Amintiri din vacanță

 Ne-am gândit să adresăm unor prieteni ai revistei „Ateneu” o întrebare/ o provocare: Ce-ar fi să ne povestiţi o întâmplare deosebită sau/şi savuroasă, cu un personaj misterios sau/şi pitoresc întâlnit într-una din călătoriile dumneavoastră?! O întâmplare cu un impact deosebit, cu un personaj care vi s-a părut special şi pe care v-ar fi plăcut să-l regăsiţi într-un fragment de roman sau într-o secvenţă dintr-un film.” Au intrat în joc nume importante ale literaturii contemporane, cărora le mulţumim pentru bucuria pe care ne-o fac, împărtăşindu-ne din experienţele lor, care ne poartă prin spaţii dintre cele mai colorate, cu personaje seducătoare, la graniţa dintre real şi imaginar.

Tincuţa Horonceanu Bernevic

 Zimmer frei

Se apropie seara şi Sibiul, oraşul în care se desfăşoară Festivalul, e în plină forfotă. Hotelurile luminoase sunt pline, nicio cameră liberă. Noi suntem obosiţi şi, după o zi de mers în maşină, pe o căldură sufocantă, nu dorim altceva decât un duş şi un pat curat!

Ne pare rău, tocmai am dat ultima cameră!

Ne pare rău, nu vă putem ajuta!

Ne pare rău!

E aproape noapte şi sibienilor le pare rău că sunt transpirată, şi obosită, şi un pic iritată. Şi n-avem unde dormi. Urcăm în maşină şi încercăm să ieşim din oraş, poate vom găsi o pensiune prin apropiere. Pe o străduţă lăturalnică zăresc cu greu anunţul Zimmer freie, care bănuiesc că înseamnă cazare.

Sunăm la poarta ca de cetate şi ne răspunde amabil un bătrânel serios, trecut binişor de şaptezeci. Ne ghidează să parcăm maşina în curtea strâmtă. Are camere la dispoziţie, şi mai scumpe, şi mai ieftine. O luăm pe cea mai mare de la etaj, cu o baie imensă, cu pături moi şi pufoase. Geamul dă spre o curte interioară şi are vedere deasupra unei copertine de viţă de vie care arată ca o mare verde, foşnitoare.

Vrea un act de identitate. Ne urează odihnă plăcută şi se oferă, în preţul camerei, să ne dea o cafea, dimineaţa.

Insomniacă, în zorii zilei mă strecor uşor din pat şi ies pe hol. Bat la o uşă albă, înaltă, unde intuiesc că ar fi bucătăria. Gazda mea mă pofteşte înăuntru, iau loc la o masă albă, pe un scaun alb, şi-i zâmbesc.

Bătrânelul este foarte încântat că am acceptat invitaţia la cafea. Pijamaua mea în care am rămas îmbrăcată poate fi luată drept ţinută de zi. Este perfectă şi pentru alergare! Domnul Johann mă asigură că face imediat cafeaua.

Mă aşteptam să văd o cană de filtru, cu cafea pentru toată lumea, la grămadă, pentru că mai erau şi alte persoane cazate, în schimb bătrânul măsoară o ceşcuţă de apă într-un ibric de aramă, parcă furat dintr-o poveste, şi-mi face, în timp ce conversează cu mine, o cafea bună şi aromată. Apoi, vreme de jumătate de oră, stăm la poveşti, şi bătrânul îmi dă sfaturi de viaţă, care mi-ar prinde bine cândva, pentru că el e plin de învăţăminte. Vorbeşte greu româneşte. Dar complimentele se înţeleg repede:

Dumneata eşti femeia frumos!

Îmi povesteşte din viaţa lui cu umor, şi-mi dă sfaturi blânde.

Apoi bătrânul se ridică repede, măsoară iarăşi o ceşcuţă de apă în ibricul arămiu şi-mi spune că face o cafea ca să i-o duc domnului. Îi mulţumesc pentru sfaturi, pentru amabilitate, iau ceşcuţa cu cafea fierbinte şi plec să i-o duc domnului care încă visează. La fereastra deschisă, marea verde de frunze de viţă, separă parcă două lumi, una de jos, pământeană, şi una de sus, în care după uşile albe, bătrânei care duc saci cu sfaturi bune în spate, te aşteaptă la o cafea aromată, ca să te înveţe despre cum poţi trece mai frumos prin această lume…

Şi parcă mi se face dor de tata!

Cornel Galben

 Chemarea Sfântului Ioan Casian

 

N-aş putea spune că am fost un răsfăţat al întâmplărilor, dar cum de-a lungul anilor am avut ocazia să poposesc şi pe alte meleaguri, am fost pus, bineînţeles, şi în faţa unor situaţii aparte, care mi-au rămas în memorie şi din şirul cărora desprind, iată, una nu prea îndepărtată.

În 2012, obştea din care făceam parte la acea dată a fost în pelerinaj la mănăstirile din Cipru, prilej fericit pentru a poposi, la Nicosia, şi la Biserica „Sfântul Ioan Casian“, ctitorită în zona veche a oraşului. Deşi informaţiile privind amplasarea ei în labirintul întortocheat de străduţe erau destul de vagi, până la urmă sfântul ne-a călăuzit exact acolo unde trebuie şi, din vorbă în vorbă, din om în om, am izbutit să ajungem la poarta incintei ce adăpostea lăcaşul, unde am intrat în voie, tulburând cu paşii noştrii liniştea ce domnea în jur.

Până să ne dumirim dacă-i deschisă uşa bisericii, am şi fost întâmpinaţi de o bătrânică simpatică, scundă şi uşor adusă de spate, care, deşi reticentă la început, când a aflat că suntem din România şi de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Casian“ a devenit dintr-o dată mult mai amabilă, transformându-se într-un ghid autentic, punându-ne în temă cu istoria ctitoriei, arătându-ne icoana sfântului şi scoţând din altar scufia pe care acesta a purtat-o, ne-am închinat cu evlavie.

După ce, la rându-ne, am cântat Troparul sfântului şi am dăruit, pentru ctitorie, o icoană a Sfântului Ioan Casian, ghida noastră, sora Evdochia, ne-a bucurat încă o dată la despărţire, povestindu-ne o întâmplare minunată, pe care a trăit-o pe când avea 14 ani.

Aflată singură la tejgheaua magazinului tatălui său, s-a trezit într-o dimineaţă că pe uşa acestuia intră un bătrân mic de statură, cu o barbă lungă şi albă, însoţit de o tânără îmbrăcată într-o ţinută albă, mai strălucitoare ca lumina soarelui şi care plutea cam la înălţimea genunchiului ei, făcând-o să nu-şi mai ia ochii de la ea şi să rămână mută de uimire.

Această fiinţă divină, pe care a comparat-o cu un înger, n-a zăbovit prea mult, lăsând-o în compania bătrânului, cel ce a intrat în vorbă cu ea şi a îmbărbătat-o, spunându-i că peste 3 zile urma să treacă printr-o mare încercare şi că, după ce va rămâne singură, să meargă la biserica lui şi să aibă grijă de clopote.

Sfioasă, l-a întrebat cine este Îngerul care tocmai plecase şi cum de pluteşte, iar bătrânul i-a explicat că e Maica Domnului şi că s-a grăbit să ajungă la nişte bolnavi ce-i ceruseră ajutorul. I-a explicat apoi că biserica lui e cea din apropiere, la care merge duminică de duminică, împreună cu părinţii, şi că o aşteaptă să-i fie clopotar.

Copil fiind, n-a dat prea mare importanţă vorbelor bătrânului, fiind mai mult cu gândul la Maica Domnului, care a vrăjit-o cu strălucirea straielor ei şi cu uşurinţa cu care plutea deasupra pământului. La timpul sorocit a rămas însă, într-adevăr, singură şi fără adăpost, pentru că un incendiu devastator a distrus nu numai gospodăria părinţilor, dar a lăsat-o şi orfană.

Neştiind încotro s-o apuce, după câteva zile de peregrinare pe la rude mai îndepărtate şi-a găsit refugiu la Biserica „Sfântul Ioan Casian“, tocmai rămasă fără clopotar, şi deşi până atunci nicio femeie nu mai îndeplinise o asemenea misiune, a reuşit să se ocupe 65 de ani de clopote şi de biserică, fiind slujitoare devotată a Sfântului Ioan Casian şi a Maicii Domnului, pe care ne-a povăţuit să-i iubim ca pe Iisus Hristos şi să le urmăm pilda, dându-ne şi câteva sfaturi de folos.

Dacă Dumnezeu i-a mai dăruit zile, anul acesta va împlini 82 de ani şi o veţi găsi la aceeaşi biserică, întâmpinându-vă cu zâmbetul ei enigmatic şi cu pilde culese din Sfânta Scriptură, pe care o ştie pe de rost.

Minunată, întâmplarea se adaugă nenumăratelor semne pe care Sfântul Ioan Casian, ivit în anul 360, în Dacia Pontică, la 40 de km de Tomis, în „hotarele Casienilor şi ţinutul Peşterilor“, ni le trimite nu doar nouă, românilor, dar, din păcate, foarte puţin dintre noi îi cunosc opera şi faptele, deşi a fost recunoscut ca sfânt încă din viaţă. Cum de la trecerea întru Domnul a celui ce a fost întemeietorul monahismului din Apusul Europei, prieten şi sfătuitor al Sfântului Ioan Gură de Aur, autor al seriei de „Convorbiri duhovniceşti“, în 24 de cărţi, şi al multor vindecări şi convertiri se împlinesc 1580 de ani, m-am gândit că e mai nimerită această istorioară, pe care v-o ofer cu toată dragostea.

Ion Tudor Iovian

 Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii!

Pentru unii dintre poeţii veniţi la Festivalul Poezia la Iaşi, din 22-24 iunie,  lectura versurilor în faţa unor oameni pe care nu-i vezi, nu-i auzi, reedita viziunea unei lumi absurd-comic-tragice din Scaunele lui Eugène Ionesco, în care fiinţele umane decad din statutul lor existenţial, se reifică şi dispar, apoi, în neant... Spectatorii erau răspândiţi prin diverse zone ale oraşului după regulile bizare ale camuflajului urban, sau ca în jocul de-a baba-oarba. Îi simţeai prin preajmă respirând, foşnind, dar de văzut, de auzit, nu-i vedeai, nu-i auzeai. (...)

Am fost noi, poeţii, teama de ridicol, singurătatea paralizantă, teii toropiţi de căldură, Sfântul Duh întrupat poate într-unul din zecile de porumbei din scuaruri şi spectatorii de ocazie. Unii dintre spectatori au fost, probabil, aleşi de soartă ca să se înfrupte din poezie pentru prima oară în viaţa lor, cu adevărat, tocmai acum, în zilele festivalului, dintr-un iunie fabulos. Alţii păreau  picaţi din întâmplare într-un loc nepotrivit şi într-un  moment la fel de nepotrivit. După o baie rapidă de poezie, se arătau intrigaţi, nedumeriţi, îmbufnaţi că li s-a arătat pisica lirică, împotriva voinţei lor, ca să nu mai aibă de acum înainte liniştea de catifea obosită a după-amiezelor din dulcele târg moldovinesc. Am aflat că au sfârşit, doar câţiva dintre ei, să mulţumească cerului că au ajuns şi astfel de vremuri… Că au ajuns, adică, să se afle pentru câteva clipe printre fericiţii lumii… Au întrevăzut, atât cât s-a putut, printre imaginile create de omuleţii de pe estradă din cuvinte obişnuite, frumuseţi despre care nici nu bănuiau că există! Au trăit mirajul transformării cuvintelor de toate zilele, ca la Cana Galileii, într-un fel de vin de  împărtăşanie…Poate că nu în toţi cei care au ascultat, versurile au dat roadă, poate că nu s-au produs, în toţi, iluminări, nici deschideri deosebite către alte structuri ale lumii. Şi totuşi, o emoţie nemaiîncercată până atunci, un gând mai altfel, o înţelegere mai bună a propriei existenţe, naşterea toleranţei pentru un alt fel de frumuseţe, pentru un alt fel de oameni au fost de ajuns să justifice, în profunzime, Festivalul Poezia la Iaşi, ediţia 2014. Sper că au înţeles că pe  lume există şi altceva decât manelele ţigăneşti, emisiuni de  tipul  «Te pui cu blondele ?», telenovele lăcrămoase şi tabloide şiroind de sânge, moarte şi sex!

Dar nu-i pot uita pe bătrâneii cu burtă de turtă dulce, ţinută în bretele nemţeşti,   molfăind covrigi cu susan şi miere, ştergându-se  de transpiraţie şi emoţii funerare, cu batiste uriaşe ori direct cu mâneca sacoului de mire. Încă îi mai aud povestind domol, aşezaţi pe bănci cu vopseaua dusă,  cum de s-au afumat de dimineaţă cu câte un păhăruţ de  «- Adio, mamă ! » / « - N- avem !» / «- Săniuţa! » / « - N-avem ! »/ « - Un ţoi de  doi ochi albaştri ! »/ «- N-avem ! »/ « A- atunci, cruci şi dumnezei : Doi pe-o creacă! »’/ « - Nici de asta n-avem !... Tequila, nene, ori… valea! Să vă dea Poeţii ăştia băutură pe gratis, sărăciilor ce sunteţî! Aţi fost şefi de cur la mori de vânt şi-acum vreţi tot bunătăţi ! Luaţi de astea, genetice, venerice, cu chimicale, fantezii cu rahat !».

 Păreau  resemnaţi şi acum ascultau cu gura căscată, fascinaţi-nedumeriţi-acri-nervoşi-în prostraţie, sau în răscol priapic neaşteptat, versuri susurate pe diverse tonuri de nişte cetăţeni picaţi din cer.

Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii ! Un desant de cetăţeni năuci, un fel de îngeri-felceri cu şepci albe trimişi să lipească afişe într-un oraş care se reinventa europenizându-se.  Un desant de diavoli ironici, năduşiţi, «botezaţi », «păstă tot mânjiţi cu smoală» şi cu polen de floare de tei aurifer, cu mobilele şi  drujbele poetice pornite.  Naiba ştie ce erau, că oameni nu prea păreau să fie, clămpănind despre un asalt al Poeziei asupra Iaşilor,  cu palmele goale, dar ….cu imagini, domle, cum să spun io,… Bestiale! De dat ortu popii fără părere de rău !            

Am întâlnit şi spectatori sprijiniţi în bastoane cu noduri artistic-reumatice. Se vedea  că n-aveau  niciun chef de viaţă. Dar de băut şi de f…t, da.  Se prea poate să fi fugit  de acasă de gura soţiilor prea gureşe şi prea stăpâne în acest ireal iunie. Unde? Nu se ştie. Aşa, în oraş…  Poate la una mică cu băieţii de cartier… Poate au fugit de prea multă singurătate şi frică din garsonierele cu miros de urină, de moarte şi păcat.

Au avut totuşi noroc. Le-am oferit noi, pe tavă, ca pe Capul Sfântului Ioan Botezătorul, poezie, sperăm bună… Ar trebui să le-ajungă, ca răscumpărare pentru existenţa ternă de până atunci, măcar până la salariul următor, sau, după caz, până la următorul ajutor de şomaj, pensie sau următorul Sfântu Aşteaptă…

Şi-au amintit de feminitatea lor secretă, de frumuseţea primăvăratică a altor vârste şi au roşit ruşinându-se la auzul unor versuri de dragoste, femei asudate, cărând sacoşe pline cu varză trufaşă, cartofi rozalii, papuci de casă, hârtie igienică, ieftină, din aşchii de brad şi noduri de cârpă. Unele, mai răsărite, mai citite, cu telenovelele la zi, care etalau andrele de sârmă sau de lemn de bambus, mileuri veşnic neterminate, două pe faţă, două pe dos, tu!... se trezeau, la o frântură de vers mai îndrăzneţ, ciripind dintr-o dată, îmbujorate, pe nerăsuflate de la coadă la cap şi îndărăt toate istoriile sud-americane cu iubiri romanţioase, cu bibliografia filmică din tabloide cu tot…

Au nimerit în plasa întinsă viclean de poeţi, fetişcane tip aspidă, îmbrăcate sumar şi agresiv, diavoliţe grăbite să nu rateze întâlnirea cu Brad Pitt din Căcaina ori cu Ramon telenovelistul. Ceva supranatural le făcea să se oprescă în plină stradă, ca să asculte poemul întreg sau măcar  câte un vers citit mai apăsat sau cu încrâncenare . Pentru unele domnişoare, însă, spre disperarea unor trubaduri postmoderni prezenţi la Iaşi,  alegerea era de mult făcută: Câştigător la puncte în duelul cu poezia era, inevitabil, Brad Pitt din Căcaina, sau Ramon din Şorogari !   

S-au lăsat ademeniţi de poezie până şi  copiii care  împingeau cercul de vis al lui Giorgio de Chirico, ca să taie diametral Piaţa Unirii într-un halou halucinant de periculos. La fel s-a întâmplat cu băieţii acneici şi fusiformi, tunşi punk,  călare pe biciclete sofisticate, încercând salturi mortale, dar şi cu băieţandrii cărora le-au mijit tuleiele. Deşi păreau  prinşi, parcă pentru totdeauna, de mirajul tabletelor cu n oportunităţi erotice în exces, nu s-au îndepărtat când poeziile baletau provocator în jur…

 N-a fost chiar o minune, dar nici nu e de neglijat faptul că tânăra generaţie încă mai are organul poetic în viaţă ! 

Nesperat de uşoară a fost întâlnirea cu aurolacii din parcările cu plată ori din tufişurile de oleandru, cărora le-am oferit gratis, în poeme ermetice, drogul orgasmic (Ah, ah ! Nu orgasmul cosmic şi comic, ci Organonul aristotelic!).

Mă gândesc şi la necuvântătoarele din grădinile înnebunite de mirosul florilor de tei străjuind sţrăduţele domolului Târg, câinii şi pisicile... care ne-au studiat pe îndelete, de la umbră…  (Sper să nu fie ultimii tei şi ultimii câini din fosta capitală a Moldovei, actuala locaţie a trandafirilor japonezi şi a oniricilor bah(lu)ici fără leac de vindecare.) Micilor fiinţe care aspiră de mii de ani la cuvânt le-am indus, cumva, prin versurile noastre  porniri, poate chiar idei! de răzvrătire împotriva propriei condiţii că încă se canonesc cu alfabetizarea IT-istă,  în loc să se perfecţioneze în visătorie şi lene moldavă… Dar câinii Iaşilor au fost siliţi să schimbe libertatea şi oasele goale pe zgarda antipouces şi pe gulaşul câinesc la cutie. Ubi sunt qui ante nos ? …La Râpa Galbenă, prin mâlurile Bahluiului, la Războieni, la Baia , prin Căcaina, la Şorogari... Şi pe oasele lor stă pământul Iaşilor ca pe umerii unor uriaşi! 

Nu uit, cum aş putea comite o asemenea imprudenţă !, pisicile aristocrate, spectatoare desăvârşite pe orice vreme şi în orice vremuri… Am reuşit, cu eforturi, căci sunt tare pretenţioase, să le scoatem din somnolenţa dulce de prin balcoane, unde zăceau  ghiftuite cu plăcinte poale-n brâu, muşchiuleţ degresat, iaurturi cu doar 0,5% grăsime… Poeziile noastre le-au retrezit mândria că sunt cu adevărat aristocrate (ca în Egiptul faraonic !). După aproape cinzeci de ani de post cu peşte congelat şi ‘adidaşi’  învineţiţi, gheare negre de pui mioritic-cianotic, muncă prin subsolurile insalubre, războaie crunte cu şoricimea înfometată şi rea, meritau şi ele o istorică revanşă… Au avut-o în regalul nostru de poezie !

Nu-mi fac iluzii că posibilii noştri ascultători vor deveni dintr-o dată cititori de poezie, dacă până atunci n-au citit nimic altceva decât facturile la telefon, gaze şi lumină şi poate, din când în când, vreun proces verbal de constatare că sunt alegători şi plătitori de taxe şi impozite, cu diplomă de bac luat prin copiat… Ceea ce e cu totul altceva! Dar măcar am testat rezistenţa la şocuri poetice a iaşioţilor!!! E şi asta o victorie, monşer!

Să dea Domnul să nu fi fost doar o manifestare conjuncturală, de bifat în hârtiile primăriei, printre multe altele, de duzină şi repetitiv-inutile! (fragment din povestirea „Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii”, publicat în Poezia, anul XX, nr. 3(69), toamnă 2014)

Daniel D. Marin

 Veşti de pe plaja cu domnul R.

Nu plouă, nu e miercuri şi nu sunt la Cesena. În schimb, mă trezesc pe frumoasa plajă La Pelosa, din Sardegna. Mă plimb pe malul mării cu pantalonii suflecaţi până la genunchi, în picioarele goale, răscolind nisipul fin. Culeg mărgean. Mă aplec şi văd tot felul de scoici cu forme interesante, pietricele de mărgean viu colorate şi chipul meu reflectat în apa limpede a mării. Chipul meu ia forma chipului unui domn distins, în vârstă, foarte timid şi anxios, cu ochelarii căzuţi pe nas şi care aduce uşor cu tipul de savant distrat. Şi el se plimbă pe malul mării şi vorbeşte când cu pescăruşii, când cu sine însuşi, în şoaptă, să nu-l audă nimeni, deşi e singur-singurel. Ca şi mine, îşi imaginează o domnişoară pe care vrea s-o cucerească într-un mod cât mai politicos, exagerat de politicos, încât devine neîndemânatic şi ridicol când se întâlneşte cu ea, deşi mai înainte încercase în gând tot felul de strategii ingenioase de abordare. El este simpaticul domn R. care se conturează în mintea mea chiar în timp ce mă plimb pe malul mării Meditarana, pe insula în care am ales să mă izolez de lume pentru a mă regăsi în singurătate. Încă nu ştiu dacă m-am regăsit, dar l-am întâlnit pe domnul R. în diverse ipostaze uşor tragi-comice, încât mă întreb dacă nu cumva încearcă să mi se substituie şi să-şi continuie imperturbabil discursul interior şi plimbarea matinală prin nisipul fin, cu tălpile goale şi pantalonii eleganţi de stofă suflecaţi până la genunchi, râmânând la fel de aproape pe cât de departe faţă de orice ar avea vreo legătură cu lumea dură, concretă.

Marius Manta

 Piratul din Saturn

Mi-a plăcut provocarea aceasta „estivală”. Ce-i drept, sunt de-acum un veteran al litoralului românesc. Cu 2-3 excepţii, începând cu onorabila vârstă de trei ani, am bifat toate staţiunile posibile – am văzut multe feţe şi oameni în ipostaze deosebite ce ar fi putut lesne constitui punct de plecare măcar pentru o nuvelă serioasă. Dar nu mă încape pielea unui prozator, aşa încât, pentru că liniile chipului său încă mai sunt proaspete în minte, vă voi vorbi despre un oarecare Cosmin Balaurul. Iaca cum, în staţiunea de pensionari Saturn (aşa o denumeşte verişoara soţiei mele care la adăpostul statului de constănţeancă îşi deapănă zâmbetele în proporţii halucinante de-a lungul plajelor din Mamaia – dar asta e altă poveste!), exact în parcul de distracţii – care în (altă) paranteză fie spus cred că era în vogă în anii 80 prin Germania iar acum îşi zgreabănă mecanismele second hand în auzul turistului – aşadar fix în mijlocul Saturnului, o matahală cu batic roz se plimbă printre oameni, îmbiindu-i „la o tură”. E băiatul care răspunde de trei utilaje: un tren ce se învârte în lungul unei şine ruginite, un carusel a cărui vedetă e un biet Mickey Mouse ce îţi dă impresia că plânge necontenit, din pricina faptului că ici-colo pete de vopsea au luat-o la fugă, un joc trăznit care te obligă să nimereşti cu nişte cercuri de plastic gâturile cât mai multor sticle de Pepsi aşezate la o aşa mică distanţă între ele încât ar trebui să fi norocosul norocoşilor să visezi măcar la vreun premiu, fie acesta de consolare. Ei bine, într-una din serile cu vânt, cu prea mult vânt, Cosmin Balaurul (aşa îl striga un prieten în maiou şi cu blujeansi în timp ce trăgea pătimaş dintr-o ţigară ce părea că are şapte vieţi) se hotărî să încerce o strategie nouă: să îşi atragă copiii cu baloane colorate. În roz – precum bentiţa! Într-o mână ţinea cu oarece sfială baloanele, strigând continuu „hai la moşu că vă dă baloane şi gumă gratis”, în timp ce cu cealaltă mână aproape mângâia tandru un topor cu coadă lungă, unealta magică de care se ajuta printr-o lovitură bine ticluită în momentul când locomotiva părea că şi-a făcut planuri de a evada… E personajul ce mi-a rămas în minte anul acesta. Grostescu-i îţi gâdila imaginaţia – cred că m-am gândit pentru o clipă că i-ar fi stat bine pe una din corăbiile lui Jack Sparrow – pirat de Marea Neagră, piratul din faşă-pensionar! 

Ciprian Măceșaru

 Creedence Clearwater Revival

Saşa era un rus ajuns nu se ştie cum şi de ce în orăşelul nostru. Mustăcios, purta ochelari de soare, geci din piele maro, ca alea de aviatori, avea părul blond, până pe umeri. Lumea bârfea că ar fi de la KGB. Un pedofil kaghebist. Aşa zicea mama, tata zicea că sunt prostii, dar pe mine mă luase frica. Într-o seară stăteam pe stradă cu nişte prieteni. Sebi cânta la chitară nişte oboseli folk. Măcar era altceva. De Căcarea României eram sătul. Aşa zicea tata: Căcarea României. Ne uitam ca tâmpiţii la cele două ore de program zilnice, din care o bună parte era ocupată de Cântarea României, un program plin de osanale dedicate Marelui Cârmuitor, dansuri tematice, cântece şi poezii. Pe stadionul 23 August aveau loc coregrafii gigant, ca alea din Coreea de Nord şi din China. Ne uitam, naiba ştie de ce ne uitam, ne uitam ca boii, ne spălau comuniştii creierii, ne uitam fiindcă voiam să vedem ceva mişcându-se pe ecranul ăla, orice, cred că şi la un cur de maimuţă ne-am fi uitat. Ba puneam şi un plastic roşu în faţa ecranului, ca să avem şi noi televizor color.

Odată am fost cu Ţeavă şi cu Sandu la cineva care avea video. Plăteai şi te lăsa să vizionezi unul dintre filmele sale. Noi am ales American Ninja 1.

Mai mergeam şi la Cinema, unde îl vedeam pe comisarul Moldovan. „Un fleac. M-au ciuruit!”, ziceam entuziasmat, împreună cu celebrul erou, stârnind hohote de râs în sală. Vedeam şi filme indiene, în care toţi dansau ca apucaţii şi cântau cu voci subţiri care îmi zgâriau timpanele, sau filme cu coreeni, în care ăia din nord îi făceau praf pe cei din sud.

Saşa a apărut în ziua aceea lângă noi, nimeni nu îl văzuse apropiindu-se.

– Nu v-ar plăcea un disc cu Creedence Clearwater Revival? ne-a întrebat.

Toţi s-au speriat, au rupt-o la fugă, doar eu am rămas paralizat de cuvintele stranii pe care Saşa le rostise.

– Ai ascultat Creedence?

– Nu, am reuşit să bâigui.

– O să-ţi placă – mi-a zis şi a scos din geaca sa de aviator un disc de pe a cărui copertă te priveau nişte tipi care semănau cu el – Ţi-l dau cu trei sute de lei. Poţi să faci rost de trei sute de lei?

Era vorba de o grămadă de bani, dar o dorinţă teribilă pusese stăpânire pe mine. Voiam neapărat discul ăla.

– Încerc, am zis.

– Bine. Ne vedem aici peste două zile.

– Sunteţi agent KGB?

– Ha! Ha! Asta chiar e culmea. Agent pe naiba. Unde ai mai văzut tu un agent secret care îşi vinde discurile. Ha! Ha! Asta e culmea, a zis şi a luat-o din loc.

– La ce oră? am strigat speriat că l-am supărat şi nu îmi va mai aduce discul.

– La şase seara, puştiule.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi vând clasoarele. Fane mă tot bătea la cap că le vrea. Părinţii lui erau ingineri, aşa că nu i-a fost greu să obţină două sute de lei, cât i-am cerut pe ele. Apoi n-am avut ce face şi i-am vândut lui Ţeavă colecţia de abţibilduri cu fotbalişti. Mi-a părut rău, dar discul ăla mă tenta al naibii de tare. Ţeavă, însă, era sărac şi mai mult de cincizeci de lei nu am putut scoate de la el. I-am cerut lui taică-meu banii care îmi lipseau, deşi eram aproape sigur că nu mă va ajuta.

– La ce-ţi trebuie? m-a întrebat.

– Vreau să cumpăr un disc cu o formaţie.

– Ce formaţie?

– O formaţie, n-o ştii tu.

– Cere-i lu’ mă-ta.

– I-am cerut. N-are, am minţit.

– Mda? Bine, mă, ia de-aici.

Nu mi-a venit să cred. A scos portofelul, a luat din el o bancnotă cu Alexandru Ioan Cuza şi mi-a dat-o, apoi m-a tras lângă el şi m-a pupat zgomotos pe obraz.

*

La şase fără cinci eram în stradă, cu o mână în buzunarul în care ţineam sulul de bancnote. Nu aveam de gând să renunţ la bani până nu căpătam discul. Dar aşteptam, aşteptam şi Saşa nu mai sosea. Începusem să cred că totul fusese în zadar. Îmi spuneam că sigur găsise un alt cumpărător şi mă lăsase baltă. Eram doar un puşti, de ce i-ar fi păsat de mine? Mă înşelam. Saşa a apărut, vesel, cu o ţigară înfiptă-n colţul gurii.

– Ce faci, bătrâne? mi-a zis.

– Bine. Am crezut că nu mai veniţi.

– Cum să nu vin?! Ţi-am spus că vin. Am întârziat un pic, am defectul ăsta, îmi pare rău. Ai banii?

– Îi am, dar vi-i dau după ce-mi daţi discul, am zis, încercând să par cât mai hotărât.

– Uite-l! – a zis, s-a descheiat la geacă şi l-a scos la iveală – Ia-l!

L-am luat, dar încă nu eram gata să-i dau banii. Abandonând sulul de bancnote, am scos mâna din buzunar şi, căscând plicul de carton, am tras discul afară. Arăta bine, nu era zgâriat. Am zâmbit.

– Bravo, puştiule! Îmi place că eşti atent, mi-a zis Saşa.

I-am dat banii. Nu i-a numărat. A preferat să-i ascundă cât mai repede în buzunar.

– Mulţumesc! am zis şi am dat să plec.

– Stai un pic. Uite, am ceva pentru tine.

Îmi întindea un pachet de gumă Wrigley's Spearmint. Mi-am zis că e un tertip, că o să-mi ia înapoi discul sau că încearcă să-mi câştige încrederea, pentru ca într-o zi să profite de naivitatea mea. Poate că totuşi era un kaghebist pedofil.

Văzând că ezit, mi-a spus:

– Ia-l, e un dar, nu trebuie să-mi dai nimic.

Mestecasem doar o dată gumă Wrigley's Spearmint. Primisem de la Fane o lamă. Lui îi aducea mereu gumă şi ciocolată un unchi barosan de la Bucureşti.

Saşa mi-a aruncat pachetul şi l-am prins cu mâna liberă.

– Pa, puştiule! Să-mi spui dacă mai vrei discuri.

– La revedere! Mulţumesc!

Eram în al noulea cer. Am alergat acasă. Taică-meu zbiera la mama. Erau în bucătărie. Nu mi-a păsat. Am ridicat capacul pick-up-ului, am pus discul. Albumul se numea Pendulum. Am dat volumul la maximum. Pagan baby!!!

Moni Stănilă

 Pe munte

Nu există nici un loc pe pământ, deasupra sau sub, care să arate aşa cum arată împrejurimile cabanei Bârcaciu. E gura raiului şi piciorul (de sus) al plaiului. Brazi la călcâie, leagăne de lemn, butuci pe post de masă, zăpadă la mansardă, măgari, bujori tiviţi la fiecare piatră, oi grase curgând deasupra capului în cârduri infinite pe văi nebănuite, susur de ape, clinchet de nori şi vreo şapte dulăi. Nici un alt drumeţ, nici o bucătăreasă. Doar cabanierul hardcore, cu plete şi o cruce pictată la gât, fostul bucureştean îngropat la polul plus al vârfului Scara.

Dacă ajungi acolo, în raiul cel mai rai din raiurile muritorilor, bei o ciocolată caldă şi plângi de disperare din cauză că măgarii îţi fură din bagaje. N-ai cum să te ţii la ei. Cabanierul stă vreo două ore, te priveşte, apoi fluieră şi măgarii dispar. Nu e magie. E plictiseală. Cabanierul se plictiseşte. Moare de plictiseală pe munte. Aşa că se distrează doar pe seama puţinilor turişti care aleg să urce pe creastă direct din Avrig, pe la Poiana Neamţului.

Nu îşi strigă măgarii deodată. Spune că n-are ce le face, că aşa e viaţa în sălbăticie. Dacă treci pe la el, să nu uiţi să îi guşti vinul din flori de bujor de munte. Asta, desigur, după ce i-ai câştigat simpatia riscându-ţi viaţa pe trasee nemarcate. Să arunci neapărat un ochi şi în cartea de oaspeţi. Apoi, dacă îţi convine, continuă-ţi plimbările, dar nu îi cere sfatul. Pentru că el, în marea lui plictiseală, s-ar putea să îţi arate „scurtături” pe trasee nemarcate şi să te lămurească să cucereşti muntele altfel. Pentru că, în felul ăsta, îl scoţi din plictiseală. Cu părul în coadă şi cu bustul gol, cabanierul de la Bârcaciu se va trânti cu burta în iarbă şi mestecând fructe uscate îşi va lipi binoclul de ochi şi te va urmări pe întreg traseul. Doar aşa, ca să iasă din plictiseală.

Iar dacă eşti însoţit de vreo două-trei fete mai speriate, care vor refuza să îi urmeze sfatul preferând să aştepte, le va vinde o ciocolată caldă şi, cu binoclul la ochi, le va povesti câţi au murit pe exact acelaşi traseu nemarcat pe care se află acum colegii lor în ultimele două luni.

Dar trebuie să recunosc, pe mine nu m-a fentat până la capăt. Mi-a dat beţe de schior şi m-a instruit cum trebuie să mă comport dacă vine furtuna. Cum trebuie să nu mă ascund sub stânci de frica fulgerelor.

Aşa şi doar aşa s-a făcut că doar eu, când un nor încărcat de fulgere a coborât peste noi în apropiere de lacul Avrig, cu atâta determinare încât nu îmi vedeam nici mâinile decât dacă mi le băgam în ochi, cum spuneam: doar eu în panica generală, m-am aşezat turceşte pe platoul deschis, pipăind să nu mă prăbuşesc în vreo prăpastie, mi-am scos conserva de fasole cu cârnăciori şi am mâncat în grabă, fiindcă totuşi se lăsa seara, iar noi eram la câteva ore distanţă de binoclu.

Cristina Ştefan

 Ataraxice, Avraam, în Gara de nord

  

Gara de nord. Iulie sufocant. Agorafobie. Ei năvălesc în strigătele şi nervii lor la casa de bilete, să prindă un tren, să prindă un loc, oriunde, în viaţa lor, să prindă un loc. Spaimă de moarte. Nu, dorinţă de însingurare până la abstractul ideal. În Gara de nord, iulie torid lichefiază adevărul din mine. Jidovul surghiunit nu era prea bătrân, avea plete arămii şi mâinile prelungi, osoase, ca de pianist. Mă privea învăluitor şi eu nu ştiam pricina spre a pleca asemeni norilor. Ce aşteptam? Ceva nou, ceva necunoscut, să-mi ardă creierul care memorase oameni, locuri, medicamente, lenjerii, mâncăruri dar mai ales ore.

Mă privea în tăcere şi eu simţeam doar o docilitate în acest supliciu. Îl gândeam poate un poet libertin şi sărac în înfăţişarea lui împietrită şi aşteptam înfrigurată (ce frig are moartea!) să se întâmple o metamorfoză, o mutaţie, o transcendenţă, ceva, orice, cu mine. 
   Nu era tulburare. Nu mă cuprindea nicio lumină, nu scrâşnea niciun înger, nu mă unduia nicio tristeţe. Eram un habitus tern într-o evidenţă oarecare şi nu merita în ziua aceea să mă descifrez. Jidovul era atât de sigur pe privirea lui, un index sui, că mi-am amintit ceva din secole în urmă, o axiomă atât de contrazisă de Nietzsche. Şi ăsta era adevărul din mine. Tot căutam panta alunecoasă a timpului şi mă tracasa starea asta banală în acest important moment al morţii mele. 
   Dar mergeam cu jidovul hai-hui. Când am ajuns pe străzile fără lumină, de la periferie, jidovul mi-a dat drumul din mâna lui costelivă şi mi-a făcut un simplu gest din cap:
- Du-te! Arăta spre întuneric.
   Am ajuns aici, într-un bazar de idei, le întind dimineaţa pe tarabă, alături stă fantoma unui palmier, mă gândesc uneori la jidovul straniu care m-a lăsat în tenebrele astea. Dar am vad bun! Vin mereu jidovi suavi să-mi cumpere morţile pe care le cred ei, naivi, reverii. Mi le plătesc în zbenguieli, în giumbuşlucuri şi tumbe ca la lumina zilei. În imaginaţia jidovilor jucăuşi cu vise, eu eram una persona-personare în peştera asta producătoare de mine. Şi? Care-i imaginea?
   Data viitoare o să-i spun jidovului rătăcit că merg în sens invers.

Chris Tanasescu (Margento)
Zalmoxis din Vietnam şi un McDonald’s de poezie în California. Două personaje, ba trei – nu, un milion! – în căutarea unui regizor de Oscar

I. Tienvan Nguyen, pe care l-am cunoscut in Saigon, Vietnam. Om falnic, cu privire pătrunzătoare, cu nişte plete imense, cărunte, cu o barbă impresionantă, pieptănată pe piept à la maeştrii shaolini. La aproape 70 de ani de-abia dacă îi dădeai 50; l-am cunoscut când am făcut un performance cu Jerome Rothenberg la clubul Elbow Room, undeva pe un bulevard foarte circulat (de fapt înecat într-un veşnic ambuteiaj de scootere şi autobuze) şi jalonat pe mijloc cu exemplare imense de copac kapok. L-a adus acolo Alec Schachner – alt personaj de film, american care la 25 de ani deja stăpânea veitnameza atât de bine cât să traducă poezie şi chiar să predea literatură vietnameză la universitatea Ho Chi Minh – să traducă poemele performate de mine, la prima vedere! (iar Alec pe ale lui Jerry). După reacţia publicului, s-a achitat magistral de datorie, iar la conversaţiile de dinainte şi după, l-a uluit mai întâi pe Jerry asemuindu-l cu Elias Canetti, iar pe mine vorbindu-mi cu pasiune şi amănunţit despre eseurile lui Cioran, despre Eliade şi Ionesco, despre Brâncuşi, inclusiv despre muzica lui Enescu. Împătimit de literatură şi traducător redutabil, se mândrea ca fiind deţinătorul celei mai bogate colecţii de dicţionare din Saigon, lucru confirmat îndată de „asistenta” lui, o doctorandă fragedă şi nubilă, dar feministă îndârjită. Tienvan, am aflat mai apoi, nu numai că era un intelectual uluitor, dar avea şi o biografie de super producţie hollywoodiană. Printre altele, cu câteva decenii în urmă, pentru a evita să fie înrolat forţat sau închis în lagăr de comuniştii lui Ho Chi Minh, petrecuse 8 ani într-o peşteră, hrăninduse cu rădăcini şi citind cărţi aduse pe furiş de un prieten. 8 ani de mortificare şi moarte voluntară în peştera zalmoxiană sau pitagoreică aşadar  (oh, da, citise inclusiv De Zalmoxis à Gengis-Khan a lui Eliade), transformaţi tot în prilej de lectură ascetică…

II. R.D. Armstrong, poet vârstnic, şubred şi falit din Los Angeles, care însă nu se dă bătut şi târâie de decenii după el o editură, Lummox Press, şi o revistă cu acelaşi nume. Raindog, aşa e cunoscut printre poeţii locali, cei care îşi fac veacul pe la Beyond Baroque Literary Arts Center în Venice, unde neobositul şi veşnicul aburitul Rafael (Francisco Jose) Alvarado organizează lecturi şi maratonuri de poezie pe bandă rulantă – acolo la centru, sau la librăriile şi cafenelele din jur; e o zonă bogată şi pitorească, sunt vile şi palmieri, iar clădirea centrului e impozantă şi cu stil (spaniol-colonial), dar poeţii ce roiesc primprejur sunt în general „din alt film”, neglijent/non-conformist îmbrăcaţi, te întreabă la mişto-serios dacă le iei o bere în timp ce dau mâna cu tine prima dată, poştesc ţigara, scuipă, dar stau cot la cot cu alţi invitaţi, doamne poetese elegante şi distinse, filfizoni-literaţi mai la patru ace, copii cu bunici rătăcite sau curioase sau grijulii… De fapt nu ştiu care ar fi mai de film, Raindog sau Rafael, sau întreaga comunitate de poeţi din jurul lor. Despre Rafael se zice că dacă e o lectură de poezie oriunde în zona (imensă, de fapt) L.A., înseamnă că e organizată de el, iar dacă nu, oricum el e deja acolo. Unii spun că e pentru California un fel de McDonald’s al poeziei, pentru că ar fi invitat până acum (în decursul a mai bine de două decenii) la evenimentele organizate de el cam un milion de oameni…

Imaginaţi-vă aceşti doi prieteni împreună – Raindog e alb, corpolent, cărunt, şchioapătă, vorbeşte rar şi foarte sobru sau chiar sumbru, în timp ce Rafael e mai tânăr, latino cu origini în Southland dar născut în Hollywood, vorbeşte întruna, ia peste picior pe toată lumea sau îşi exprimă tandreţea prin(tre) înjurături, pare mereu „high” şi incoerent sau poate dislexic (ceea ce nu îl opreşte să facă una dintre cele mai urmărite emisiuni de poezie de pe coasta de vest, pe World Wide Word Radio Network), vrea mereu cafea în timp ce Raindog nu vrea nimic, doar puţină seriozitate şi ţinerea promisiunilor (mi-a zis odată, şonticăind spre rabla lui de decenii ca să ia un cablu din portbagaj pentru că la lectura respectivă nu adusese cine promisese firul pt microfon, „asta e problema cu lumea în care trăim, oamenii nu se ţin de cuvânt”), amândoi n-o duc strălucit dar numai Raindog aduce vorba distant despre asta în timp ce Rafael ia chestia în balon (când s-a organizat [de către alţii] o strângere de fonduri pentru Rafael care avea nişte datorii „de ordin legal” s-au strâns vreo 2000 de dolari din 45 de donaţii…, iar de curând Raindog a creat un eveniment pe facebook, o lectură de poezie la care accepta şi donaţii pentru a-şi salva laptopul lui antic de la vânzarea iminentă ca sursă unică pentru a-şi acoperi nişte datorii), amândoi au deopotrivă un sarcasm amar şi o autoironie tonică (Raindog: „Iaca, au trecut zeci de ani, şi tot nu mă lecuiesc să conduc două ore să ajung la o lectură de poezie unde mă aşteaptă vreo 10 cunoscuţi, dintre care 7 au făcut acelaşi drum ca să ne vedem şi auzim şi acolo”), Raindog se consideră cumva pe linia lui Charles Bukowski (zice într-un poem că o vânzătoare de la supermarket i-a spus „cred că semănaţi cu scriitorul ăla, Carlos Bukowski”), în timp ce Rafael scrie „direct şi numai despre el însuşi” (ceea ce, în fond, e, bineînţeles, acelaşi lucru) şi sunt convins că orice critic „serios” (care n-a fost invitat la emisiunea lui) l-ar cataloga drept amator fără măcar să clipească.

Deşi la aceste evenimente, la maratonurile sau lecturile de la centrul respectiv cu săli arhipline (cum pline?, aşa simplu, majoritatea sunt mulţii poeţi care vor citi şi ei la un moment dat, dacă nu pe afiş atunci la secţiunea „open mic”) ca şi mai ales la emisiunile radio marca Rafael sunt prezenţi (şi) poeţi „foarte mainstream”, grosul comunităţii respective sunt poeţii cartierului, străzii, zonei. Aceştia se ştiu perfect între ei şi se urmăresc cu maximă atenţie, dar e posibil să nici nu fi auzit de poeţii din aceeaşi zonă, celebrităţi internaţionale şi/sau naţionale  – ca Jerome Rothenberg sau Ilya Kaminsky (parol, aproape toţi cei pe care am apucat să-i întreb nici nu auziseră de aceste nume, incredibil dar adevărat…) – care însă nu ajung prea des sau niciodată la aceste manifestări. Nu-i vorbă, nici pe poeţii din jurul lui Rafael nu i-am văzut vreodată (nici măcar pe Rafael însuşi) la vreo lectură de-a lui Jerry Rothenberg sau la cele organizate de Ilya la San Diego State University.

E, de fapt, un fenomen care m-a şocat în State, faliile aproape de netrecut între poezia micro-locală/de cartier/club/maraton/open mic, pe de o parte, şi cea din spaţiul academic pe de altă parte. (Cum rămâne, însă, cu faliile de altă natură din poezia noastră, care nu şochează pe nimeni?) Ce le uneşte e atenţia la poezia mainstream, bineînţeles predominantă în zona universitară – care şi omologhează cel mai des şi chiar produce vers mainstream –, dar netipică, aleatorie, uneori până la inexistentă, în cea de cartier. Oricum acest ipotetic punct comun tot nu face cele două zone să fie atente şi una la alta.

Câteva luni de zile, în cazul particular respectiv, eu am reprezentat poate singura punte dintre cele două lumi şi am înncerat să atrag şi pe alţii în dialogul ăsta. Ei bine, am dat-o în bară cu brio şi di grande, dar despre asta poate într-un alt viitor film… tot de Oscar.

Radu Vancu

Ali de la Biskops Arno

Ştiu şi eu? Haioasă a fost şi poeta bulgară care-l întrerupe pe preşedintele Societăţii Scriitorilor Eleni, care modera festivalul, şi-l întreabă de ce se tot vâră-n vorbă, de vreme ce nu-i scriitor; iar când grecul răspunde zâmbind că e şi el totuşi poet, bulgăroaica îi replică plină de aplomb: „Ah, mă iertaţi, am crezut că sunteţi ceva personaj auxiliar!”. Haioasă era şi poeta albaneză care-mi povestea tot felul de trăsnăi şi, când râdeam mai abitir la vreuna, îmi spunea: „Uite, tocmai ţi-am povestit o capodoperă – scrie-o tu, ca să devii şi tu celebru, eu nu mai am nevoie”. Şi destui alţii. Însă probabil că cel mai haios personaj cunoscut de mine la festivalurile astea internaţionale a fost kurdul Ali. Cunoscut în Suedia, în 2010. Cam de o vârstă cu mine, făcuse cu 15 ani în urmă parte dintr-o mişcare pentru drepturile kurzilor, drept pentru care statul turc l-a ţinut câteva săptămâni într-o celulă, aşa, ca reeducare. Când a ieşit, Ali a fugit în Norvegia, apoi în Suedia, unde a trăit vreo opt ani de zile fără acte, ascunzându-se de autorităţi.

Acum, Ali e comunist, ca mai toţi kurzii – troţkist, mai precis, şi mare iubitor al comunistului apostat Istrati. Ceea ce nu-l împiedică să citeze, într-o engleză îngrozitoare şi nu mai puţin seducătoare, din Nietzsche. Şi nici să se poarte impecabil de... creştineşte: în seara în care am ajuns la Biskops, eu şi Teodor Dună ne-am pomenit plasaţi într-o cameră în care chiuveta înfundată era plină de apă mizerabilă, iar caloriferul stricat permisese instalarea unui frumos şi autentic ger suedez în cameră. Bun detector de disperare, Ali a venit glonţ la noi, ne-a întrebat „vat problem”, Teo i-a spus: „cold, need blanket”, Ali a spus: „Ali bring blanket for poets” şi s-a întors cu ce credea el că e blanketul, adică un calorifer electric. Dar şi cu pâine pusă de el deoparte pentru zile negre (la Biskops, aveam să aflăm, programul cantinei era după cum urmează: mic dejun la opt, prânz la doişpe, cină la patru. Magazine pe insulă ioc, noi ajunşi la cinci jumate, vă daţi seama cam care era tabloul general.)

Pe scurt, Ali s-a purtat ca vecinul român ideal, săritor şi băgăreţ, prieten de-o viaţă cu oameni pe care-i cunoaşte de o oră. Seara s-a prezentat cu vin („best vain in Svidăn”) şi cu poeme în turcă de Omar Khayyam, despre care susţinea că-i poetul lui turc preferat (când i-am adus aminte că-i persan, mi-a retezat-o: „translated in Turkish, everything Turkish!”). Ne-a cântat muzică tradiţională turcă (cel puţin aşa cred). Ne-a pus să-i recităm poeme de-ale noastre. Şi, la diatribele mele anticomuniste, a concluzionat: „Communism good for Turkey, capitalism good for Romania.” Cel mai nuanţat kurd comunist din Suedia, dragul de Ali.

(Anchetă coordonată de Violeta Savu, articol publicat în Revista Ateneu, septembrie 2015)

Anchetă literară. Talent, individuaţie, creaţie...

Ancheta "Creativitatea între potenţial şi împlinire" a fost publicată în Revista Ateneu, Octombrie 2014 http://www.ateneu.info/ Coordonator: Violeta Savu

Răzvan ŢUPA
Măsura talentului şi geniul distrugător al ignoranţei

 Din când în când cineva îşi pune problema dramei tinerilor „talentaţi” care dispar cu desăvârşire din domeniul pe care păreau să fie înzestraţi să îl îmbogăţească. Cum lucrez cu elevi de liceu şi studenţi de aproape 10 ani m-am lovit de această situaţie încă de la primele jurizări. Atunci când punctajele cele mai mari mergeau la textele cele mai echilibrate, care erau convingătoare prin echilibru şi control al limbajului, după câţiva ani descopeream că autorul nu mai scrie deloc, abandonând literatura pentru un alt domeniu în care se descurcă destul de bine (medicină, drept, economie) iar autori nesiguri în adolescenţă au devenit poeţi puternici. E vorba numai de perspectiva pe care o alegem asupra poeziei.

Putem să ne mulţumim cu spaţiul poetic delimitat în termeni ca „talent”, „geniu” şi alte câteva clişee. Abia după ce am cerut unui critic literar destul de activ în ultimii ani să îmi indice o bibliografie oricât de vagă pentru felul în care foloseşte cuvântul „talent” în textele sale, am putut să-i înţeleg pe cei care abandonează poezia după ce le este constatat talentul. „Eseul lui T.S. Eliot, «Tradiţia şi talentul personal» este una dintre referinţe” mi-a spus criticul.

Pentru că nu am încredere în memoria mea am căutat atât traducerile în română cât şi originalul textului respectiv. Este un exerciţiu util pentru oricine îşi doreşte să înţeleagă câte deformări are de suportat demersul poetic pe teritoriile clişeelor de zi cu zi. În afara titlului, Eliot nu mai foloseşte cuvântul „talent” nicăieri în consistentul său eseu. Mai mult, Petru Creţia traduce: „Spiritul poetului e de fapt un receptacul care captează şi înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinaţie nouă se află laolaltă.” În original, Eliot îşi începe fraza cu „The poet’s mind”. „Spiritul” conţine în limba română sensul original dacă ne gândim la „om de spirit” (intelectual) sau „tip spiritual” (pentru „glumeţ”), dar sensul religios tinde să deturneze înţelegerea noastră. Şi asta pentru că asocierea „spirit” (sau „minte”) -„talent” este fondată pe originea acestui termen.

În limba română, etimologia cuvântului trimite la originea franceză a termenului, iar din franceză suntem trimişi spre latină (talentum) şi greacă (τάλαντον). De la unitate de măsură, sumă de bani, greutate pentru balanţă, monedă, descoperim o distincţie relevantă. La începutul secolului XX se vorbea despre rădăcina indo-europeană a cuvântului, „teleh”, ajunsă „tulo” în latină, „a purta”. În greacă, însă, „φέρω” ne este indicat drept opusul lui „τλάω” (tláô). Dacă primul cuvânt are sensul de „a purta” (eventual valoare, sens, etc.), cel de-al doilea se referă la „a purta prin asumare, luând asupra sa”, nefiind folosit niciodată cu privire la obiecte.

Vorbim foarte des despre „talent” în poezie şi foarte rar despre dezvoltarea şi folosirea acestuia, mulţumindu-ne pe urmele „pildei talanţilor” din Noul Testament să ne concentrăm asupra descendenţei divine a darului şi mai puţin asupra responsabilităţii noastre de a încuraja ducerea mai departe a uşurinţei exprimării pe care cineva o arată într-un domeniu. Ori, obsedat de calificative şi adjective, ceea ce numim sistem literar încurajează mai degrabă îmbălsămarea şi regretul după moartea unui autor decât identificarea mizelor reale pe care le propune un poem.      

Radu VANCU
Poezia înseamnă individuaţie

Fenomenul acesta, al copiilor Mozart sau al micuţilor Mozart, e deja un subiect academic al sociologiei culturii: se scriu despre el teze de doctorat, se fac proiecte de cercetare etc. E cert, într-adevăr, că un mic număr dintre copiii Mozart confirmă la maturitate promisiunea excepţională pe care o ilustrau în anii mici. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş spune că există cauze de mai multe feluri pentru „ratarea” aceasta. Iată-le pe cele mai importante două, după părerea mea.

1) Presiunea mediului familial. Deşi prea puţin metafizică, se poate totuşi să fie explicaţia cea mai simplă: părinţii îşi doresc o carieră ceva mai sigură pentru odorul lor decât aceea, de tot incertă, oricum precară (cel puţin în primul/primele decenii), de artist – oricât de înzestrat ar fi el/ea. Aşa încât îi cer să urmeze Medicina sau Dreptul, în nici un caz Literele sau Conservatorul. De unde, consecutiv, demoralizarea & abandonul.

2) Nefinalizarea individuaţiei. După cum ştiţi, din punctul meu de vedere, poezia înseamnă individuaţie. Adică, spus în termeni mai jungieni, constituirea sinelui. Ei bine, atunci când aceşti copiii Mozart compun sau pictează sau scriu la 10-12 ani precum unii dintre marii lor antecesori, ei sunt într-o fază avansată a individuaţiei – însă nu sunt încă realmente individuaţi. Şi, din cauză că individuaţia e de fapt un proces dureros (naşterea sinelui nu e mai puţin dureroasă decât naşterea trupului, ne avertizează Jung), cei mai mulţi au reacţia firească atunci când încep „durerile facerii” – anume încetarea procesului. Doar foarte puţini, cei pentru care voinţa de a deveni artişti e mai mare decât frica de durere, aleg să ducă individuaţia până la capăt.

Acum, ca să ajung la mine: mă întrebaţi de ce anume n-am abandonat – sau, ca să traduc în termenii mei, de ce am perseverat în ocupaţia asta bizară. Perverseraţi, maestre, perverseraţi! îi spunea Ion Horea lui I. Negoiţescu prin anii '70. Asta am făcut şi eu: am perverserat în viciul meu, indiferent la aproape toate semnalele sociale din jur, convins că numai faptul că scrisul îmi procura plăcere are vreo importanţă.

Aşadar, plăcerea vicioasă a scrisului a fost primul motiv. Al doilea, la fel de important: precocea mea megalomanie. Am avut de mic reveria adrianpăunesciană a scriitorului care vorbeşte de la tribune maselor – nu ştiu cine mi-o fi vârât-o în creier, cu siguranţă cineva din familie nu. Şi, cred, nici altcineva de la şcoală – fiindcă la şcoala de cartier pe care am făcut-o asemenea reverii nu erau nici normă, nici normale. O fi secretat-o, probabil, creierul meu, într-un moment de profundă virusare. Iar virusul a incubat, a infestat gazda, a făcut-o dependentă de plăcerea actului quasi-secret – şi iată-mă aici.

Plăcere & megalomanie, aşadar – la asta se reduce toată enorma motivaţie culturală a scrisului meu. 

Anca MIZUMSCHI

Atunci când trece îngerul 

Nu există un timp general al scrisului, sau al artei. Există doar un timp „al tău”, pe care l-aş denumi „atunci când trece Îngerul”, pentru că stând într-o zi în atelierul pictorului Vasile Mureşan Murivale, pe vremea când lucram împreună la ilustraţiile de la „Anca lui Noe”, Muri a recitat câteva versuri din carte şi apoi a spus sentenţios, ca un diagnostic de mare precizie, când ai scris astea a trecut Îngerul prin viaţa ta.
M-am întrebat deseori ca scriitor şi psiholog ce e talentul şi cu ce te naşti, şi am încercat de-a lungul vieţii mele să dau răspuns la această întrebare. Răspunsurile au variat în funcţie de vârstă dar toate au avut ca numitor comun faptul că orice talent presupune o percepţie diferită a lumii, o înţelegere diferită a ei. În viaţa de zi cu zi, este foarte greu să afli că eşti diferit de ceilalţi şi, pare şi mai greu, să trăieşti cu asta asumându-ţi conditia. Şi atunci? Şi atunci este simplu să explici de ce în tinereţea profundă a fiecăruia dintre noi – „că nu e om să nu fi scris o poezie” este simplu să te manifeşti în mod creator şi cu totul altceva să menţii această stare ca un efort de durată în pofida presiunii sociale, familiale sau a timpului pe care îl trăieşti (de exemplu, o dictatură politică). Pentru asta, e nevoie de un talent real, vârtos, irepresibil fără de care să nu poţi exista sau în afara căruia îţi pierzi pur şi simplu identitatea. Aşa se întâmplă când, după ani şi ani de existenţă formală (uneori în aparenţă plină de succes social) îţi dai seama că nu mai ştii cine esti şi te hotăreşti să îţi asumi talentul, asumându-te de fapt pe tine.
Mircea Cărtărescu spunea la un moment dat, îl citez aproximativ din memorie, că poeţii debutează cu o carte pe care apoi o multiplică la nesfârşit în poezia lor şi că nu există posibilitatea de a crea o nouă poezie la vârsta maturităţii.
Nu cred asta şi am suficiente exemple să o contrazic, începând cu Arghezi, însă cred altceva. Cred cu tărie că un talent suficient de puternic structural se va manifesta la orice vârstă sub orice formă, este un fel de vulcan subacvatic care poate sta acolo decenii şi atunci când irumpe schimbă relieful şi asta se poate întâmpla oricând, înainte de 21 de ani sau după 40-50 de ani.
Cred că marea majoritate a celor menţionaţi ca fiind artişti nu sunt posesorii unui astfel de vulcan subacvatic, ci posesorii unui mic pârâu care trece prin spatele casei şi care nu e în stare să mişte nici măcar o roată de moară de apă, darămite un om şi atunci neavând puterea să recunoască asta, trag la neşfârşit poze la xerox cu imaginea photoshopată a pârâului din spatele casei lor, poze pe care le denumesc „un nou volum de poezie”. Cred, dincolo de orice, că a avea tăria de a-ţi împlini talentul este şi un lucru care ţine de destin pentru că privind cifrele de mortalitate infantilă din Asia si Africa, mă gândesc obsesiv la câte mii sau zeci de mii de genii în artă sau în ştiintă mor sub cinci ani de foame, fără a conştientiza vreo clipă „că au talent” sau că s-ar putea realiza prin el.

Adrian JICU

Răspuns invers 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la problema scrisului îmi vine în minte, inevitabil, întrebarea care i-a frământat pe mulţi de-a lungul vremii: cui prodest? Fireşte, unii au abandonat, alţii au continuat. O vorbă populară spune: „Cel mai deştept cedează primul”. Se pare că nu sunt în categoria celor deştepţi căci continui să scriu, chit că interesul pentru literatură e tot mai scăzut, iar pentru critică e sublim, dar lipseşte... Ei bine, am uneori sentimentul că tocmai acest derizoriu mă împinge să fac ceea ce fac. Poate nu întâmplător mi-am intitulat cea mai recentă carte Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă, titlu ce vrea să sugereze tocmai acest amestec indicibil de inerţie şi utopie care mă motivează. Pentru mine scrisul e o chestiune de obişnuinţă. Mi-a creat o anume dependenţă care îmi aminteşte de chinezii care se adunau să fumeze opium deşi unii dintre ei nu mai ieşeau niciodată vii de acolo. Şi totuşi mergeau...

Cât priveşte celelalte întrebări ale Violetei Savu, ar fi multe de spus, dar voi fi scurt. Nu ştiu de ce renunţă unii scriitori talentaţi. Chiar nu ştiu. Fiecare cu povestea lui. Eu mă voi opri doar la două cazuri. Titu Maiorescu, autor de versuri adolescentine, pe care le-a aruncat, după cum pretinde în Jurnal şi epistolar, în foc. Spirit (auto)critic? Poză? Ipocrizie? Mistificare? Sunt n întrebări pe care o asemenea mărturisire le ridică. Şi n presupuneri. Singurul răspuns pe care îl am la îndemână este cariera lui Maiorescu. Cert e că avocatul şi politicianul au bătut scriitorul. Nu ştiu dacă problema poate fi rezolvată în termeni de ori carieră, ori scris, însă ştiu că teoreticianul junimist a ales bine.

Celălalt exemplu, cunoscut şi el, este Nicolae Labiş, silit să renunţe din cauza unei morţi premature, care a generat speculaţii nesfârşite, aruncându-l în legendă şi aducându-i o notorietate pe care o activitate literară obişnuită (cu câteva volume) nu i-ar fi adus-o. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că ar fi devenit un poet de pluton...

În chip de concluzie, voi răspunde cu o întrebare inversă, care ar putea deveni, la rândul ei, pretextul unei alte anchete. Pe mine mă preocupă nu de ce renunţă unii scriitori talentaţi, ci, să am pardon, de ce nu renunţă cei lipsiţi de talent?

Chris Tanasescu MARGENTO

Poetul îngropat în poetul necunoscut

Paradoxul aparent e că nu putem vorbi despre poeţi sau scriitori (cândva) potenţial mari dar rămaşi necunoscuţi decât... uitându-ne la cei cunoscuţi. De ce, pentru că, bineînţeles, pe alţii nu-i cunoaştem. Nu ştim, ca în cazul sfinţeniei, că „lumina nu poate fi ţinută sub obroc”, deoarece în literatură avem de-a face numai cu lumini ieşite de sub obroc (chiar şi atunci când ne ocupăm de autori obscuri căci iată, cumva au ajuns la noi). Mult mai frecvent şi cu tâlc pentru literatură, vorbim de potenţial obscuri sau necunoscuţi care au ajuns mari repere – manuscrisele lui Kafka, slavă Domnului, nearse după moartea lui în ciuda cerinţei exprese, sipetul plin de poezie şi poeţi unul mai diferit ca altul al lui Pessoa, bafta chioară a lui Tagore de a fi citit şi promovat de Pound şi Yeats (care se vor dezice de el când vor vedea la ce amploare se ajunge, inclusiv la Nobel) când abia dacă era ştiut (doar cât să fie controversat) la el în provincie.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, oricum n-ar fi o mare noutate, ci despre acel scriitor din fiecare scriitor care ar fi putut să se dezvolte dar s-a oprit în favoarea celui dominant, despre acel alter ego sau potenţial heteronim care este eclipsat de eul manifest al scriitorului, cel ce s-a impus. Acest scriitor neafirmat poate fi, dar nu e neapărat opusul celui consacrat, ci mai degrabă ca Nefârtatul din mitologia română, e un complementar, poate o variantă integrală a acestuia, dacă nu chiar împlinirea sa, evitată pentru că ar fi dus la blocaj sau chiar aneantizare.

Ziceam în ancheta despre Bacovia de acum câţiva ani despre Constantin Acosmei şi obsesia sa pentru textele postume ale maestrului, unde eroziunea, descompunerea sunt finalmente lăsate să cangreneze, să dezmembreze totul. Acesta e adevăratul Bacovia, ar zice Acosmei, care, ca orice poet viu, vorbind despre alţii vorbeşte despre sine, căci îi poartă într-adevăr în sine.

Harold Bloom spunea despre Whitman că e, în ciuda aparenţelor, foarte complex şi sofisticat. Aş adăuga: şi în ciuda clişeelor. De fapt poetul nepublicat din fiecare poet este cel care îl va salva de fiecare dată din toate sertăraşele în care îl va băga aparent lumea (literară). David Baker, apropos de Whitman, are un eseu foarte interesant despre contracurenţii de adâncime din poezia bardului, cei care curg în mod insidios şi dizolvant în sens contrar faţă de starea şi direcţia aparentă a poemului. Dar cât de valabil e acest lucru despre orice alt poet adevărat, de fapt!

Acel „văz monstruos” pe care-l ştim noi ca al lui Caragiale e găsit de Baker şi la Whitman  (bineînţeles, totodată „simţind enorm” auroral-american), căci îi identifică drept dar precumpănitor vederea ce mătură totul, panoramică. Dar prin paşi abia simţiţi, prin curgere şi gradaţii subterane, văzul se scufundă în adevăratul simţ enorm (scufundat în specific), al pipăitului – prin care, zice Baker, America se maturizează brutal în urma războiului, când poetul mângâie muribunzi, se atinge de moarte, de preşedintele asasinat, de mlaştina putrefacţiei şi de celălalt, în actul „particular şi conectiv” al „transcendenţei palpabile” a atingerii. Dar acest poet din Whitman exista, totuşi, dinaintea experienţelor târzii, cel obsedat de un cosmo-erotism al atingerii chiar şi doar bănuite, cel complet copleşit şi numai să stea alături de altcineva în „Song of Myself”...

Aşa la Eminescu, alternanţele ritmice experimentale din „O călărire în zori” sunt apoi aparent abandonate, iar jucăuşul improvizator pare să fie înghiţit de „clasicul romantic”. Aşa să fie? Opera postumă, desigur, ne arată un poet neştiut, ludic, baroc, eclectic, dar ce ne interesează nu e poetul literalmente nepublicat (antum), ci acela care a rămas nepublicat, fiind, de fapt, înglobat şi camuflat în poezia publicată. Este vorba de daimonul ascuns, cel ce-ndeamnă la nebănuite „jam session-uri” unde metrul (şi erotismul) safic, de pildă, sunt altoite cu registrul folcloric şi amorul romantic şi astfel, un profund eclectism şi experimentalism sunt integrate adânc, în contracurent, cu o măiestrie ce trece dincolo de orice meşteşug vizibil...

Dan PERŞA

Scrisul e o fabuloasă aventură

Sora mamei mele putea vorbi, la vârsta de cinci ani, în franceză, spaniolă, engleză şi rusă, ştia „pe de rost” mii de poezii şi era o promiţătoare poetă. N-a mai scris, pentru că a murit de meningită. Maică-mea, a fost o promiţătoare poetă în adolescenţă, a publicat în revistele vremii, dar n-a mai avut chef şi vreme de poezie după ce a avut copii. Şi, probabil, fiecare poet promiţător ce-a dispărut, îşi are povestea sa, unică. Ei ar trebui întrebaţi ce şi cum. Ioan Dan Nicolescu debutează cu un roman excepţional şi, dacă nu mă înşel, a mai scris unul, apoi tăcere. L-am întâlnit la un târg de carte, era un om vesel, inteligent, foarte vioi. Nu l-am întrebat de ce n-a mai scris. N-a mai vrut. Şi ca el, atâţia alţii – chestiuni existenţiale, politice sau mai ştiu eu ce. Cristian Pricop s-a oprit după două volume... Probleme de viaţă au intervenit.
Într-un interviu acordat lui Ovidiu Dunăreanu acum câţiva ani, am înşirat calităţile care credeam eu că sunt necesare unui om ca să fie scriitor. Sunt o grămadă de calităţi necesare şi e nevoie de toate. E de ajuns ca una să lipsească şi nu poţi ajunge scriitor. De pildă, tăria de a sta cu fundul pe scaun ca să scrii, când alţii se duc în cluburi, se joacă pe computer, văd filme sau se distrează la concerte. Ei bine, în ce priveşte adolescenţii promiţători ce dispar subit, eu cred că explicaţia e următoarea. Adolescenţa e o perioadă aparte din viaţa unui om. Problemele ce le întâmpină adolescentul îi dau o stare de energie aparte, îi dau o conştiinţă vie. Astfel se suplinesc unele dintre calităţile necesare pentru a fi scriitor şi adolescentul poate scrie. Dar adolescenţa trece şi nu mai are cine suplini calităţile reale necesare. Acest om dispare ca scriitor. Îşi vede de viaţa lui. Este, bănuiesc, şi cazul poetei în faşă dată ca exemplu aici. Şi ca ea, atâţia alţii. Pentru adevăraţii scriitori, cred că scrisul se transformă într-un mod de viaţă. Scrisul e o fabuloasă aventură, mai grozavă decât orice aventuri trăite pe drumurile lumii.
Mai interesantă decât dispariţia unor „talente” adolescentine de pe scena literaturii, mi se pare altceva. Apar scriitori ce debutează excepţional, iar după aceea scriu mai prost. La chestiunea aceasta pot răspunde. Cauza e lumea românească (la noi, la alţii lumea în care trăiesc ei). Mizeria din jurul scriitorului, inşii grobieni de care sunt nevoiţi să se ferească, sărăcia, lipsa unui statut al scriitorului în România, nerecunoaşterea valorii lor, neretribuirea muncii lor etc. Atunci când scrii, eşti ca un melc ieşit din cochilie. Orice talpă te poate strivi. Ca să nu te strivească, trebuie să aduni pe tine o cochilie cât mai tare. Însă ea îţi răpeşte libertatea. Marii scriitori sunt cei care au avut curajul să iasă, să rămână afară, să fie striviţi. Ca Esenin, Silvia Plath, Mandelstam şi atâţia alţii.

Felix NICOLAU 

Ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte

Am avut un prof în facultă, George Munteanu, autor al unei subtile „Istorii a literaturii române. Epoca marilor clasici”. El spunea că poeţii dau totul în primele cărţi, apoi se sting, pe când romancierii, dacă rezistă, devin mai buni.

Întrebarea corelativă este – cum de nu se lasă de scris cei care scriu o viaţă întreagă la foc continuu? Inevitabil ei se repetă – unii ar zice că îmbunătăţesc, rafistolează -, deci plictisesc îngrozitor. Până la urmă, scrisul într-o anumită direcţie ar trebui să fie o stare de graţie. Şi iar, până la urmă, toţi ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte. E cam nasol, de fapt, să treci din literatură în moarte. Modesta mea părere e că abandonul ar trebui făcut ceva mai devreme, ca să ai timp să înţelegi moartea. Ştii cum devine asta? Ca tipa eroină din Ucraina care, împuşcată pe Maidan, a mai dat un tweet cu „Mor”. Câţi scriitori n-ar scrie şi pe locul de moarte încă un textuleţ, ceva? Deci poate e de respectat decizia celor care s-au putut lăsa de scris la timp.... 

A doua întrebare: eu m-am lăsat şi nu m-am lăsat de scris. Sunt şi călare şi pe jos. Nu fac fasoane acum, e pe bune. Nu pot scrie dacă ştiu că nu mi se solicită textul respectiv. Apoi, nu pot scrie dacă nu simt că ceva explodează, că găsesc o perspectivă nouă. Pe scurt – nu am stofă de Sadoveanu-Agârbiceanu. Dar nu-i nicio tragedie! Atâţia alţii o au.

Stoian G. BOGDAN (SGB)

Sunt nenumărate motivele pentru care cineva poate renunţa la scris

Dacă privim istoria, în special pe cea neoficială, despre cea oficială până şi Napoleon Bonaparte a spus că e o minciună pe care nimeni n-o contestă, putem constata sau deduce că multe dintre geniile umanităţii, în ciuda beneficiilor aduse şi progresului la care au contribuit prin existenţa, gândurile şi/sau creaţiile lor, au avut parte în timpul vieţilor lor de opresiuni, hărţuiri, agresiuni samd din partea Guvernanţilor şi/sau membrilor Clerului, ba multe dintre ele au sfârşit omorâte prin deciziile acestora. Iată doar câteva nume: Iisus Hristos, Virgilius, Copernic, Giordano Bruno, Nicolo Paganini, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Nikola Tesla şi multe alte sute de mii. Ce au în comun toate aceste genii şi multe altele de sunt reprimate cu atâta violenţă, ba unele chiar omorâte? Simplu: Faptul că deşteaptă masele şi faptul că invenţiile lor, vorbesc aici în cazul oamenilor de stiinţă, ajută masele sa fie mai puţin dependente, sau chiar
independente. Practic prezintă pericol pentru anumite instituţii, dar mai ales pentru cei care beneficiază gras de pe urma lor. Să-l luăm pe Iisus Hristos: pentru cine prezenta el pericol, deşi „pericol” este impropriu spus? Pentru Cler si totodată pentru Împăratul Romei care se dădea drept zeu. Să-l luăm pe Giordano Bruno acum: pentru cine prezenta el pericol? Pentru Biserica Catolică, pentru că îi contesta prin scrierile sale însăşi fundamentul. Mihai Eminescu, pentru cine prezenta el pericol? Pentru Monarhie şi pentru beneficiarii ei. Nikola Tesla inventase un generator de energie nepoluantă, nelimitată şi care putea fi distribuită fără fir pe întreg globul pământesc şi utilizată de fiecare om gratuit. Pentru cine prezenta pericol? Pentru cei care
vindeau electricitate, petrol, gaze, care erau unii dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni ai lumii.
Sigur, aceste spuse sunt vag conexe cu subiectul anchetei şi pot oripila cititorul, dar asta nu poate fi decât benefic pentru el, pentru că îi va ridica multe semne de întrebare, dar şi mai multe semne de exclamare, iar asta îl va aduce cu picioarele pe pământul sigur al adevărului, sau cel puţin mai aproape de Adevărul despre care Iisus Hristos spunea că te va elibera.
Guvernele care s-au perindat la conducerea ţării noastre au exterminat nenumărate genii – se ştie că România este ţara extremelor, se nasc şi trăiesc cele mai proaste şi abominabile fiinţe aici, dar şi gele mai strălucitoare genii. Este posibil ca poeta Iulia Secureanu să fi fost oprită să mai scrie sau să mai publice de către anumite organe ale Statului respectiv. La fel de posibil este ca ea să se fi oprit din scris sau publicat datorită unui simţ autocritic puternic, chiar şi pentru vârsta ei, prin intermediul căruia să-şi fi conştientizat o eventuală micime sau limitare literară, prin autocomparaţie cu marii creatori ai umanităţii, sau să fi conştientizat că nu ar putea decât să repete, cu altă retorică sau cu una inferioară, ideile lor. Sau este posibil ca pur şi simplu să-şi fi focalizat energia creatoare în altă direcţie, cine ştie? Sau este posibil ca ea să fi fost o invenţie a unui securist cu umor, mă gândesc la asta avându-i în vedere numele de familie. Cine poate şti?!
Cât despre Rimbaud, care practic a revoluţionat literatura occidentală, ce să zic? Este posibil ca acesta să fi conştientizat că nu mai are nimic de spus superior celor spuse anterior. Este o dovadă de mare înţelepciune să taci când nu mai ai nimic de spus, sau când nu ai ceva important de spus. Sunt nenumărate motivele pentru care cineva poate renunţa la scris sau la publicat... eu aş fi mult mai curios să ştiu de ce şi pentru ce scriu poeţii, scriitorii în general, căci am multe motive să cred ca majoritatea lor scriu ca să se audă scriind.