Cartea din colet. Bolduri care înțeapă viața

În „Insectarul Coman” (Bistrița, Ed. „Charmides”, 2017), apare de câteva ori imaginea unui „fluture-labrador”. Nu doar această insectă-fetiș, ci și atmosfera onirică, fabuloasă (care transpare chiar și în episoadele realiste, rupte din cotidian, și-n cele casnice, domestice), mă incită să asemăn cartea poetului Dan Coman cu serialul „The kettering incident”. În realizarea cinematografică, spectaculoasele molii uriașe se lipesc de ferestre, imaginea fascinează, dar induce și o inconfortabilă senzație de vâscozitate. În serialul pomenit, construcția narativă se bazează pe flashbackurile personajului principal, tânăra Anna. „Insectarul Coman”, la rândul său, e o colecție de amintiri și vise, care totuși coabitează în mod natural cu meditațiile asupra rigorilor&frământărilor timpului prezent. Dan Coman explica, într-un interviu acordat Danei Mischie, titlul cărții sale: „«Insectarul Coman» este un pseudoinsectar de fapt. Este vorba de a pune secvențe din viața unui om de patruzeci de ani, de a le prinde în bolduri”. Un om capabil mereu să se (re)îndrăgostească, iubirea înnobilându-i deopotrivă pe ambii parteneri: „Acum suntem îndrăgostiți, n-avem cum să dezamăgim”. În poeziile de dragoste, există câteva referințe cinefile, într-un poem, este amintit filmul lui Gaspar Noé, „Love”, iar în alt text, femeia îi atribuie iubitului identitatea personajului din „Paterson”; o comparație cât se poate de potrivită, căci Paterson este prototipul Poetului desăvârșit. Cum iar am ajuns la capitolul comparațiilor cu arta cinematografică, aș spune că parc-ar fi desprinsă din filmul lui Giuseppe Tornatore, „The correspondence”, secvența în care poetul evocă o femeie adorată, de care-l despart 500 de km (metaforă a perfecțiunii iubirii, o utopie în fond): „e șapte dimineața și soarele a făcut primul salt:/ un sfert din lumina lui aproape că s-a strecurat până aici, în bucătărie./ dac-ar fi fost mai rapid, ar fi ajuns la tine înaintea mea./ tocmai ai împlinit 34 de ani/ și eu tocmai i-am luat-o înaintea soarelui:/ mișcările mele sunt mai iuți decât el,/ am ajuns primul./ tu dormi la 500 de km depărtare și mintea mea/ luminează cu mult înaintea lui/ fereastra ta fără perdele, patul, jumătate de pernă,/ părul care-a electrizat inima./ tu dormi și eu îți aud vocea./ tu dormi și eu îmi țin respirația ca să nu te trezesc./ tu dormi și eu, de la etajul patru al unui bloc bistrițean,/ cânt un cântecel de ziua ta./ în curând mă voi pune la somn./ la 500 de km depărtare tu te vei trezi,/ vei pregăti cafeaua, vei citi nenumărate mesaje./ ziua va crește în jurul tău și te va lumina./ și nimeni nu va ști că înainte de lumina asta/ a strălucit doar mintea mea”.

Activități statice și profunde introspecții se desfășoară în acele momente care nu fac altceva decât să acutizeze dispoziția solitară (noaptea târziu sau primele ore ale dimineții); iar privirea se-ndreaptă spre observarea schimbării de intensitate a luminii sau alte fenomene ale naturii: „Întorc ceașca și mai torn puțină cafea. Un om încă tânăr/ în fereastra bucătăriei, fumând. Fără nici un chef,/ înainte și imediat după miezul nopții și din nou, acum, la cinci dimineața,/ pregătind cafea la ibric.// Am așteptat să treacă noaptea, să se ducă de tot./ Am stat nemișcat până ce pata galbenă/ a săltat peste deal și după câteva încercări/ a luminat centrul, partea de jos a orașului, ușa dublă de la Atlantis.// N-am fost niciodată ghidat de curaj. N-am luat niciodată Hotărârea”.

Inima poetului gravitează între doi poli: pe de o parte sentimentele sale paterne, pe de altă parte înstrăinarea se infiltrează în căsnicie, diminuând căldura căminului: „revin în apartamentul de pe Grigore Bălan/ cu buzunarele pline de dulciuri și cu inima înghețată”. Ordinea evenimentelor din viața socială, repetitivitatea unor acte vin la pachet cu monotonia. Izolarea, la care scriitorul trebuie să recurgă pentru împlinirea artistică, este contiguă cu liniștea universală: „noaptea, după ce casa intră în somn, umblu prin sufragerie./ fumez. închid geamul, strecor cu grijă foile-n sertar,/ trec degetele peste barba de o săptămână/ vara s-a dus, lucrurile nu s-au aranjat nici de data asta”. Sunt catalizatoare pentru inspirația poetică: fumul de țigară, „grădinile de cafea” (care se-ntind ca-ntr-o uriașă pânză suprarealistă), prieteniile literare (sunt excelente paginile care cuprind grupajul intitulat „Frăția penelului”, „poemul pentru mmh” – desigur, inițialele nu pot aparține decât lui Marin Mălaicu-Hondrari –, scrisoarea electronică trimisă lui Radu Vancu).

În precedentele sale cărți de poezii (mă refer la „Anul cârtiței galbene” și la „Ghinga”, „Dicționarul Mara” fiind de altă factură), puteai găsi la Dan Coman din abundență imagini halucinante, unele derivând în macabru. În „Insectarul Coman”, deși forma poemelor e mult mai amplă, stările sufletești revelate sunt și mai delicate; iar la episoadele de crud realism, sunt alipite imagini suprarealiste: „era o zăpadă albastră și moale, de pluș/ fluturele-labrador zbura de unul singur pe Grigore Bălan,/ încolo și-ncoace,/ cu capul plecat”. Macabrul s-a evaporat, a rămas însă sentimentul, uneori vag, alteori apăsător de tristețe; în plus, a apărut un soi de viziune stoică asupra vieții. La anumite intervale, își face apariția o „plantă care crește în cap/ iese din când în când și halește tot oxigenul”. Amintirile sunt intense, emoționanta lor frumusețe nu e cathartică; dimpotrivă, provoacă durere. Reflecțiile filozofice sunt ca un fel de rame ce încadrează secvențele vizuale, clare și reci. Există o nesfârșită tulburare în „Insectarul Coman”, o înfiorare care se strecoară subtil în inima cititorului, chiar dacă se-ntâmplă să fie martorul unui episod de rutină zilnică; poetul reușește aceasta printr-o poezie scrisă în vers alb, dar cu mult ritm interior, iar muzicalitatea este accentuată de repetiții: sintagme sau chiar perechi de versuri sunt reluate în diferite poeme sau în interiorul aceluiași poem: „Școală-acasă, școală-acasă/ (cutiuța muzicală acoperită de praf/ inimioara de pluș/ filmulețul cu ea masturbându-se)/ (orice, numai scoate-mă de aici)// Vreme bună în bucătăria aceasta unde se termină aerul/ (capătul lui cu dantelă îngălbenită, mirosind/ puternic a naftalină și praf,/ flutură încă de unul singur pe deasupra pervazului)./ Vreme bună, profesore, nu te opri. La școală, în timp ce elevii lucrează la teste,/ lângă aragaz, așteptând să fiarbă apa pentru cafea sau în camera mare,/ la calculator, cu un copil pe genunchi și cu celălalt urcat pe pat,/ imitând-o pe Angela Gheorghiu – nu te opri./ Comportament impecabil, lipsit de orice farmec, dar exact./ Echidistanță în evaluare (cât să mai fie? câțiva ani? două-trei luni?/ mâine?)// Din loc în loc câte un cunoscut îndesat în locul realității,/ urlând cu ochii închiși de durere.// O dungă de lumină tare ca o scândură lovește mocheta,/ ceașca de cafea, genunchiul îmbătrânit.// (scoate-mă imediat de aici)”.

 „Insectarul Coman” prinde în bolduri cele mai fine antiteze ale dictonului carpe diem. Temele cărții sunt solitudinea, problemele conjugale (pe care autorul le-a abordat și-n cărțile sale de proză, una dintre ele intitulându-se chiar „Căsătoria”), dragostea, lipsa de comunicare, alienarea, trecerea timpului cu inerentele schimbări fizice; toate acestea și altele pe deasupra, radiografiate cu copleșitoare sinceritate și aspră luciditate. „Insectarul Coman” se numără printre cele mai bune și mișcătoare volume de poezii apărute în literatura noastră recentă.

(Articolul „Bolduri care înțeapă viața” a fost publicat în Revista Ateneu, martie 2018, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)

Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie

Două cărți de Marguerite Yourcenar într-un singur volum

Editura Humanitas ne oferă, într-un singur tom, prilejul de a citi două microromane ale scriitoarei Marguerite Yourcenar. Ambele sunt scrise la persoana I, sub formă de confesiuni.

Deși o scriere de tinerețe, datorită lirismului său, m-a impresionat mai mult prima dintre povestiri, „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”, de fapt o lungă scrisoare a unui bărbat către soția sa, Monique, pe care o părăsește, expunându-i motivele. Poezia acestei cărți a fost foarte bine redată de rafinata traducere făcută de Petru Creția.
Epistola e presărată cu tot felul de panseuri, cu evocări sensibile din copilărie, Alexis ajunge să îi scrie soției și despre amintirile lor comune, dar trecându-le prin filtrul său propriu, prin prisma dezvăluirii făcute despre adevărata lui identitate. Subiectul cărții m-a dus cu gândul și la două creații moderne, la filmul „The Danish girl” și într-un fel și la textul lui  Emmanuel Adely, „Mad about the boy”, nu doar pentru că tema tratată este cea a ambiguității sexuale, ci pentru că totodată reliefează dramele interioare, problemele de conștiință ale personajelor. Sunt opere pe care nu te poți opri să le admiri pentru calitățile estetice/artisitice, indiferent dacă ai sau nu ceea ce să numim generic prejudecăți. Cu atât mai mult cu cât frământările lui Alexis pot fi ale oricărui individ care suferă din cauza unei atracții/iubiri interzise, neacceptată, în particular, de propria conștiință, în general, de societate. Vina asumată de Alexis este cea de a-i fi ascuns soției sale prea mult adevărul despre el însuși, nu prin minciună, ci printr-o apăsătoare tăcere.
Însă cel mai mult impresionează nu atât subiectul abordat, întâlnit în zilele noastre în multe alte cărți, ci mai ales farmecul deosebit al scriiturii, cu desele și formidabile alăturări de termeni aparent antitetici/incompatibili: „miracol efemer”, „fleacuri utile”, „prestigiu romantic”, „primejdia renunțărilor subite”, „sofismele pasiunii”, „intimitate îndepărtată”. Am rezonat cu profundele reflecții despre dragoste, prietenie, moarte și viață, teamă și adevăr, muzică și pasiune, tăcere și comunicare într-o relație.

Totuși, o mare parte a cititorilor s-ar putea să fie mai atrași de lectura microromanului „Lovitura de grație”, publicat de Yourcenar, în 1939, la exact zece ani de „Alexis...”. Are o poveste bună (traducere de Doina Jela Despois), în mărturisirea făcută de Erich, apar mai multe personaje, iar locul unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, un vechi castel, cu aer gotic, contribuie la crearea unei atmosfere sumbre, apăsătoare, dar și misterioase. Avem un triunghi amoros: Eric, Conrad (el este tânărul moștenitor al proprietății castelului) și Sophie, sora lui Conrad. Plecând de la prefața întocmită chiar de M. Yourcenar, un fel de autoprezentare (și „Alexis...” beneficiază de o asemenea interesantă introducere), m-am așteptat la o poveste în genul celor scrise de Patricia Highsmith, „The talented Mr. Ripley” (1955), „The two faces of January” (1964). Nu am citit cărțile Patriciei Highsmith și nici nu-mi propun să o fac, dar am văzut ecranizările, „En plein soleil”, 1960, „The talented Mr. Ripley”, 1999), „The two faces of January, 2014” și mi-au plăcut foarte mult. Însă povestea lui Yourcenar e altfel și altcum. Imediat după ce am citit intro-ul am fost puțin iritată de faptul că autoarea deja îmi dezvăluise (credeam eu) intriga și deznodământul, dar nu mi-a luat mult timp până când am înțeles că esența cărții aveam să o descopăr treptat, iar tensiunea finalului nu aveam cum să o bănui. Fondul războiului acutizează drama personajelor, pe care concomitent le urăști și le iubești, le admiri și le detești. Însuși naratorul (Eric) se prezintă pe sine într-o lumină deloc favorabilă, iar Sophie, care se îndrăgostește fără speranță de el, nu e chiar cea mai frumoasă femeie, nu-i lipsește tandrețea și inocența, dar în comportamentul ei rezidă tot timpul ceva masculin(izat).
Povestea, chiar dacă e spusă la persoana I, are dinamică, tensiune și conflict și o bună imagistică,  pretându-se a fi scenariu de film sau de teatru.  De altfel, de pe contracopertă am aflat că romanul „Lovitura de grație”a fost ecranizat în 1976, în regia lui Volker Schlondorff. Am urmărit câteva excerpte pe youtube, printre care și secvența bombardării a unei aripi a castelului, dar descrierea din carte impresionează mult mai mult. Însă și filmul cred că e bun, are forța peliculei alb-negru care lasă dialogul să respire, mi-au plăcut secvențele pe care le-am vizionat, interpretările actorilor sunt foarte bune.

Pe copertă: desene de Egon Schiele 

În continuare, redau câteva citate din cele două romane.

Din  „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”
- „Toate lucrurile, chiar și heleșteile, au secretul lor, starea de liniște, ca și tăcerea, nu este decât o suprafață și, cea mai rea dintre minciuni este minciuna liniștii.”
- „Când se statornicește tăcerea într-o casă e greu să o mai scoți de acolo. Cu cât un lucru e mai important, cu atât simți nevoia să nu vorbești despre el.”
- „Închipuirile noastre sunt cele care încearcă să înveșmânteze realitatea, realitatea este însă de o nuditate divină.”
- „Cuvântul fericire pare de fiecare dată un cuvânt derizoriu, pentru că dovedește mai bine nimicnicia noastră decât importanța pe care o dăm fericirii.”
- „Plăcerea este efemeră, iar muzica ne înalță o clipă, apoi ne lasă și mai triști. Somnul aduce însă alinarea. Chiar după ce ne trezim, trec întâi câteva secunde și abia apoi începem să suferim iarăși.”
-„Apa curge îmbelșugată și mută, prin vinele pământului, se adună, dă pe dinafară, iar stropii care curg în lumină sunt sonori. Muzica n-ar trebui să fie decât preaplinul unei mari tăceri.”

Din „Lovitura de grație”

„Prietenia este înainte de toate certitudine, asta o și deosebește de dragoste. Ea mai înseamnă și respect și acceptare totală a unei alte ființe.”
„Existența nu e făcută din elanuri subite și din obstinată constanță, ci din compromisuri și uitări.”
„Există șanse pe care, împotriva noastră, propriul instinct le refuză.”

Franjuri

Franjuri

Volum de poezie
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 84
Copertă: Violeta Savu, portret artistic de Mia Nazarie

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii http://www.tracusarte.ro/poezie/273-franjuri.html

Copilul Furnică, o poveste printre poveşti

Copilul furnică - o carte fabuloasă scrisă de Tincuţa Horonceanu Bernevic

Povestea Copilului Furnică m-a dus la un moment dat cu gândul la povestea „Regina albinelor” (Fraţii Grimm), în care dacă-mi aduc bine aminte, apare la un moment dat, o crăiasă a furnicilor. În plus, acţiunile ambelor poveşti respectă principiul „bine faci, bine găseşti”. Alice din Ţara Minunilor bea dintr-o sticluţă şi se micşorează sau gustă dintr-un cozonac şi dimensiunile ei se măresc. Când se afla în trupul de furnică, băieţelul Alikan dacă tuşeşte devine din ce în ce mai mare, ajungând la dimensiuni impresionabile. Însă întreaga istorie a lui Alikan poate fi citită şi în cheie simbolică, un cititor matur se va lăsa impresionat de dramatismul inclus în conţinut. Întâmplările prin care trece personajul principal pot fi transpunerile din visele avute în stările febrile cât timp a zăcut. Începând cu vizita eroului în cimitir şi înţepăturile furnicilor bătăuşe, totul ar putea fi doar un vis. De aceea consider că ar fi interesantă şi o evaluare a textului din perspectivă suprarealistă. Metamorfoza şi visele zbuciumate m-au dus cu gândul la Kafka. Dar în principal, cartea se adresează copiiilor şi poate fi citită ca un roman de aventuri.

Din punct de vedere al tehnicii literare, Tincuţa Horonceanu Bernevic construieşte foarte bine povestea, existând o interferenţă continuă între planul real şi cel imaginar. Ca modalitate artistică, foloseşte ingenios personificarea şi hiperbola. Un mijloc prin care rezolvă conflictul între bine şi rău este antiteza. Răul este întruchipat de prinţesa Yarinda, regina furnicilor-cameleon. Algun reprezintă binele şi frumosul, având totodată şi un caracter sacru. Intriga poliţistă pigmentată de umorul inteligent şi ironia fină determină desfăşurarea acţiunii într-un ritm alert. Dar registrele sunt schimbate cu măiestrie şi paginile antrenante sunt succedate de fragmente încărcate de lirism. [...]

În esenţă, am sentimentul că povestea „Copilul-furnică” ar fi fost şi pe placul lui G. Călinescu care afirma: „A ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om, acesta este secretul marilor lecturi pentru tineret”. Din punctul meu de vedere, „Copilul-furnică” este o carte fascinantă şi am convingerea că îşi va câştiga mulţi admiratori în rândul cititorilor de toate vârstele.

(fragmente dintr-un comentariu mai amplu, publicat în Revista Ateneu, noiembrie decembrie 2013., p. 6)

http://www.dordecarte.ro/COPILUL%20FURNICA/22887