp/ corpul/ într-o singură parte din el,/ m-aș întruchipa într-o mână.// Când vreau să te strâng în brațe,/ îți interpui coatele între noi./ Când vreau să te sărut,/ îți îngropi bărbia în piept,/ dar mâna/ mi-o înfășori fără șovăială,// Palma ta se încleștează/ -n palma mea/ la nechezatul poneilor de pânză/ din vitrină”. Astfel de imagini surrealiste mai sunt prezente prin volum. De asemenea, Mircea este într-adevăr protagonistul cărții, dar poeta mai abordează, în afară de tema principală (autismul copilului), și alte subiecte, evocând mici episoade din biografia sa, cum ar fi emigrarea în Statele Unite ale Americii, relațiile mai mult sau mai puțin conflictuale cu părinții, făcând și o paralelă, dar și o distincție clară, între boala grea a tatălui (schizofrenie) și cea a fiului. Spaima de a nu găsi căi de comunicare, nici într-un caz, nici în celălalt, pare la fel de atroce. Versurile de dinainte sunt desprinse din „Ochi pe nodurile degetelor”, un poem care mi-a adus într-un fel aminte de cartea altei poete, Ana Dragu, „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, carte apărută în 2015 la Editura Polirom, în colecția „Biografii, memorialistică, publicistică și eseuri speciale”, autoarea spunând povestea băiețelului ei Sașa, din momentul diagnosticării cu autism și până la momentul publicării cărții respective. Despre autismul fiului său a scris și Matei Călinescu, în răvășitoarea carte „Portretul lui M”. Dar din datele pe care le dețin eu, cel puțin în literatura română, nu știu să se mai fi scris o carte de poezii de acest tip, cum este cea a Danielei Hendea, a cărei temă este experiența mamei cu autismul fiului ei. Tema specială, dar și tehnica poetică pe care Daniela Hendea demonstrează că o stăpânește, fac din volumul „Acordor de teremin” (de al cărui elegant aspect grafic s-a ocupat o altă poetă, Medeea Iancu). 

Cele mai frumoase poezii din volumul „Acordor de teremin” sunt cele în fața cărora rămâi mut de uimire și nu găsești deloc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ele. Cum e și acest poem, „Library Labirinth”, care deși e unul narativ, e atât de enigmatic, încărcat de lirism și emoție vie: „De data asta te las/ să te îndepărtezi mai mult/ de mine. Să te pierd/ din ochi când iei colțul după raftul de fiction,/ printre pereți de labirinți rearanjabili.// Mă ghidez/ după mersul tău șchiopătat,/ fără papuc într-un picior,/ după plescăitul ce-aduce/ a copite tropăind pe linoleum./ Chicotul tău blasfemiază/ tăcerea.// Sunete care s-au stins/ subit.// M-apropii pe vârfuri./ Scot o carte din raft,/ ca pe o cărămidă secretă dintr-un zid.// Prin locul gol/ te văd întins pe mochetă-ntr-o parte,/ cu mâna sub cap,/ așa cum făceam și eu la șapte ani,/ pitită/ în biblioteca județeană, așteptând/ să-nceapă țiuitul literelor/ ca o tornadă-ntr-un ogor/ de teremine”.

Notă biografică despre Daniela Hendea: „este absolventă a Facultății de Inginerie Chimică din cadrul Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași, cu studii postuniversitare la Universität Stuttgart, Germania și Kansas University, Statele Unite. După mulți ani de preocupări științifice, Daniela Hendea s-a întors la poezie, din dorința de a documenta în versuri experiența publică și particulară cu autismul băiatului ei, unul din protagoniștii volumului de debut în pregătire la editura Fractalia”.

(Articolul Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist a fost publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2018)