Dacă îmi va recomanda cineva o poezie atașându-i atributul „delicată”, cu
siguranță asta ar fi, mai degrabă, o anti-reclamă făcută autorului ei. De
aceea, în prezentarea cărții Mai mult
decât atât (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024), țin să vă spun de la bun
început că nu veți găsi în ea poezii delicate, ci unele fruste, persiflante și
autopersiflante, parodice, satirice, autorul ei manifestând o luciditate
tăioasă. De altfel, Val Mănescu este un poet aparte, cu un stil inconfundabil,
ceea ce remarcă și eseistul Gheorghe Iorga pe coperta a patra: „Val Mănescu
resetează manierele poetice de azi, cele convenabile particularităților sale
artistice, și convertește lirismul personalizat
într-un lirism tranzitiv, păstrând, uneori, avatarurile eului biografic... de
la o carte la alta, poetul e mai mereu surprinzător, inventând teme și motive
neașteptate și susținându-și imaginarul liric și convențiile estetice prin
exprimări lingvistice purtând matca
și marca «Val Mănescu»”.
Dincolo de sarcasmul adesea afișat, poezia lui Val Mănescu ascunde multă
trăire, revoltă împotriva nedreptății și chiar compasiune pentru suferința
observată în jur. O altă caracteristică emblematică a acestui poet este
disimularea; în consecință, trauma o camuflează în ironie și autoironie: „val ce nume închipuit mai e și ăsta /
cum să scrii doar trei litere Amărâte / în catalogul celor neVii cum să nu
hohotească clasa / când te cheamă Învățătorul suprem la tablă / dacă încă
respiri teatral într-un mediu optim / pentru atingerea Obiectivelor
prestabilite / și a parametrilor de performanță // acum e atât de târziu încât
/ începe / să fie prea Devreme”. Din loc în loc, izbucnesc mărturisiri despre
sentimente copleșitoare de teamă, disperare, angoasă („mâinele ăla de care
vorbeam altă dată/ [...] cine știe dacă mai vine”; „moare de tristețe o pasăre
care uită să cânte”; „sunt doar o pată inutilă de sânge”), transmise într-un
așa crescendo încât efectul nu este monotonia tipic bacoviană, ci empatia
efervescentă. Cum nu vrea să renunțe la convențiile jocului, poetul a optat pe
parcursul întregii cărți la un sincretism între mesajul liric și forma grafică
a textelor, poeziile fiind tehnoredactate cu fonturi și caractere diferite. Nu
se obțin însă caligrame à la Apollinaire; ceea ce creează Val Mănescu este un
desen al propriului interior, cu stări ce alternează, de la unele foarte
agitate, până la liniștire, care e de fiecare dată doar aparentă.
Poezia lui Val Mănescu, chiar și atunci când are iz romantic, întrupează
dualități cum ar fi: satiric/boem, efemer/statornic, memorie/uitare, intransigență/tandrețe,
apropiere/îndepărtare, viață/moarte etc. Val Mănescu este un introvertit insolent, un rebel senzitiv, un sceptic idealist,
un emfatic nonșalant. Nu cred că l-ar
deranja aceste simetrii oximoronice pe cel care într-unul dintre numeroasele
texte-autoportrete spune: „bine ca să fiu mai puțin emfatic înainte de urcarea la cer / șterg
amprentele de pe rezerva ta de oxigen / la replica moartea vine oricum în extaz / din ultimul act al viitorului tău /
iubirea funcționează într-o Epocă / în care regula E să nu-ți fie bine”. Cum nu
cred că a fost doar autoironic atunci când la Mai mult decât atât a pus subtitlul „Volum cu poeme uneori bizare”,
căci asociațiile abundente antinomice ar putea părea unui cititor comod... bizare.
Sunt în această carte și grațioase evocări ale iubirilor din trecut, amintirile
fiind generate de imagini sau de paradoxul unei trăiri ciclice. Confruntările
dintre întâmplare și predestinare, dintre eros și thanatos, conștientizarea
ireversibilității construiesc impresii de nostalgie (însă nimic edulcorat; chiar atunci când se alunecă în oniric, survine rapid, ca un duș rece, trezirea
la realitatea crudă). Exemplific prin câteva fragmente din poemul Idilă juvenilă: „Te-am invitat să ne
plimbăm în parc / Ca pe vremuri / Când erai invadatoarea nervului meu viu /
zâmbeai fără milă uneltelor mele vechi iar eu / mă simțeam poet bolborosind /
rugăciuni desenate pe scoarța copacilor / cu mâna stângă / momentul să ies din
cartea pe care-o scriam / dacă din iubirea aceea nebună / se alegea praful și
pulberea // [...] Îți țineam călcâiele în pumni / Pielea ta umpluse parcul de
iasomie / semn că e o măsură în toate / Și-atunci ai spus / unu / pulsul
circula prin arterele mele / peste viteza legală / inventând giumbușlucuri /
dar / ce frig s-a făcut”.
Cu fiecare carte Val Mănescu se reinventează, aduce ceva nou din încercările
vieții, această carte făcând pereche cu cea anterioară – Totul e bine și nimic nu m-a durut (Bacău, Ed. Babel, 2023) –,
ambele scrise în urma unor propriii experiențe-limită, transformate cathartic
în poezie profundă. Poetul Robert Șerban punctează cu finețe că Val Mănescu
reușește „o concentrare asupra dezastrului”. În fapt, Val Mănescu este și nu
este același din volumele sale anterioare. Faptul că este recognoscibil este
confirmat (și) de următoarele observații ale criticului Adrian Jicu, făcute
într-o cronică la cartea Efectul Placebo
(Babel, 2013), ce caracterizează și prezentul volum: – „Dincolo de bravadă
(apanaj al inteligenței poetice), stau neliniștile unui suflet care trăiește
spaima neantului. Două sunt sursele acestei neliniști: spectrul morții și
imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală și generatoare de poezie
adevărată.”
În Mai mult decât atât, una
dintre angoasele principale este boala incurabilă, implicit, teama de moarte,
dar poetul anihilează maladivul, opunându-i strategic truculența. Astfel,
poezia lui Val Mănescu nu are nimic afectat, nimic superficial; este tăioasă,
inteligentă, în același timp, pe dedesubtul ei însumează destule tăceri, melancolii
și efuziuni lirice.
(articol publicat de Violeta Savu în numărul 662 al Revistei ATENEU, octombrie, 2024
Revista se poate citi integral, în format pdf, aici, dând click: ATENEU, 662)
Notă: Pe coperta I - Reproducere după lucrarea Princess (guașe pe carton, 38/52 cm), de Val Mănescu
