Câte tăceri în cuvinte! Ich bin Ofelia, cu Eliza Noemi Judeu!

Ich bin ofelia, cu Eliza Noemi Judeu
foto: Alin Leancă

Ich bin Ofelia.... Nu de mult timp, Eliza Noemi Judeu, în „Călin - poveste modernă”, ne învăța că poți tăcea pe scenă și să spui foarte multe. Acum, personificând personajul Ofelia la bătrânețe, închisă între zidurile mănăstirii, a vorbit despre toate tăcerile ei cumulate în timp. Și despre tăcerile din jurul ei. A vorbit despre suferințele lui Hamlet. Și despre revoltă. Dar și despre resemnare. Cu amărăciune.
Un alb înspăimântător de jur împrejur... spațiul în relație cu firul roșu depănat - curgerea timpului. Și s-a întâmplat ce se întâmplă în teatru - Timpul a devenit personaj. 
Să vorbești șoptit și să te auzi atât de puternic în inima celui care te ascultă... ce miracol!
Ofelia - Eliza Noemi Judeu - TAINĂ! 

La acest spectacol, publicul a umplut până la refuz Sala Mare a Teatrului Municipal Bacovia. M-am bucurat că au fost prezenți și foarte mulți tineri! Într-o liniște deplină, am ascultat cu toții o poveste nu doar bogată în referințe livrești, ci mai ales o poveste care te sfâșie pe dinăuntru prin profunzime!

Felicitări, Eliza! Ai fost impresionantă!
Felicitări, Erika Marton (scenografie)! Felicitări, Sorin Militaru (regie)!

Pentru acest rol, Eliza Noemi Judeu a primit un foarte meritat premiu la Festivalul International al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”. Premiul pentru creatie feminină! 

fotografie de Alin Leancă

Pentru cei care aţi văzut "Ich bin Ofelia", în interpretarea actriţei Eliza Noemi Judeu​... citiţi poemul de mai jos şi veţi regăsi aceeaşi "stare".
Senzaţia de preaplin alb, "cameră albă" care a lăsat loc doar pentru povestea şi trăirile personajului, a fost realizată de artistul scenograf Erika Márton​. 
Poemul a fost scris de către Mariana Marin, în urmă cu ceva timp (prin anii 80)... Timpul şi spaţiul uneori nu au limite, mai ales atunci când este vorba de artă...


MARIANA MARIN
UNIC POEM DE DRAGOSTE
Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele
(ah tandrul sfâșietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi și nu urlu,
până când ea se golește de aer
și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a nașterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii...
Acesta e un unic poem de dragoste, spun.
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele)