„Îmi place să le văd goale, zburdând ca mânzele, cu tremur în carne, cu
icnitul iepelor isterice în fața armăsarului cu nechezat în flageoletă...” În
expoziția artistului Ion Mihalache, ne
place să le vedem goale pe tăinuitele modele în picturi și
crochiuri. L-am citat la început pe încă prea puțin cunoscutul
scriitor erotic H. Bonciu, dar femeile din tablouri nu se află în ipostaza
descrisă de prozator, nu-s surprinse în zburdălniciile
lor, ci mai degrabă în însingurările lor.
Femeile din expoziția* lui Ion Mihalache sunt enigmatice, sunt goale, dar asta le face mai naturale, mai sincere. Prin limbajul trupului ele își declină dorința de a fi ocrotite. Printr-o arcuire într-un anumit fel a corpului, le este dezvăluită firea, așa descoperim
femeia: îndrăzneață, expansivă, încrezătoare, timidă, jucăușă, visătoare, misterioasă...
Dacă te uiți mai atent, s-ar putea să observi particularități ale trupului în
diferite etape ale vârstei feminine, de la tinerețe la maturitate. Negreșit privitorii vor fi sensibilizați de elogiile aduse maternității.
Impresionează cum într-un desen s-a putut cuprinde o trăire
senzorială. Nu e nimic vulgar, trupul femeii este gol, dar fără a fi ostentativ.
Pe simeze stă scrisă o poveste despre feminitate. E ca un vis cu frumoase
amazoane, fiecare încearcă să te ademenească în lumea ei, dorind să te farmece
cu propria poveste. Ion Mihalache a creat un spațiu oniric, care mă face să mă
gândesc mult la lumea din romanul Laurei Lindsedt (Ed. Paralela 45, 2016, traducere de Sigrid Crasnean). În romanul autoarei finlandeze sunt creionate șapte tipuri de personalități feminine, ele suferă (sau așa lasă impresia) de un sindrom ciudat, numit Cotard. Romanul este atipic, fascinant și mai ales, după cum îi este și numele... oniric. Se desfășoară într-o lume a tenebrelor, poate tocmai de aceea senzualitatea este intensă. Cea mai apropiată de expoziția lui Ion Mihalache este eroina Polina. Îmi amintesc că Iulian Bucur (critic de artă) a spus că parcă auzea la vernisaj* cum modelele pictorului șuierau, că erau „șuierătoare”. Și Polina șuieră, e chiar verbul folosit în traducere. Într-o atmosferă eterică, eroina șuieră hipnotică un lung monolog, în care îl evocă și pe excentricul filozof Swedenborg. Doar pentru a vorbi despre „iluzie și fantezie”, și despre „promisiuni neonorate de dor erotic, în care avea poftă să se arunce, în care voia să se desfete”... Polina poate ar fi putut fi cea de-a șaptea femeie, cifra șapte în romanul Laurei Lindstedt nu e întâmplătoare, fiecare caracter feminin corespunde unei zile a Creației. Unul dintre modelele pictorului Ion Mihalache ar putea fi Polina.
Dacă în roman avem un
număr exact de femei, șapte, în expoziția de artă erotică nu știm cu exactitate
câte avem, cu atât mai mult cu cât cele mai multe își ascund, gingaș și
discret, chipul. Dar și dacă am ști numărul finit al modelelor, se află ceva în „spatele” acestor tablouri, care te face să îți închipui că mai există
încă o femeie, o frumusețe neafișată, imaculată și furișată ca un
secret printre toate celelalte. E un construct asemănător în Oneiron: „Însă
femeile noastre, în albul acela, fuseseră închise una în alta precum coțofenele
în gudron: Shlomith prizonieră în Polina, Polina în Shlomith, Nina în ele toate
și toate în Nina, la fel și Maimuna, Wlbgis și Ulrike prizoniere în fiecare
dintre ele și fiecare în ele însele, toate prizoniere, în afară de Rosa
Imaculada care reușise să scape.” Modelele din expoziție poate că sunt
prizoniere în tușa pictorului, dar asta le eliberează și le face să fie
învingătoare. Mai ales în lupta cu timpul.
 |
 |
 |
| Picturi de Ion Mihalache |
*Expoziția artistului Ion Mihalache, deschisă la Galeriile Alfa Bacău, cuprinde peste o sută de lucrări, crochiuri și pictură în ulei, picturile sunt de mari dimensiuni. Expoziția este deschisă până la data de 16 decembrie 2016.
**Romanul „Oneiron” de Laura Lindstedt a apărut în 2016, la Editura Paralela 45.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu