În vecinătatea poeziei religioase

 

De curând mi-au atras atenția două cărți pe care le-aș situa în vecinătatea bună a poeziei religioase. Doar că una e traversată de un sentiment de pustietate și tristețe, iar cealaltă e mai luminoasă, scrisă cu mai multă speranță. Paradoxal, chiar cartea aparent pesimistă se revendică în proporție considerabilă de la scrierile biblice și ale Sfinților Părinți ai creștinătății. Este vorba despre continuarea primei părți intitulate „Iudacainul. Cartea întâi a pocăinței”, poetul creștin Ioan Enache propunându-ne acum „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” (Bacău, Ed. „Studion”, 2020). Cartea în care avea ca personaj central Iudacainul („Năluca Iudacainului este aceea care se ivește pentru o clipă ca fulger al răului, ca tenebră a penumbrei, e ceva ce nu are concretețe fizică, dar îi este îngăduită puterea de a se tăia legăturile cu divinul.” – Marius Manta) încă de la lansarea ei în 2018 a fost caracterizată ca fiind „zguduitoare”. Poate că lectorii ei se așteptau ca în preanunțata „a doua carte a pocăinței” să găsească razele luminoase... Iată că nu se întâmplă chiar așa, această a doua parte înfățișându-ne un fel de purgatoriu al sinelui cu sine. Indubitabil, poetul suferă acut pentru pierderea sentimentelor frumoase, pure, trăite autentic doar în copilărie: „Atâta întuneric se bucură în unde!/ Scriu cu-ntuneric pe-ntunericul din sufletul apei,/ picături din beznele inimii,/ vaierul stins al firii căzute/ se-nchide în memoria udă,/ ca un zbor spre orizonturi încuiate/ în pumnul lui Dumnezeu,/ verbe mute pentru îmbrățișările îndepărtărilor// și un geamăt ascuns în plutirea frântă/ a cocorului rănit în copilărie”. Sentimentele de vinovăție și remușcare sunt mărturisite în versuri care impresionează prin limbajul bogat și expresiv: „Vocala scăldată în șiroaiele tulburi/ nu smulge urâciunea din zănoaga inimii mele,/ Atunci care cuvânt e marele spălător al pânganiei?”

Nu e o poezie confortabilă, căci recurgând la autocaracterizare autorul așază o oglindă în fața cititorului care devine conștient de defectele sale („trufie nesăbuită”, desfrâu, răutate, lașitate, golire de sens etc.), într-un singur cuvânt, de „nimicnicia” sa. Relevând lumea contemporană aflată în profundă degradare fizică și morală, în dialogul său cu Râul (deopotrivă metaforă a vieții cât și a morții; a curățeniei sufletești, dar și a pericolului întinării în cazul revărsărilor survenite după o furtună), poetul este cuprins de nostalgia unor timpuri mai luminoase: „Cântec pe-o singură strună deșiri/ din mosorul de ape,/ însă nici depărtările,/ nici peștii răpitori nu-l ascultă/ iar geamătul meu îl fereci/ în zarea lichidă scufundată-n adânc”. În contrast cu fondul tenebros (format din teme ca: deznădejdea, deșertăciunea spirituală, eșafodate de capcanele viclene a diavolului) poezia din acest volum are un „ceva” diafan al ei, găsim versuri de mare sensibilitate, ca o scriere pe ape... Sigur că încercând să scrii cu vârful degetului pe undele unui râu, scrisul acela este efemer, dar sedimentează în suflet experimentarea sentimentului inefabil al bucuriei spirituale. Iar dincolo de toate, salvarea se găsește în pocăință, mântuirea este posibilă prin jertfa lui Iisus. 

A doua carte pe care o propun spre lectură este semnată de Rodica Dascălu, care ne face o invitație frumoasă încă din titlu: „Imaginează-ți o grădină” (Bacău, Ed. „Art Book”, 2020). Titlul poate induce cititorilor promisiunea unor poezii onirice. Și totuși, autoarea scrie o poezie mai degrabă cerebrală, realistă, descriptivă și discursivă, cu numeroase observații filozofice. Îi reușesc atât notațiile reflexive, cât și cele în care observă cu finețe fotografică lumea înconjurătoare. La fel ca Ioan Enache, și ea a trecut prin experiențe-limită, e înspăimântată de agresiunile asupra sufletului. Dar poezia ei este mai luminoasă, autoarea pare mai optimistă, punându-și nădejdea în supremația Iubirii. Chiar dacă pendulează între „viață și moarte”, luptând împotriva irosirii, străduindu-se nu atât să scape de sentimentele morbide, cât mai ales să găsească stimulative vieții: „pe țărmul mării mă întâmpină/ stabilopozii înveșmântați în mantii/ de gheață, oglinzi pentru viul din mine”. Răbdarea omenească este răsfrângere microcosmică din infinita răbdare a lui Dumnezeu: „mă gândesc la îndelunga răbdare/ a lui Dumnezeu, la felul unic/ în care-mi vorbește”. Sunt numeroase poemele în care autoarea deschide un dialog cu divinitatea, unele sunt scrise în proză și par file de jurnal. Redăm ultimele două strofe din „fiorul începutului”, unde se face o paralelă între nașterea Mântuitorului și șansa omului de a-și salva sufletul: „oare peștera inimii, unde Tu,/ Doamne, din prea multă Iubire,/ ai ales să te naști în trup, e pregătită/ pentru a primi lumina Ta cum fulgerul?// fiorul Creației preschimbă,/ restaurează, dă sens, acum știu:/ fără a-l ține de mână pe celălalt nu/ pot fi ieslea din Betleem pentru Tine,/ Cel Care ești bucurie în toți și în toate”.

Prin permanenta aspirație la bine, iubire și frumusețe, Rodica Dascălu ne oferă o poezie cu potențial cathartic. O poezie care ni se strecoară sub piele reușind să ne vindece de oarece tristeți.

Cele două volume sunt remarcabile și prin aspectul grafic, la „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” contribuind plasticianul Cristian Bandi (ilustrația copertei) și Emanuel Andronic (tehnoredactare); iar la „Imaginează-ți o grădină”, Mioara Băluță (ea însăși poetă, dar și redactor de carte) fiind realizatoarea coperții.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021)

Zidurile Noricăi Isac

 

„Cuvintele ca o mirare“ se numea cartea de debut a poetei Norica Isac, volum ce avea sã aparã în urmã cu doi ani, la editura clujeanã „Grinta“. Observațiile critice scrise atunci de Gabriel Cojocaru: „Deschizându-ne ușile glisante ale realitãții, Norica Isac ne propune o întâlnire cu poezia sa într-un stil frust, neprovocator și onest. Luciditatea este numitorul comun care guverneazã eul liric al poetei într-un exercițiu de supraviețuire pigmentat cu tonuri de sensibilitate“ sunt valabile și pentru volumul „Ziduri ascunse“ (ClujNapoca, Ed. „Grinta“, 2020), cu care poeta reconfirmã. Deși numele ei nu este strãin în anumite medii literare, fiind prezentã atât în reviste din țarã, cât și din strãinãtate cu poezie, prozã scurtã, teatru, eseuri, între preocupãrile ei aflându-se și traducerea în limba italianã; Norica Isac (pseudonimul literar al Gabrielei Mihãeș), nãscutã în Bacãu, pe data de 27 noiembrie 1970, ar merita o mai bunã vizibilitate. Pentru cã este autoarea unei poezii de substanțã, remarcabilã prin eleganțã, acuitate și filtrele metafizice. Zidurile sunt desigur o metaforã a obstacolelor întâlnite în decursul vieții. Sunt barierele care intervin, din varii motive, în raporturile cu ceilalți. De asemenea, omul încearcã sã ridice un zid între el și curgerea timpului. Zidurile pot fi, cum lesne se poate intui, simboluri ale izolãrii. De ce însã sunt zidurile „ascunse“?! Cred cã epitetul subliniazã interioritatea, instinctele defensive, introvertirea. Lecturând cu atenție douã dintre poeziile cu tema „ziduri“, „frig“ și cea omonimã, aflãm cã pot fi „ascunse“ vederii din exterior traumele personale sau procese precum: desacralizarea, pierderea inocenței. Granița dintre eros și thanathos este firavã; la fel și cea dintre memorie și uitare. Exemplificãm redând integral poemul „Ziduri ascunse“: „într-o iarnã am fugit de acasã./ se prãbușiserã interioarele ardeau/ prima zãpadã se murdãrea în cãdere/ o vedeam și nu mai era nimic de fãcut/ o lãsam sã seaștearnã/ sã mã acopere/ mã înspãimânta încremenirea timpului/ pietrificarea mea./ prima zãpadã cãdea murdarã/ iubeam și rãtãceam strângând în pumn/ o batistã albã și udã ce îngheța./ era iarnã și plecasem sã-l iubesc așa/ cu casa abandonatã, cu interioarele surpate, în plin viscol/ cu haina neagrã pe umeri, desculțã/ cu batista udã în pumn/ carnea pe sub piele, sub focul atavic, arzând./ l-am gãsit în mijlocul unei partide de șah/ i-am surprins femeia cu portjartier/ de pe perete/ regina neagrã, înscãunatã pe pat/ rânjea cu nebunii/ calea de-ntors indica înainte/ existam aparent, respiram prin ochiul rãmas albastru/ aruncam molozuri, grinzi arse afarã/ ridicam interioare noi din nisip/ spãlam prima zãpadã/ împrospãtam albul pereților cu var/ dar zidurile ascunse miroseau în casã“. Sunt recurente: suferința în dragoste, misterul feminin, dorința de libertate, nostalgia copilãriei. Întoarcerea acasã se asociazã cu dulci melancolii, fiind în același timp un motiv pentru a reflecta la diferențele, în plan fizic și metafizic, între noțiunile de „prezențã“ și „absențã“, astfel trimiterea la cinematografia lui Tarkovski este pe deplin justificatã: „mama încãlzește apa îmi spalã pãrul galben în ciubãrul din curte/ e o varã de miere lipitã pe oceanul de sus albastru încãlzesc apa/ îmi îmbãiez copilul e o varã cu eclipsã de soare surprinsã pe o/ peliculã arsã bãrbatul meu a avut o singurã cãmașã doar una albastrã/ se usucã pe frânghia de la fereastrã și bate ca o aripã geamul tu vii/ din trecut din caiete din afișe de cinema timpul s-a nãscut azi“. Din grațioasele poezii dedicate mamei se contureazã portretul unei femei demne, revãrsând valuri de iubire asupra membrilor familiei, fragilã fizic, dar puternicã spiritual. Norica Isac la debut atrãgea atenția prin originalitate și consistența ideilor. În continuare, autoarea incitã printr-o poezie reflexivã, uneori sofisticatã și cerebralã, turbulentã sau acidã, cu toate acestea rãmânând în avantaj emoția!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, septembrie 2020)

O carte veselă, cu subiecte triste

     William Makepeace Thacheray (autorul celebrului roman „Bâlciul deşertăciunilor”) spunea: „Simţul umorului este unul dintre cele mai bune articole de îmbrăcăminte pe care cineva le poate purta în societate”. Există diferite tipuri de umor dar mai ales atunci când se manifestă prin scris, o condiţie necesară (desigur nu suficientă) este inteligenţa. Sunt puţini autori de literatură umoristică de calitate. A fost o reală şi frumoasă surpriză debutul în volum al autoarei Irina Amalia Băcăoanu, ale cărei texte (pamflete) erau de mulţi citite pe blogul ei http://www.bacaoanu.com/ Cartea intitulată „Pe strada de un gri mişto” a apărut de curând, la Editura „Free Mind Publishing”, din Bucureşti, beneficiind de o grafică elegantă. Coperta reproduce un peisaj al pictorului băcăuan Ştefan Pristavu.

     În cele 88 de texte (destul de scurte, majoritatea depăşesc cu puţin o pagină), autoarea ne provoacă să râdem, dar subiectele, temele abordate de ea sunt nu de puţine ori serioase, sau chiar grave. Doar limbajul plin de culoare, bogat în argouri, regionalisme şi arhaisme, este comic dar mesajele din subsidiar sunt profunde. Câteva dintre prozele ei au rolul de a deconecta. Umor spumos întâlnim, spre exemplu, în „Vacanţă cu bucluc”, „O enoriaşă cu karate” ş.a.

    Sub masca comicului, Irina Băcăoanu satirizează cu destulă asprime elementele negative ale societăţii sau/şi persoanele cu caractere defectuoase. Cu toate acestea nu este severă la modul absolut. Autoarea atrage atenţia asupra unor aspecte pe care şi le-ar dori schimbate în bine. Umorul ei poate fi, şi este pentru unii, inconfortabil. Dar dacă o citeşti cu multă atenţie, vei descoperi exact ceea ce ea încearcă să ascundă despre ea însăşi, şi anume că este un om care plânge pe dinăuntru. Chiar atunci când pare că mai mult râde.

    „Pe strada de un gri mişto” este şi un elogiu adus nonconformismului. Autoarea ironizează orice formă de ipocrizie. Irina Băcăoanu foloseşte uneori cuvinte licenţioase. O face atent şi drămuit, cu sens. Acele cuvinte au rolul lor, atrag atenţia, subliniază o revoltă. Limbajul licenţios s-a mai folosit în literatura feminină recentă (să ne amintim de literatura fracturistă de la începutul anilor 2000, şi de reprezentantele ei, Domnica Drumea, Ioana Băeţica, Elena Vlădureanu, Miruna Vlada). Fiecare dintre aceste autoare între timp a evoluat altfel dar atunci limbajul la care ele recurgeau se remarca printr-o „poetică a violenţei” şi printre obsesiile lor se aflau „exorcizarea obscenităţii” şi „visceralizarea autobiografiei” (cf. Marin Mincu) Ori, Irina Băcăoanu nu are aceste „obsesii”. Ea foloseşte cuvinte considerate vulgare dar nu împinge textul spre obscenitate exagerată şi nici spre visceral.

    Autoarea stăpâneşte de minune construcţia lexicală, scrie fluent şi cu acurateţe, frazele ei se aştern pe hârtie cu multă naturaleţe. Şi nu este deloc lipsită de feminitate. Printre textele de proză, strecoară şi câteva texte lirice. Excelent eseul „Mâini”, în care îmbină elemente de psihologie (limbajul trupului) cu o estetică a iubirii. Poate cel mai frumos text din carte este emoţionantul prozopoem „Cu tine eram când...”

     Foarte mult impresionează în carte portretele făcute unor personaje de la marginea societăţii. Dincolo de ridicolul aparent, retardatul Niculae, puşcăriaşul nebun, femeia a cărei frumuseţe a fost oribil devastată de demonii interiori (şi aici s-ar putea face o paralelă cu Dorian Gray, personajul lui Oscar Wilde), sunt figuri tragice. În proza „Amintiri din camera de (z)gardă”, este tulburător contrastul dintre grobianismul lui „madam doctor cu ghiuluri cu pietre” şi hipersensibilitatea tinerei care încercase să se sinucidă.

Salut din toată inima acest debut editorial. Cu această carte, scrisă într-un stil vesel, şi totuşi vorbind cu destul amar despre lucruri triste, literatura băcăuană a mai câştigat un autor valoros. 

Notă : Articol publicat în  Revista Ateneu, nr. 548 , aprilie 2015