Agonia despărțirii

Compus din 32 de capitole pe care autoarea Nicoleta Dabija le numește „cânturi”, trimiterea la poemul biblic „Cântarea cântărilor” fiind evidentă, volumul „A doua viață” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019) este dificil de încadrat ca gen literar. E multă poezie în această lungă și dureroasă confesiune despre boala și moartea surorii mai mici, iar visele alternează cu secvențele de un realism feroce. Desigur, nu e prima oară când un scriitor vorbește despre pierderea unei persoane apropiate; din literatura română contemporană îmi vin acum rapid în minte trei cărți de poezii cu care „A doua viață” se aseamănă tematic: cea a lui Vasile-George Dâncu, „Universul Mama”, cea a lui Radu Vancu, „Frânghia înflorită”, și îndeosebi cartea Ilenei Mălăncioiu, „Sora mea de dincolo” (cu același subiect: dispariția prematură a surorii). Despre „Sora mea de dincolo” însăși poeta Ileana Mălăncioiu a afirmat că este „un exercițiu de vindecare”. Subliniez însă că „A doua viață” este scrisă în altă manieră, experiența personală fiind diferită de la un caz la altul, chiar dacă, așa cum ne spune titlul unui volum de poezie semnat de Viorica Răduță, „Cam toți murim”. Nicoleta Dabija, eseistă, poetă și traducătoare, a ales de data aceasta să se exprime în proză, iar cele 32 de povestiri (sau schițe autobiografice) sunt piesele de puzzle ale unui roman memorialistic, încărcat de lirism, dar bogat și în relatări epice. Autoarea optează pentru o formulă concentrată, cartea nedepășind 130 de pagini. Rețeta aceasta minimalistă se dovedește o reușită, pentru că autoarea merge la esențe, exprimându-se nu de puține ori aforistic. Tema morții este preponderentă: „O mângăiere întârziată este totuși o neuitare”; „După uitare vine iubirea, dragostea curată de eternitatea celui pierdut”; „Moartea singură are sens. În măruntaiele ei stă rostul lumii”; „Anonimatul poate fi seducător, dar să fii copia palidă a altcuiva este umilitor”; „Moartea nu este dorită, dar este sigură, și atunci de ce să mă revolt, de ce să strig?”; „Moartea nu e atât de îngrozitoare, nu ni-i ia de tot pe cei iubiți, de noi depinde să nu-i părăsim uitându-i”. Poetizarea se realizează și prin frângerea discursului narativ cu propoziții foarte scurte, tăioase. Astfel, rezultatul e un roman dens, de o rară sensibilitate.

Poate ceea ce frapează la Nicoleta Dabija sunt metoda de autoanaliză, sondarea propriei conștiințe, obiectivitatea scrupuloasă cu care prezintă propriul mod de viață raportat la două perioade: înainte și după moartea surorii. Evaluează cu un ochi sever propria putere de sacrificiu. După pierderea unei persoane iubite, anumite întâmplări care în mod obișnuit ar fi fost ignorate se redimensionează, căpătând o importanță deosebită, în mod implicit sentimentul vinovăției se amplifică adesea nejustificat.

Stările calme alternează cu melancolii profunde, mirajele autoinduse în scop tranchilizant nu vor reuși anihilarea sentimentului de incompletudine: „Când îți moare o soră sau un frate e ca și cum din trunchiul unui copac cu două ramuri pe una ar frânge-o și ar duce-o vântul. Pe cealaltă ramură, rămasă singură, nu o va durea? Nu se va înfiora oare copacul întreg? Își va reveni, va continua să crească, însă ciuntit și abătut. Așa cum a rămas sufletul meu, mutilat, cu privirea coborâtă”. Ideile filozofice despre  nemurire sunt umanizate de iluzia regăsirii sufletelor în tărâmul de dincolo, speranță în care subit infuzează amintirea luminoasă a unei călătorii fizice: „Niciodată n-am s-o mai văd. Un crud și mincinos «niciodată». De parcă eu aș fi nemuritoare. De parcă fiecare supraviețuitor ar fi nemuritor. Mai mult decât conștienți de moarte, suntem animalele acelea care uită că vor muri într-o zi. Ne vom regăsi cândva. Trebuie să existe un drum comun al sufletelor de dincolo. Se zvonește că, în agonie, fiecare om este întâmpinat de un om drag. Pe mine mă va primi Mariana? Aș vrea să fie ea, să mă ia de mână și să fim vesele precum în dimineața aceea, în aeroport, când așteptam avionul spre Paris și râdeam ca două nebune”. Mariana este numele surorii mai mici care se îmbolnăvește de cancer și după o suferință de aproximativ trei ani, va trece la cele veșnice. În evocările pe care le face, cu toate că se manifestă empatic, autoarea are curajul de a compune din detalii un portret obiectiv al Marianei, cu calități și defecte. În arhitectura romanului nu primează caracterele celor două eroine, ci meditațiile despre moarte. Moartea le-a despărțit pe cele două surori, dar deopotrivă a generat apropierea dintre cele două suflete, până la contopirea în spirit. În plus, sora Marianei se trezește subit că trebuie să-și asume un rol pe care nu și l-a dorit și pentru care nu se simte pregătită: cel de mamă. Exigentă cu ea însăși, se luptă cu spaima de a nu reuși să fie la înălțimea acestei misiuni. Ceea ce nu intră în contradicție cu dragostea și compasiunea pentru copilul rămas orfan la o vârstă fragedă: „Ce-o fi înțeles copilul acela, de 7 ani, atunci? Probabil nu destul. Cu timpul, de dor, de multă singurătate, a măsurat golul pe care i-l dăruise moartea la pas, de la un capăt la altul, de sus în jos, de mii de ori, dar niciodată și nimic n-a mai reușit să-l umple”. Cartea îi este dedicată nepotului Alex, căci prin el se continuă viața mamei lui. El reprezintă o nouă viață, iată unul dintre sensurile de profunzime care pot fi asociate titlului „A doua viață”. Un alt sens este cel creștin al mântuirii după moartea trupească, credința în Înviere și viața veșnică, sens întărit și de multiplele referințe religioase. O explicație a titlului pe care ne-o oferă Vianu Mureșan este aceea că Mariana trăiește a doua viață rămânând vie în memorie: „Nicoleta Dabija citește moartea în destinul surorii ei, dar înțelege că ceva încă rămâne, că există ceva în urma acțiunii morții, o altă viață sau o a doua viață care nu are nimic de-a face cu o presupusă lume de dincolo. O a doua viață aici a Marianei, care se produce prin transfer, prin developarea unor momente, situații, evenimente și stări trăite în sensibilitatea și memoria surorii, care le ordonează și le fixează într-o narațiune pentru a le păstra vii”.

Câteva simetrii duale amplifică tensiunea, dezvăluind frământările personajului narator: viață/ moarte; terestru/ celest; eros/ thanatos; păcat/ virtute; intoleranță/ indulgență; sacru/ profan; răzvrătire/ resemnare; maturitate/ copilărie; despărțire/ regăsire; lumină/ întuneric. Iar cânturile, acaparante prin fluctuația vis-realitate, deși au un fond profund melancolic, nu sunt monotone. Pe lângă vocea narativă care este aceeași cu vocea autoarei, în planurile secundare auzim și alte voci: ale părinților, a Marianei pe mai multe registre (reală, din timpul vieții; imaginată, vocea de dincolo), a copilului Alex. Autoarea evidențiază prin aldine fragmentele onirice sau/ și lirice. În general, visele sunt soluții pentru ieșirea din traumă, dar sunt și câteva excepții când intruziuni viscerale le transformă în coșmaruri. Există o anumită senzualitate a morții, care ne seduce prin mister. Eros și Thanatos sunt cele două instincte pe care Freud le considera fundamentale în psihicul uman.

Nicoleta Dabija caută și găsește în tainele funebrului caracteristici de frumusețe, noblețe și purificare. Sigur că aceste cânturi, semnificativ în număr de 32 (vârsta la care Mariana a trecut la cele veșnice, dar și apropierea tangențială de vârsta christică), au rol de catharsis. Faptul că i s-a dăruit harul de a se putea exprima prin literatură o face pe autoare să se considere privilegiată. Trăirea fără echivoc a extazului și agoniei despărțirii aparține însă celor a căror artă rămâne suferința în unicitatea ei: „Unii au norocul să scrie, să picteze, să compună, iar astfel de ieșiri trag văluri catifelate peste amintiri. Dar ce se întâmplă în sufletele celor fără har? Poate trăirea adevărată este a lor. Totuși, confesiunea este o eliberare temporară, nesatisfăcătoare. În schimb, creația te potolește, ca o datorie împlinită. Arta, în orice formă, este o luare de grijă, o punte care te petrece până pasul îți devine din nou ușor și sigur. Altminteri e mult mai greu, trebuie să cari în brațe mortul până-l uiți natural. Și cum să uiți tocmai ceea ce duci în brațe?”

„A doua viață” e o carte tristă, dar încântătoare; un roman atașant despre fragilitatea umană. Remarcabilă este și ținuta grafică, plasticianul Laurențiu Midvichi realizând designul coperții. Pe coperta IV, scriitorul și filosoful Vianu Mureșan recomandă cartea, oferind și câteva chei de lectură.  

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2020, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)

 

 

Turnul vieții

Încă de la debutul său din 2010 cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, Cornel Paiu m-a convins că este un poet demn de urmărit. 
În volumul „Biblioteca din turn” (Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 2018), autorul păstrează caracteristici din volumele sale anterioare: filonul religios, exprimarea metaforică, alegoria, anafora. De asemenea, primul vers este accentuat ca subtitlu, titlurile fiind compuse din serii de cifre, asemănătoare clasificării CZU specifice bibliotecilor. De altfel, titlul „Biblioteca din turn” face trimitere la biblioteca din Roman, găzduită în Casa Ioachim, construită în anul 1864, care are și un turn de intenție florentină. În primul poem din carte se fac referiri la acest spațiu particular, cât și la importanța culturală a bibliotecii în genere și la contribuția pe care o au cărțile pentru formarea intelectuală și spirituală. Mai departe atenția ne va fi îndreptată însă nu asupra aspectelor livrești, ci ale celor sufletești, dar din subtext se deduce adeseori erudiția autorului. Râmânând fidel unui concept grafic, el însuși fiind și plastician, volumul este ilustrat de artistul Cristinel-Ionel Prisacaru. Chiar dacă sunt și câteva texte în care se autopastișează, Cornel Paiu nu cade totuși în capcanele manierismului. Dimpotrivă, „Bilioteca din turn” se diferențiază de „Paznicii pereților” printr-un ton parcă mai grav, printr-o viziune mai acut metafizică, expresia lirică este mai modernă, eliminând mai vechile tentații retorice sau declamative.

Cartea este compusă din trei fascicule: „Straja I: salt în gol”, „Straja a II-a: raze de lumină”, „Straja a III-a: case pe apă”.

Straja I e cea mai consistentă parte a cărții și totodată cea mai comprehensivă. Un „salt în gol” simbolizează desigur expunerea la pericol, teama, dar și curajul. În lumea modernă, divizată, secularizată, caracterizată de „gol sufletesc”, respectarea unor precepte morale implică riscuri. Cel mai mare risc pe care ți-l poți sau nu asuma fiind cel al marginalizării în societate. Astfel, în prima strajă pe care eu aș numi-o a conștiinței, se face o analiză a sinelui în poezii care descriu aspecte din viață, evenimente, trăiri. Când e aproape de-a aluneca în deznădejde poetul, asemenea psalmiștilor biblici, se adresează lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. În poemul în care se evidențiază anafora „Turnul vieții”, poetul meditează asupra trecerii inexorabile a timpului, conștientizând efemerul vieții pământene: „strig: în colțul acesta de lume exist și eu/ sunt un fir de praf pierdut în labirintul înțelesurilor/ sunt un fir de nisip pe țărmul mării inocenței// am împlinit rotundul fără să știu!// caravana a plecat/ pierdută-i acum în norii amăgirii/ în colbul uitării// prin ceață abia de se mai zărește Turnul vieții/ înălțat până la cer!// strig: am și eu un colț de lume în care exist/ sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră/ sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi”. Amenințat de deșertăciunile vieții, temându-se de părăsire și uitare, el își înăbușă strigătul de durere, căci în oceanul de durere al lumii nu reprezintă decât „o picătură de sânge prelinsă pe o piatră”, vers care ne amintește de țipătul vieții dintr-un autoportret al lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbește”. Melancolii existențiale transpar și în poemul „I.1.3./ am deschis larg ferestrele”, unde întâlnim anafora „oglinda cărnii”, și în care sunt deconspirate forțele prin care poetul depășește obstacolele, căutând s-aducă un pic de lumină chiar și în cele mai întunecate abisuri. Tot în acest text e o superbă pledoarie a transcendenței, succesiunea anotimpurilor prefațând posibilitatea omului de a evolua de la păcat la înduhovnicire, de la trup (carne) la focul euharistiei: „oglinda cărnii/ ce poți vedea în oglinda cărnii?/ ce poți desluși?/ ce ți se pare că poți desluși?/ ce poți înțelege?/ ce ți se pare că poți înțelege?// iată pecetea aceasta s-a rupt/ s-a topit „cum se topește ceara de la fața focului”/ sărutul acestei peceți s-a topit/ s-a infiltrat s-a adâncit s-a îngropat în strigătul tristeții// cu toate acestea/ au înmugurit au înflorit au rodit copacii/ și vântul rece nu poate decât să dezmintă letargia/ ruina robiei/ robia neîncrederii/ robia căderii// înghițit de ascultare/ «înghițit de viață»// m-am lepădat de mine însumi/ nu mai sunt decât o flacără/ un foc intens”.

Grupajul de poezii dedicate copiilor ne introduc într-o lume a inocenței, guvernată de sfială și destindere, dar sensuri profunde pot fi îmbrăcate în farmecul jocului, iar inițierile se pot produce prin imitație: „Matei și Teodora/ seara vin să-i binecuvântez// aduc cu ei și jucăriile preferate:// un ursuleț/ și o pisică de pluș// să viseze și ei frumos/ vise cu îngeri!”. În mod ingenios, din diferite ipostaze urbane se pot configura antiteze ca viață-moarte; tristețe-bucurie; păcat-virtute; fidelitatate-trădare; pragmatic-inefabil; iminent-evitabil etc. Atunci când starea sufletească este tulburată de problemele cotidiene (financiare), cel păgubit se străduiește să nu piardă conexiunea cu sacrul. Poetul recurge și la autoironie: „mult stimate domnule director de bancă/ cum aș putea face/ să primesc un credit pe viață/ un împrumut fundamental/ pentru viața de apoi?”.

Pe de altă parte, saltul în gol nu poate fi posibil decât dacă te-ai ridicat la anumite înălțimi. Ajuns acolo poți ceda instinctelor vanității, iar lupta cu propriile gânduri poate fi devastatoare. Astfel în „Straja I” întâlnim procese de introspecție și retrospecție, eul explorează nu doar stări și senzații noi, ci le analizează, cu severitate sau cu îngăduință, pe cele vechi.

Straja a II-a Razele de lumină sunt, desigur, simbolul speranței. Dar în poezia din acest fascicul nu e o schimbare radicală de registru, nu se trece de la melancolia amăruie din prima parte la un optimism debordant. Însă mesajul poetului este că viața e alcătuită din „clipe de bucurie/ clipe de tristețe”, că ne putem opune oricând alterității căutând frumusețea, respectând libertatea, având nădejde și curaj, aspirând la cunoaștere și la atingerea idealurilor.

Straja a III-a Pe aceasta eu aș numi-o straja eliberării (în sensul dezrobirii). Făcând o sinteză a experiențelor spirituale, cuprinde multe imne religioase și incandescente rugăciuni. Alături de acestea stau foarte bine și câteva poeme biografice, dedicate rudelor de sânge, părinților și fraților. Imaginea satului natal este fundalul unei copilării idilice. Sunt detaliate tradiții strămoșești, este evocată casa părintească în anii strălucirii ei, dar este relatat și un năprasnic eveniment care i-a provocat apoi distrugerea.   

Dar o nouă casă înseamnă și înnoire spirituală: „slavă Ție, Doamne,/ pentru acești pereți de humă/ luminați!// iată am deschis fereastra/ acestui fluture/ cu sideful aripilor lui/ să-i însemneze/ văzduh și auz// slavă Ție, Doamne,/ pentru noaptea asta vestitoare/ noapte bună, mamă!/ dimineață bună!/ bucurie mare!”.

Volumul beneficiază de o posfață de Emilian Marcu și este prefațat de Lucian Strochi, care conchide: „Biblioteca din turn este un volum exemplar, o reușită certă a poetului Cornel Paiu, greu de egalat de «însuși Poetul»”.

Cornel Paiu se află pe linia ascensională a poeziei, a debutat promițător cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, a reconfirmat cu cele două continuări „Paznicii pereților. Secundus” (2014) și „Paznicii pereţilor. Summa. Harmoniae. Unus” (2015), iar cu „Biblioteca din turn” a depășit toate așteptările.

Cred în capacitatea acestui poet de a se reinventa și aștept cu nedisimulată curiozitate volumul său următor.  

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 610, iunie 2020)

Fiorul incertitudinii

Ne raportăm în fiecare zi la timp, medităm asupra vitezei trecerii lui. În reflecțiile noastre amestecăm vag, de cele mai multe ori fără să conștientizăm, concepte ale filozofilor, idei din studiile psihanaliștilor, principii, teoreme și legi enunțate de oameni de știință. Până la urmă, cădem de acord că fiecare individ în parte are un timp al său. Pentru oricare două persoane, alese aleatoriu, timpul va curge diferit chiar și atunci când ele s-ar afla în același loc și ar fi în stare de repaus. Durata măsurată de un ceas mecanic de fiabilitate elvețiană va fi aceeași, dar percepția psihică a scurgerii secundelor va fi diferită. Tema aceasta a scurgerii diferite a timpului o are proza titulară din volumul „Omul izgonit de ceasuri” (Iași, Ed. „Junimea”, 2019). Este cel de-al doilea volum de proză scurtă, după „Îngerașul purta fustă mini” (2016), pe care îl semnează scriitorul Nicolae Spătaru din Chișinău (născut în satul Horbova, Ținutul Herța), care s-a impus ca poet, fiind totodată un bun publicist și traducător din limba rusă.

Nicolae Spătaru este unul dintre acei prozatori, atât de rari astăzi, care stârnesc în cititor plăcerea pentru lectură, pentru că are har de povestitor, știința replicii, iscusința de a estompa pesimismul prin umor și ludic. Prozele sale sunt remarcabile prin acuitate stilistică și tensiune epică. Scrisul său se revendică într-o anumită măsură de la maeștri ca I. L. Caragiale, Gogol sau Gabriel Garcia Marquez, împletind admirabil fantasticul cu realul. Doza de real este poate mai mare la Nicolae Spătaru, dar e adesea pusă în relație cu un experiment ezoteric. În povestiri ca „Jurnalul cu file albe”, „Cimitirul «Descoperă nemurirea»”, „Apusul unei biciclete”, „Omul izgonit de ceasuri”, personajele se lasă cuprinse de stări extatice și misticism. Ceva mai realistă e proza „Dans albastru”, în fond o farsă erotică, personajul principal Dan Ploaie fiind prins fără voia lui într-un fictiv triunghi amoros. „Jurnalul cu file albe” a apărut și în volumul „Îngerașul purta fustă mini”, într-o variantă mai scurtă, care se numea „Jurnalul lui Dan”. În forma de acum, finalul este diferit, autorul amplificând ambiguitatea, personajele rămânând aceleași: studenții Dan Balotă și prietenul său bun Săndel, consăteni și colegi de facultate, profesorul universitar Urzicescu și decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. Umorul inundă toate narațiunile din volum, dar cu precădere în această proză ironia este utilizată pentru a satiriza comunismul sovietic și activiștii săi ideologici. Astfel, se fixează și contextul istoric al desfășurării acțiunii. Dar întâmplările fabuloase nu au numaidecât legătură cu sistemul dictatorial în care personajele sunt nevoite să-și ducă traiul, ci mai ales cu caracterul acestora și cu un fel de hazard care eclipsează anumite destine.

Titlul nuvelei „Cimitirul «Descoperă nemurirea»” este, evident, ironic. Eroul povestirii, Tudose Friptu, are o evoluție surprinzătoare. Nu îi poți bănui acțiunile viitoare, pentru că va trece subit de la o stare la alta. Prima impresie este cea a unui personaj oblomovian: „Tudose Friptu a fost, de când s-a născut și până când a devenit șef al echipei de paznici, un individ mărunțel, insignifiant. Atât de mic, încât și pe mine, acum când încerc să povestesc câte ceva despre acea primă perioadă a vieții sale, adică până la avansare, mă cuprind plictiseala și lehamitea. Fiind un om neînsemnat, a făcut mai tot timpul doar ceea ce-au dorit alții și ceea ce i-au spus alții. Nimic mai mult. Nici vorbă să se împotrivească. Nu vă pot spune de unde i-o fi intrat în cap chestia că așa este mai bine, dar i-a intrat. Și i-a intrat tare. Credea că în felul acesta se află în siguranță. Făcând doar ceea ce-i spuneau alții, el nu risca mai nimic”. Dar un accident îl transformă, și în tipul pasiv de altădată se va declanșa un vulcan. Din nou, prin forța hazardului, fiind plasat într-un mediu care-i va accentua demența, oferindu-i-se funcție (ca șef de paznici) la Cimitirul „Descoperă nemurirea”, în insul șters de altădată se insinuează spiritul autoritar și despotic. Isteria lui Tudose Friptu va atinge cote paroxistice, proiecția sa din final fiind una oniric-grotescă.

„Apusul unei biciclete” poate fi receptată și ca o parabolă despre mândrie. O bicicletă confecționată „din te miri ce” la început se dovedește mai puternică decât una nouă-nouță, de firmă. Dar supunerea de către stăpânul și meșterul ei la ceea ce sarcastic naratorul numește „întrecerea secolului” atrage asupra vehiculului o vrajă, un fel de blestem. În consecință, după ce se consumă episodul triumfului, când pornește la drum cu bicicleta de care era foarte mândru, Duță va fi cuprins de tot felul de halucinații, auditive și vizuale. Bicicleta va sfârși ca „încâlcitură de fiare”, probând că un lucru înnădit nu va fi niciodată la fel de trainic ca unul finit, de calitate. Se poate face o analogie și între faptul că bicicleta era făcută din bucăți, iar numele personajului principal Duță provine, după cum se precizează la începutul nuvelei, „de la Mitruță, diminutiv logic care pornește de la Dumitru”. De altfel, Nicolae Spătaru pune accent pe numele pe care le atribuie personajelor sale. Nu aflăm însă numele celui care în „Ce tip mișto am fost...” susține un monolog. Întrebările pe care și le pune acesta sunt întrebările omului contemporan, care nu-și găsește rostul în această lume. Și totuși, personajul cu pricina, marcat de frământări, are tăria de a se autopersifla: „Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Când e vorba de persoana mea, nu mă menajez deloc. Eu vreau să fiu cinstit cu mine. Doar fiind cinstit cu tine însuți, poți fi la fel și cu cei din jurul tău. Asta o știu de la Freud. Ascultați mai departe: Cine te crezi dumneata?, am repetat întrebarea. Tăcere. Și-atunci am continuat, la fel de necruțător: Ai compus tu vreo sonată care să fie inclusă în patrimoniul cultural universal? Tăcere. Sau cel puțin național? Tăcere. Vreun șlagăr care să fie pe buzele tuturora? Tăcere. Ai descoperit vreun element chimic nou pentru tabelul lui Mendeleev? Ai descoperit vreun remediu pentru zecile de boli incurabile? Ai scris vreo Iliadă cumva, vreun roman bestseller? Ai eliberat vreun ostatic din ghearele unor bande insurgente? Spune, dragule! Spune, bestie! Vedeți cu ce cuvinte mă numesc!” Eroul se înstrăinează din ce în ce mai mult, dorindu-și izolarea. În contextul crizei pandemice pe care o traversăm, ținând cont că volumul a fost lansat anul trecut undeva prin vară, această povestire are și un caracter vizionar, începând cu această frază: „Astăzi, plimbarea, o chestie atât de banală în trecut, a ajuns aproape la fel de imposibilă ca și zborurile intergalactice”.

Proza cu care se închide volumul, „Dispariția”, vorbește despre o dezamăgire în dragoste, dar finalul este deschis. Spiritul jucăuș al autorului se manifestă și în acest mod, provocând cititorul să își imagineze continuarea poveștii.

Firul care unește cele șapte povestiri ale volumului este timpul, dar nu doar prin spaimele existențiale pe care le stârnește în omul universal, ci chiar prin iminenta petrecere a timpului într-un vârtej de incertitudini. În mod surprinzător, atât șovăiala personajelor atunci când se află în situații-limită, cât și ambiguitatea unor întâmplări fac ca nuvelele din „Omul izgonit de ceasuri” să aibă o vibrație înaltă. De altfel, autorul scontează mult pe efectul de „surpriză”, pe care o introduce abil, cu subtilitate. Sau așa cum excelent observă Ludmila Șimanschi, într-o cronică publicată în revista „Dialogica”: „Nicolae Spătaru pune sub semnul întrebării opoziția ireductibilă dintre real și ireal, plecând de la o situație firească, pentru a ajunge la supranatural”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020)

Scriitorul nevăzut

Procesele de conștiință pot fi devastatoare pentru cariera, sănătatea și viața unui om. O greșeală, cât de mică ar fi (de exemplu, o minciună aparent nevinovată), repetată în mod conștient pentru satisfacerea unor mărunte orgolii, poate duce mai devreme sau mai târziu la comiterea unor fapte imorale, chiar infracționale. M-am gândit la asta citind cel mai recent roman al lui Ciprian Măceșaru, „Alergătorul invizibil” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019). Scris la persoana întâi, spune povestea eroului Paul Vasilescu. Așa cum ne avertizează Emanuela Ignățoiu-Sora în scurta prezentare de pe coperta IV, e vorba despre un anti-erou, iar romanul este cronica unei ratări.

Încă din copilărie, Paul Vasilescu nu prea a dat semne de genialitate, fiind după propriile spuse un elev „lamentabil”, născut în perioada comunistă într-o familie modestă: mama era vânzătoare la un aprozar, iar tatăl, care nu absolvise mai mult de opt clase, avea o calificare de pompier și se pricepea la zidărie. Copilăria îi va fi marcată pe de o parte de brutalitatea tatălui, pe de alta de tarele dictaturii comuniste: înfometare, sărăcie, mizerie, cenzură, persecuții etc. În primele pagini ale romanului, Măceșaru se autopastișează, câteva teme și motive fiind reluate dintr-un inedit poem ce l-a publicat în volumul diptic, scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: „Trei sute de ceaușești liliputani” (București, Ed. „Humanitas”, 2016). Și în versurile narative din acele „Microistorii” se face referire la copilăria nu prea fericită din perioada comunistă: tatăl este același pompier & zidar frecventând asiduu crâșmele, locuința de tip vagon este un corp dintr-o casă veche „împărțită de comuniști la trei familii”. În „Alergătorul invizibil” firul narativ este desigur mult mai dezvoltat, cu mai multe întâmplări ce compun tabloul unei familii disfuncționale. Dialogurile sunt reduse pe cât posibil pentru a lăsa loc introspecției. Paul Vasilescu este un copil căruia îi place să alerge, e una dintre puținele modalități prin care poate experimenta sentimentul de libertate. Repurtează câteva victorii la competiții sportive dedicate juniorilor, dar abandonează acest hobby, motivul fiind o închipuită boală de inimă. Ajunge să alerge doar în imaginație. Un alergător invizibil! Într-o anumită măsură, adolescentul Paul Vasilescu seamănă cu Holden Caulfield: lipsit de ambiție, eșuează la aproape toate materiile școlare, excepție făcând literatura, unde strălucește. Are gusturi livrești, ascultă muzică bună și citește cu aviditate Bram Stoker, Mary Shelley, Edgar Allan Poe și G. Bacovia (în maniera căruia va încerca să scrie primele sale poezii).

Tensiunea crește exponențial odată ce eroul va ieși din adolescență. Deloc întâmplător, simbolic, ieșirea din adolescență va coincide cu ieșirea țării din comunism. Paul Vasilescu pleacă din orașul său natal (Câmpina) și devine student la filologie în București. Absolvă facultatea şi se stabilește în Capitală. Se îndrăgostește și se va căsători pripit cu Alina, licențiată în drept, o fată frumoasă, gingașă, dar puternic marcată de bigotism. Alte defecte se revelează încă din primii ani de căsnicie: femeia e materialistă, isterică și îngrozitor de frigidă: „Cam așa erau și rarele mele partide de sex cu Alina, ca niște înmormântări”. Paul Vasilescu e nefericit în căsnicie; nici apariția unicului copil, a cărui fragilitate emoțională îl disperă, nu va reuși să îndrepte lucrurile.

Eșuat pe plan familial, eroul este relativ mulțumit la serviciu: lucrează într-o editură, ca redactor de carte. Ca scriitor însă e chinuit de crizele de inspirație: „Mi-a venit un chef dement să scriu. Discuția cu bătrânul mă stârnise. Mi se părea că sunt plin de inspirație. Mi-am spus – pentru a câta oară? – că o să merg acasă și o să scriu zeci, sute, mii, milioane de pagini. Arătam foarte hotărât, dar știam că o să dau greș și de data asta, că o să mă spârcâi o jumătate de pagină și că un sentiment de misiune îndeplinită mă va cuprinde, că apoi mă voi uita la televizor, la vreun meci de fotbal mediocru sau la un film cu bătăi și împușcături, că voi răsfoi câteva cărți, că voi citi douăzeci-treizeci de pagini ca să bifez și cititul, pentru ca mai târziu, înainte de a mă culca, să-mi reproșez tăios indolența și să-mi fac promisiuni solemne că de a doua zi mă voi pune serios pe treabă”.

Așa cum spuneam la începutul acestei prezentări, o minciună cât de mică, dacă va fi repetată, e ca un fir lung de ață ce se adună într-un ghem. Admirator al maeștrilor literaturii, comparându-se cu aceștia, pe Paul Vasilescu nu-l va mulțumi nimic din ceea ce compune el însuși. Frustrat, îi scrie tatălui său o scrisoare în care își varsă toate resentimentele, încercând să „imite” stilul lui Franz Kafka, din opera căruia și copiază câteva fraze. Pentru a-și impresiona soția, despre care știe că e străină de actul lecturii, îi citește pasaje din mari clasici, mințind-o că sunt scrise chiar de el. O minciună nevinovată, chiar amuzantă, cu iz ludic. Dar a fost genul de minciună care a deschis portița unor ispite mai mari. Când i se ivește posibilitatea de a-și însuși manuscrisul unui roman excelent, nu se dă în lături să o facă, dar luându-și toate măsurile de precauție pentru a nu fi prins. Fără doar și poate, tema manuscrisului găsit (sau în unele cazuri, ca și în exemplul nostru, furat) a devenit o temă comună în literatură, aproape un clișeu. Dar acest „truc” încă nu și-a pierdut din fascinație. S-au realizat și câteva filme artistice care abordează tema plagiatului literar: îmi vin acum în minte ”Secret window” (2004) sau filmul ”The words” (2012), apărut în limba română cu titlul „Hoțul de cuvinte”; preferatele mele sunt însă două creații din anii ’90: „Una pura formalità” (1994) și ”Wings of fame” (1990). În romanul lui Măceșaru, motivul plagiatulului e doar o piesă dintr-un puzzle, un pretext ideal pentru dezvoltarea analizei psihologice. Aproape ca-ntr-un thriller hitchcockian, eroul trece prin diverse stări psihotice: la început, se insinuează teama de a nu-i fi dezvăluită fapta: „Prin urmare frica, nu vina. Cu vina mă puteam obișnui. Cel puțin așa credeam. Vina era doar o prostie, o invenție a conștiinței, ceva care nu există, dar frica, e-hei, frica totuși se putea concretiza într-un polițist care să mă ia de guler, într-o dubă în care să fiu aruncat, într-o închisoare. Frica era ceva serios, vina doar un moft”. Frica este înlocuită treptat de procese grave de conștiință: spaima vinovăției se dezvoltă într-un crescendo insuportabil, cu halucinații și alterări ale sănătății mintale și fizice. Rămâne la latitudinea cititorului în ce măsură va judeca greșeala comisă, dar aspectele psihologice au o importanță fundamentală, iar construcția epică este fără fisură: sunt prezentate o succesiune de evenimente al căror deznodământ constant nesatisfăcător a determinat decăderea spirituală. Paul Vasilescu nu era deloc lipsit de talent. Și totuși, publicarea romanului său de debut, al cărui conținut este autobiografic, va fi deopotrivă ignorat atât de public, cât și de critică. Așadar, e un scriitor fără vizibilitate. Un scriitor nevăzut, care nu e citit de nimeni (sau aproape nimeni), iar pentru cei din breaslă nici nu există.

Povestirea fiind scrisă la persoana întâi, caracterul personajului-narator se conturează atât din faptele descrise, cât și prin autoanaliză. Indirect, sunt realizate și caracterele personajelor secundare. Tatăl se distinge prin trăsături negative: agresivitate, lipsă de educație și cultură, gândire obtuză, limbaj buruienos. Sunt cel puțin două personaje cu care cred că va empatiza în mod deosebit cititorul. Unul dintre ele este chiar soția eroului, Alina; dramatismul trecutului ei poate fi intuit de la primele sale izbucniri nevrotice. Dar autorul dozează bine suspansul și secretul Alinei va fi dezvăluit abia spre sfârșit. De o sensibilitate aparte este copilul Alexandru, e impresionantă și memorabilă scena în care tatăl încearcă să-și învețe fiul să joace fotbal și totodată să-și învingă timiditatea. Mama naratorului e o femeie ștearsă, fără personalitate, care acceptă din cauza unor cutume umilințele la care este supusă. Dar e o femeie bună și blândă și e singura care poate să ofere fiului ei, chiar fără să conștientizeze, sprijin emoțional. Bătrânul Mihalache, adevăratul autor al romanului „Vară în Crimeea”, este învăluit într-o aură de mister.

Scris într-un ritm alert, „Alergătorul invizibil”, deși e de mici dimensiuni (nu depășește 120 de pagini), are substanță, reușind să captiveze prin suspans, dar și prin multiplele referințe livrești. Este modern prin tehnica folosită, autorul mixând genuri fără ca textul în întregimea lui să-și piardă din fluență și fluiditate. Scris ca un jurnal, în cuprinsul romanului găsim și pagini epistolare, o proză scurtă care funcționează de sine stătător și, analog povestirii în ramă, avem de data aceasta jurnalul în jurnal, căci în confesiunea sa eroul citează fragmente din jurnalul Alinei.

Romanul „Alergătorul invizibil” este de tip realist, asezonat din plin cu reflecții filosofice și subtilități psihologice. Povestea eroului se încheie brusc, Ciprian Măceșaru reușind printr-o trăsătură de condei să mute tot eșafodajul epic din realism în suprarealism, printr-un final ce frizează absurdul.  

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 607, martie 2020)

Traumă și iubire

Cartea de poezii a Ruxandrei Anton, „Nici urmă de dragoste” (București, Ed. „Eikon”, 2017), e consistentă și ar fi putut fi publicată chiar în două volume separate. De altfel, se și compune din două fascicule: „Apelul de urgență”, cu mottoul „Dragostea e arca”, respectiv „Selfie cu Lana când îmi povestește visele”, având ca motto versurile „cerul visează/ așa apare ceața”. Și în prima parte emoțiile transmise sunt răscolitoare, dar partea a doua este mai convingătoare, impresionând profund prin relatarea frustă a unor experiențe de viață teribile.

Apelul de urgență

Această parte începe cu o ars poetica. „Poezia mea” e un imn de iubire închinat poeziei și creatorilor ei, dar totodată o lamentație, o conștientizare a fixării injuste într-o zonă marginală: „pot să umple singurătatea/ cu alcool/ pot să umple durerea/ cu alcool/ pot să umple tristețea/ cu alcool/ pot să umple dragostea înșelată/ cu alcool/ pot să umple frica/ cu alcool/ pot să umple nimicul/ cu alcool// poezia lor bea și se scrie singură/ poezia lor are/ toate ușile/ deschise// poezia mea nu bea/ cot la cot cu ei”. Principalele teme ale autoarei sunt problemele feminității și recursul la amintirile traumatice ale copilăriei, relatate în prima parte mai voalat, utilizând simboluri și metafore, în versuri ce pot avea uneori mai multe înțelesuri: „pe caiet mâna copilului scrie/ o pădure de bastonașe/ bastonașul mare e tata/ bastonașele mijlocii/ probează rochii care să le schimbe viața/ bastonașele mici lipesc fotografiile// cât o să mai întârzie tata/ eu o să cresc mare” și continuarea echivocă: „eu o să trag fermoarul/ fără să mă mai urc pe scaun”.

În loc de fericire, relația cu partenerul aduce angoasă, teama de abandon, moarte (trauma avortului), sentimente de înstrăinare: „și zăpada devine un halat alb din tablă/ vezi pixul roșu scriind pe zăpadă/ și repeți în gând cuvintele/ pe care o să i le spui lui/ și cu cât le repeți mai mult/ cu atât fiecare cuvânt/ se preschimbă într-un scaun gol/ atât de gol/ de parcă n-ar fi stat pe el/ nimeni/ niciodată// nu știu unde sunt/ două mâini mă conduc/ două mâini mă întind/ pe un pat rece/ îmi desfac picioarele/ și trag copilul afară// florile din plastic/ îmi intră în carne// nu știu unde sunt/ orașul e un pumn mic/ închis/ iar lumea e un scaun gol”.

Selfie cu Lana când îmi povestește visele

Lana este personajul principal feminin cu care facem cunoștință în această parte: „în burta lanei zbor/ și ea țipă/ și el nu aude/ acum douăzeci de ani/ el îi auzea gândurile/ acum zece ani/ lana zbura în burta mea/ cu capul în jos/ și părul ei/ atingea pământul”.

Autoarea folosește dedublarea. Aflăm despre suferințele adânci ale Lanei, despre abuzurile suferite în copilărie. Mediul în care a trăit a fost unul disfuncțional, tatăl fiind alcoolic, violent atât fizic, cât și verbal. Martor la maltratarea și umilirea mamei de către un bărbat vicios și brutal, copilul cade și el victimă abuzurilor emoționale, reușind să își salveze sufletul prin refugiul în lectură și evadare în fantastic: „cărțile erau mai bune ca oamenii/ în cărți eu eram frumoasă ca mama/ bună ca mama eram eu/ în cărți nu-mi mai era frică de tata/ în cărți mama nu era bătută/ și nu fugea cu mine în brațe prin zăpadă/ cu picioarele goale/ la bunica// în cărți era lana care ștergea dușumeaua roșie de la sângele ei/ apoi îmi lua durerea cu mâna”.

Tulburătoarele versuri au și substrat psihologic, stresul toxic suferit în primii ani ai vieții având efecte chiar și la vârsta adultă. Astfel, Lana are stări anxioase frecvente, simte nevoia de a se izola de lume, se confruntă cu blocaje de comunicare și relaționare, nu are suficientă încredere în sine sau în cei din jur, e bântuită de pesimism, relațiile de iubire eșuează: „toți erau fericiți/ cu ea fără ea/ toți urlau de fericire/ din fericirea lor puteai să faci bărcuțe de hârtie/ puteai să faci un soare la miezul nopții/ puteai să faci un căluț de gips/ puteai să faci orice/ de unică folosință// lana trăiește extrem/ lana trăiește periculos/ un roi de albine/ inima ei” („nici un bărbat nu era nebun după lana”) sau aceste strofe din finalul poemului „am făcut saltul”: „lana freca podeaua/ cu sodă caustică/ afară zăpada era/ din sodă caustică// acum că ai murit/ ești un tată mai bun/ acum că ai murit/ du-mă înapoi// du-mă înapoi/ de la orice bărbat/ un abur negru crește/ între mine/ și el/ un abur negru/ care mă rupe în două”. Imaginea podelei ce este curățată de sânge cu sodă caustică este copleșitoare, efectul vibrant fiind potențat pe de o parte prin nerostirea cuvântului „sânge”, pe de altă parte prin polisemia adjectivului „caustic”. Ruxandra Anton este o autoare care demonstrează că stăpânește mijloacele de expresie, în mod special în această a doua parte a cărții, ireproșabilă în ceea ce privește unitatea stilistică.

Tematica volumului este de mare actualitate. Sunt frecvente în creațiile artistice moderne (teatru, film, proză, poezie etc.) subiecte precum violența domestică sau/ și condiția femeii în societate. Totuși, comparativ cu perioada comunistă, în prezent sunt mai multe instituții și autorități publice care luptă pentru combaterea abuzurilor suferite de femei. Parafrazând o vorbă populară, am spune că, din păcate, sunt destule situații în care până să ajungă/ apeleze la autorități, pe biata femeie o „mănâncă de vie” acel individ care profită de forța sa fizică pentru a insulta, jigni, intimida, teroriza, șantaja emoțional etc. Ceea ce observă și Carmen Mihalache în cea mai recentă carte a ei, intitulată „Hublou” (Bacău, Ed. „Babel”, 2019), în capitolul „Lupta pentru feminism vine și dintr-un fel de masculinitate”: „Acum sunt legi clare, la care se aduc în continuare îmbunătățiri, care condamnă violența domestică. Dar lucrurile nu se rezolvă doar prin reglementări juridice, din păcate subiectul fiind mult mai complex și foarte delicat. Totul pornește de la mentalitate, tradiție, grele moșteniri, educație. Sau, mai precis, de la lipsa acesteia”. Cine va citi cu atenție volumul „Nici urmă de dragoste” va găsi trimiteri la aceste tare. Poezia Ruxandrei Anton trebuie citită nu doar cu luare-aminte, ci și cu sufletul. Chiar dacă mărturisirile sunt despre experiențe foarte dure și despre deficitul imens de tandrețe dintr-o copilărie nefericită, din fiecare poezie, din fiecare vers transpare o imensă capacitate de dăruire. Transpare Iubirea! Ruxandra Anton – la fel ca personajul ei, Lana – se salvează prin poezie, autenticitate, aspirația la dragoste și frumusețe. Amintirile negre se șterg sau se pierd în ceață, lăsând loc câtorva amintiri pozitive: episoadele în care mama își manifestă afecțiunea maternă; tandrețea bunicilor a căror casă pare o cochilie unde s-ar putea ascunde înspre bucuria miraculoasă a armoniei familiale: „somnul la bunica era altfel/ patul ei era așa de moale/ și răsuflarea ei era melodioasă/ bunica dormea cu noi două/ ca să nu ne certăm/ de la cine doarme cu bunica/ pe atunci încă era casa cea veche-veche/ cu prispă și cerdac/ cu miros de lemn de var și busuioc/ numai bunicul mirosea a oraș// el venea în toiul nopții/ pâș-pâș/ să nu ne trezească”.

Volumul „Nici urmă de dragoste” beneficiază de o prezentare grafică elegantă: pe coperta I este reprodusă o fotografie realizată de Cătălin Agopian, iar pe coperta IV, o lucrare a lui Mihai A. Barbu: o fotografie ce face parte din colecția „Sticle pentru minte, inimă și literatură”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 606, februarie 2020)

Castelul cu personaje misterioase

Personalitate complexă: poetă, prozatoare, publicistă, președintă a Societății Scriitorilor Bucovineni, directoarea unui important teatru municipal, Carmen-Veronica Steiciuc a cultivat cu toate acestea – cel puțin în ceea ce privește literatura – eleganța discreției. A nu se înțelege de aici că nu e cunoscută sau apreciată; dimpotrivă, cele șapte volume de poezie i-au adus importante premii, distincții naționale și internaționale. Cu cea mai recentă carte a ei, „iahtul cu prieteni imaginari” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2019), Carmen-Veronica Steiciuc ne introduce într-un univers oniric, populat cu personaje fabuloase, deosebit de atașante și, după modelul creatoarei lor, discrete, sincere și senine. Cele două personaje principale au nume codificate: doamna M și domnul H, care trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Înainte de a ajunge la capitolul 81 (fiecărui titlu de poem i se atribuie și câte un număr, de la 1 la 82), am crezut că doamna M este o replică a celebrei Doamne T. Existau asemănări (devotamentul și o nelimitată capacitate de iubire), dar și diferențe (dragostea doamnei M este una împărtășită și împlinită). Asupra explicațiilor din „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” voi reveni.

Acțiunea este de natură fantastică și se petrece într-un superb castel gotic situat la malul mării. În jurul doamnei M (cu cea mai frecventă apariție) și al domnului T gravitează și alte personaje: Étienne, cel care deschide trapele visului în vis; Skye, cel care „organizează banchete în lumea vizuală”; Felix, plămădit de o șoaptă asupra sensului emoției; Maura, care construiește cuiburi pentru păsări colibri; Lydia, fiica în căutarea tatălui; Tatiana, psihologul care alungă spaimele metafizice; Christine cea miloasă, care „culege inimile sfâșiate de pe străzile orașului rănit din dragoste”; Nelcy, care numără unicornii; Daisy, Mark...

Micile narațiuni sunt încărcate de lirism și au parfumul pe care în istoria literaturii doar la romantici l-am mai întâlnit. După cum se știe, tema majoră a literaturii romantice este visul. Călătoria din cartea lui Carmen-Veronica Steiciuc este evident una imaginară și mai mult decât atât, fiecare dintre eroii-călători pare să fie în esență o proiecție din visul altuia. O călătorie în care se intersectează uneori până la confuzie lumi și perioade: vizibilul cu invizibilul, realul cu imaginarul, prezentul cu trecutul. Iscusit magician al acestor misterioase translații este doamna M; ea „pășește timid în afara oglinzii, privește dedublarea,/ observă în tăcere lumile din interiorul iluziei, zâmbește,// imaginează culori forme gusturi exotice pentru fiecare gând/ care se desprinde de conștiență. în lumile tandre timpul nu există”. Motivul oglinzii apare foarte des și îi sunt atribuite mai multe semnificații, una amintind de metafora lui Lewis Carroll, căci este obiectul care o transpune pe doamna M din trecut în viitor sau invers. Deseori se specifică despre rama oglinzii că este din mesteacăn alb. Simplu element de decor?! Da și nu. Mesteacănul este simbolul vieții; albul se asociază cu puritatea.

Dacă în prezent castelul se înalță semeț, iar oaspeții săi sunt oameni buni, cu gust pentru frumos, nu același lucru se poate spune despre vremurile sale mai îndepărtate: „vandalizat timp de secole, castelul rămâne singur și trist. oglinda/ purtată pe brațele multor pirați îndrăgostiți nu mai cântă decât/ în noaptea eclipsei de lună când, în urma unei furtuni pe mare,/ ajunge în adâncurile vecine abației”. Lumina farului simbolizează deopotrivă lumina spirituală, încrederea în umanitate, speranța în dragoste: „dacă ai întrebări despre umanitate, despre existența umană în/ general, despre freamătul din interiorul poveștilor de iubire, de/ fapt, dacă ai întrebări// de orice culoare, le poți așeza în brațele farului, în tăcerea lui,/ răspunsurile sunt forme azurii în scoici de lumină”. Fiind de factură onirică, poezia din acest volum se remarcă și printr-o puternică imagistică: „cu o mie de lacăte închid vânturile de miazănoapte la pagina/ 394, umbrele din turnul de veghe așază zăpezile în cercuri./ coridoarele secrete din interiorul oglinzii știu exact ora la care/ se întorc unicornii. Nelcy îi numără, pregătește apoi pietrele/ roșii, pietrele verzi, pietrele negre”; „[...] sufletul iahtului recunoaște că a/ preschimbat materia neagră în materie albă, a legat butoaie,/ scânduri, sticle de plastic și toată iubirea din pubelele orașului”; „domnul H are o perioadă depresivă. se ascunde în atelierul de/ sculptură și răsfoiește în secret cărți cu desene persane și/ ilustrații din manuscrise chinezești” sau versul acesta care prin repetiție imprimă un efect scenic: „mănușile albe aplaudă”. Suprarealistele poeme cu domnul H sondează lumea subconștientului. Stările sufletești ale sculptorului alternează de la depresie, la extaz. Îl salvează visul și intimitatea cu jocul doamnei M.

În final, din fragmentul „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea reală” aflăm că toate aceste simboluri au corespondent în realitate. „Château de La Napoule” este situat pe Coasta de Azur, în secolul IX fiind în proprietatea unei abații. De-a lungul vremii, castelul a fost atacat de pirați, martor al unor epidemii de ciumă. A cunoscut transformări în fabrică de săpun, fabrică de sticlă, conac care putea fi închiriat de turiștii bogați. A fost protectorul unor emoționante povești de iubire, „Cea mai aproape de desăvârșire”, ne relatează autoarea, fiind cea dintre Marie și Henry Clews. În 1918, când Marie (doamna M) și Henry Clews (domnul H) îl preiau, castelul era o ruină. Sub îngrijirea lor, este readus la viață și ajunge la forma pe care o are și în prezent. Henry Clews a fost sculptor; el moare în 1937, la vârsta de 61 de ani. Marie Clews îi supraviețuiește și întemeiază în 1951 Fundația Culturală „La Napoule Art Foundation” (LNAF), punând în valoare operele soțului său, artistul Henry Clews. În prezent, la „Château de La Napoule” se organizează expoziții, concerte, spectacole, rezidențe artistice. De o astfel de rezidență a beneficiat și Carmen-Veronica Steiciuc în primăvara anului 2014, unde începe și scrie cele mai multe texte din volumul „iahtul cu prieteni imaginari”, pe care-l va finaliza în Bucovina, la Pensiunea „Mugur de fluier”.

Cartea este girată de o notorietate a criticii literare, profesorul emerit Mircea Martin, care scrie pe coperta IV: „Dincolo de evocări și descrieri, ceea ce se întâmplă mai semnificativ în cuprinsul acestui volum este o dramă a solitudinii și o nostalgie a intimității. Poemele cele mai reușite aici trebuie căutate în curajul și iscusința de a da sentimentelor o expresie directă și simplă”. 

Printre textele onirice și narative, autoarea intercalează și câteva poeme minimaliste, reflexive, creând astfel spații bine aerisite. De aici rezultă, în ciuda poveștilor cu iz arhaic, nota generală de prospețime a volumului. Încântătoare sunt și scurtele biografeme ale autoarei, superbele scrisori-poezii de dragoste.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 605, ianuarie 2020)

Portretul lui Mihai Mihailovici în rama zilei de 28 iunie

Stilul sprințar și ritmul alert fac ca recentul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (București, Ed. „Humanitas”, 2019), să fie parcurs cu plăcere. Dar chiar dacă lectura este agreabilă, chiar dacă umorul este prezent, acest roman nu este deloc vesel; din el se degajă tristețea Basarabiei, ținutul pierdut al României... Pe coperta a IV-a romanul este recomandat astfel: „O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv ziua de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cele mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și speranță”.

Romanul se poate citi ca o saga basarabeană, autorul prezentând patru generații ale familiei Lebădă-Ciuntu. Cele mai multe povestiri se concentrează în jurul lui Mihai Mihailovici, care se naște la Chișinău, în fatidica zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Cartea e cronica unei familii, dar și cronica unei date din calendar, pentru că toate capitolele se vor desfășura în data de 28 iunie, din 1940 și până în 2018. Autorul face o mică abatere în cronologie, inversând momentul morții personajului principal cu cel al nașterii. Romanul începe cu o întâmplare din 2018, un fel de șarjă, o povestire hazlie și care nu are foarte mare legătură cu restul cărții, în afara faptului că se menționează, oarecum în trecere, moartea lui Mihai Mihailovici. În povestirea din introducere se vede talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu. Utilizând umorul de situație, autorul ironizează egocentrismul, oportunismul, excesul de ambiție și dorința de celebritate de care suferă cei mai mulți dintre scriitori. E o schiță care ar putea funcționa foarte bine și de sine stătător, conținând multă acțiune care se desfășoară în avalanșă, având în centru un personaj comic – grădinarul englez Martin, confundat la Chișinău cu scriitorul David Lodge. Ager, autorul basarabean își desăvârșește umorul prin autopersiflare: „De pe Facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău ca să scrie un roman despre Modova, și toți au ținut să-l cunoască, pentru a putea profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”.

Cu Mihai Mihailovici și cu părinții acestuia Liza și Mihail Feodorovici Lebădă facem cunoștință abia în capitolul al doilea, acțiunea petrecându-se în data de 28 iunie 1943, în satul Flutura. Când împlinește 4 anișori, Mihăiță, jucându-se împreună cu alt copil „de-a fumatul”, va da foc casei bunicii Dochia, în care el și familia lui locuiau în acel moment. Odată ce casa a ars din temelii, familia lui Mihăiță se mută la mătușa Ileana, poate cel mai tragic personaj al cărții, violată de doi soldați sovietici, în 1945. Degeaba a cerut disperată ajutorul fratelui ei: badea Mihai, din teama de a nu-și expune copiii (agresiunea se petrecea în camera de alături), nu o salvează. Traumatizată, Ileana va dispărea; deși nu se spune explicit, se subînțelege actul sinuciderii.

La 28 iunie 1946 își face apariția un personaj cu profunde influențe în destinul familiei lui Mihail Lebădă. E vorba de președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici. Acesta îl denunță în mod fals pe Mihail Lebădă, că ar fi furat o „turbă de făină”. Tatăl lui Mihăiță este condamnat la șapte ani de pușcărie. Rămasă singură, Liza e nevoită să-și apere copiii de flagelul foametei și se compromite devenind amanta lui Radu Gavrilovici, asupritorul propriului ei soț! Mihail Lebădă este eliberat mai devreme, în 1951, dar viața aspră din închisoare și-a pus puternic amprenta, iar copiii nu numai că nu-l recunosc, ci sunt speriați de înfățişarea acestuia. Dureroasă e și întâlnirea cu soția; descoperirea că în loc de cinci copii a găsit șapte îl contrariază, fiind dispus totuși să ierte infidelitatea. Cel mai mult îl descumpănește detașarea sufletească a femeii, iar zgomotele de uși ruginite relevă ruptura, ce părea definitivă, produsă între cei doi: „Bărbatul se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba își dezlipea mâna de pe el, când a ieșit și femeia. Stăteau în prag și se măsurau din cap până-n picioare unul pe altul, fără a scoate o vorbă, iar în spatele lor scârțâia ușa rămasă deschisă”. Abia după un an de zile, Liza e dispusă să-l primească pe soțul ei acasă. Relația nu va merge, la data de 28 iunie 1954 ea fiind deja căsătorită cu Radu Gavrilovici.

Construcția epică este inedită, jurnalul evocând nu doar întămplările zilei, ci acoperind, de regulă retrospectiv și desigur concentrat, momentele importante din viețile personajelor care au avut loc în decursul timpului care a trecut de la un capitol la altul. Sunt și câteva capitole care se finalizează cu o privire în viitorul imediat. Astfel, în data de 28 iunie 1954, Tamara, Valentin, Ivan și Anatol îl vizitează la spital pe tatăl lor, Mihail Feodorovici, care era internat în urma unui accident grav. Mihai nu-și însoțește frații pentru că la vestea căsătoriei mamei lui cu Radu Gavrilovici, face o criză nervoasă și sparge cu toporul ferestrele casei, drept care va fi arestat de poliție. La finalul acestui capitol este menționată moartea lui Mihail Feodorovici Lebădă, fără a i se preciza data.

Tinerețea lui Mihai Mihailovici cuprinde noi și diverse aventuri; e admis la facultatea de Politehnică, după puțin timp e înrolat în armată și trimis tocmai în Kamceatka. Prima sa dragoste e Ludmila, pe care o pierde din cauza prejudecăților părinților acesteia. Destinul i-o va scoate în cale pe uzbeca Barno, cu care se va căsători și vor locui împreună în Chișinău. Dar nu reușește să-și întrețină financiar familia. Fără studiile finalizate, refuzând să se înscrie în partidul comunist, nu-și găsește de lucru și, deși are un băiat, iar soția e însărcinată cu al doilea copil, Mihai trăiește din banii pe care doar femeia îi aduce în casă. După o confruntare violentă între el și Barno, care-i reproșează pasivitatea, se angajează într-un serviciu care nu se potrivea nici cu pregătirea sa intelectuală și nici cu structura fizică destul de fragilă, devenind hamal în gară. Mai târziu, prin intermedierea fratelui vitreg Vladilen (numit așa în cinstea lui... Vladmir Ilici Lenin; desigur, o ironie), va ajunge într-un post mai bun: zețar la tipografie.  

Nu știu dacă e sau nu un puzzle acest roman, dar este adevărat că mici piese rezumă istoria Republicii Moldova. Cartea mi se pare arhitecturală, bazată pe ramificații. Ziua de 28 iunie este trunchiul de unde se dezvoltă tot felul de rămurele, multe dintre ele conținând în universul lor epic momente istorice: ruperea Basarabiei de România, invazia rusească, foametea din 1946-1947, deportări, gulagul sovietic, comunismul, conflictul din Transnistria, câștigarea independenței Republicii Moldova, războiul ruso-georgian, emigrările din zilele contemporane etc. De Mihai Mihailovici se leagă istoriile personale ale celorlalte personaje: părinții, frații și sora, tatăl vitreg, soția, nepoții, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, funcționarii de stat etc. Admirabilă este unitatea de familie: frații, chiar dacă nu au același tată, se sprijină la nevoie. Inclusiv tatăl vitreg evoluează, arătându-și o față umană, ajutându-i nu doar pe copiii săi, ci și pe cei ai lui Mihail Feodorovici. Dar roata vieții se întoarce și actele josnice comise cândva nu rămân neplătite. Vrând parcă să ne spună că există o justiție divină, autorul ni-l prezintă pe Radu Gavrilovici la bătrânețe, trăind în singurătate, boală și sărăcie. Moartea sa nu are nimic eroic: face un infarct în momentul când un tânăr vagabond îl amenință cu cuțitul în propria casă. Radu Gavrilovici mi s-a părut cel mai conturat personaj secundar. De altfel, toate personajele sunt foarte bine creionate. Dumitru Crudu nu și-a propus să creeze caractere puternice, ci credibile; eroii săi sunt așa cum îi întâlnim și în viața reală, cu bune și cu rele. Cele mai reușite mi s-au părut personajele masculine; într-un fel mi-ar fi plăcut o analiză mai amplă a personajului Liza, mama lui Mihai Mihailovici. Totuși o atenție deosebită i se acordă uzbecei Barno, făcând din aceasta un personaj memorabil. Ea este frumoasă, inteligentă și exotică, dar și conflictuală, dispusă la compromisuri pentru beneficii materiale, uneori chiar isterică sau intolerantă. În felul ei, e o luptătoare. Tabloul în care o vedem alături de Mihai Mihailovici invalid în cărucior (își pierduse picioarele în 1992 la Tighina, de atunci boala lui progresând, în 2001 ajungând aproape la stadiul de legumă, cu majoritatea funcțiilor vitale alterate) ne arată devotamentul și dragostea de care femeia este capabilă.

Născut într-o zi tristă pentru Basarabia, eroul nu-și va sărbători aproape niciodată ziua; rareori, la insistențele prietenilor, organizează câte o petrecere, dar care din diverse motive fie nu mai are loc, fie, alegoric, se transformă în ceva grotesc. Caracterele personajelor reies nu atât din descrierile trăsăturilor sau din fragmente introspective, cât mai ales din faptele ce ne sunt prezentate uneori ca pe o scenă de teatru. Din acest punct de vedere, volumul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” poate fi citit ca un roman de acțiune. Nu cred că Dumitru Crudu ar exclama: „Mihai Mihailovici c'est moi!”, dar există un personaj în care intuiesc că se întâlnesc multe dintre caracteristicile autorului, și anume Răzvan, fiul eroului Mihai Mihailovici.

Concizia expresiei, acuratețea limbajului presărat ici-colo cu savuroase regionalisme, conflictele între personaje, alternanțele bine-rău/ pozitiv-negativ, finețea detaliilor, atmosfera mereu în concordanță cu timpul istoric sunt calități ale unui roman reușit. Să mai spunem, în final, că Dumitru Crudu realizează în această carte portretul unui personaj colectiv, surprinzând chipul tragic al basarabenilor.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr.603-604 noiembrie-decembrie 2019,)

Ofertă specială la Thanato Hotel, camere lipsite de viață

A treia carte de poezie a Liviei Ștefan, după debutul cu „re.volver” și „Lolita32”, impresionează prin forța ideilor, trama socială și limbajul dur, contondent. Poezia din „Thanato Hotel” (Bistrița, Casa de Editură „Max Blecher”, 2019), anticalofilă și parțial antibiografică, este ca un exercițiu de demistificare, autoarea devoalând cruzimea societății contemporane. Personajul cineastului David Lynch, Laura Palmer, îl folosește ca imagine iconică pentru diferite ipostaze ale femeii moderne, fapt subliniat și de poetul Ștefan Manasia, care scrie pe coperta a patra: „Reactivată de excese și propriul infern, singurul în care mai poate trăi, Laura Palmer este p e r s o n a Lolitei32. Iar Lolita rămâne p e r s o n a predilectă a Liviei Ștefan care scrie, descrie, enumeră infinit – din acest Thanato Hotel plasabil, pe Terra, oriunde. [...] Laura Palmer, Lolita32, Livia Ștefan sunt măștile unei Cassandre cyberpunk îndrăcite”. Paradoxal, aceste măști sunt folosite pentru a facilita spunerea unor adevăruri incomode despre omul contemporan. Vina nu este doar individuală, ci mai ales colectivă. Dar nici nu e vorba neapărat despre vină, ci despre angoasă și apatie, despre robotizare și depersonalizare, despre izolare, lipsă de responsabilitate și inadaptare socială. Adică, o incurabilă și universală maladie spirituală. Autoarea face o radiografie a ceea ce observă în societate, poeziile ei sunt ca niște mici reportaje, distribuite pe „camere”. Majoritatea titlurilor conțin vocabula „camera” în combinație cu idiomuri englezești: „camera 108. seekers who are lovers”; „camera 101. The secret name of truth”; „camera 400. bad request error”; „camera 309. mono no aware” ș.a. Folosind expresii dure, tăioase, Livia Ștefan scrie despre tare ale societății de consum: dependența de droguri, traficul de carne vie, abandonul social, depravare, delincvență, corupție, ipocrizie, abuzuri sexuale, proxenetism, hărțuire fizică și psihică etc. Nu-i de mirare că versurile sunt tensionate, iar punctual, pot fi feroce și obsesive. Viețile oamenilor sunt ca niște camere ale unui hotel dezafectat. Omul contemporan e hăituit de amenințări tot mai multe și diverse: economice, cibernetice, teroriste, politice și geopolitice, medicale, ecologice, demografice, globale ș.a.m.d.: „cresc irișii, lalelele și pirul pe morminte/ crește rata criminalității cibernetice/ și crește consumul de stupefiante/ cresc cazurile de viol și numărul filmelor/ documentare despre sărăcie/ cresc cererile de azil și numărul știrilor false/ cresc îmbunătățirile sistemelor de/ securitate și crește numărul atentatelor teroriste/ se triplează numărul migranților/ numărul conferințelor și/ tarifele pentru terapie/ cresc cotele asigurărilor, rata șomajului și/ prețurile apartamentelor/ cresc șobolanii prin canale, punctele de/ pensie și zidurile între națiuni/ crește numărul prieteniilor pierdute/ cresc dioptriile și hiper-realitățile/ și lipsa înțelegerii sociale/ și discriminările/ și singurătatea/ și bolile/ și frica de moarte”. Spaima se insinuează și în relațiile interumane. Dominante sunt sentimentele de suspiciune, ostilitate sau, în cel mai fericit caz, indiferență. Iubirea devine o utopie, ceea ce contează e puterea de seducție. Nereușind să dea un sens propriei existențe, omul recent trăiește într-o vacuitate spirituală și fuge de atașamentul sufletesc: „îmi beam tăria/ cu gheață/ câteodată sărutam fața cuiva și fugeam/ eram o lepră nu iubeam pe nimeni picam/ în reverie zile întregi/ mă dedam unor excese estetice/ aveam încredere în singurătatea mea”. Principala și de multe ori singura preocupare a individului constă în câștigarea unui venit pentru a-și duce traiul; în rest se izolează în lumea rece și iluzorie pe care i-o oferă emisiunile televizate sau rețelele de socializare. Anxietatea aparține universului urban, iar Livia Ștefan scrie o poezie citadină. Așadar, în orașe se întâmplă „micile tragedii banale pândind de după colțuri seară de seară”; frigul este fizic, dar mai ales existențial: „poate ploaia se va transforma în gheață/ imobilizând mizeria orașului”; umbrele la lăsarea serii și ungherele întunecate din cartiere mărginașe potențează sentimentele de frică; singurătatea este mai intensă punând-o în antiteză cu aglomerația metropolei; frumusețea este trucată, artificială: „dragoste și atingeri de plastic”. Tristețea este copleșitoare, gesturile mecanice, dorințele fragile. Timpul liber folosit la modul egoist și narcisic, cultivarea minciunii, lipsa unui ideal spiritual, bețiile și consumul de tripuri – toate se soldează cu un sentiment atroce de pustiire. Ilustrativ încă din titlu este poemul „camera 33. ceva ce nu înțelegi. dragostea”, din care decupăm: „au fost destule, cât să te minți și să nu recunoști/ sexul de milă, sexul de silă, devalizarea combinatului chimic/ șomeri ai indiferenței, căldura corpului lipită de o cană de cafea care se răcește/ singurătățile, rătăcirile, au fost destule. amânările, minutele în fața oglinzii, depravarea de somn. luminile stinse, cablurile îngropate în asfalt, cicatricile, aritmiile/ bețiile, smintelile și răsfățul. dacă zici că vrei te ajunge din urmă/ și te rupe. ca și când lucrurile chiar ar fi putut însemna altceva decât o rugăciune/ spusă fără să crezi. au fost destule. iluziile, plăcerea bolnavă,/ conexiunile neverosimile, structurile magice ale nopții, erorile de trecere/ aventurile, hoții care n-au lăsat urme, impulsuri de a săruta necunoscuți,/ viciile pofticioase, muzicile atonale, manualele mecanismelor defecte”.

Cartea, apărută în condiții grafice excelente, de imaginea ei ocupându-se artista vizual Ana Toma, este structurată în trei capitole. Primele două, „Grand Hotel. Laura Palmer” și „touristes de l'esprit. navetiști terminali”, radiografiază modul auster și abulic în care-și duc actualmente viața oamenii care fac parte din clasa de mijloc a societății. În ultimul capitol, intitulat „Mahala Blues”, facem cunoștință cu personaje de la marginea societății, având destine dramatice limită, trăirile lor abisale sunt intense – o contradicție în interioritatea promiscuității. Volumul se închide cu un poem ce cuprinde o listă cu nume de femei, fără a fi pro sau contra-feminist, prezentând deopotrivă victime și agresoare.

Realistă și câteodată cinică, poezia din „Thanato Hotel” este crudă, incisivă, inconfortabilă, și tocmai de aceea, puternică. Nu este un volum pe care să-l citești într-o seară de iarnă, lângă căldura șemineului; e o carte dură care demonstrează că omul recent nu mai are viață în el, este un așa-zis mort viu. Astfel se justifică, intertextualist sau nu, referința la moarte din titlul cărții prin utilizarea elementului de compunere „thanato”. 

Notă: Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.602, octombrie 2019

Antiutopie și insurgență la V. Leac

Cea mai recentă carte a lui V. Leac - „Monoideal” (București, Ed. Nemira Publishing House, 2018), apărută în colecția „Vorpal”, coordonată de Svetlana Cârstean, face notă distinctă în peisajul poetic contemporan. Nu atât pentru că ar avea o altfel de  stilistică, deși s-ar putea spune și acest lucru, ci mai ales pentru bogatul conținut de idei, ceea ce se-ntâmplă mai rar în poezia actuală. „Monoideal” e un volum solid, am putea spune și eterogen, fiind construit pe mai multe voci. Este remarcabil în acest volum, cum autorul glisează de la confesiune la observație și/sau experiment, de la narativitate la oralitatea de tip slang sau chiar lirica asemănătoare sonetului. Pentru cei care se vor fi întrebând ce înseamnă monoideal, chiar autorul oferă, pe la mijlocul cărții în poemul „bad or worse”, definiția termenului: „zona numită monoideal: un loc unde ți-ai transferat/ speranțele și plăcerile”. Sigur că pentru a prinde sensul direcționat de autor, accentul trebuie pus pe „transferat”, pe care-l vom titra ca „abandonat”; abandonul, singurătatea, izolarea fiind caracteristice post-umanismului. Așadar, monoideal este o antiutopie.

Poemul-manifest cu care se deschide cartea, scris în forță, cu nerv contestatar, e grav și convingător: „Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac/ monologurile interioare iraționale?/ Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,/ și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat?// Ce facem noi ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?/ Când se întâmplă să avem o seară mișto,/ ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,/ când rămânem singuri, murim încet și fără sens”. Căutarea sensului, ignorarea acestei căutări de către omul contemporan, alunecarea permanentă într-o iluzie neproductivă, depersonalizarea, lipsa de identitate le-ntâlnim nu doar în acest text, intitulat sugestiv „zona distrușilor”, sunt elemente asupra cărora autorul revine. Decupăm ultima dintre cele opt strofe ale poemului, pe care într-o cronică publicată în „Observator cultural”, Alina Purcaru l-a numit „poem al exasperării, un adevărat hit al volumului”: „Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm;/ care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens./ Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas/ blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?” Totuși, tonul general al volumului, foarte bine sudat și excelent organizat, nu este atât de expansiv, vulcanic și invaziv cum se-ntâmplă în acest „hit”. În poemele narative, povestite uneori la persoana I singular sau plural, alteori la persoana a III-a, conținând multă imagistică, tonul e de regulă grav, resemnat și trist. În micile narațiuni scrise la persoana I, autorul nu este întotdeauna el subiectul, ci la fel ca-n dramaturgie, își imaginează monologurile interioare ale unor personaje. Eroii din „Monoideal” sunt oameni confuzi, blazați, compulsivi, apatici, sictiriți, indispuși, revoltați dar în general fără atitudine de luptători, inadaptați, mizantropi, abulici, într-un singur cuvânt, nefericiți. E o schimbare de registru al poetului V. Leac, care-și obișnuise cititorii cu stilul său încărcat de un umor fin, dar și placid. „Monoideal” păstrează nuanțe de umor, dar și-a modificat structura, e acid, chiar caustic.

Una dintre temele abordate este emigrația și problemele cu care se confruntă emigranții. Tratați în noua țară, în care își duc zilele, fără respect, pierzându-și stima de sine, lipsiți de identitate, ei se transformă în workers, roboței care execută activități fizice până la epuizare: „Aici în zonă nu există femei, doar/ workers. Noi nu spunem nimic, îi evităm/ și muncim din greu”. Supraveghetorul induce nu doar sentimente de încarcerare și claustrare, pare un spirit malefic, un Caron, dar unul din prezentul nostru alterat, care și-a schimbat vechea luntre cu un binoclu cu care, deși e invalid (infirmitatea fizică trebuie extinsă la cea sufletească), poate controla și monitoriza demiurgic: „Suntem supravegheați/ de drone și de un bătrân invalid care stă mereu/ în fereastră cu un binoclu militar pe genunchi”. Se insinuează aspirația de a ieși din angoasa destrămării, dorința de evadare din spațiul străin devenit treptat ostil, proiecții spre restabilirea echilibrului familial: „Toți știm că într-o zi vom pleca de aici. Suntem/ atât de convinși că am început să facem cumpărături,/ cadouri pentru prieteni și pentru familie. Ne încărcăm/ bateriile în felul ăsta, ne înșelăm sufletul păcătos”. Un poem puternic și reprezentativ despre emigrație este „Sera”, care descrie o zi obișnuită de muncă, lucrătorii fiind angajați pentru smulgerea buruienilor. Dar rutina e zdruncinată de apariția unei buruieni uriașe drept în mijlocul serei. Metafora este de excepție, este inevitabil să nu asociezi imaginea cu cea a unei misterioase sperietori de ciori și să nu te gândești la o interpretare christică: răstignirea lui Iisus Hristos pe cruce. De altfel, unul dintre muncitori, „iraționalul Matotelo” dorindu-și să se salveze de tirania rutinii alege să lase buruiana acolo, la locul ei, ca un simbol și al desțelenirii etnice. Când locul este plivit de jur împrejur, unicitatea și singurătatea buruienii, ironizată drept „garden boy – spiritul serei”, devin copleșitoare. Dar totul se reașază în raționalitatea gregară odată cu apariția și intervenția supraveghetoarei, pe care, deloc întâmplător, o cheamă Christin, e o ironie bineînțeles, căci ea joacă rolul unei Iude. Din păcate, bunul, iraționalul Matotelo nu reușește să-și apere mentalitatea nonconfirmistă, cedează, transformându-se într-un laș, așa cum în povestea biblică a cedat și Pilat din Pont, ceea ce-l umanizează însă este înnegurata părere de rău: „Christin, supraveghetoarea, a ajuns la noi după/ pauza de 5 minute de la ora 18.00. A verificat sera/ și a întrebat: «Ce-i cu planta aia rămasă acolo,/ în mijlocul serei? Ce se întâmplă, de fapt, aici?»/ Matotelo i-a făcut semn să-l urmeze.// Dacă îi priveai din spate pe cei doi, îndreptându-se/ spre buruiana rămasă în mijlocul serei, puteai jura/ că sunt un cuplu ideal. Ce au discutat ei acolo,/ lângă garden boy, nu știm. Imaginea lor era din altă poveste./ Tipa s-a aplecat la un moment dat și a smuls buruiana.// A ieșit din seră cu fața triumfătoare. Toți zâmbeau/ când a trecut pe lângă ei, însă nimeni nu a scos o vorbă./ Matotelo a rămas acolo, în mijlocul serei, în contre-jour./ O siluetă neagră despre care nu știai ce să crezi”.

Atât „Sera”, dar și alte poezii din volum, „Undeva la granița cu Olanda”, „Tot ce contează pentru noi”, „Gazonul”, „Vino și arată-mi stelele”, „Puțin timp mai târziu”, „Paznicul”, „Hotel Cosmos” sunt cinematice, pot fi scenarii de scurtmetraje, unele dintre ele cuprinzând și scurte dialoguri. „Vino și arată-mi stelele” e despre fragilitatea și instabilitatea omului modern, despre falsitate, decepție și dezamăgire. „Paznicul” e o satiră la adresa unui spirit înregimentat. Paradoxal, trăsături negative ca „tăcerea” (adică acceptarea necondiționată), „ostilitatea” (răutatea) sau „indiferența” (blazarea) pot genera o nuanță de mister, personajul fiind captiv într-o împietrire greu de descifrat.

V. Leac își fracturează uneori textul cu afirmații sentențioase, expresii aforistice: „Cele mai grele lovituri de la prieteni vin”, „Capitalismul e un gazon perfect tuns”, „Compasiunea e moartea nihilismului”, „Onorurile aduc îmbătrânire prematură”, „Pot merge în recunoaștere pentru că nimeni nu mă recunoaște”, „Se spune că tradiția te scutește de imaginație și judecată”, „Cele mai mișto lucruri din lume rămân nevăzute” ș.a.

„Monoideal” conține și câteva poezii mai vesele, foarte ritmate, cu oralitate de tip slang cum am menționat deja, unele situându-se pe linia discursului autorului din anii 2000, discurs despre care ne vorbește poeta Cosmina Moroșan pe coperta a patra a cărții: „La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție”. E o dovadă clară că autorul se poate juca frumos și inteligent, candid și savuros. Dar valoarea volumului „Monoideal” consider că stă mai mult în poemele sale ce conțin mai mult sau mai puțin subsidiar revolta, acele poeme în care suntem copleșiți de o radiografie severă dar sinceră a prezentului: abisul fărâmițării timpului, tristețea pierderii idealurilor, anihilarea nevoii acute de sens, superficialitatea și mefiența indivizilor. Impresionant este și grupajul de poezii intitulat „Oțetarii”. Metaforic vorbind, acești formidabili copaci au frustrări, tabieturi și tare specifice omului contemporan: „Parcurile și zonele verzi administrative/ nu sunt pentru noi./ Noi iubim ruina și dispariția civilizației./ Unii spun că nu suntem decât niște paraziți agresivi,/ rezistenți la poluare, indiferenți față de viitor.// Toamna ne transformă în desenele unui copil neînțeles./ E riscant să te arăți că ești viu și aproape casant./ Înlocuim absența fără pretenții/ adaptabili și rezistenți/ ca o mișcare clandestină, ocupăm teritorii și/ Instituții moarte”.

Note: 1. Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.600, iulie-august

2. V. Leac a primit în 2019 Premiul Revistei Ateneu pentru poezie