blue moon

Când lipseşte ceva din corpul femeii şi nevoia de iubire

Cartea din colet

Poetici ale traumei (III)

Cartea Iulianei Lungu, „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, abia apărută în toamna anului 2018 în Bucureşti, la Editura „Fractalia”, a avut deja parte de recunoaştere din partea criticii. A fost nominalizată la Premiile „Mihai Eminescu”, aflându-se pe „lista scurtă” la secţiunea debut în poezie, alături de volumele semnate de Daniela Hendea, Mina Decu, Vlad Serdarian şi Ioana Vintilă. La Botoşani, premiul i-a revenit Minei Decu, dar după spusele unui membru al juriului departajarea a fost dificilă. La Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, premii care au produs multe discuţii pro şi contra mai ales în mediul internautic, polemica purtându-se asupra criteriului „de gen”; la secţiunea debut-poezie cartea Iulianei Lungu a fost câştigătoare. Iată argumentul juriului făcut în momentul nominalizării la Premiile „Sofia Nădejde”: „O poezie austeră şi dramatică, minimalistă şi totalizatoare, care oferă o cameră de rezonanţă memorabilă biografiei unei femei contemporane”. Cartea a fost încă de la lansarea ei salutată şi întâmpinată entuziast de trei nume mari ale poeziei contemporane: Nora Iuga şi Ioan Es. Pop semnând scurte introduceri, iar Angela Marinescu scriind cu fervoare despre Iuliana Lungu şi poezia ei pe coperta a IV-a. Mai aproape de autoare ca generaţie, Medeea Iancu, pe care Iuliana Lungu o recunoaşte drept mentor, face şi ea o prezentare succintă, mergând la esenţă: „Iuliana Lungu scrie despre identitate, despre feminitate şi acceptarea/ rediscutarea genului; poemele ei sunt un ritual de purificare şi eliberare de prejudecăţi, şabloane, un ritual aparte care priveşte sinele şi adevărul. Poemele ei vorbesc despre cutumele, tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre vinovăţie, cenzură, dar mai ales despre vina şi ruşinea de a fi tu însăţi, de a fi femeie. Iuliana asumă partea feminină şi bine face! destructurând limbajul, adevărul devine violent şi violenţă. Poemele ei refac o hartă a condiţiei femeii, o hartă istorică şi mitică, care dezvăluie dintre bandaje şi triumful”.

Cartea atrage atât vizual, prin rafinata şi elocventa fotografie de pe coperta I, realizată de artistul Cristian Crisbăşan, cât şi prin titlul intrigant, complex, totodată de mare impact. „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”... În tragedia greacă, lamentaţiile se desfăşurau în jurul patului în care zăcea decedatul; iar kommos era o jelanie a corului însoţit de actori. Chiar structura a ceea ce am putea considera un poem-fluviu seamănă cu formatul tragediei antice, având vocile corului, a corifeului, a corifeei etc. Autoarea este o bună cunoscătoare a literaturii vechi, evocă personaje remarcabile din teatrul antic, criticând ideologia patriarhală din epoca respectivă. Ea se identifică sau schiţează paralele cu Antigona, Medeea, Elena din Troia...

Histerectomia, conform dicţionarului medical, „reprezintă îndepărtarea pe cale chirurgicală a uterului”. Nu ni se spune explicit cum de personajul principal al cărţii a suferit această traumă, dar din descrierile tratamentelor medicale şi spitalizărilor presupunem că a fost o formă de cancer. Cartea este autobiografică, aşadar ne confruntăm la fel ca la douămiişti cu (hiper)autenticismul. Caracteristică ce apare în literatura multor autoare feministe. Autoarea evocă întâmplări neplăcute din copilărie. O atmosferă ostilă femeii, desconsiderată şi umilită în permanenţă, privită ca fiinţă inferioară bărbatului. Prejudecăţile sunt întreţinute asiduu chiar de către o femeie, cea mai misogină fiinţă posibilă, bunica Rada (mama tatălui). Nimeni din familie nu se bucură atunci când apare pe lume o fată...: „la naştere/ mama mi-a spus:// erai neagră,/ slabă/ şi urâtă de/ mă-ta// mare./ Îi era „ruşine/ cu tine. ne-a zis:/ ce-aţi mai făcut-o şi/ p-asta? tot// fa-tă? ni se duce/ numele”. În consecinţă, primeşte un nume de botez care putea fi uşor masculinizat, Iulianei până la o anumită vârstă i se spune simplu, Iuli. Nu are voie să poarte semne ale feminităţii, i se taie părul foarte scurt, băieţeşte, este obligată să poarte pantaloni aspri etc. Alcoolismul tatălui îi întunecă anii copilăriei. Din păcate, fetiţa nu primeşte nici de la mamă dovezi de afecţiune: „am întrebat-o pe/ mama cum/ mă liniştea, să aflu// dacă m-a ţinut cineva în/ braţe vreodată./ mi-a răspuns:// întindeam O// mână printre gratii/ [şiiiiiiiit]/ tăceai. direct// proporţional cu supra-/ faţa neatinsă. eram// absenţa mâinilor/ pe mine”. Confesiunea este dureroasă. Pentru a sugera: angoasele, stările de panică şi tot felul de fobii, durerea atroce sufocând respiraţia; poeziile sunt redate în versuri foarte scurte, putând fi alcătuite şi dintr-un singur cuvânt. Întâlnim cuvinte-şnur ale căror litere sunt dispuse unele sub altele una câte una. Cu aceste cuvinte-versuri-şnururi şi cusături, discursul liric al Iulianei Lungu are o structură inovativă. Autoarea stăpâneşte tehnica poeziei şi arta ingambamentelor. La fel ca mulţi alţi poeţi moderni, Iuliana Lungu scrie şi ea poezie despre poezie, despre arhitectura propriului lirism: „mă recompun din caractere tipografice,/ după fiecare întâlnire,/ să mă poţi avea oricând la-ndemână/ ca pe o carte virtuală./ pierd integritatea tradiţională// în favoarea uneia complicate./ întrerup dialogul liniar şi creez/ intenţionat un discurs/ rupt şi dezmembrat”.

Versurile sunt lucide şi tăioase, chiar brutale. Poeta este o revoltată. Iar revolta ei principală este legată de inegalitatea de gen. Aşa că îşi caută în permanenţă identitatea, este preocupată de condiţia ei de femeie, de corp şi limbaj, asociind şi disociind deopotrivă aceste două elemente. Construieşte şi deconstruieşte. Confesiunea e sinceră, rareori alunecă în patetism. Dar dincolo de forţă (iar discursul ei are forţa curajului de a vorbi despre stigmate şi tabuuri) întrevezi fragilitatea, sensibilitatea, graţia, luminozitatea. Dragostea e un sentiment trăit cu intensitate, uneori face tandem cu moartea (Eros-Thanatos, cum altfel?!), alteori cu boala: „iubitule,/ nu-ţi pot scrie/ despre pierdere/ cu perfuzia asta în mână.// firul dintre noi e prea întins,/ cuvintele ar ajunge fără emoţii,/ ai spune că nu înţelegi nimic.// ce-aş fi vrut să-ţi pot scrie:/ Eu nu am fost în stare.../ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă.// doar că sângele meu/ o ia mereu înapoi./ am crezut într-o singură direcţie// firul e foarte întins acum,/ o ia mereu înapoi”. (momentum) Poeta îl citează pe Nichita Stănescu, apelează la intertextualism şi în alte texte, afirmând într-o notă de la sfârşitul cărţii că a utilizat citate „fiind inspirată de anumite articole, discuţii, corespondenţă personală şi producţii artistice (fotografie, pictură, film, teatru, literatură etc.)” Poezia Iulianei Lungu este feministă ca manifest, autobiografică, experimentală, livrescă, autentică, modernă. Există pasaje în care alternează lirismul tranzitiv cu cel reflexiv. Dar firea poetei fiind prin excelenţă meditativă, caracterul reflexiv este cel dominant. Se autoportretizează: „Mă consider în primul rând:/ o fată/ cu faţa albă,/ părul negru,/ privirea ageră,// mâini,/ braţe,/ ridicată pe vârfuri/ în balerini,/ sînt// mai mică decât/ ţi-ai închipuit vreodată,/ într-o alcătuire de/ oase şi carne,/ chiar dacă nu semăn,// voi numi corp, tot/ ceea ce mâinile şi gura/ ating fără castitate./ Nu sînt autoflagelare,/ nu sînt celibatul,// nu sînt şi/ culminez cu/ a/ fi/ femeie”. Biografia poetei e presărată cu numeroase episoade triste, sumbre. Un necaz de dată recentă e operaţia de histerectomie. Dar amputarea unui organ care face parte din aparatul genital feminin NU echivalează cu pierderea feminităţii. Trauma reactivează dureri ancestrale: „scriu povestea asta/ despre corpul meu/ astăzi, când lipseşte/ ceva din// el. născut de/ corpul perfect ne-/ iubit al mamei mele, născut de// corpul perfect ne-// iubit/ de generaţii”. Când lipseşte ceva din corp...

Deosebit de elaborată, cartea „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, alcătuită din cinci secţiuni: „Melancholia”, „Kommos”, „Revolta”, „Akedia”, „Odă”, precedate de „Poemul înainte”, este definită de Angela Marinescu „poezie proiect”: „Proiectul moderează şi detaşează sufletul de trup şi trupul de iubire (aici Iuliana a excelat). Mă gândesc că şi iubirea are nevoie de un proiect (al deficitului de putere)”. În prefaţă, Nora Iuga exclamă: „Iată, Iuliana Lungu, o voce nouă, inedită, răscolitoare, respectându-şi propriul sistem de gândire, intelectuală, dar revoltată, cultă fără ostentaţie, indiferentă la ce se poartă, nesinchisindu-se de cei care socotesc livrescul o infracţiune, intertextul un plagiat şi obscenitatea singurul mod al limbii de a fi autentică. Ea scrie cum respiră: inspiră-expiră!” Ioan Es. Pop declară la rându-i impresionat: „Există în poemele din această carte o înfrigurare care se învecinează cu disperarea şi se materializează în versuri scurte, spasmodice, contorsionate de contrarietăţi”. Chiar dacă s-ar putea face câteva paralele cu lirismul specific unor voci importante din lirica feminină românească: Marta Petreu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Medeea Iancu, Iulia Militaru, poezia Iulianei Lungu este cât se poate de personală. Iuliana Lungu scrie într-un mod tulburător despre propriile experienţe. Aşadar iată, o voce nouă în poezie, puternică şi autentică! Un debut convingător!

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista "Ateneu", februarie 2019)

Colectiv, amintirea arderii-de-tot

Cartea din colet

Poetici ale traumei (II)

Volumul de versuri „Arsura umblă după trup” (Ed. Next-Page, București, 2018) al scriitoarei Viorica Răduță, dedicat victimelor incendiului din clubul „Colectiv”, este o transfigurare cathartică a tragediei care a zguduit în urmă cu trei ani și ceva o țară întreagă. Amintim că incendiul a izbucnit în seara zilei de 30 octombrie 2015, în timpul concertului rock al trupei „Goodbye to Gravity”, fiind provocat prin folosirea artificiilor într-un mod total inadecvat. Cartea, dispunând de o copertă evocatoare prin grafica realizată de Matei Măceșaru, este alcătuită din două secțiuni. În prima, intitulată sugestiv „fiecare sac este frigul topit”, autoarea descrie întâmplările tragice petrecute mai ales în noaptea incendiului. Cea de-a doua parte, „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, enunță, în scurte necrologuri lirice, decesele celor 65 de victime, în sensul invers al dispariției, de la ultimul până la primul. Limbajul folosit, prin calitățile sale eufonice și repetițiile tânguitoare, se apropie de cel liturgic.

Viorica Răduță a riscat mult cu această carte, afirm asta referindu-mă nu la aspectul estetic al cărții, scriitoare experimentată, autoare a mai multor volume de poezie și proză (inclusiv romane de calibru), a impresionat, atât publicul cât și critica de specialitate, cu fiecare apariție editorială. De data aceasta a abordat o temă extrem de delicată, argumentându-și într-o scurtă introducere demersul, din care redau încheierea: „Volumul, a se vedea partea a doua (explicit numită «catapeteasmă»), unde figurează cele 65 de «portrete» înnegrite, se dorește un gest cathartic, comemorativ”. De ce spun că autoarea a riscat?! Pentru că nu știu cum a fost/ este/ va fi receptat acest volum de către rudele victimelor. Mă refer la reacțiile imediate. Eu am citit poeziile cu un nod în gât și cu usturime de ghimpe în inimă, cu toate că nu am avut rude sau prieteni printre victimele de la Colectiv, deci aș fi cumva un cititor mai „detașat”.

Evident, cartea are nu doar valoare literară, ci și documentară; prevăd că succesul ei va crește exponențial în timp.

Poezia din acest volum are așadar un puternic impact emoțional. Versurile au forță imagistică, mai ales în prima parte, unde autoarea des-compune și re-compune firul epic din noaptea accidentului. Într-o poezie cu altă tematică, repetarea obsesivă a unor cuvinte ca: „trup”, „mormânt”, „lumânare”, „flăcări”, „noapte”, „piele”, „os”, „vis”, „somn”, „gemete”, carne”, „statui”, „respirație” (dar și „urlete”, „țipete”), „aer”, „foc”, „cer”, „durere”, „vânt”, „fum”, „cearcăne”, „rugăciune”, „pustiu”, „om” (multe dintre motivele enumerate aparținând curentului romantic) sau a neologismelor: „container”, „reanimare”, „folie” ar putea avea efect redundant. Dar în poezia Vioricăi Răduță, efectul este invers, așa cum se întâmplă de altfel și în poezia lui G. Bacovia. Cuvinte puține, efecte de maximă intensitate. Stări de profunzime. Amplificarea acuității dureroase. Desigur, lait-motivul cărții este „arsură”.

Un item mai puțin utilizat față de cum ne-am fi așteptat este, surprinzător, „moarte”, care apare, dacă nu mă înșel, cam de cinci-șase ori. Dar nu trebuie să pronunți cuvântul „moarte”, mai degrabă cu noapte să-l substitui, pentru a transmite senzații de frică, teamă, spaimă sau neliniște.

Alt paradox al poeziei din „Arsura umblă după trup”: ceea ce în altă parte, și nu într-o poezie realistă care încearcă să radiografieze un dezastru de proporții uriașe, ar avea rol de metaforă, în acest caz devine anti-metaforă:; „geamătul nu are față”; „cântecul care a luat foc”, „ochii ieșeau din foc”, „a privit fără vedere/ ploaia de foc era în locul scenei de vineri”. Superbe metafore, nu-i așa?! Din păcate, ele trebuiesc înțelese cu sensul lor exact! Oamenii care gemeau aveau fețele descompuse ca într-o pictură de Adrian Ghenie, concertul s-a oprit și a fost cuprins de flăcări...

„fiecare sac este este frigul topit”: prima parte a cărții, începe cu un poem intitulat „sacii”. Dar ce sunt „sacii”?! Sunt victimele: „așezați unul lângă altul pe trotuar/ fără piele// de fapt om lângă om/ somn lângă somn// ca să nu se simtă mirosul de ars/ care e și locul lui de mormânt”. Mai încolo, într-unul dintre desele poeme în care primul vers este echivalent și cu titlul, autoarea revine cu explicații: „păturile sunt oameni/ înșirați pe trotuar/ cu respirația lor în loc de piele”. Hainele sunt arse, materia trupului se subțiază, o hlamidă uriașă, dar de data aceasta nu de purpură, ci de funingine, parcă îi învelește pe toți. E o suferință atroce la unison. Toate cele cinci simțuri sunt afectate. Cel al mirosului devine exacerbat: „carnea e bluza cămașa sau gândul subțire/ pielea nu e/ cum se dezbracă bucată cu bucată/ și nu se potrivește pe mâini/ doar mirosul stă în ea atârnat/ doar mirosul mai merge în trupul fierbând// cu lumânarea aprinsă între cârpe de carne/ și gândul e fum// gândul nu mai știi al cui este// stă în saci cu arsura mergând”.

Sunt descrise stările de tristețe copleșitoare care au cuprins rudele morților sau răniților. Părinții și prietenii apropiați ai răniților se zbat între speranță și deziluzie; stau agățați într-o așteptare ce curge ca apa unui râu. Unele chipuri sunt atât de arse, încât nu pot fi recunoscute nici de către părinți. O mamă își recunoaște fiica după pandantivul unor cercei... Alții speră să nu recunoască niciun accesoriu sau obiect vestimentar... căci astfel s-ar nărui până și visul. Acolo unde există Thanatos, e imposibil să nu apară și Eros. Într-adevăr, sunt perechi de îndrăgostiți, care se pierd îmbrățișați în fumul gros... Peste victime și rudele victimelor se așază durerea ca un halou. Durerea îi închide și îi ține captivi într-un cub cu pereții de funingine și fum.

În „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, este des repetat refrenul: „și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne...”. Nicio altă invocare a divinității, decât acest strigăt dureros, căci chiar și Dumnezeu trebuie să fi fost impresionat de intensitatea tragediei.

Între cele 65 de portrete, le găsim și pe cele ale băcăuanilor Teodora Maftei: „aflați că/ i s-au înnegrit ochii în fiecare dimineață/ deși Teodora lupta/ a luptat săptămâni// sufletul i se depărta din când în când/ să vadă cum trupul pusese o margine neagră pe el”; Ionuț Maior: „cu Ionuț Maior a fost altfel/ mâna Liviei nu l-a lăsat/ așa că a luat-o cu el/ de-a lungul timpului mâna s-a desfăcut în două părți// era prea târziu/ pentru amândoi”; și Andra Elena Toader: „iar Andra și sâmbăta dimineața la Bacău/ Cimitirul Sărata/ ultima rugăciune în sicriu alb/ măcar ea să nu fie arsă// și groapa”.

Au fost 64 de victime directe ale dramei de la clubul „Colectiv”, numărul 65 l-a purtat Răzvan, care s-a sinucis la un an și nouă luni de la evenimentul la care a fost martor și care i-a răpit femeia iubită: „65 a văzut curgând trupurile dinainte/ câte s-au stins câte s-au aprins pe dinăuntru”.

Lui Nelu Tilie, cândva ziarist la „Tineretul liber”, i se face un portret care amintește ca retorică de poezia beatnicilor, cu sincoparea tipică jazz-ului: „și dacă îl cunoașteți pe Nelu Tilie/ în fotografie cu plete și mustață/ dacă ați fost vineri seara la Colectiv/ el nu era de recunoscut// fără plete și fără sâmbătă seara/ nu mai era un portret complet numărul 11/ mai ales că povestea i se învechise din Tudor Vladimirescu/ după cum a scris cu carioca pe geaca de blugi și nu s-a mai tuns// apoi anii din Piața Romană în tricourile negre/ și cei de după 89 cu jumătate de pagină rock dacă/ citeai presa/ lui Tilie pletele îi crescuseră în loc de umeri/ era omul cu chitara/ era tandru/ din Hard & Heavy Café la ziar/ tot cu tricoul negru șapca întoarsă prin Casa Scânteii/ o cămașă largă în loc de plete/ în cele din urmă buzele negre și Negru Tilie nu s-au mai uitat/ rockul creștea din pieptul lui înecat”. 65 de povești adevărate, cutremurătoare... Și încă, și încă, și încă...

Arsura a vrut să se hrănească cu oase, carne și sânge... Arsura și-a făcut înveliș din respirația celor sacrificați. Unii au ars până la capăt ca o jertfă adusă unui zeu nemilostiv. Mari tragedii ale lumii au inspirat poeți, scriitori, artiști. Chiar în introducerea sa, autoarea amintește de fotografia „The falling man”, realizată în timpul evenimentelor de la 11 septembrie din New York de Richard Drew, în care a fost captată căderea unui bărbat de la un etaj superior al unuia dintre turnurile gemene. Richard Drew a surprins în jur de 12 cadre ale prăbușirii fatale! Deși e atât de geometrică, iar dacă nu ai ști despre ce e vorba ai crede că e un fragment de artă suprarealistă, mie mi se pare sadică respectiva fotografie. Este evidentă valoarea sa de document istoric, dar ca să faci o fotografie bună, se știe, că în acea clipă trebuie să ai o mână foarte sigură, să nu șovăiești deloc. Ca să iei cadre în timpul real al desfășurării unei catastrofe socot că trebuie să ai destul de mult sânge rece. Dar există fotoreporteri și, până la urmă, exact cum spunea Richard Drew, în acea zi de 11 septembrie el doar își făcea meseria... Nu aș compara-o pe Viorica Răduță cu Richard Drew, din motive evidente. Cartea ei este tulburătoare, nu mă îndoiesc că a scris-o plângând și rugându-se pentru victimele tragediei de la Clubul „Colectiv”, care funcționa în hala unei foste fabrici de încălțăminte, numită în vremurile comuniste, „Pionierul”... E poate și aici un simbol. Dar Viorica Răduță s-a ferit de a pune accentul pe contextualizarea istorică, politică, socială, optând să dea minimele informații necesare. Poeta s-a concentrat asupra naturii umane, reflectând cu o extraordinară putere de sugestie suferințele fizice și mai ales pe cele sufletești. Dacă aș asemăna-o pe Viorica Răduță cu un fotojurnalist numele lui ar fi Huynh Cong Ut. În iunie 1972, el a fotografiat-o pe fetița de 9 ani Kim Phuc, care suferise arsuri grave în urma unui atac cu napalm, lansat dintr-o eroare de calcul, asupra civililor din Trang Bang, o localitate din Saigon. În imaginea respectivă, fetița este în pielea goală, plânge cu disperare și este înconjurată de alți copii care aleargă țipând îngroziți. La câteva clipe după ce Huynh Cong Ut a fotografiat-o, Kim leșină din cauza arsurilor grave. Huynh Cong Ut o va duce de urgență la spital și astfel îi va salva viața. Sigur, Viorica Răduță n-a fost prezentă la concertul rock din noaptea neagră de la Colectiv, dar sunt sigură că dacă s-ar fi aflat prin preajmă, nu ar fi făcut serii de fotografii, ci s-ar fi implicat și ar fi ajutat atât cât (se mai) putea. Nu a putut fi acolo, dar a vrut ca măcar prin poezie, prin rugăciune să lase un semn pregnant al compasiunii ei.

Tragedia de la Colectiv este o rană încă deschisă. Doare enorm, dar nu trebuie să uităm. Cartea cu versurile Vioricăi Răduță despre victimile tragicului accident era un gest necesar. Pentru că, așa cum spune poeta în închiderea cărții, „vineri 30 octombrie s-a făcut miercurea cenușii s-a făcut”.

(articol de Violeta Savu, publicat în Revista Ateneu, ianuarie, 2019)

Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist

Cartea din colet

Poetici ale traumei (I)

Tereminul este un instrument muzical electronic, care scoate sunete, fără să fie atins, prin vibrația energetică transmisă de un corp viu. Este numit astfel după numele inventatorului său, fizicianul rus Léon Theremin. Poeta Daniela Hendea mărturisește că, în volumul ei de debut, „Acordor de teremin” (Ed. Fractalia, 2018), asociază autismul cu acest instrument. Tot ea a explicat, într-un interviu publicat pe platforma online „Semne bune”, că: „Acordorii de teremin… nu există, la propriu. Tereminul se «acordează» printr-o dinamică, o relaționare proprie dintre instrument și cel care întinde mâna în câmpul electromagnetic al acestuia, iar acum am putea foarte bine vorbi și despre autism. În teoria CEMI (conscious electromagnetic information) gândurile sunt considerate reprezentări electromagnetice ale informației neuronale, la fel reproducerii notelor din câmpul electromagnetic al tereminului”.

În „Acordor de teremin”, Daniela Hendea și-a propus să transpună în versuri experiența sa cu autismul fiului ei, Mircea suferind de „autism cu apraxia de vorbire”. Dar ea nu dezvăluie doar confruntările fiului ei cu boala, ci experiențele traumatice sunt prezentate și din punctul de vedere al suferinței mamei, care dă o luptă acerbă cu tarele bolii fiului ei, cu prejudecățile și discriminarea, uneori fiindu-i înșelate așteptările pe care le are de la personalul medical specializat (poeta are totuși șansa de a trăi în statul Texas, unde există clinici cu înalte standarde profesionale). Dar, cel mai mult, lupta se dă cu ea însăși, cu sentimentele de disperare, frustrare sau cele copleșitoare de vinovăție. Vina de a nu reuși întotdeauna de a găsi cele mai bune soluții, vina de a nu depăși limite, fizice și/sau psihice.

Autoarea ne prezintă câteva ședințe terapeutice, uneori le descrie amănunțit, în poeme narative, cu atenție la detalii, alteori discursul devine poetizant, senzorial, concentrat pe bogăția și complexitatea emoțiilor. Când este reflexivă, descoperim, din perspectivă metafizică, o fire profund neliniștită. Programul impus de deficiența copilului o obligă să fie riguroasă, ordonată, să învețe să-și reprime pe cât posibil reflexele, să se obișnuiască cu o permanentă stare de (supra)veghere, să anticipeze posibilele pericole. Dispozițiile pot fi antagonice: între deznădejde și speranță, furie și acalmie, anxietate și vivacitate, teamă și curaj, inerție și dinamism, rezistență și istovire. Mama copilului bolnav de autism este supusă continuu suprasolicitării neuropsihice. De aici nevoia de a-și crea un alter ego, un dublu când se confruntă cu panica. Ánica: „Ah, cât de clișeic, Ánica – te-am etichetat Ánica să te domesticesc,/ dar nu știu cine ești ce vrei – Is this all you’ve got? M-ar speria/ mai tare un băiat de 8 ani care s-ar hotărî/ să mă fixeze dintr-odată cu privirea”. Un băiat de 8 ani, care dacă „ar fi după el” și-ar stabili propriile reguli, iar uneori autismul pare a fi o metaforă a libertății de a nu te încadra nicicum în tipare: „Dac-ar fi după el, toate/ cărțile de colorat ar fi/ aruncate pe jos. Toate// DVD-urile cu desene animate,/ toți papucii din debara,/ toate hainele din dulap.// Toți biscuiții i-am presăra/ pe covor, printre câteva/ pahare cu apă. Ne-am/ întinde pe spate și am/ sta așa toată dimineața”.

Există o complicitate deosebită între mamă și copilul afectat de autism, ei sunt mult mai sudați decât în oricare altă relație maternă și devin, în pofida trecerii timpului care în mod normal ar duce la o separare/distanțiere fizică, un singur corp, cei doi formează un univers singular asemănător unei enclave. Totul, între ei și-n jurul lor, devine/este mai complicat, dar în același timp mult mai intens, sentimentele sunt mai fine, iar comunicarea, adesea dificilă, din cauză că nu se face prin cuvinte, ci prin simțuri (culori, sunete, gesturi, atingeri), e mai puternică și adevărată: „Eu aici sunt./ Tu aici ești./ Aproape și strâns:/ părți componente, paralele/ ale mașinii de îmbrățișat care administrează/ terapia de calmare prin compresiune./ Ni se electrizează obrajii./ Roiul de impulsuri îl sorb/ lihniții tăi neurotransmițători.// Sacii alveolari/ îngrămădesc atât de mult spațiu între inspirații,/ neuronii/ împletesc atât de mulți axoni între sinapse,/ cordul/ dilatează atriile ventriculele atât de întins/ încât chiar/ acum!” Regret că nu am știut cum să conving programul word să redau exact ca în carte aceste versuri, unde itemul „aici” de la începutul citatului apare o singură dată, e așezat la mijloc, între „eu” și „tu”, „sunt” și „ești”, eu este unit cu o săgeată de „sunt”, „tu” de „ești”. De altfel, poeta apelează adesea la grafisme asemenea, introduce și diagrame de informații cu caracter medical, reflectând criterii de diagnostic. Și prin aceste rezolvări grafice, putem spune că volumul este experimental.

Am avut de mai multe ori senzația unor poeme-puzzle, într-un loc chiar este ilustrată rezolvarea unui joc de acest tip. Și totuși, nu se ajunge de la asamblarea unor mici piese la un întreg, mai degrabă fiecare experiență de viață este descompusă în particule mici, e forma, de la macro la micro, prin care poeta găsește cumva soluția de a-l ajuta pe copilul ei, în ciuda deficienței de care suferă, să depășească obstacolele, să-l învețe să se integreze, să descopere forme de relaxare și bucurie.

Mama transmite mesaje fiului folosindu-se mult de mecanicile trupului, dar dacă ar fi obligată să concentreze dialogul folosindu-și doar o singură parte a corpului, aceasta ar fi mâna: „Dacă ar trebui să-mi surp/ corpul/ într-o singură parte din el,/ m-aș întruchipa într-o mână.// Când vreau să te strâng în brațe,/ îți interpui coatele între noi./ Când vreau să te sărut,/ îți îngropi bărbia în piept,/ dar mâna/ mi-o înfășori fără șovăială,// Palma ta se încleștează/ -n palma mea/ la nechezatul poneilor de pânză/ din vitrină”. Astfel de imagini surrealiste mai sunt prezente prin volum. De asemenea, Mircea este într-adevăr protagonistul cărții, dar poeta mai abordează, în afară de tema principală (autismul copilului), și alte subiecte, evocând mici episoade din biografia sa, cum ar fi emigrarea în Statele Unite ale Americii, relațiile mai mult sau mai puțin conflictuale cu părinții, făcând și o paralelă, dar și o distincție clară, între boala grea a tatălui (schizofrenie) și cea a fiului. Spaima de a nu găsi căi de comunicare, nici într-un caz, nici în celălalt, pare la fel de atroce. Versurile de dinainte sunt desprinse din „Ochi pe nodurile degetelor”, un poem care mi-a adus într-un fel aminte de cartea altei poete, Ana Dragu, „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, carte apărută în 2015 la Editura Polirom, în colecția „Biografii, memorialistică, publicistică și eseuri speciale”, autoarea spunând povestea băiețelului ei Sașa, din momentul diagnosticării cu autism și până la momentul publicării cărții respective. Despre autismul fiului său a scris și Matei Călinescu, în răvășitoarea carte „Portretul lui M”. Dar din datele pe care le dețin eu, cel puțin în literatura română, nu știu să se mai fi scris o carte de poezii de acest tip, cum este cea a Danielei Hendea, a cărei temă este experiența mamei cu autismul fiului ei. Tema specială, dar și tehnica poetică pe care Daniela Hendea demonstrează că o stăpânește, fac din volumul „Acordor de teremin” (de al cărui elegant aspect grafic s-a ocupat o altă poetă, Medeea Iancu).

Cele mai frumoase poezii din volumul „Acordor de teremin” sunt cele în fața cărora rămâi mut de uimire și nu găsești deloc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ele. Cum e și acest poem, „Library Labirinth”, care deși e unul narativ, e atât de enigmatic, încărcat de lirism și emoție vie: „De data asta te las/ să te îndepărtezi mai mult/ de mine. Să te pierd/ din ochi când iei colțul după raftul de fiction,/ printre pereți de labirinți rearanjabili.// Mă ghidez/ după mersul tău șchiopătat,/ fără papuc într-un picior,/ după plescăitul ce-aduce/ a copite tropăind pe linoleum./ Chicotul tău blasfemiază/ tăcerea.// Sunete care s-au stins/ subit.// M-apropii pe vârfuri./ Scot o carte din raft,/ ca pe o cărămidă secretă dintr-un zid.// Prin locul gol/ te văd întins pe mochetă-ntr-o parte,/ cu mâna sub cap,/ așa cum făceam și eu la șapte ani,/ pitită/ în biblioteca județeană, așteptând/ să-nceapă țiuitul literelor/ ca o tornadă-ntr-un ogor/ de teremine”.

Notă biografică despre Daniela Hendea: „este absolventă a Facultății de Inginerie Chimică din cadrul Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași, cu studii postuniversitare la Universität Stuttgart, Germania și Kansas University, Statele Unite. După mulți ani de preocupări științifice, Daniela Hendea s-a întors la poezie, din dorința de a documenta în versuri experiența publică și particulară cu autismul băiatului ei, unul din protagoniștii volumului de debut în pregătire la editura Fractalia”.

(Articolul Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist a fost publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2018)

US, Dada, Moinești cu mămăligă

Chris Tanasescu
MARGENTO

Cu certitudine, Chris Tanasescu, alias Margento, e un maestru al provocărilor. Cunoscut poet performer în țară, și cel puțin la fel de mult în Statele Unite ale Americii și Canada, unde își desfășoară activitatea de profesor de „discipline umaniste digitale”, la universitatea din Ottawa, este și un neobosit și inspirat traducător. Ultima sa ispravă, o antologie pe care o coordonează, despre care ne spune că este „asamblată computațional”, se numește „Noi poeți «americani» poeți străini”/ „«US» Poets Foreign Poets”, publicată recent la Editura „frACTalia”. Din echipa de traducători au făcut parte Chris Tanasescu, Raluca Tanasescu, Marius Surleac. Alături de notele de subsol, cuvântul înainte, scurtele biografii ale autorilor prezenți în culegere, analiza „grafurilor și expansiunea corpusului”, realizate de antologator, aparatul critic este asigurat de prezentările făcute de Antonio Patraș și Christopher Funkhouser pe coperta IV și postfața lui Ion Bogdan Lefter, „«Americani», adică «străini» sunt poeții toți sau Noi isprăvi ale lui Chris Tanasescu/MARGENTO”. Criticul, eseistul, universitarul Ion Bogdan Lefter ne atrage atenția asupra a „trei (dintre mai multe) chei de lectură”: „ca sondaj în poezia americană a perioadei, excurs practic într-o realitate literară vie, în plină efervescență; ca explorare din perspectivă preponderent teoretică a unor soluții diverse de generare și de asamblare a textelor; și ca nouă etapă din evoluția unui anumit autor, și anume Chris Tanasescu”.

Cartea cuprinde două capitole principale, poeții sunt împărțiți în două tabere distincte, „digitali” și „de pagină” („Digital poets”, „Page poets” –volumul este bilingv, în română și engleză); la acestea se adaugă un fascicul cu o preocupare mai veche a lui Margento, poemul graf. În „Explorări și expansiuni ale corpusului prin algoritmi ai poemului-graf” îl întâlnim și pe Șerban Foarță, mentorul spiritual al editurii frACTalia (merită reamintit aici volumul său de versuri purtând același titlu).

Întorcându-ne la cele două categorisiri, probabil că vor fi unii cititori care nu-i vor „priza” pe digitali. Poezia experimentală, la fel cum se întâmplă cu muzica clasică contemporană, are un public destul de restrâns. Poeții digitali sunt niște vrăjitori ai computerelor, ai limbajelor informaționale. Atât autorii, cât și traducătorii au apelat la tot felul de algorimi, aplicații, programe, ce unora le vor părea bizare: BigData, Botnik, GTR Language Workbench, Automate Spawning Perigram Reader etc.

Pentru cineva care nu este acomodat cu poezia computațională (recunosc, cu modestie, nu mă număr printre cunoscători), primul capitol este plin de tot felul de semne la prima vedere indescifrabile, arătând să zicem ca niște rune, sau ca și cum în programul de editare s-a întâmplat ceva și computerul a generat erori (cărui editor nu i se poate întâmpla?!). Însă cine se va bucura de tentația jocului, nici nu-i nevoie să fie un inițiat pentru a ajunge la substanța poetică. Până la urmă, dacă săpăm mai adânc, câteva rădăcini le-am putea găsi și în caligramele lui Apollinaire, însă acelea erau grafice, cu contururi precise. Ceea ce nu se întîmplă, spre exemplu la Alan Sondheim, în poezia sa „zz”, un vers poate arăta așa: „beneath or within the tight, l l / _ ' l l/ _ ' l ' _ \l/l _ l l l/”, în traducere: „dedesubt sau înăuntrul strâmtei l l / _ ' l l/ _ ' l ' _ \l/l _ l l l/” Mare pișicher Alan Sondheim, codul său nu-i deloc complicat, poemul e de fapt o cimilitură grozavă, cititorul fiind indirect invitat să înlocuiască acel „cod” (echivalentul unor banale puncte de suspensie) cu un cuvânt. Dacă intuiția lectorului funcționează, distracția-i asigurată:

„Ești tot mai apropiat de Jennifer și de l l / _ ' l l/ _ ' l ' _ \l/l

_ l l l/ / ' _ \ / _ \ \ /\ / / ei? Te-ai topit în pielea lui Julu

pentru totdeauna...”

Sigur că ne-am fi gândit, chiar dacă nu am fi citit aparatul critic menționat anterior, și la colaje, la Dada... Sau poate gândul ne va purta la E. E. Cummings, care se juca dezarticulând sintaxe, tăind cuvinte, deschizând paranteze interioare, inovând punctuația și așezarea în pagină etc. Cităm din poemul „AND 1925” (E. E. Cummings): „LISN bud LISN/ dem/ gud/ am/ lidl yelluh bas/ tuds weer goin/ duh SIVILEYEzum” („ASCULT ia ASCULTĂ/ afur/ siții/ ăș/ dă galbini/ ceo săi/ țivILIZĂmnoi” (traducere de Constantin Abăluță și Șt. Stoenescu). Iar la mIEKAL aND, avem: „Mân/ cai/ aș și-ngrădi/ na ei de mumă/ frumoasă ca crinii sume/ țiți a țâță” sau la David Jhave Johnston: „hélas, papirus/ urmă/ neadulmecată, scâncete/ de mermoașbetrân/ salvări lunecând-favuride/ bufnind în RVA,/ astyanax”

Dacă nu vă lăsați seduși de „poeticile combinatorice” (ceea ce ar fi cred eu, o pierdere), antologia merită parcursă de orice iubitor de poezie. Antologatorul acordă poeților de pagină, adică poeziei contemporane scrise în tehnicile tradiționale, un spațiu mult mai larg. Avem șansa de a ne familiariza cu opera unor autori care au în palmares premii internaționale, spre exemplu Charles Wright, Philip Levine, Gary Snyder sunt deținători de Pulitzer. Cine nu a auzit oare de marele beatnik Gary Snyder?

Din selecțiile Charles Wright, am constatat că autorul utilizează metafore și simboluri, raportează partea la întreg și viceversa. La Philip Levine, imagistica bogată creează o atmosfera specială, folosind metafora și alegoria, sunt exprimate emoții, nostalgii sfâșietoare.

Să zăbovim puțin asupra inopinatului US, din titlul în limba engleză... Nu i-aș putea explica mai bine polisemantica, fără echivalent în limba română, decât o face I. B. Lefter: „Titlul românesc nu are cum să echivaleze ambiguitatea ludic-orgolioasă din englezește căci US-ul din «US» Poets Foreign Poets, marcat prin ghilimele emfatice, poate fi citit și ca semnalare a ariei de cercetare geo-culturală, ca «United States», dar și ca pronume personal, ca «NOI», «noi» cei din carte, deci nu doar «ei», americanii selectați, ci și Chris Tanasescu/ MARGENTO, autorul/grupul/«graf»-ul în care «ei» sunt absorbiți, metabolizați, integrați”.

Este remarcabil faptul că Jerome Rothenberg a fost influențat de „diverse mișcări culturale, precum mișcarea dada, cultura indiană nord-americană, șamanismul lui Mircea Eliade, literatura japoneză, de legăturile sale familiale cu diverse comunități evreiești din Europa de est, precum și o gamă largă de poetici tribale”. Indubitabil, lui Rothenberg nu-i este străină deloc mișcarea Dada, are un cult pentru Tristan Tzara, e fermecat de Moinești și de ținutul Bucovinei: „trist în lumea lui/ sau în a ta/ el umblă ani pe lângă/ crinii economici/ explorează misterele pâinii/ un arhanghel de ceară/ stă pe limba lui/ mâinile lui reci uscate/ lipsite de apă/ în camera de sub camera/ unde stătea Lenin/ arome din Bucovina se-adună/ Moinești cu mămăligă/ brânza brânză/ petrol/ roșcatul leah/ ca un lup flămând/ lumea din visul lui e/ dada/ dada gheață/ dada pian/ dada oare/ dada lacrimi/ dada pendul/ dada vanilie/ dada don quijote/ dada umed/ dada arhipelag/ dada farmacie/ dada sexenal/ dada dihotomic/ dada dicroic/ dada dicrotic/ dada didactic/ dada didelfic/ dada diluvial/ dada dingdong”.

Martin Woodside, un prolific traducător, a „alcătuit două volume de poezie românească în traducere engleză: Of Gentle Wolves, antologie de poezie românească contemporană și, împreună cu MARGENTO, Athanor & Other Pohems, un volum de poeme alese din opera marelui suprarealist Gellu Naum”. În creațiile sale, Woodside se distinge printr-o poezie narativă, lui îi place să spună o poveste, cochetând cu anecdota, frapând prin curajoasele asocieri dintre carnal și spiritual.

Dintre poeții de pagină mi-au mai atras în mod deosebit atenția Lyn Hejinian, Alice Notley, David Baker, John Taylor, G.C. Waldrep, Ilya Kaminsky, Rachel Galvin, Fady Joudah.

Antonio Patraș a descris cartea drept „un eveniment editorial fără precedent în spațiul culturii noastre”.

„Noi poeți «americani» poeți străini”/ „«US» Poets Foreign Poets” ne demonstresză că poezia poate fi și un joc, făcut nu doar din/prin cuvinte, ci și unul cu semne. În fond, computerele pot fi programate prin utilizarea de limbaje. Academicianul Solomon Marcus spunea că „este de neimaginat traducerea în limbajul comun a unui text poetic sau a unei formule matematice”.

(Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2018)

Zone de creație

Lucrări de Marius Crăiță Mândră,Vasile Crăiță Mândră și Geanina Ivu
(Imagine din expoziție)

În perioada 26 septembrie-3 octombrie s-a desfãșurat, în localitatea Bogdana, județul Bacãu, simpozionul „Zone strategice de creație «Centenar»“, sub mottoul „pe urmele rãzeșilor lui Ștefan cel Mare“. Simpozionul a fãcut parte din „sfera manifestãrilor dedicate de Consiliul Județean Bacãu și Asociația Culturalã, Educaționalã, Umanitarã «Zaharia'Art»“ Centenarului. Coordonatorul acestui proiect a fost Geanina Ivu; asistent proiect, Maria Vlad. Simpozionul a fost gãzduit la Pensiunea „Ferma Veche“, situatã la marginea pãdurii încã înverzite la început de toamnã, doar vârfurile frunzelor fiind ușor îngãlbenite. A fost locul unde, vreme de o sãptãmânã, opt artiști profesioniști au pictat. Activitãțile din simpozion au fost reflectate fotografic de Viorel Cojan și Geanina Ivu. Lucrãrile au fost expuse la Galeriile „Frunzetti“, vernisajul a avut loc pe 26 octombrie. Pe lângã tablourile și fotografiile realizate la Bogdana, de plasticienii Vasile Crãițã Mândrã, Elena Samburic, Viorel Cojan, Ion Mihalache, Marius Crãițã-Mândrã, Geanina Ivu, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Bogdan Antochi, în expoziție au fost panotate și lucrãri ale regretatei pictorițe Viorica Zaharia.

Viorica Zaharia

În acest simpozion, m-am alãturat celor nouã artiști, având șansa unicã de a urmãri etapele unui proces de creație plasticã. Conceperea unui tablou începe, cu siguranțã, chiar înaintea alegerii spațiului de lucru, dar ochiul meu fizic a putut urmãri doar din exterior acest proces. Fiecare pictor și-a ales, cu freamãt, „zona de lucru“, „zona de creație“, unii gãsindu-și, mai repede decât alții, un spațiu compatibil. Au fost pictori care au lucrat, fãrã a se incomoda, unul în apropierea altuia, dar câțiva dintre ei au simțit nevoia de izolare, alții de spații cât mai largi (unul dintre pictori a pictat la marginea unei livezi de meri). S-a creat o efervescențã cu totul specialã, s-a lucrat mult, imediat dupã micul dejun și cafeaua de dimineațã, uneori de o eventualã documentare (contemplarea naturii, fotografii, analiza micului, dar dichisitului muzeu etnografic din curtea pensiunii, lecturi, audiții muzicale, discuții despre artã etc.), toți pictorii se aflau în fața șevaletului, iar fotografii se înarmau cu aparatele de fotografiat. Am urmãrit fascinatã ritualul pregãtirii de lucru, alegerea culorilor, fixarea șevaletul în funcție de cãderea luminii. Și apoi, marea confruntare: artistul în fața pânzei albe. De cele mai multe ori, existã o inevitabilã spaimã, atât de hãu, cât și de infinit, pe care, în mod asemãnãtor, o trãim și noi scriitorii când ne aflãm în fața foii albe. Ușor, pictorii au depãșit acest prag, iar pânzele, dupã ce au fost atinse cu pensula, îmblânzite, au tot implorat mângâierea culorilor. Ceea ce s-a și sãvârșit.

Chiar pe locul pensiunii, cândva a existat o fermã veche, pãstrându-se câteva elemente din vechea arhitecturã. Astfel, Bogdan Antochi, lucrând cu vopsele acrilice, a avut ocazia de a dezvolta o temã mai veche a sa, ziduri.

Bogdan Antochi

Luminița Radu a lucrat colaj/ tehnicã mixtã. Având culori armonioase și odihnitoare pentru ochi, tablourile ei au „aer“, respirã, sunt poetice.

Luminița Radu

Elena Samburic a lucrat în acrilice, inspiratã de vârtejul frunzelor moarte, de cerul albastru, una dintre lucrãri explodând energic de la galbenul foarte intens, o culoare reprezentativã în pictura artistei.

Elena Samburic

Fotografiile expuse de Viorel Cojan sunt suprarealiste.

Viorel Cojan

În ulei, au lucrat Bianca Rotaru, Geanina Ivu, Marius Crãițã Mândrã, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache.

Bianca Rotaru a optat pentru continuarea temei de la recenta sa expoziție, un studiu foarte bine gândit și transpus plastic despre mișcare. Sunt lucrãri care se remarcã prin dinamicã.

Bianca Rotaru

Picturile Geaninei Ivu abordeazã teme și motive etnografice, iar culorile se împletesc frumos, așa cum altãdatã o fãceau firele de urzealã în rãzboaiele de țesut ale bunicilor de la țarã. În subsidiar, e și o trimitere la dispariția unor tradiții.

Geanina Ivu

Marius Crãițã-Mândrã a lucrat abstract, în stil minimalist, amintindu-ne parcã de versul lui Seferis: „Mai bunã-i o picãturã de sânge decât o cupã de cernealã“. În fondurile sale grizate, peisajul e psihedelic.

Marius Crăiță Mândră

Dacã am pomenit de peisaj, trebuie spus cã aici au excelat, parcã luându-se la întrecere, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache. Culorile arãmii ale toamnei, amurgul de toamnã violet le regãsim deopotrivã în picturile celor doi.

Ion Mihalache

Peisajele pictate de Ion Mihalache, în tușe de culoare groase și pãstoase, în care aproape poți simți suflarea vântului peste pãdure și iarba câmpului, sunt melancolice, vag angoasante.

Marius și Vasile Crăiță Mândră

Eram de fațã atunci când Vasile Crãițã Mândrã îi mãrturisea fiului sãu, care picta în imediata vecinãtate, cã în tabloul sãu, doi stâlpi de beton s-au transformat în trunchiuri de copaci. Maestrul spunea cã se aflã în dilemã dacã sã intervinã sau nu asupra acestei metamorfoze. Sunt sigurã cã întrebarea era retoricã. Au rãmas trunchiurile de copaci, dând echilibru și imprimând un caracter ușor abstract întregii compoziții. Întâmplarea m-a fãcut sã mã gândesc la peisajele lui Vasile Crãițã-Mândrã, care au un specific al lor greu de explicat în cuvinte. Fiecare element: un trunchi de copac, o frunzã, cornișa unei clãdiri etc. are propriul sãu metabolism. Și poate aceasta ar fi o explicație pentru inefabilul din peisajele seniorului Crãițã-Mândrã.

(articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2018)

Fotografie de Viorel Cojan

O seară de poezie

Moment de la vernisajul expoziției, de la stânga la dreapta:
Vasile Crăiță-Mândră, Carmen Poenaru (președinte UAP Bacău),
Geanina Ivu, Violeta Savu

Afișul expoziției, concept: Viorel Cojan și Geanina Ivu
de la stânga la dreapta: Bianca Rotaru, Marius Crăiță-Mândră, Geanina Ivu,
Vasile Crăiță-Mândră, Elena Samburic, Ion Mihalache, Bogdan Antochi,
Luminița Radu, Violeta Savu, Viorel Cojan (mască lup)

Mai multe fotografii realizate pe perioada simpozionului și de la vernisajul expoziției se pot vedea pe pagina oficială Zaharia'Art https://www.facebook.com/ZahariaArt-2087685718211605/

Sculptorii care înalţă albastrul mai presus decât culoarea cerului şi a mării

Amancio González Andrés,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Amancio González Andrés, născut în León (Spania) are o experienţă artistică de peste trei decenii. Lucrează în orice tip de material, lemn, bronz, fier, piatră, marmură etc, lucrările sale monumentale le întâlnim în Spania, Danemarca, Turcia, Croaţia, Mexic, Rusia. A turnat în bronz douăzeci şi şapte de busturi ale celor mai importanţi scriitori din Regatul León, printre care se află şi renumitul poet spaniol Antonio Gamoneda, care i-a dedicat artistului mai multe poezii. În „Hablo con Amancio”, poetul laudă măiestria scuptorului, care rănind şi mângâind transformă lemnul în ceva sacru. Arta sa, abstractă, uneori inspirată din mitologia greacă, se remarcă printr-o puternică expresivitate.

În rezidenţa de la „Albastru”, Amancio González Andrés se întoarce la acest material, pe care-l abandonase în urmă cu aproximativ cinci ani. Cele două sculpturi, care reprezintă figuri umane, transmit o stare de împietrire (într-un fascinant contrast cu căldura lemnului de stejar), privitorii fiind impresionaţi de sentimentele de tristeţe şi suferinţă. A treia sculptură reprezintă un animal fabulos, e simbolul unei metamorfoze pe care o desluşeşti privind atent la ochii blânzi, captând sugestia resemnării. Am discutat cu Amancio González Andrés, care ne-a spus următoarele despre lucrările făcute la „Albastru”.

Hombre Rata „reprezintă o persoană (bărbat sau femeie), care într-un anumit moment al vieţii sale, forţat de anumite împrejurări, s-a transformat ca Gregor Samsa (personajul principal din Metamorfoza, nuvela lui Kafka – n.r.) într-o altă fiinţă”. Omul-şobolan „trăieşte într-o realitate creată de el însuşi, reprezentată fizic de cubul negru (cub pe care, deloc întâmplător, omul-şobolan stă sprijinit şi pe care îl sprijină cu coada sa virilă – n.r.)”.

Return reprezintă „o persoană care se întoarce acasă, după ce a lipsit ani îndelungaţi. Masca pe care o poartă simbolizează că omul respectiv este foarte schimbat, fizic dar şi psihic, faţă de momentul în care a plecat. Are un braţ lipsă, pentru că timpul l-a măcinat, provocându-i leziuni”.

În El columpio II vedem „un bărbat care are o viaţă interioară bogată, într-o postură meditativă, şezând într-un leagăn cu patru corzi. Oricine ştie că leagănele cu patru corzi nu funcţionează. Bărbatul caută ocrotire în amintirile copilăriei sale, timpul când se putea salva prin intermediul viselor. Dar visele din copilărie, din păcate, nu mai funcţionează pentru persoanele adulte”. Lacrima cafenie de pe obrazul drept acutizează sentimentul de zădărnicie, de spulberare a idealurilor din tinereţe, dar poate semnifica şi regretul pentru erorile comise, pata umană.
Amancio González Andrés a respins în lucrările sale albastrul, optând pentru negru, culoarea nopţii. Pentru că sufletele personajelor sale sunt triste, întunecate.

Yoshin Ogata,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Yoshin Ogata, născut în Miyakonojo (Japonia), are peste patruzeci de ani de experienţă artistică. A expus pentru prima oară la Shinseisaku-Kyokai, în Tokyo. A studiat în Japonia, Londra şi Italia. A călătorit, a lucrat şi a studiat în Europa, SUA, Mexic. În arta sa abstractă conceptuală se canalizează spre elemente din natură. Astfel, cele trei lucrări realizate de Yoshin Ogata, la Centrul de Cultură „George Apostu”, au ca temă apa. Sculpturile sale ne amintesc de principiul formulat de William Hogarth şi anume că „frumosul rezidă în combinaţiile unei linii curbe”. Aceste sculpturi se caracterizează printr-o fineţe aparte, determinată de gingaşa ondulare/ondulaţie a liniilor, mulţi dintre privitori identificând un erotism subsidiar. Dincolo de realitatea (sau nu) a unor aluzii de provenienţă erotică, sunt certe ritmurile interioare, energia imaterială, vibraţia senzorială, principiul yin-yang, contrastele precum senzaţia de plin şi de gol, de creştere şi descreştere, de gravitaţie şi suspendare în timp. Stimulat de alegerea temei, Yoshin Ogata e singurul dintre cei trei artişti care a intervenit, însă foarte fin şi discret, cu nuanţe de albastru în sculpturile sale. Apa absoarbe cu prioritate frecvenţele joase ale luminii, iar pe cele neabsorbite le reflectă. O rază de lumină care traversează o masă importantă de apă va fi vizualizată ca albastru. Un soclu al unei lucrări este aproape ca smaraldul, ceea ce ne face să ne gândim la valuri şi alge marine. Lacrima, care stă suspendată, ca şi cum ar fi agăţată de cer, iterată ca un lait motiv în toate cele trei lucrări, domnul Secretar de Stat Gheorghe Popa a numit-o, la vernisaj, plastic, metaforic, „lacrima timpului”.

Yoshin Ogata a spus următoarele despre lucrările sale.

„Whater shape (Forma apei) este semnul asociat cu forma apei, mişcarea liniştitoare a cercurilor şi sunetului apei, care ne îndeamnă la contemplaţie. Apa creează propriul ei circuit: picătura din cer - râu-mare (lac) - se întoarce în cer - o nouă picătură, asemeni ciclului vieţii. Însemnătatea acestei opere e scena liniştită dinăuntrul minţii noastre.

The drop (Picătura) reprezintă forma «imaginii florii de lotus», fixată în timp şi spaţiu în memoria pârâului. E forma apei care «saltă», când o picătură cade pe suprafaţa apei. E scena formei florii de lotus, creată dintr-o PICĂTURĂ DIN VIITOR, pregătindu-se să se înalţe din apă.

Genesis (Geneză) Picătura ca origine, şi curgerea sunt filosofiile de bază din spatele acestei opere. Nu e doar o simplă formă a curgerii, ci şi o formă care condensează bogăţia esenţei exprimată de timp şi spaţiu în timpul ivirii/apariţei unui anume obiect. Exprimă intens povestea a două concepte opuse ale naturii şi abstracţiunii”.

Napoleon Tiron,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Napoleon Tiron, născut în localitatea Oasele, judeţul Galaţi, absolvă în 1979, la Bucureşti, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Mai apoi, el însuşi va activa ca profesor universitar. Napoleon Tiron, considerat la ora actuală unul dintre cei mai mari sculptori din România, are lucrări în aproape toate ţările din Europa (Marea Britanie, Germania, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Norvegia, Danemarca, Spania, Grecia, Olanda, Rusia), în Canada şi SUA. Criticul de artă Liviana Dan spunea: „Napoleon Tiron este unul dintre cei mai importanţi, mai extravaganţi sculptori din România. Tiron are un mod individual, aproape personal de a aborda teoriile sculpturii. Cu o sensibilitate particulară abandonează orice fel de solemnitate.”În „Grădina cu statui” de la Centrul de Cultură „George Apostu”, Napoleon Tiron a propus o replică a celebrului ansamblu sculptural, „Tată şi fiu”, al artistului care patronează dincolo de timp instituţia, regretatul George Apostu. Cele trei lucrări în lemn de stejar, minimaliste, reprezintă „Familia”. Napoleon Tiron provoacă privitorul să identifice care dintre cele trei lucrări reprezintă femeia (mama), bărbatul (tatăl), copilul.

Dar cea mai înaltă este, surprinzător sau nu, femeia, pentru că maternitatea are nu doar rolul ei foarte important în perpetuare, dar este şi spiritual înălţătoare. Supleţea nu este deloc un impediment pentru ca femeia-mamă să se aplece atent, cu grijă asupra copilului.

Și la Napoleon Tiron întâlnim filozofia plinului şi a golului, a raportului fascinant dintre nimic şi infinit. Despre a treia lucrare, care ar reprezenta tatăl (capul familiei), Napoleon Tiron a afirmat că este un portret, un omagiu dedicat lui Mihai Mihai, un fost coleg de-ai săi.

Tema aleasă de Napoleon Tiron este evident unul tradiţională, familia, dar abordarea este abstractă, foarte modernă, sculptorul făcând în această lucrare unitară, compusă din trei piese, şi un interesant studiu asupra proporţiilor. Napoleon Tiron nu a apelat la culoare. Asta poate pentru că, orice familie are propriul cer, propria mare în care îşi scaldă bucuriile şi necazurile, propriul indescriptil Albastru.
Notă: Sculpturile au fost realizate la Centrul de Cultură „George Apostu, în cadrul Programului internaţional de rezidenţe artistice de sculptură „Albastru”, ediţia a II-a, vernisajul a avut loc pe 27 iulie. Artiști rezidenți: Napoleon Tiron, Amancio González Andrés, Yoshin Ogata . Curatorul programului pentru fiecare ediţie este artistul Maxim Dumitraş, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

(Articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Vitraliu”, octombrie 2018)

Instantanee realizate de Ovidiu Ungureanu în timpul desfășurării Simpozionului „Albastru”, ediția a II-a