O veghe continuă

(impresii despre volumul de poezii „Altminteri nici n-am fi trăit”, de Mirela Bălan)

În volumul recent apărut, Altminteri nici n-am fi trăit (Cluj-Napoca, Ed. „Casa Cărții de Știință”, 2023), poeta Mirela Bălan descrie istoria unei întâmplări tragice. 
Un accident pe care soțul ei l-a avut la un zbor de parapantă s-a soldat cu răni severe, comă, zbatere între viață și moarte. Chiar dacă îmbracă și haina oniricului, experiențele relatate nu sunt din închipuire, aparțin crudei realități. Iar actul poetic devine un fel de spovedanie într-un spațiu intim, căruia i s-au fisurat, printr-un cataclism produs în viața personală, zidurile protectoare. Pe undeva, vom găsi în carte și o lecție moralizatoare despre cum într-un cuplu fiecare se poate salva prin celălalt. Autoarea ne arată cum în situații critice compasiunea are rolul ei în vindecare, dar acutele salvării sunt speranța, răbdarea și perseverența de a fi cu celălalt.

Realitatea frustă este atenuată de oniric în textele de largă respirație, mici narațiuni bogate în introspecții și analize psihologice. Textele Cu înghițituri mici sau De mai multe ori sfârșit etalează constelația familială în cazul traumei: suferința tatălui transmisă (ca o moștenire) fiului, transpunerea soției în situația soțului, schimbarea habitatului intim cu austeritatea spitalului, înlocuirea rutinei domestice cu cea medicală etc. Unele poeme conțin episoade de factură suprarealistă, în care poeta se întâlnește cu personaje misterioase ce pendulează între o lume concretă (dominată de suferință) și una ficțională (transfigurată de serenitate). Într-un poem, asistentele gravitează cu perfuzii în jurul soțului bolnav, ca într-un dans fantomatic.

Dacă poemele în proză sunt mai bogate în confesiuni, în poemele lirice am putea spune că se produce debușeul. În Bucuria nimicului, versurile sincopate subliniază tensiunea și o febrilitate aproape apocaliptică: „Noapte neagră. Adânc neagră. Mată. Mută. Împâclită./ Somn adânc./ O dihanie mă apasă în întuneric. Mă apasă până mă pune jos./ Mă apasă până mă lipește de podea. Gât îngustat. Gâfâi./ Nu mă opun. Nu se oprește. Mă apasă./ Mă apasă uniform. Presă uriașă. Corp la corp./ Carne de metal peste carne vie”. Încă nu știu surprinde momentul când o activitate manuală își leapădă caracterul banal, îmbrăcându-l pe cel existențialist. Un insignifiant instrument de cusut, acul, va fi instrumentul prin care se insinuează presimțirea tragicului: „Accidentul (zborul frânt) s-a produs de mai puțin de o oră. Eu încă nu știu. Lumea mea are încă aceleași coordonate, pe aceleași axe. Mi-am scurtat rochia și acum îi cos tivul pentru că nu peste mult timp urmează să ieșim în oraș. Chiar și așa, fără-ncetare îmi arunc ochii pe fereastră. Nu știu ce caut. Simt o neliniște. O nerăbdare. Nu știu cum să descriu mai clar. Un fior în degetele care țin acul”. Simbol al pericolului iminent, acul (și nu e o coincidență întâmplătoare că el este folosit și în chirurgie) devine motiv recurent; cităm prima strofă din Mai departe: „Închid și pun telefonul pe masă, cu fața în jos./ Privesc rochia și tivul neterminat/ și acul care atârnă în gol”.

Freud considera fundamentale în psihicul uman două instincte: Erosul și Thanatosul. Instincte aflate într-un aparent antagonism, ele se pot afla în simbioză. În Altminteri nici nu am fi trăit, orice atingere fizică implică durere, iar atingerea din imaginație dă vitalitate. Rolurile se schimbă în cuplu, bărbatul aflându-se între două lumi devine elementul fragil și vulnerabil, iar femeia își asumă rolul protector: „Dacă tu ai putea sta pe o parte câteva clipe,/ eu aș putea fi sarcina ta, sursa ta de energie,/ ori apartul tău de respirat,// un făt care-și ține părintele în viață./ Dacă ar putea vorbi, te-ar întreba/ cum e să te lași în seama lui.// Cum e să te lași în seama mea?”.

Mirela Bălan se află la a cincea carte de poezii, ea a mai publicat volumele Un sărut mai adânc, Supradoză, Tirania cercului, Alintpoeme. Nu știu dacă Altminteri nici n-am fi trăit este cea mai bună carte a ei, poate că da, dar cu siguranță, prin tema aleasă, se dinstinge de celelalte. Poeziile din Altminteri nici n-am fi trăit m-au dus cumva cu gândul la poeta poloneză Halina Poświatowska: și aceasta i-a dedicat soțului ei, care a suferit mult, zeci de poeme de o rară intensitate (anul trecut a apărut o antologie la Editura „Tracus Arte” din versurile poetei poloneze, intitulată Când vreau să trăiesc țip, în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan). Sigur, faptul că experiențele celor două poete au finalități opuse duc la multe diferențe, inspirația Halinei Poświatowska vine din tragedia morții, iar a Mirelei Bălan din izbânda supraviețuirii. Dar pendularea între Eros și Thanatos e prezentă la ambele poete, în inimile amândurora arde dorința de viață. Mirela Bălan asociază morții negația, e o metodă supremă de anulare a potențialului funest; exemplificăm cu primele strofe din poemul În răspăr primul pas: „Moarte, moarte, nu am spus niciodată moarte!// Am spus smulge tuburile de pe tine, tuburi și cabluri,/ Smulge-le, ia-ți ultima picătură de sânge/ Și pleacă.// Ți-au legat de pat mâinile și picioarele, cu cârpe,/ Tu te zbați și te zbați, dar lasă mâinile, lasă picioarele,/ Lasă cârpele. Dă-le drumul/ Și pleacă”. Dacă la Halina Poświatowska, drama morții determină spiritualizarea iubirii, la Mirela Bălan erosul va dizolva tanaticul, iar în partea a doua a cărții sale ne vom bucura că o ușă nouă se deschide spre o viață nouă, că membrii familiei se reunesc și luptă să revină la normalitate, chiar dacă vor mai simți pentru o vreme cicatrici sângerând. O altă poetă poloneză, Wisława Szymborska, dedica poezia Autonomia compatrioatei sale Halina Poświatowska și două versuri din acea poezie ar putea caracteriza volumul Altminteri nici n-am fi trăit: „Abisul nu ne desparte/ Abisul ne înconjoară”. Însă Mirela Bălan alege un motto personal, optând pentru simbolul giulgiului, astfel trimiterea la Înviere se subînțelege: „Foarte adâncă această strădanie de a desface giulgiul care leagă rana din care mă stropește Sânge”.

Altminteri nici n-am fi trăit este o carte tulburătoare, cu toate acestea, nu este pesimistă. Pentru că Altminteri nici n-am fi trăit nu e despre a-l privi pe cel iubit cum stă pe muchie de cuțit, ci despre metodele de-a toci zimții ascuțiți ai cuțitului. Cu iubire, cu răbdare, cu stoicism, cu spirit de sacrificiu. Jurnalul poetic al Mirelei Bălan descrie o veghe continuă și dezvăluie, prin intermediul literaturii, într-un mod sensibil și rarisim, o putere nebănuită care face posibil un miracol.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 644 al Revistei „Ateneu”,aprilie 2023)

 

 

Copilul Poeziei (note pe marginea filmelor The kindergarten teacher și Haganenet)

 

Imagine din filmul
The kindergarten teacher (2018)

Filmul The kindergarten teacher (2018, regie, Sara Colangelo) ne prezintă cazul lui Jimmy Roy (interpretat de Parker Sevak): un copil de cinci ani compune, în momente ca de transă, versuri minunate. În familia lui, nimeni nu observă talentul său ieșit din comun. De altfel, mama nici nu e prezentă, pentru că l-a părăsit lăsându-l în grija tatălui, iar acesta, managerul unui bar de noapte, e mercantil și desconsideră pasiunea pentru artă. Există totuși un unchi scriitor, dar care e blazat din cauza muncii de rutină de la ziarul unde-i angajat „doar ca să corecteze greșelile altora”; nici pe el nu îl impresionează talentul nepotului său. Filmul începe cu cadre din viața educatoarei acestui copil, Lisa (Maggie Gyllenhaal, cu o interpretare nuanțată, magistrală), o femeie un pic trecută de 40 de ani, dezamăgită de viața pe care o duce: soțul este cumsecade, dar insipid; fata ei adolescentă obișnuiește să o persifleze, iar alegerea băiatului de a se înscrie în Marină, în loc să opteze pentru studii universitare, o întristează. Pentru a umple golul din viața ei searbădă, se înscrie la un curs de poezie, adresat adulților. Din păcate, la primele ore, ceilalți cursanți îi critică versurile, pentru abundența de metafore „obosite”. Într-o zi de lucru, la grădiniță, Lisa îl aude pe elevul ei, timidul Jimmy, șoptind ca pentru sine propoziții scurte și armonioase. Cum nu-i lipsește sensibilitatea, femeia remarcă îndată frumusețea unei poezii simple, dar pline de prospețime: „Anna e frumoasă./ Suficient de frumoasă  pentru mine./ Soarele strălucește deasupra casei sale galbene./ E aproape ca un semn de la Dumnezeu”. Impresionată de această descoperire, o roagă pe bona (Rosa Salazar) care tocmai venise să preia copilul, dacă se mai întâmplă astfel de „episoade” miraculoase, să noteze imediat pe hârtie versurile murmurate.

Toate bune și frumoase până aici: nu poate fi decât lăudabil ca o educatoare să identifice talentul special al unui copil și să depună eforturi pentru a-l stimula. Lisa îi caută pe membrii familiei lui Jimmy, vrând să-i câștige drept aliați în dezvoltarea talentului poetic al copilului, dar reacțiile lor sunt contrare celor scontate, variind de la indiferență, la ostilitate. Pentru a fi mai convingătoare, ea face o paralelă cu geniul lui Mozart, care a început să compună muzică clasică încă de la vârsta de cinci ani: „Dar Mozart a fost hrănit de regi și regine. I-au masat mâinile obosite, l-au hrănit cu bomboane în timp ce el cânta la pian”, îi spune ea tatălui lui Jimmy. Norocul ei că individul nu știa nimic despre biografia lui Mozart, geniul-copil, care a strălucit la doar șase ani, când a fost special chemat pentru a concerta în fața familiei imperiale. Mozart a avut într-adevăr o copilărie fericită, dar viața sa, în care adesea s-a confruntat cu crize financiare, s-a dovedit zbuciumată și scurtă, artistul sfârșind în mizerie, prematur, la 35 de ani. Mentorul lui Mozart a fost propriul lui tată, el însuși artist, un violonist de excepție. Lisa își asumă ea acest rol pentru Jimmy, dar multe dintre acțiunile ei sunt lipsite de principii, de-a dreptul imorale sau necugetate. Mai întâi, la cursul de poezie, ea citește poezia lui Jimmy despre Anna ca și cum ar fi a ei. Am sperat că era doar o încercare de a le da o lecție colegilor de curs, cam ipocriți și aroganți, și cu proxima ocazie va deconspira identitatea micuțului autor. Însă la următoarea întrunire, ea primește cu satisfacție aprecierile profesorului (Gael García Bernal) pentru o nouă creație, fără să spună un cuvânt despre faptul că e compoziția unui copil de cinci ani. Dacă primul poem e caracterizat de o simplitate candidă și luminoasă, cel de-al doilea este mai dezvoltat și întunecat, atingând profunzimi referitoare la solitudine, neîmplinire și moarte: „Taurul stătea singur în curtea din spate./ Era atât de întuneric./ Am deschis ușa și am ieșit afară./ Vântul adia printre ramuri./ El mă privea,/ Ochi albaștri./ Continua să respire ca să rămână în viață./ Nu îl voiam./ Eram doar un băiat./ Spune da,/ spune da, orice ar fi”.

Filmul crește în tensiune după ce educatoarea îl forțează pe Jimmy să-și recite poemele într-o lectură publică, în acest mod autodemascându-se, dar nu e clar dacă intenția ei a fost de la bun început să facă acest lucru. Dorința ei înfocată este de a salva poezia din sufletul copilului. Dar această obsesie se amplifică, frizând fanatismul, iar în final femeia va fi condamnată pentru răpire de minori.

The kindergarten teacher (2018) este un remake al filmului israelian Haganenet (2014),

Imagine din filmul
Haganenet (2014)

scris și regizat de Nadav Lapid. Ambele filme sunt excelente, rezistă vizual (directorii de imagine sunt Pepe Avila del Pino, în 2018; și Shai Goldman, în 2014), iar actorii se achită cu succes de rolurile încredințate. Adaptarea din 2018 pune mai mult accent pe aspectele sufletești și psihologice. Haganenet, avându-i în rolurile principale pe Sarit Larry și Avi Shnaidman, conține cantitativ mai multă poezie decât remake-ul din 2018. O secvență ne-a prilejuit întâlnirea cu poezia celebrului scriitor israelian Meir Wieselteir: „În această seară citim poezii./ Dar lumea nu citește poezii în această seară,/ nici în alte seri./ Nici în cele mai frumoase seri./ Lumea nu va citi niciodată cel mai frumos poem,/ chiar dacă i-am implora, nu ar fi de acord”. Dacă în Haganenet, Nadav Lapid abordează tangențial tema conflictelor etnice, Sara Colangelo optează pentru o pacifistă deschidere multiculturală; spre exemplu, copilul din rolul principal are origini indiene, iar în ceea ce privește poezia folosită pentru scenariu, regizoarea a colaborat cu scriitorii Ocean Vuong (poet și prozator vietnamez), Kaveh Akbar (poet iraniano-american) și Dominique Townsend (poetă americană).

Copii-actori Avi Shnaidman și Parker Sevak (Shnaidman este Yoav în Haganenet, iar Parker Sevak este Jimmy în The kindergarten teacher) ne uimesc cu interpretări puternic individualizate. În fond, ei spun aceeași poveste, cea a unui puști de cinci ani, care nu pare diferit de alți copii de vârsta lui, dar în esență e ursit Poeziei.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 643 al Revistei „Ateneu”, martie 2023)

Sfârșitul unei prietenii (reflecții pe marginea filmului „The banshees of Inisherin”)

Martin McDonagh, regizor și scenarist britanic-irlandez renumit pentru „umorul său negru și absurd” (In Bruges, 2008; Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, 2017), a revenit în 2022 cu o altă propunere de autor, semnând atât regia cât și scenariul tragicomediei The banshees of Inisherin, avându-i în rolurile principale pe renumiții actori Colin Farrell și Brendan Gleeson. Inisherin este o insulă fictivă, iar filmările s-au făcut preponderent pe insula Inishmore („cea mai mare dintre Insulele Aran din Golful Galway, în largul coastei de vest a Irlandei” – Wikipedia).

Acțiunea filmului se petrece în 1923, când încă erau ecouri ale Războiului Civil Irlandez; dar filmul vizează doar tangențial tema războiului. Insula Inisherin e izolată de viața de pe continent, astfel părând un tărâm idilic, în care niciun conflict nu-și poate găsi rostul. Dar lucrurile nu stau chiar așa: în afară de războaiele mari date pe câmpurile de luptă, mai există și... războiul cel dintre noi. Premisa filmului poate părea monotonă: apariția conflictului între doi localnici, Pádraic (Colin Farrell) și Colm (Brendan Gleeson), care până atunci se întâlneau zilnic la singura cârciumă de pe insulă, beau împreună bere neagră și erau cei mai buni prieteni. Sau așa păreau a fi... Dar Colm pune capăt prieteniei din senin, provocându-i lui Pádraic frământări de gânduri. Insistând să i să spună cu ce l-a deranjat pe tovarășul său, i se răspunde că nu a greșit cu nimic, dar pentru că îl consideră plictisitor, nu mai vrea să petreacă nicio secundă alături de el, mai ales că el (Colm – n.m.) s-a decis să lase ceva în urmă după ce va muri, și cum tocmai și-a descoperit un talent special în muzică, Pádraic nu se mai potrivește deloc cu noile sale aspirații artistice. Mai mult decât atât, lui Colm nu-i mai place de persoana lui! „De fapt, cred că nu te-am plăcut niciodată”, îi aruncă tăios. Pádraic, un om mult mai simplu decât Colm, în parte pentru că nu înțelege nevoia de „distanțare” a prietenului său, dar poate și din orgoliu, nu acceptă ruptura și încearcă uneori timid, alteori violent să se apropie din nou de vechiul său prieten. Conflictul dintre cei doi escaladează – sentimentele și resentimentele dintre cei doi cresc în intensitate. Povestea celor doi devine pe insulă principalul subiect de discuție; implicați într-un mod special în roluri de mediatori, dornici de a găsi soluția împăcării, fiind Siobhán (sora rafinată și cultivată a lui Pádraic; interpretare, Kerry Condon),

Dominic (un tânăr cu dizabilități, abuzat de propriul său tată, antipaticul polițist Peadar Kearney; rolul lui Dominic este interpretat de Barry Keoghan), preotul satului (instabil, uneori oferă sfaturi bune, alteori își pierde cumpătul; interpretare, David Pearse). Deopotrivă simbolic și realist, animalele au și ele importanța lor în poveste (măgarușul lui Pádraic și câinele lui Colm; ambii bărbați sunt extrem de atașați de animăluțele lor).

Dar ce anume ar putea duce la ruperea bruscă a unei prietenii de-o viață? Punându-mi această întrebare, mi-a venit în minte cazul real al unei legendare prietenii dintre doi remarcabili bărbați, care nici aceea nu avea de-a face cu vreo mărturisită sau secretă atracție sexuală, cum nici în cazul celor doi irlandezi căpoși substratul nu e de natură homosexuală, iar această precizare o facem pentru a fi clar că în relația lor e vorba de prietenie, nu de iubire. Însă Michel de Montaigne și Étienne de la Boétie, căci despre ei doi mi-am amintit, au construit o prietenie solidă. Moartea lui Étienne i-a provocat lui Montaigne o reală suferință.  Montaigne îi dedică prietenului său emoționante pagini, de unde spicuim câteva idei, gânduri, mărturisiri. „În prietenie, avem o căldură atotstăpânitoare, altminteri cumpănită și egală, statornică și domoală, toată numai dulceață, fără niciun frecuș, fără nimic aprig sau sfâșietor.”; „Sufletele se amestecă și se topesc unul într-altul atât de deplin, încât împletirea care le-a unit se șterge și dispare. Dacă aș fi silit să spun de ce-l iubeam, simt că n-aș putea-o face decât răspunzând: Fiindcă era el, fiindcă eram eu.” Montaigne întărește ideea identității: „Taina pe care am jurat să n-o dezvălui nimănui pot să i-o împărtășesc, fără a-mi călca jurământul, celui care nu e altul, ci eu însumi”. Revenind la povestea propusă de cineastul Martin McDonagh, ne punem întrebarea cum s-ar explica psihologic ruperea prieteniei dintre cele două personaje? Lipsa de căldură atotstăpânitoare, altminiteri cumpănită și egală, statornică și egală? Faptul că nu se identificau unul cu celălalt? De fapt, pe măsură ce se derulează povestea pe ecran, constatăm că tot ce-i unește sau îi desparte pe cei doi este aprig și sfâșietor. Dar titlul filmului ne îndeamnă să căutăm și explicații din afara psihologiei. Căci în mitologia celtică, Banshee este un spirit feminin care anunță moartea unui membru al familiei.

Cert este că The banshees of Inisherin este un film despre condiția umană, despre singurătate, despre inacceptare, despre neîmplinire, despre depresie etc., etc. Este un film de excepție și probabil va câștiga minimum un premiu Oscar. Personal mă aștept să fie cel puțin nominalizat, în cadrul Premiilor Oscar 2023, la următoarele categorii: Cel mai bun actor în rol principal (Colin Farrell), Cel mai bun actor în rol secundar (Barry Keoghan și Brendan Gleeson), Cel mai bun scenariu original (Martin McDonagh), Cea mai bună imagine (Ben Davis). 

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 641 al Revistei „Ateneu”, ianuarie, 2023;

P. S.: La momentul predării articolului pentru publicare, încă nu erau anunțate nominalizările la Premiile „Oscar”, filmul nu a primit nominalizare pentru imagine, dar în plus, față de predicțiile din acest articol, filmul a mai primit următoarele nominalizări: Kerry Condon, pentru cea mai bună interpretare feminină în rol secundar; Martin McDonagh, pentru regie; și întreaga echipă de producție, pentru cel mai bun film din 2022). Update la update: Din păcate, The banshees of Inisherin nu a fost câștigător la Oscar la niciuna dintre categorii, deși, în opinia noastră, ar fi meritat cel puțin pentru scenariul original.

 

Luminița Radu: „Albul şi negrul sunt suficiente pentru a spune tot.”

 Violeta Savu în dialog cu Luminița Radu 

Violeta Savu: – Ești pasionată de grafică și gravură, specialități exigente ale artei și care sunt tot mai rar practicate. Care au fost primii tăi pași în artă și ce anume te-a determinat să studiezi cu predilecție grafica?

Luminița Radu: – Am început să studiez grafica din anii de liceu, însă abia în anii de facultate am înţeles că era mai mult decât desluşisem până atunci. În facultate am descoperit gravura, pe care am învățat-o atât de la profesori, cât și împreună cu colegii din diverşi ani de studiu. După ce am terminat facultatea, am cochetat cu pictura, iar câţiva ani mai târziu am lucrat mult în peniță, pe hârtie manuală. Semnalul că menirea mea era alta a fost declanșat de

caietul meu de matematică din clasa I, pe care l-a păstrat învățătoarea mea și ea însăși mi l-a restituit după ani buni. Acel caiet era foarte frumos, subliniat cu roşu şi albastru, avea decupaje din cărţi ce reprezentau mulţimi de cifre încondeiate, dar şi accidente stângace ale mânuirii incorecte a stiloului. După 2010, am redescoperit gravura şi de atunci nu mă mai satur experimentând-o.

– Grafica și gravura pot părea arte mai sobre, față de pictura în ulei de exemplu, unde artistul are posibilitatea să se joace încurajat de diversitatea culorilor. Și totuși, care e partea de ludic în arta grafică? Ce-ți place mai mult: grafica sau gravura?

Luminița Radu: – Bună întrebare! M-am întrebat si eu adesesa. Chiar dacă am învăţat din cărţile de istoria artei că sunt genuri diferite, pentru mine ele se completează. Mai corect ar fi să spun că ele mă completează în a transpune o idee în cea mai bună formă. Recunosc că paleta mea este redusă, aproape inexistentă, pentru că albul şi negrul sunt suficiente pentru a spune tot. Nu simt că trebuie să strig emoţia prin roşu! Ac rece, linogravură, cologravură sunt tehnicile care-mi slujesc şi cu care mă joc. În 2019 am avut o expoziţie la Galeriile „Karo” cu lucrări de gravură, în care am vrut să arăt că știu tehnicile enumerate. Nu era suficient! Atunci am înţeles că trebuie să-mi îngădui să simt fiecare ştergere a plăcii ce urmează să fie imprimată, fapt care m-a eliberat de tensiunea lucrului făcut ca la carte şi mi-a permis jocul. Fiecare imprimare este unică, fiecare imprimat nu poate fi anticipat şi este o surpriză.

– Cum îți alegi subiectele, temele și motivele pe care le ilustrezi în arta ta?

Luminița Radu: – Fiecare preocupare s-a întors ca un bumerang sub forma unei expoziţii, astfel că în 2008 am expus pentru prima dată în Bacău; de altfel a fost expoziţia cu care aspiram pentru postura de membru U.A.P. al Filialei Bacău. Expoziţia s-a numit „X si 0”, la fel

ca jocul cel mai popular din lume, iar tema personifica o sumă de reprezentări existente sau închipuite. Nebunia pentru cifre şi litere ca formă de exprimare a continuat şi a triumfat în „Caietul de matematică”, amintit mai devreme, care a fost practic pasul decisiv spre gravură. Apoi, în 2010 am început o frumoasă corespondenţă cu sora mea. Ea călătorea foarte mult. Din fiecare loc în care ateriza îmi expedia o carte poștală, ce devenea apoi sursa mea de hrană artistică. Tehnicile de gravură şi grafică mi-au fost suport pentru ceea ce a devenit „Aproape de casă”. Subiectele mele se precedă unul pe altul!

– Într-una dintre expozițiile din pandemie ai tema motricității, în acele lucrări ai imprimat mult dinamism. Cum de-ai ales o astfel de temă – despre mișcare – într-o perioadă marcată de izolare?

Luminița Radu: – În perioada pandemiei, am lucrat foarte mult! Timpul oprit pentru alţii a însemnat pentru mine răgaz de reflecţie şi reorganizare mentală a propriului ritm. Etapa „picioarelor”, cum o numesc eu, am început-o mult înaintea pandemiei, însă atunci am scos-o din atelier. Practic, tema s-a suprapus cu înghețarea omenirii pentru câteva luni. Am avut bucuria de-a fi invitată într-o expoziţie colectivă, „Cu ochii întredeschişi”, curatoriată de Constantin Ţînteanu, şi acolo ai văzut primele lucrări din seria respectivă. Am expus alte „picioare” şi în expoziţia colectivă „IzolArt”, de la Galeria „Frunzetti”, împreună cu colegii de la atelierele de pe Mioriţei nr. 21. Suprapunerea temporală a celor două teme complementare, izolarea generală și mișcarea din lucrările mele, a fost doar o coincidenţă!

– Anul trecut, în februarie, ai expus la galeria „Nouă” din Bacău lucrări tulburătoare, capete de copil, în care ai folosit mult negru. De unde a apărut acest, vorba poetului, noian de negru?

Luminița Radu: – În ultimii doi ani am crescut un proiect foarte personal, poate prea personal! Capete de copil cu şi fără chip, reprezentând imaginea stereotip a individului în transformarea şi trecerea din lumesc în nefiinţă. Sunt expresii şi trăiri diferite ale suferinţei, transformării şi cimentării în pietre vii, trovanţi. S-a întâmplat ceva în acea perioadă... cei din familia noastră extinsă au pierdut pe cineva drag, a fost un moment foarte greu pentru toți. Iar eu așa am simțit nevoia să exprim în artă acea suferință...

– Anul trecut ai avut expoziție, împreună cu Bianca Rotaru, la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi. Cum a fost vernisajul și cu ce impresii te-ai întors de la Sângeorz?

Imagine de la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi
Constantin Țînteanu, Luminița Radu și Bianca Rotaru

Luminița Radu: – Expoziția „Jurnal” de la Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi a fost curatoriată de Constantin Ţînteanu şi am expus alături de artista şi prietena mea Bianca Rotaru. A fost un proiect care a adunat atât de multe trăiri şi emoţii contrastante, cam cât pentru trei expoziţii. A cuprins doi ani intenşi, cu lucrări multe, ieşite din spaţiul comodităţii în care am săpat în propria fiinţă ca să mă pot scutura de toată încărcătura de care nu eram capabilă să scap altfel. Este vorba despre emoţia naşterii şi a morţii în egală măsură, de stări de fericire şi de dezamăgire, toate ascunse sub masca aparenţei. Chipul încremenit al prototipului, transpus de mine prin chip de copil, reproducere a unui cap de ghips, a stat la baza schimbării. Pot spune că în ultimii doi ani a fost o conlucrare foarte strânsă între noi artiştii. N-a fost numai lapte şi miere, au fost şi trăznete şi ploi, dar a meritat fiecare secundă. La final, am fost fericiţi. Expoziţia „Jurnal” este un vis împlinit, fiind un gând proiectat acum zece ani, când am vizitat prima dată Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi. Fondatorul muzeului, sculptorul Maxim Dumitraş, ne-a primit în spaţiul expoziţional, deja înveşmântat, al muzeului său cu ziduri albastre, într-o zi din luna august 2022. Locul pare rupt din Rai, un Rai al artei! Am savurat fiecare secundă petrecută acolo!

– Am observat că ești foarte dedicată și activității tale didactice, ești foarte activă și pui multă pasiune. Care-s secretele prin care îi atragi spre artele vizuale pe elevii tăi? Ce satisfacții ai ca profesor la un colegiu de artă?

Luminița Radu: – Îmi place să fiu în mijlocul elevilor, îmi placc energia lor, studiul în atelier cu ei, liniştea palatului de cleştar, cum îmi place să-mi numesc atelierul de la Colegiul Naţional de Artă „George Apostu”! Lucrez mult la școală, învăț multe lucruri cu şi de la elevii mei, iar relaţia o găsesc echitabilă şi egală. Cred că evoluţia mea depinde de interacţiunea cu adolescenţii aceștia. Secretul fericirii acestei relaţii este acela că ne ascultăm şi ne respectăm nevoile reciproc. Sunt profesor de 20 de ani, am multe generații de elevi care între timp s-au făcut mari şi mă bucur ascultându-le poveștile, mă bucur să-i întâlnesc pe simeze sau să ne salutăm pe holurile şcolii, iar toate acestea îmi aduc un sentiment indescriptibil de împlinire.

– Ce proiecte ai?

Luminița Radu: – Acum „clocesc” o nouă etapă, însă sunt într-o fază incipientă, de căutări, de descoperiri. Măștile capetelor fără chip nu mai reprezintă nicio provocare. Până la urmă au fost suficienţi doi ani cât am stors acest subiect! Aşa că voi exploata ce a mai rămas din corpul uman. Probabil peste un an voi putea să-ţi spun mai multe despre acest nou început, însă deocamdată, fără nicio intenţie de-a fi misterioasă, nu prea am ce să-ţi povestesc. Îmi doresc o expoziție personală, însă nu am o direcţie. Anul acesta l-am început fără planuri deja făcute, dar sunt sigură că se vor organiza astrele la un moment dat.

Luminiţa Radu este artist plastic, licenţiată a Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design din  Iaşi, secţia grafică, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Bacău. Artista are participări la numeroase expoziţii de grup, atât în ţară, cât şi în străinătate. Totodată a realizat multe expoziţii personale, dintre acestea amintim: „X şi 0” (Galeria „Nouă”, Bacău); „Trei” (Galeria de Artă Contemporană, Bacău); „Caietul de matematică” (Muzeul de Artă Contemporană „George Apostu”, Bacău), „128 Aproape de casă” (Galeria de Artă „N. Tonitza”, Iași); „256 Aproape de casă” (Centrul Expozițional Constantin Brâncuși, Chișinău). Din 2018 până în 2022, a realizat în parteneriat cu artista Bianca Rotaru trei expoziţii: „360⁰” (Galeriile „Karo”, Bacău); „Între timpi” (Galeria „Nouă”, Bacău) şi „Jurnal” (Muzeul de Artă comparată Sângeorz-Băi). Printre premiile cele mai importante cu care a fost onorată se numără Premiul pentru pictură – Atelier 35 al U.A.P., filiala Iași (2010); Premiul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei („Saloanele Moldovei”, ediția XX, 2010); Premiul III la Bienala de Gravură (Chişinău), Premiul Anualei Bacău şi menţiune la Bienala Națională de Gravură „Gabriel Popescu” (Târgovişte).

Cine se va apleca asupra creațiilor Luminiței Radu va observa două caracteritici importante, aparent contradictorii, ale artei sale: rigoarea și sensibilitatea. Ea e un colecționar de emoții, fapt remarcat de Valentin Ciucă, încă din 2010, reputatul critic de artă apreciind-o în egală măsură pentru tehnica impecabilă: „Mizând pe o bună capacitate evocator-simbolică, Luminiţa Radu ne împărtăşeşte emoţii trecute destinate neuitării. Arta ei ţine de un fel de arheologie sentimentală, însă nu ignoră luciditatea măsurii prin care expresia să nu poată aluneca în sentimental”. Prodigioasa ei activitate din ultimii 4 ani a atras alte valoroase aprecieri, în acest sens, Constantin Țînteanu (sculptor, curator, critic de artă) constata într-un eseu publicat în revista noastră: „Tehnica Luminiței Radu e complexă, cu experimente complicate, ca de laborator, cu încercări repetate şi calcule matematice. [...] Suprafeţele rezultate sunt microreliefuri tactile citite cu vârful degetelor şi ochii închişi. O stare aproape metafizică răzbate din lucrările ce se dezvăluie, reprezentarea umană ajungând adesea un simplu pretext pentru explorarea eului interior; artista porneşte într-o călătorie de autocunoaştere cu fiecare pânză începută”. 

Dialog realizat de Violeta Savu (interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2023, p. 7)

Un whodunit încântător

 See how they run (2022)

See how they run (2022; regie, Tom George) este o comedie polițistă agreabilă, cu note de mister. Scenariul, semnat de britanicul Mark Chapell (autor de sitcomuri), deși e animat de o intrigă polițistă à la Agatha Christie, nu oferă prea mult suspans. Din fericire, compensează prin fantezie și personaje pitorești (interpretate convingător de o pleiadă de staruri), dialogurile sunt excelente, adesea suculente, presărate cu umor, este cultivat comicul de situație și de limbaj. Decorurile (designer de producție, Amanda McArthur), cu accente de roșu și de violet, seamănă mai mult cu cele de teatru, creând spectatorului senzația de familiaritate.

Acțiunea se petrece la Londra, în anul 1953. Teatrul londonez se pregătește de o nouă reprezentație a piesei The mousetrap, de Agatha Christie. Un regizor de film american, Leo Kopernick (Adrien Brody), sosește la Londra cu scopul de-a adapta piesa pentru marele ecran, lăudându-se peste tot că doar el poate realiza un film bun dintr-o „piesă polițistă de mâna a doua”, afirmație făcută înainte de-a vedea montarea scenică: „Nu că aș fi văzut piesa... Dar este o poveste whodunit. Ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Un prolog interminabil în care sunt prezentate toate personajele. Îți faci o idee despre lumea fiecăruia, apoi cel mai nesuferit personaj este eliminat”. Kopernick se poartă cu aroganță față de oamenii de teatru și de cinema londonezi, devenind tuturor... nesuferit. Conform cutumei enunțate, va fi asasinat. Crima e comisă la opulenta petrecere dată în cinstea succesului celei de-a 100 reprezentații a piesei, unde sunt prezenți toți cei cu care Kopernick reușise să intre în conflict: patroana teatrului Petula Spencer (Ruth Wilson); actorul Richard Attenborough (Harris Dickinson); soția actorului, Sheila Sim (Pearl Shanda); producătorul John Woolf (Reece Shearsmith); scenaristul Mervyn Cocker-Norris; un chelner obscur (Charlie Cooper). După ce Kopernick este ucis chiar în culise, își fac apariția doi polițiști, care vor investiga cazul, fiind la prima lor colaborare. Inspectorul Stoppard (Sam Rockwell), veteran, cu un defect la picior căpătat în Al Doilea Război Mondial, este ursuz, dipsoman, suferă pentru că a fost părăsit de soție. Este sexistă atitudinea lui față de subalterna Constable Stalker (Saoirse Ronan), o polițistă novice, ambițioasă, pe care el o subestimează, desconsiderându-i metodele și raționamentele. Îl irită entuziasmul tinerei. În final, toate barierele dintre cei doi polițiști se vor ridica, fiecare va învăța de la celălalt câte o lecție: ea de la el, lecția despre beneficiile răbdării; el de la ea, lecția despre frumusețea pasiunii. Relația dintre cei doi evoluează, devenind armonioasă, succesul este scontat. Sam Rockwell și Saoirse Ronan sunt sarea și piperul filmului, susținându-și nemaipomenit partiturile.

În See how they run, acțiunea ia adesea înfățișarea unei farse suprarealiste. Filmul are și un caracter parodic, dar nu știu cât de mult poate fi descifrat de spectatorii care nu sunt fani ai genului whodunit și nici nu cunosc, din istoria teatrului, formidabila poveste a piesei The mousetrap. Scrisă de Agatha Christie, a avut premiera în Nottingham, la Theatre Royal, pe 6 octombrie 1952. Dar autoarea vinde drepturile de ecranizare, punând o clauză: turnarea filmului să înceapă după cel puțin șase luni de la ultima reprezentație teatrală. Astfel, în prezent, The mousetrap este piesa cu cele mai multe reprezentări pe scenă (peste 26000), dar cu nicio adaptare cinematografică... 

See how they run îmbină fericit ficțiunea cu câteva elemente biografice. Richard Attenborough (1923-2014) a fost un remarcabil actor și regizor, câștigător în 1983 al Premiului Oscar pentru regia filmului biografic Gandhi. Personalitate complexă, Richard Attenborough a fost actor de teatru și de film. El într-adevăr a interpretat pentru prima oară rolul detectivului din The mousetrap. Nu avem acces la acea performanță, dar celor pasionați de ecranizările după Agatha Christie, le recomand filmul produs în 1974, And then there were none (cunoscut și cu titlul Ten little indians; regie, Peter Collinson), în care joacă și Richard Attenborough. Filmul este o bijuterie cinematografică, în special datorită directorului de imagine Fernando Arribas (1940-2021), care a creat splendori vizuale, ajutat și de exotismul locurilor de filmare: interiorul luxosului hotel Abassi din Iran și Templul lui Debod din Spania. Templul lui Debod este egiptean, amplasat inițial pe malul Nilului, datează aproximativ din secolul II î.H., dar în 1972, într-o campanie internațională de salvare a 22 de monumente din Nubia, a fost demontat, mutat și reconstruit în Spania, în centrul Madridului, unde se află și-n prezent.

Dar să ne întoarcem la filmul recent lansat la cinema și să mai punctăm câteva lucruri. See how they run este alcătuit din flashbackuri, iar conceptul artistic pare inspirat de creațiile marelui regizor Wes Anderson. Deconectant, ar putea satisface și gusturile spectatorilor pretențioși, prin bogatele referințe la mari filme și la mari actori. Cei care prețuiesc un film mai mult pentru cinematografie și mai puțin pentru scenariu, probabil vor fi dezamăgiți, cinematografia nu se ridică, de exemplu, la nivelul spectaculosului Knives out (2019), în fond, tot un whodunit. Scenaristul filmului See how they run, Mark Chapell are abilitatea de-a introduce subtil citate din The mousetrap. Astfel, punctul culminant se desfășoară la... conacul Monkswell. Mă abțin să vă dezvălui identitatea criminalului. „Neașteptatul se produce când spectatorii buni tac.” (Agatha Christie). În minunata galerie de personaje este și... Agatha Christie (interpretată, cu șarm, de Shirley Henderson).

Elogiu adus deopotrivă teatrului și cinematografiei, See how they run este un whodunit rafinat și seducător.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)

Geanina Ivu: „Tradițiile românești nu ar trebui să dispară”

 

Geanina Ivu - Maramureș

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Geanina Ivu

– Ne aflăm în satul Bogdana, la Simpozionul „Zone strategice de creație” și vreau să profităm de această oportunitate și să stăm un pic de vorbă despre tine și despre arta ta. Am văzut ce ai lucrat aici în aceste zile – la fel ca în cazul altor picturi făcute de tine și acum m-a impresionat curajul tău de a pune culori tari pe pânză, siguranța cu care o faci. 

Indiferent în ce etapă a carierei tale au fost făcute, creațiile tale cuceresc privitorii prin spectacolul de culoare și se diferențiază prin temele recurente din tradițiile românești. Chiar dacă evoci adesea lumea satului, o lume așadar arhaică, un ochi profesionist va remarca îndată că maniera ta de lucru este modernă. Totuși, aș vrea să te întreb de ce ai ales să evoci obiceiuri și tradiții românești, acum, când lumea traversează un progres tehnologic fără precedent?

Geanina Ivu: – Într-adevăr, tradiția face parte din lucrările mele, în toate etapele pe care le-am traversat: urșii de Crăciun, peisajele cu imagini din cimitire, picturi cu vase de lut, iar acum evoc portul popular. Fără tradiții nu cred că putem exista ca nație. Actualmente, traversăm o perioadă în care tradițiile par a se pierde în negura vremurilor... nu mai ținem cont de ele, ni se pare că nu ne mai reprezintă...

Geanina Ivu - Chimir bărbătesc 

– Cred că asta se întâmplă și pentru că majoritatea trăim în medii citadine. Puțini dintre noi mai avem rude la țară. Ție, cumva, dragostea pentru frumusețea lumii rurale ți-a fost cultivată în copilărie?

Geanina IVU: – M-am născut la oraș și am crescut la bloc. Dar tare îmi plăcea când mergeam la bunicii de pe tată, la țară, la Cucuieți, lângă Moinești, sau la Buhuși, la bunica de pe mamă, care locuia la casă. Viața la oraș mi se părea atunci o normalitate, dar, crescând, viața la țară mi s-a părut o binefacere, pe care ar fi minunat să o putem simți în fiecare moment.

– Crezi că există posibilitatea ca în viitor să dispară tradițiile?

Geanina IVU: – Totul este într-o majoră schimbare. Arta este și ea în schimbare, dar tradițiile românești nu ar trebui să dispară, fără tradiții s-ar dezintegra iremediabil identitatea noastră națională. Din păcate, mi se pare destul de apropiat momentul nimicirii chiar și a memoriei tradițiilor și mă tem că într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, nici măcar prin muzee nu le vom mai găsi... Evoluția vieții alunecă într-o altă direcție și există acest risc ca tradițiile să dispară cu desăvârșire. Dar sper ca eu să nu apuc acel moment.

– Și-atunci, cum crezi că își găsesc locul în ziua de azi, în expozițiile de grup, lucrările tale care evocă satul – unde timpul parcă se oprește, să ne amintim și de zicerea lui Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat” –, lângă alte lucrări, foarte moderne, care ilustrează evoluția tehnologică?

Geanina IVU: – Chiar dacă par rupte de realitatea de zi cu zi, lucrările mele se integrează în cadrul expozițiilor de grup. Pot părea o antiteză în contextul modern, dar chiar și așa, fiecare om cred că are o frântură de amintire din copilărie, poate de la bunici sau de la alte rude, astfel încât se pot regăsi în picturile mele. Încă există artiști culți, pe plan național dar și internațional, care includ în arta lor referiri directe sau subtile la tradiții, iar asta nu-i face să fie depășiți, dimpotrivă, părerea mea este că arhaicul, tocmai prin raritatea sa, poate îmbogăți o creație cu note de fantezie.

Geanina Ivu - Viața satului

– Ai fost invitată în multe tabere de creație, mai mult decât atât, tu însăți ai organizat câteva. Cum vezi tu lucrurile, ce rol au taberele de creație?

Geanina IVU: – În calitate de coordonator de proiect, până în prezent, am organizat trei tabere de creație artistică. Este un lucru destul de complicat de gestionat. Am fost invitată în mai multe tabere de creație – atât naționale, cât și internaționale – toate au fost importante pentru dezvoltarea mea artistică și, în plus, au pus „cărămizi” la formarea mea de coordonator de proiect. Rolul unei tabere? Cel mai important lucru este conexiunea care se creează între artiștii invitați: schimbul de idei, experimentele plastice la care luăm parte. Sunt emoționante legăturile care se formează între oameni, chiar și-atunci când se-ntâmplă adesea să fim din țări diferite sau mai ales atunci. Arta este limbajul universal care ne leagă. Fiecare tabără își are povestea ei, care rămâne în minte și în suflet. O experiență deosebită a fost tabăra de pictură și ceramică Cucuteni, din 2016, în care au participat pictori și ceramiști. Pe mine m-a fascinat „arta focului”, mi s-a părut aparte cum focul își spunea și își ardea povestea în același timp.

– În arta ta, în unele pânze e bucuria vieții, în altele e prezent sentimentul morții. Viața și moartea sunt teme care te inspiră, sunt teme profund filozofice, iar tu le relevezi fără să abstractizezi, într-un mod natural. Cum reușești?

Geanina Ivu - Viața satului

Geanina IVU: – Viața și moartea fac parte din noi. Îmi aduc aminte de-o vorbă de duh a lui Petre Țuțea: „Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare”. Nu a zis că se teme de singurătate, ci de însingurare... În ce mă privește, eu nu văd moartea ca pe un sfârșit etern, ci ca pe o ușă către o altă viață, spre o altă lume. Îmi place să redau și viața și moartea în pictură, așa cum le înțeleg eu, fără să le cosmetizez.

– Ai o serie de picturi cu urși. Memorabile, dar și frisonante sunt picturile tale cu cimitire. Cum au apărut aceste picturi, ce anume te-a inspirat?

Geanina IVU: – Picturile cu urși au fost inspirate de Festivalul de datini și obiceiuri de Crăciun, când artiști populari din satele județului Bacău vin să-și prezinte tradițiile pe care încearcă să le țină vii și să le transmită mai departe copiilor lor. Seria picturilor cu cimitire pot spune că a început cu o lucrare, cu evocarea unei imagini din „cimitirul vesel” de la Săpânța. Întâi a fost acea lucrare, au urmat altele. Am vizitat cimitirul de la Săpânța, am citit poveștile de pe cruci, am privit atent picturile care au la bază o idee genială, excelent pusă în practică. Dincolo de denumirea de „cimitir vesel”, eu am observat că acolo e mai degrabă o zonă în care au murit foarte mulți oameni tineri. Probabil de aici a venit și ideea de a picta și a scrie acele povești pe cruci, pentru a atenua tragismul destinelor și a îndulci suferința rudelor rămase în viață.

– Acum ești o artistă ajunsă la maturitate, cunoscută și apreciată. Dar cred că oricine la început are nevoie să fie încurajat. Cum au fost primii tăi pași în artă? Ce artiști sau profesori au avut un rol decisiv în formarea ta ca artist? A contat, în evoluția ta, admirația specială față de un anumit artist?

Geanina Ivu - Autoportret

Geanina IVU: – Domnul Ilie Boca a fost pentru mine omul care mi-a insuflat încredere și care m-a susținut să pășesc pe drumul artei. Îi mulțumesc din toată inima mea domnului Ilie Boca! De admirat, admir mulți artiști și mi-ar fi greu să numesc pe unul sau pe altul. De la fiecare am luat, în timp, ceea ce mi-a plăcut, apoi am trecut prin prisma mea personală. Dacă ar fi să mă plasez într-un anumit curent, cel mai bine cred că mă regăsesc în fovism. Și dacă tot am pomenit de fovism, aș vrea să spun că îmi plac foarte mult aceste cuvinte ale lui Henri Matisse: „Culoarea ajută la exprimarea luminii, nu la fenomenul fizic, ci la singura lumină care există cu adevărat, cea din creierul artistului”.

Geanina Ivu - Casa de la Buha. Pridvor

Geanina Ivu - Maramureș. Păpuși

– Așadar, dintre curentele plastice, aderi la fovism. Dar ce părere ai despre unitatea în diversitate versus păstrarea unui singur stil? Îți pun această întrebare, pentru că am asistat nu chiar de mult la o polemică interesantă la un vernisaj, iar tu ți-ai susținut cu pasiune punctul de vedere.

Geanina IVU: – Au fost mai multe discuții pe această temă. În primii mei ani de studenție, unul dintre profesori ne-a spus că un artist trebuie să-și păstreze stilul de-a lungul carierei, pentru a putea fi ușor identificat. Și sunt de acord. Doar că nu apare deodată un apogeu al carierei artistice. Trebuie să parcurgem niște pași obligatorii (școală, facultate, primele expoziții etc.), să urcăm o scară imaginară treaptă cu treaptă, să acumulăm informații, cunoștințe, experiențe... Toate aceste etape se regăsesc în formarea noastră, indiferent de domeniu: ne maturizăm, ne transformăm, iar când ajungem sus pe un platou, putem spune că am atins apogeul carierei noastre, un vârf de formă. Doar că acolo nu putem sta la infinit, după o vreme începem să coborâm. Personal, am trecut prin etapele enumerate, m-am schimbat de multe ori, m-am reinventat, dar cred că un artist este recognoscibil indiferent de schimbările prin care trece. Schimbările sunt benefice, sunt ca un nou început, ca o întoarcere la prima tinerețe.

– În ultima vreme tu ai repurtat succese importante nu doar în artă, ci și în sport, la competițiile de tir cu arcul. Nu te simți uneori lezată că sportul iți ia din timpul pentru creația artistică?

Geanina IVU: – Am fost întrebată de multe ori care este relația dintre sport și artă, cum reușesc să le îmbin pe amândouă. Un concept ZEN spune că „dacă ai reușit să tragi măcar o dată cu arcul așa cum trebuie, se poate spune că ai trăit o viață”. Trasul cu arcul ne-ajută să facem pași prin noi înșine, întărindu-ne astfel puterea interioară; ne insuflă încredere în forțele proprii; ne călăuzește pașii spre credință și chiar ne poate purta pașii spre... infinit! Îmi place să spun că atât în fața pânzei albe, cât și în fața țintei, eu stau singură, doar cu mine însămi. Inevitabil, arta „mănâncă” din timpul sportului și viceversa. Dar, vreau să cred, că am reușit să le fac să coexiste. E ca și cum o mamă are doi copii. Sigur găsește timp pentru amândoi.

– În viața oricărui artist există proiecte. Tu ce proiecte ai?  

Geanina IVU: – Îmi doresc mult să pot duce mai departe Simpozionul „Zone Strategice de Creație”, care se află deja la a II-a ediție anul acesta. Am în plan o viitoare expoziție personală. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate se vor împlini.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2022, p. 16, 

pe copertă ilustrația este reproducere după o pictură de-a artistei Geanina Ivu)

Cu brațele întinse spre inima lumii

Două povești s-a intitulat expoziția personală de debut a artistei Anca Mihăilă și a fost deschisă pe 3 noiembrie în cele două săli ale UAP, filiala Bacău, la galeria „Nouă” și la galeria „Frunzetti”. Curatorul expoziției a fost conf. univ. dr. Ovidiu Ionescu.

Mai întâi am fost invitați în sala mică de la parter, unde am putut admira vase de ceramică, lucrate de artistă, cu rafinament, din dragoste pentru Cultura Cucuteni.

Interesant ni s-a părut modul cum au fost puse în scenă vasele de ceramică: pe mulțimi, unele cu multe elemente simbolizând aglomerația, cu o demonstrație despre cum se poate folosi economicos spațiul; iar altele, cu puține elemente, simbolizând retragerea din marea masă, individualizarea. Vasele aparțin teluricului și în mod obișnuit le vedem așezate pe pământ, deci la orizontală, dar artista le-a ridicat pe verticală într-o instalație, vrând parcă să sugereze desprinderea omului de cele materiale, aspirația lui către cele înalte, dorința de a transcende. De altfel, o inversiune ortogonală funcționează și când ajungem la a doua poveste, expusă la etaj, unde verticala se schimbă cu orizontala. 

În sala mare, vedeta este reprezentarea mâinii, mai mult decât atât, lucrările expuse ilustrau mâini lucrătoare, multiplicarea aceleiași mâini sugerând prețuirea pentru munca manuală. În general, mâna se asociază poziției verticale, chiar și atunci când gestul făcut urmează o traiectorie orizontală. Mâna e legată aproape mereu de verticală, pentru că atunci când lucrăm ceva cu mâinile sau chiar și atunci când doar gesticulăm, mâna e prinsă de corpul nostru care se află pe verticală (sau cel puțin așa ar trebui). Dar Anca Mihăilă a așezat pe orizontală multe mâini și inițial ne-am întrebat dacă acea instalație astfel concepută nu era cumva și o graniță între ea și ceilalți. 

Însă expresivitatea degetelor, cu dinamica lor fantastică obținută prin repetiție, pe mine m-a făcut să mă gândesc la implorare, dar nu în sensul de rugăciune, pentru că altfel e reprezentat în artă gestul pentru rugăciune – e atunci când cele două palmele sunt lipite. În instalația ceramistei, cele două mâini sunt disjuncte. Mâinile ei sunt invitații la prietenie, la comuniune. Și chiar dacă n-a inclus vizibil semnul rugăciunii, expoziția a avut și o dimensiune sacră. Într-o carte publicată pentru prima oară în Franța în 1977, tradusă în 2019 și la editura „Humanitas”, cu titlul „Făurari și alchimiști”, Mircea Eliade vorbește în ultimul capitol despre criza spirituală a omului modern, care din cauza accentului pus pe progresul tehnologic (de altfel, util și important, ceea ce nu contestă nici Eliade), a pierdut dimensiunea liturgică a muncii: „Desacralizarea muncii constituie o rană deschisă în corpul societăților moderne. Nimic nu ne spune însă că o resacralizare nu se va produce în viitor”. Dar resacralizarea se poate face și prin artă, iar expoziția „Două povești” a avut și rostul ei de a resacraliza.

Într-adevăr, a fost de mare impact o expoziție de ceramică despre mâini, drept dovadă de mult nu am mai văzut la expoziție un public atât de numeros, printre ei, mulți tineri, unii dintre ei urmând școli cu profil de artă. Din istoria artei, aflăm că au existat numeroși creatori, mai ales în pictură și grafică, care au dat atenție mâinii, ca formă plastică. În multe picturi celebre, raportul dintre portret și mână este foarte important – îi amintesc aici pe Ștefan Luchian, cu Autoportretul „Un zugrav”; pe El Greco, cu „Deschiderea Celui De-al Cincilea Sigiliu”; pe Boticelli, cu „Primăvara” și „Nașterea Venerei”; pe Leonardo da Vinci, cu pictura „Sfântul Ioan Botezătorul”; pe Rembrandt, cu un autoportret în care el stă într-un fotoliu și e îmbrăcat foarte elegant. Multe alte exemple se pot da. Sunt și lucrări în care mâinile sunt vedetele, cum ar fi studiile lui Leonardo da Vinci sau Dürer sau Escher. În pictură, Diego Rivera are un tablou interesant, „Mâinile doctorului Moore”. Am făcut această incursiune pentru a spune că de fapt nu aș asemăna experimentul Ancăi Mihăilă cu niciunul pomenit. Dacă aș ține cu dinadinsul să fac o comparație cu un artist care a fost preocupat în mod pătimaș de tema mâinii, m-aș gândi la sculptorul american contemporan Jasper Johns (n. 1930), care a folosit amprenta propriei mâini în multe lucrări de grafică și gravură. O tensiune asemănătoare găsim și în frumoasa expoziție Două povești, dar la Anca Mihăilă modul de exprimare – în porțelan și sticlă – presupun că necesită mai multă răbdare și o muncă mai asiduă.

Cred că este o adevărată magie să poți să redai tensiune, exprimări ale celor mai intense stări interioare, în astfel de mulaje, care intrinsec suferă de rigiditate. Dar Anca Mihăilă și-a întins cu suplețe spre noi brațele, multiplicându-le (metaforic, dar și fizic, în lucrări de artă) și a reușit să ne transmită ceea ce oricine dorește să primească odată cu o îmbrățișare: căldură sufletească.

Imagine de la vernisajul Două povești, 
Anca Mihăilă (Două povești) și Violeta Savu

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)