Halatul de casă

      Stăteam pe un fel de divan. Nu era vechi, tapiseria nu era roasă de timp, nici de unghii. Culoarea lui, un maron uscat de toamnă, se potrivea bine în odaia ce se schimbase parcă într-o vizuină. Orele erau nemăsurate. O lumină cădea peste noi, ca o cortină din catifea grea. În vecinătatea divanului se zărea un sipet din lemn.

     Nu ştiu prin ce tehnică misterioasă, din sipet a ajuns în mâna mea un halat de casă din pluş wellsoft, cu motive florale.

     Și  nu știu de ce am apucat mânerele unui foarfece şi am decupat tivul. Am ciopârţit capotul, mâna mea îl transformase într-o cârpă.

     Din disperare, încercam să îmi justific gestul : „O haină purtată în casă trebuie să fie mai scurtă, să nu te împiedici în ea...”

     Şi a apărut mama... nu i-am auzit paşii moi, ca şi cum ar fi fost încălţată doar cu şosete din bumbac finet. Nu ştiam unde şi cum să ascund cordonul ieșit dintre braţele foarfecelui clănţănitor. Îmi doream s-ajung într-o secundă la o croitorie unde să fie cusut un tiv nou.

     Mama spunea cu glas stins, cu vocea tânguită: „Dar mie îmi place capotul să fie lung, să mă înfăşor în el, să îmi ţină cald...”

(prozopoem de Violeta Savu, din vol. „Franjuri”, Ed. Tracus Arte, 2016)