Un whodunit încântător

 See how they run (2022)

See how they run (2022; regie, Tom George) este o comedie polițistă agreabilă, cu note de mister. Scenariul, semnat de britanicul Mark Chapell (autor de sitcomuri), deși e animat de o intrigă polițistă à la Agatha Christie, nu oferă prea mult suspans. Din fericire, compensează prin fantezie și personaje pitorești (interpretate convingător de o pleiadă de staruri), dialogurile sunt excelente, adesea suculente, presărate cu umor, este cultivat comicul de situație și de limbaj. Decorurile (designer de producție, Amanda McArthur), cu accente de roșu și de violet, seamănă mai mult cu cele de teatru, creând spectatorului senzația de familiaritate.

Acțiunea se petrece la Londra, în anul 1953. Teatrul londonez se pregătește de o nouă reprezentație a piesei The mousetrap, de Agatha Christie. Un regizor de film american, Leo Kopernick (Adrien Brody), sosește la Londra cu scopul de-a adapta piesa pentru marele ecran, lăudându-se peste tot că doar el poate realiza un film bun dintr-o „piesă polițistă de mâna a doua”, afirmație făcută înainte de-a vedea montarea scenică: „Nu că aș fi văzut piesa... Dar este o poveste whodunit. Ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Un prolog interminabil în care sunt prezentate toate personajele. Îți faci o idee despre lumea fiecăruia, apoi cel mai nesuferit personaj este eliminat”. Kopernick se poartă cu aroganță față de oamenii de teatru și de cinema londonezi, devenind tuturor... nesuferit. Conform cutumei enunțate, va fi asasinat. Crima e comisă la opulenta petrecere dată în cinstea succesului celei de-a 100 reprezentații a piesei, unde sunt prezenți toți cei cu care Kopernick reușise să intre în conflict: patroana teatrului Petula Spencer (Ruth Wilson); actorul Richard Attenborough (Harris Dickinson); soția actorului, Sheila Sim (Pearl Shanda); producătorul John Woolf (Reece Shearsmith); scenaristul Mervyn Cocker-Norris; un chelner obscur (Charlie Cooper). După ce Kopernick este ucis chiar în culise, își fac apariția doi polițiști, care vor investiga cazul, fiind la prima lor colaborare. Inspectorul Stoppard (Sam Rockwell), veteran, cu un defect la picior căpătat în Al Doilea Război Mondial, este ursuz, dipsoman, suferă pentru că a fost părăsit de soție. Este sexistă atitudinea lui față de subalterna Constable Stalker (Saoirse Ronan), o polițistă novice, ambițioasă, pe care el o subestimează, desconsiderându-i metodele și raționamentele. Îl irită entuziasmul tinerei. În final, toate barierele dintre cei doi polițiști se vor ridica, fiecare va învăța de la celălalt câte o lecție: ea de la el, lecția despre beneficiile răbdării; el de la ea, lecția despre frumusețea pasiunii. Relația dintre cei doi evoluează, devenind armonioasă, succesul este scontat. Sam Rockwell și Saoirse Ronan sunt sarea și piperul filmului, susținându-și nemaipomenit partiturile.

În See how they run, acțiunea ia adesea înfățișarea unei farse suprarealiste. Filmul are și un caracter parodic, dar nu știu cât de mult poate fi descifrat de spectatorii care nu sunt fani ai genului whodunit și nici nu cunosc, din istoria teatrului, formidabila poveste a piesei The mousetrap. Scrisă de Agatha Christie, a avut premiera în Nottingham, la Theatre Royal, pe 6 octombrie 1952. Dar autoarea vinde drepturile de ecranizare, punând o clauză: turnarea filmului să înceapă după cel puțin șase luni de la ultima reprezentație teatrală. Astfel, în prezent, The mousetrap este piesa cu cele mai multe reprezentări pe scenă (peste 26000), dar cu nicio adaptare cinematografică... 

See how they run îmbină fericit ficțiunea cu câteva elemente biografice. Richard Attenborough (1923-2014) a fost un remarcabil actor și regizor, câștigător în 1983 al Premiului Oscar pentru regia filmului biografic Gandhi. Personalitate complexă, Richard Attenborough a fost actor de teatru și de film. El într-adevăr a interpretat pentru prima oară rolul detectivului din The mousetrap. Nu avem acces la acea performanță, dar celor pasionați de ecranizările după Agatha Christie, le recomand filmul produs în 1974, And then there were none (cunoscut și cu titlul Ten little indians; regie, Peter Collinson), în care joacă și Richard Attenborough. Filmul este o bijuterie cinematografică, în special datorită directorului de imagine Fernando Arribas (1940-2021), care a creat splendori vizuale, ajutat și de exotismul locurilor de filmare: interiorul luxosului hotel Abassi din Iran și Templul lui Debod din Spania. Templul lui Debod este egiptean, amplasat inițial pe malul Nilului, datează aproximativ din secolul II î.H., dar în 1972, într-o campanie internațională de salvare a 22 de monumente din Nubia, a fost demontat, mutat și reconstruit în Spania, în centrul Madridului, unde se află și-n prezent.

Dar să ne întoarcem la filmul recent lansat la cinema și să mai punctăm câteva lucruri. See how they run este alcătuit din flashbackuri, iar conceptul artistic pare inspirat de creațiile marelui regizor Wes Anderson. Deconectant, ar putea satisface și gusturile spectatorilor pretențioși, prin bogatele referințe la mari filme și la mari actori. Cei care prețuiesc un film mai mult pentru cinematografie și mai puțin pentru scenariu, probabil vor fi dezamăgiți, cinematografia nu se ridică, de exemplu, la nivelul spectaculosului Knives out (2019), în fond, tot un whodunit. Scenaristul filmului See how they run, Mark Chapell are abilitatea de-a introduce subtil citate din The mousetrap. Astfel, punctul culminant se desfășoară la... conacul Monkswell. Mă abțin să vă dezvălui identitatea criminalului. „Neașteptatul se produce când spectatorii buni tac.” (Agatha Christie). În minunata galerie de personaje este și... Agatha Christie (interpretată, cu șarm, de Shirley Henderson).

Elogiu adus deopotrivă teatrului și cinematografiei, See how they run este un whodunit rafinat și seducător.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)

Geanina Ivu: „Tradițiile românești nu ar trebui să dispară”

 

Geanina Ivu - Maramureș

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Geanina Ivu

– Ne aflăm în satul Bogdana, la Simpozionul „Zone strategice de creație” și vreau să profităm de această oportunitate și să stăm un pic de vorbă despre tine și despre arta ta. Am văzut ce ai lucrat aici în aceste zile – la fel ca în cazul altor picturi făcute de tine și acum m-a impresionat curajul tău de a pune culori tari pe pânză, siguranța cu care o faci. 

Indiferent în ce etapă a carierei tale au fost făcute, creațiile tale cuceresc privitorii prin spectacolul de culoare și se diferențiază prin temele recurente din tradițiile românești. Chiar dacă evoci adesea lumea satului, o lume așadar arhaică, un ochi profesionist va remarca îndată că maniera ta de lucru este modernă. Totuși, aș vrea să te întreb de ce ai ales să evoci obiceiuri și tradiții românești, acum, când lumea traversează un progres tehnologic fără precedent?

Geanina Ivu: – Într-adevăr, tradiția face parte din lucrările mele, în toate etapele pe care le-am traversat: urșii de Crăciun, peisajele cu imagini din cimitire, picturi cu vase de lut, iar acum evoc portul popular. Fără tradiții nu cred că putem exista ca nație. Actualmente, traversăm o perioadă în care tradițiile par a se pierde în negura vremurilor... nu mai ținem cont de ele, ni se pare că nu ne mai reprezintă...

Geanina Ivu - Chimir bărbătesc 

– Cred că asta se întâmplă și pentru că majoritatea trăim în medii citadine. Puțini dintre noi mai avem rude la țară. Ție, cumva, dragostea pentru frumusețea lumii rurale ți-a fost cultivată în copilărie?

Geanina IVU: – M-am născut la oraș și am crescut la bloc. Dar tare îmi plăcea când mergeam la bunicii de pe tată, la țară, la Cucuieți, lângă Moinești, sau la Buhuși, la bunica de pe mamă, care locuia la casă. Viața la oraș mi se părea atunci o normalitate, dar, crescând, viața la țară mi s-a părut o binefacere, pe care ar fi minunat să o putem simți în fiecare moment.

– Crezi că există posibilitatea ca în viitor să dispară tradițiile?

Geanina IVU: – Totul este într-o majoră schimbare. Arta este și ea în schimbare, dar tradițiile românești nu ar trebui să dispară, fără tradiții s-ar dezintegra iremediabil identitatea noastră națională. Din păcate, mi se pare destul de apropiat momentul nimicirii chiar și a memoriei tradițiilor și mă tem că într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, nici măcar prin muzee nu le vom mai găsi... Evoluția vieții alunecă într-o altă direcție și există acest risc ca tradițiile să dispară cu desăvârșire. Dar sper ca eu să nu apuc acel moment.

– Și-atunci, cum crezi că își găsesc locul în ziua de azi, în expozițiile de grup, lucrările tale care evocă satul – unde timpul parcă se oprește, să ne amintim și de zicerea lui Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat” –, lângă alte lucrări, foarte moderne, care ilustrează evoluția tehnologică?

Geanina IVU: – Chiar dacă par rupte de realitatea de zi cu zi, lucrările mele se integrează în cadrul expozițiilor de grup. Pot părea o antiteză în contextul modern, dar chiar și așa, fiecare om cred că are o frântură de amintire din copilărie, poate de la bunici sau de la alte rude, astfel încât se pot regăsi în picturile mele. Încă există artiști culți, pe plan național dar și internațional, care includ în arta lor referiri directe sau subtile la tradiții, iar asta nu-i face să fie depășiți, dimpotrivă, părerea mea este că arhaicul, tocmai prin raritatea sa, poate îmbogăți o creație cu note de fantezie.

Geanina Ivu - Viața satului

– Ai fost invitată în multe tabere de creație, mai mult decât atât, tu însăți ai organizat câteva. Cum vezi tu lucrurile, ce rol au taberele de creație?

Geanina IVU: – În calitate de coordonator de proiect, până în prezent, am organizat trei tabere de creație artistică. Este un lucru destul de complicat de gestionat. Am fost invitată în mai multe tabere de creație – atât naționale, cât și internaționale – toate au fost importante pentru dezvoltarea mea artistică și, în plus, au pus „cărămizi” la formarea mea de coordonator de proiect. Rolul unei tabere? Cel mai important lucru este conexiunea care se creează între artiștii invitați: schimbul de idei, experimentele plastice la care luăm parte. Sunt emoționante legăturile care se formează între oameni, chiar și-atunci când se-ntâmplă adesea să fim din țări diferite sau mai ales atunci. Arta este limbajul universal care ne leagă. Fiecare tabără își are povestea ei, care rămâne în minte și în suflet. O experiență deosebită a fost tabăra de pictură și ceramică Cucuteni, din 2016, în care au participat pictori și ceramiști. Pe mine m-a fascinat „arta focului”, mi s-a părut aparte cum focul își spunea și își ardea povestea în același timp.

– În arta ta, în unele pânze e bucuria vieții, în altele e prezent sentimentul morții. Viața și moartea sunt teme care te inspiră, sunt teme profund filozofice, iar tu le relevezi fără să abstractizezi, într-un mod natural. Cum reușești?

Geanina Ivu - Viața satului

Geanina IVU: – Viața și moartea fac parte din noi. Îmi aduc aminte de-o vorbă de duh a lui Petre Țuțea: „Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare”. Nu a zis că se teme de singurătate, ci de însingurare... În ce mă privește, eu nu văd moartea ca pe un sfârșit etern, ci ca pe o ușă către o altă viață, spre o altă lume. Îmi place să redau și viața și moartea în pictură, așa cum le înțeleg eu, fără să le cosmetizez.

– Ai o serie de picturi cu urși. Memorabile, dar și frisonante sunt picturile tale cu cimitire. Cum au apărut aceste picturi, ce anume te-a inspirat?

Geanina IVU: – Picturile cu urși au fost inspirate de Festivalul de datini și obiceiuri de Crăciun, când artiști populari din satele județului Bacău vin să-și prezinte tradițiile pe care încearcă să le țină vii și să le transmită mai departe copiilor lor. Seria picturilor cu cimitire pot spune că a început cu o lucrare, cu evocarea unei imagini din „cimitirul vesel” de la Săpânța. Întâi a fost acea lucrare, au urmat altele. Am vizitat cimitirul de la Săpânța, am citit poveștile de pe cruci, am privit atent picturile care au la bază o idee genială, excelent pusă în practică. Dincolo de denumirea de „cimitir vesel”, eu am observat că acolo e mai degrabă o zonă în care au murit foarte mulți oameni tineri. Probabil de aici a venit și ideea de a picta și a scrie acele povești pe cruci, pentru a atenua tragismul destinelor și a îndulci suferința rudelor rămase în viață.

– Acum ești o artistă ajunsă la maturitate, cunoscută și apreciată. Dar cred că oricine la început are nevoie să fie încurajat. Cum au fost primii tăi pași în artă? Ce artiști sau profesori au avut un rol decisiv în formarea ta ca artist? A contat, în evoluția ta, admirația specială față de un anumit artist?

Geanina Ivu - Autoportret

Geanina IVU: – Domnul Ilie Boca a fost pentru mine omul care mi-a insuflat încredere și care m-a susținut să pășesc pe drumul artei. Îi mulțumesc din toată inima mea domnului Ilie Boca! De admirat, admir mulți artiști și mi-ar fi greu să numesc pe unul sau pe altul. De la fiecare am luat, în timp, ceea ce mi-a plăcut, apoi am trecut prin prisma mea personală. Dacă ar fi să mă plasez într-un anumit curent, cel mai bine cred că mă regăsesc în fovism. Și dacă tot am pomenit de fovism, aș vrea să spun că îmi plac foarte mult aceste cuvinte ale lui Henri Matisse: „Culoarea ajută la exprimarea luminii, nu la fenomenul fizic, ci la singura lumină care există cu adevărat, cea din creierul artistului”.

Geanina Ivu - Casa de la Buha. Pridvor

Geanina Ivu - Maramureș. Păpuși

– Așadar, dintre curentele plastice, aderi la fovism. Dar ce părere ai despre unitatea în diversitate versus păstrarea unui singur stil? Îți pun această întrebare, pentru că am asistat nu chiar de mult la o polemică interesantă la un vernisaj, iar tu ți-ai susținut cu pasiune punctul de vedere.

Geanina IVU: – Au fost mai multe discuții pe această temă. În primii mei ani de studenție, unul dintre profesori ne-a spus că un artist trebuie să-și păstreze stilul de-a lungul carierei, pentru a putea fi ușor identificat. Și sunt de acord. Doar că nu apare deodată un apogeu al carierei artistice. Trebuie să parcurgem niște pași obligatorii (școală, facultate, primele expoziții etc.), să urcăm o scară imaginară treaptă cu treaptă, să acumulăm informații, cunoștințe, experiențe... Toate aceste etape se regăsesc în formarea noastră, indiferent de domeniu: ne maturizăm, ne transformăm, iar când ajungem sus pe un platou, putem spune că am atins apogeul carierei noastre, un vârf de formă. Doar că acolo nu putem sta la infinit, după o vreme începem să coborâm. Personal, am trecut prin etapele enumerate, m-am schimbat de multe ori, m-am reinventat, dar cred că un artist este recognoscibil indiferent de schimbările prin care trece. Schimbările sunt benefice, sunt ca un nou început, ca o întoarcere la prima tinerețe.

– În ultima vreme tu ai repurtat succese importante nu doar în artă, ci și în sport, la competițiile de tir cu arcul. Nu te simți uneori lezată că sportul iți ia din timpul pentru creația artistică?

Geanina IVU: – Am fost întrebată de multe ori care este relația dintre sport și artă, cum reușesc să le îmbin pe amândouă. Un concept ZEN spune că „dacă ai reușit să tragi măcar o dată cu arcul așa cum trebuie, se poate spune că ai trăit o viață”. Trasul cu arcul ne-ajută să facem pași prin noi înșine, întărindu-ne astfel puterea interioară; ne insuflă încredere în forțele proprii; ne călăuzește pașii spre credință și chiar ne poate purta pașii spre... infinit! Îmi place să spun că atât în fața pânzei albe, cât și în fața țintei, eu stau singură, doar cu mine însămi. Inevitabil, arta „mănâncă” din timpul sportului și viceversa. Dar, vreau să cred, că am reușit să le fac să coexiste. E ca și cum o mamă are doi copii. Sigur găsește timp pentru amândoi.

– În viața oricărui artist există proiecte. Tu ce proiecte ai?  

Geanina IVU: – Îmi doresc mult să pot duce mai departe Simpozionul „Zone Strategice de Creație”, care se află deja la a II-a ediție anul acesta. Am în plan o viitoare expoziție personală. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate se vor împlini.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2022, p. 16, 

pe copertă ilustrația este reproducere după o pictură de-a artistei Geanina Ivu)

Cu brațele întinse spre inima lumii

Două povești s-a intitulat expoziția personală de debut a artistei Anca Mihăilă și a fost deschisă pe 3 noiembrie în cele două săli ale UAP, filiala Bacău, la galeria „Nouă” și la galeria „Frunzetti”. Curatorul expoziției a fost conf. univ. dr. Ovidiu Ionescu.

Mai întâi am fost invitați în sala mică de la parter, unde am putut admira vase de ceramică, lucrate de artistă, cu rafinament, din dragoste pentru Cultura Cucuteni.

Interesant ni s-a părut modul cum au fost puse în scenă vasele de ceramică: pe mulțimi, unele cu multe elemente simbolizând aglomerația, cu o demonstrație despre cum se poate folosi economicos spațiul; iar altele, cu puține elemente, simbolizând retragerea din marea masă, individualizarea. Vasele aparțin teluricului și în mod obișnuit le vedem așezate pe pământ, deci la orizontală, dar artista le-a ridicat pe verticală într-o instalație, vrând parcă să sugereze desprinderea omului de cele materiale, aspirația lui către cele înalte, dorința de a transcende. De altfel, o inversiune ortogonală funcționează și când ajungem la a doua poveste, expusă la etaj, unde verticala se schimbă cu orizontala. 

În sala mare, vedeta este reprezentarea mâinii, mai mult decât atât, lucrările expuse ilustrau mâini lucrătoare, multiplicarea aceleiași mâini sugerând prețuirea pentru munca manuală. În general, mâna se asociază poziției verticale, chiar și atunci când gestul făcut urmează o traiectorie orizontală. Mâna e legată aproape mereu de verticală, pentru că atunci când lucrăm ceva cu mâinile sau chiar și atunci când doar gesticulăm, mâna e prinsă de corpul nostru care se află pe verticală (sau cel puțin așa ar trebui). Dar Anca Mihăilă a așezat pe orizontală multe mâini și inițial ne-am întrebat dacă acea instalație astfel concepută nu era cumva și o graniță între ea și ceilalți. 

Însă expresivitatea degetelor, cu dinamica lor fantastică obținută prin repetiție, pe mine m-a făcut să mă gândesc la implorare, dar nu în sensul de rugăciune, pentru că altfel e reprezentat în artă gestul pentru rugăciune – e atunci când cele două palmele sunt lipite. În instalația ceramistei, cele două mâini sunt disjuncte. Mâinile ei sunt invitații la prietenie, la comuniune. Și chiar dacă n-a inclus vizibil semnul rugăciunii, expoziția a avut și o dimensiune sacră. Într-o carte publicată pentru prima oară în Franța în 1977, tradusă în 2019 și la editura „Humanitas”, cu titlul „Făurari și alchimiști”, Mircea Eliade vorbește în ultimul capitol despre criza spirituală a omului modern, care din cauza accentului pus pe progresul tehnologic (de altfel, util și important, ceea ce nu contestă nici Eliade), a pierdut dimensiunea liturgică a muncii: „Desacralizarea muncii constituie o rană deschisă în corpul societăților moderne. Nimic nu ne spune însă că o resacralizare nu se va produce în viitor”. Dar resacralizarea se poate face și prin artă, iar expoziția „Două povești” a avut și rostul ei de a resacraliza.

Într-adevăr, a fost de mare impact o expoziție de ceramică despre mâini, drept dovadă de mult nu am mai văzut la expoziție un public atât de numeros, printre ei, mulți tineri, unii dintre ei urmând școli cu profil de artă. Din istoria artei, aflăm că au existat numeroși creatori, mai ales în pictură și grafică, care au dat atenție mâinii, ca formă plastică. În multe picturi celebre, raportul dintre portret și mână este foarte important – îi amintesc aici pe Ștefan Luchian, cu Autoportretul „Un zugrav”; pe El Greco, cu „Deschiderea Celui De-al Cincilea Sigiliu”; pe Boticelli, cu „Primăvara” și „Nașterea Venerei”; pe Leonardo da Vinci, cu pictura „Sfântul Ioan Botezătorul”; pe Rembrandt, cu un autoportret în care el stă într-un fotoliu și e îmbrăcat foarte elegant. Multe alte exemple se pot da. Sunt și lucrări în care mâinile sunt vedetele, cum ar fi studiile lui Leonardo da Vinci sau Dürer sau Escher. În pictură, Diego Rivera are un tablou interesant, „Mâinile doctorului Moore”. Am făcut această incursiune pentru a spune că de fapt nu aș asemăna experimentul Ancăi Mihăilă cu niciunul pomenit. Dacă aș ține cu dinadinsul să fac o comparație cu un artist care a fost preocupat în mod pătimaș de tema mâinii, m-aș gândi la sculptorul american contemporan Jasper Johns (n. 1930), care a folosit amprenta propriei mâini în multe lucrări de grafică și gravură. O tensiune asemănătoare găsim și în frumoasa expoziție Două povești, dar la Anca Mihăilă modul de exprimare – în porțelan și sticlă – presupun că necesită mai multă răbdare și o muncă mai asiduă.

Cred că este o adevărată magie să poți să redai tensiune, exprimări ale celor mai intense stări interioare, în astfel de mulaje, care intrinsec suferă de rigiditate. Dar Anca Mihăilă și-a întins cu suplețe spre noi brațele, multiplicându-le (metaforic, dar și fizic, în lucrări de artă) și a reușit să ne transmită ceea ce oricine dorește să primească odată cu o îmbrățișare: căldură sufletească.

Imagine de la vernisajul Două povești, 
Anca Mihăilă (Două povești) și Violeta Savu

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)

Interferențe, în „Miracol”

 

  Cei mai mulți dintre spectatorii filmului Miracol (2021; regie și scenariu de Bogdan George Apetri), ne-am întrebat ușor nedumeriți: care a fost miracolul? Unii au considerat că titlul ar putea fi o capcană. Dar aproape toți am fost de acord că filmul are mister și spune o poveste captivantă. De fapt, thrillerul psihologic Miracol este compus din două povești, care se întrepătrund.

     Prima parte relatează povestea tragică a Cristinei Tofan (Ioana Bugarin), o tânără de 19 ani care s-a adăpostit, din cauza unui secret teribil, în spațiul auster al unei mănăstiri de maici. Deși este îmbrăcată în haine călugărești, ea încă nu a fost „tunsă în monahie”, este novice. Despre Cristina Tofan nu aflăm prea multe, dar deducem că ori nu mai are părinți în viață, ori provine dintr-o familie modestă, căci spre deosebire de alte maici, ea nu deține un telefon mobil, iar pentru drumul de la mănăstire până la spitalul din oraș, este ajutată de o altă tânără, monahia Mina, cu numele civil de Mihaela Albu (Nora Covali). Aceasta apelează la fratele ei, Albu (Valeriu Andriuță), un taximetrist de cursă lungă, care o va transporta gratuit pe Cristina. Pe drum, domnul Albu îl va lua în mașină și pe doctorul Ivan, personaj cu rol simbolic psihopomp. Cu puțin timp înainte de intrarea în oraș, fata îi solicită șoferului să oprească lângă un câmp, pentru a se schimba de haine. În mediul citadin, Cristina renunță la aspectul monahal, refuzând să-și etaleze caracterul religios. Fire profund interiorizată, își cumpănește bine răspunsurile, evitând polemicile. După vizita la spital, tânăra îl caută prin oraș pe iubitul ei, dar nu-l găsește nici la locul de muncă, nici la domiciliul unde descoperă despre el adevăruri care o descumpănesc. Decepționată, ia decizia să se întoarcă la mănăstire, dar în loc să-l aștepte pe taximetristul Albu, așa cum fusese convenția, ea va lua la întâmplare un taxi; alegere ce se va dovedi nefastă. Șoferul Batin (Cezar Antal) pare la început un bărbat serios, amabil, chiar alarmant de prietenos. În realitate, este un obsedat sexual, care o va agresa într-un mod odios. Natura devine ea însăși ostilă: este excelent filmată o furtună declanșată parcă din senin. Regizorul reflectă violența cu economie de mijloace vizuale, în schimb sunetele sunt infernale, înfiorătoare. Țipetele redate m-au făcut să-mi amintesc de un mai vechi film american, Blow out (1981; regie Brian de Palma), care redă povestea unui inginer de sunet, interpretat de John Travolta, ce înregistrează accidental vibrațiile sonore ale unei crime.

     A doua parte a filmului prezintă povestea inspectorului de poliție Marius Preda (Emanuel Pârvu), care anchetează agresiunea gravă comisă asupra Cristinei Tofan. Mergând pe urmele tinerei, el ajunge să facă cercetări și la mănăstire, unde se izbește de închistarea măicuțelor, cărora le adresează indiscret, dintr-un motiv personal, întrebări și din afara sferei de interes a anchetei. El se arată intolerant față de evlavia și obiceiurile călugărițelor, intransigent față de greșelile lor, deși el însuși nu este imaculat nici în viața personală, nici la serviciul unde este capabil să încalce legea. 

     Bogdan George Apetri ne invită nu doar să privim derularea unor imagini, ci să reflectăm la drama expusă, să observăm misterioasele conexiuni dintre personaje, să ne punem întrebări despre motivațiile lor și despre procesele de conștiință. Dar invitația este și de a reflecta la semnificația titlului Miracol. Romancierul și gânditorul creștin C.S. Lewis a scris o carte întreagă despre miracole. El considera că folosim cuvântul minune sau miracol pentru „a denumi o interferență a puterii supranaturale cu Natura. Dacă pe lângă Natură nu există și altceva care ar putea fi numit Supranaturalul, nu ar putea exista miracole”. În același studiu apologetic, am găsit un fragment care m-a încurajat să identific în film însemne ale miracolului. „Prin definiție, miracolele trebuie să întrerupă mersul obișnuit al Naturii, dar, dacă sunt reale, ele trebuie, în însuși actul acesta, să afirme cu atât mai mult unitatea și autoconsecvența realității totale la un nivel mai profund. Ele nu vor fi ca niște calupuri aprozodice de proză care sfărâmă unitatea unui poem; vor fi asemenea acelei îndrăzneli metrice culminante care, chiar dacă nu-și găsește echivalentul nicăieri în poem, totuși, ivindu-se exact unde se ivește și săvârșind exact ce săvârșește, este (pentru cei ce înțeleg) suprema revelație a unității concepției poetului.” (C.S. Lewis, în volumul Despre miracole; Cele patru iubiri; Problema durerii, București, Ed. „Humanitas”, traducere de Sorin Mărculescu și Vlad Russo, 2017). Dacă ne vom întoarce la film, vom observa acea îndrăzneală de care vorbea C.S. Lewis și vom fi seduși de poezia a două imagini supranaturale: una e legată de viață și de apă; cealaltă, de moarte și de pământ.

   Unitatea stilistică, interpretările actoricești excelente (Ioana Bugarin impresionează prin mimică și tăceri expresive, Emanuel Pârvu prin efervescență și aplomb; rolurile secundare au fost interpretate fără cusur), imaginile în care e folosită foarte bine lumina (director de imagine, Oleg Mutu), transmiterea emoțiilor prin sunete, alternarea planurilor (rural/ citadin, natural/ supranatural, laic/ monahal, real/ imaginar), suspansul și tensiunea psihologică fac din „Miracol” un film remarcabil.

   Miracol a cucerit inimile spectatorilor, dar a convins și critica de specialitate, fiind câștigătorul Premiului Zilelelor Filmului Românesc, la secțiunea lungmetraj, TIFF 2022. Filmul a avut un succes deosebit și peste hotare: a primit Premiul criticii la CineEast 2022, a beneficiat de numeroase cronici elogioase, semnate de reputați critici, în publicații precum The New York Times, Variety, RogerEbert.com, C’est quoi le cinema?, Movie Nation ș.a.

 

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 638 al Revistei „Ateneu”, octombrie, 2022)

Viața, cu frumusețea și dezamăgirile ei

 

E foartă inspirată comparația de la începutul minicronicii Luciei Țurcanu de pe coperta a IV-a a volumului de poezii  „În rest, viața e frumoasă” (Bistrița, Casa de Editură „Max Blecher”, 2021): „Noua carte a Dianei Iepure este ca un diascop”. Într-adevăr, cele patru capitole ale cărții, „Patria borcanelor”, „Odecolon”, „Recital de plâns”, „În rest, viața e frumoasă”, au ceva cinematic. Din fragmentele cărții s-ar putea realiza scurtmetraje, pentru că sunt bogate imagistic, sunt populate de personaje pitorești, vorbesc cald, atașant despre familie, despre viață. Poezia Dianei Iepure este densă, o particularitate a ei fiind diminuarea lirismului prin intermediul ironiei (cu precădere, e cultivată autoironia). Paradoxurile acestei poezii sunt atributele ei antitetice: cordialitate și sarcasm, duioșie și luciditate, resemnare și revoltă, inadaptare și integrare, angoasă și vitalitate.

Modernitatea e dată de construcția ingenioasă a volumului. Împărțirea poemelor pe capitole este atent gândită; trecerile se fac de la particular la esențial, iar narativul din prima parte se descompune treptat, în partea a doua cedând locul minimalismului. Dar cea mai mare curiozitate sunt micropoemele, care apar în subsolurile poemelor din capitolele „Patria borcanelor” și „Odecolon”, fracturând discursul, dar întregind mesajul. Temele sunt cele clasice: amintirea, viața, moartea, singurătatea, înstrăinarea, visul. Octavian Soviany remarca aliajul dintre modernitate și tradiție: „În ciuda tăieturii «la zi» a poemelor sale, temele Dianei Iepure sunt însă (așa cum se întâmplă și la alte poete originare din Basarabia, ca, de pildă, Irina Nechit) mai degrabă tradiționaliste: satul natal, copilăria, legăturile dintre generații, ceea ce o individualizează oarecum, în contextul angoaselor urbane care suprapopulează producția poetică românească din ultimii ani”. („Confesiune și experiment”, în „Observator cultural”, nr. 1073, august 2021)

Tot atât de adevărat este că, prin autobiografism și narativitate, poezia Dianei Iepure nu este prea diferită de cea a generației douămiiste, de care aparține cel puțin prin vârstă și momentul debutului editorial, în 2004, cu volumul Liliuța. Diana Iepure face parte dintre acei autori care reușesc să trezească interesul cititorilor, chiar dacă publică rar. În 2011, îi apărea al doilea volum, O sută cincizeci de mii la peluze, foarte bine primit de public și de critică. Cu cel de-al treilea volum, În rest, viața e frumoasă, ni se promite încă din titlu și o lume a visului (nu e întâmplătoare referința la filmul lui Roberto Benigni, „La vitta è bella”). Promisiunea este respectată. Reminiscențe simboliste, senzații de tot felul, motorii, papilare și mai ales olfactive, se asociază cu visul și cu memoria. Majoritatea comentatorilor (Octavian Soviany, Gabriela Feceoru și Cătălina Suditu) a remarcat lumea senzorială din poezia Dianei Iepure. „Având configurația unui mozaic senzorial, în compoziția căruia intră mirosuri, gusturi și culori dintre cele mai variate, toate unite prin pasta intimității în care au ajuns să capete un sens personal, volumul Dianei Iepure aduce în prim-plan imaginea feminității în transformare, plecând de la primii ani petrecuți într-un mic sat din Basarabia și ajungând într-un punct al maturității în care sondarea sinelui se realizează cu o oarecare seninătate și adesea cu o doză considerabilă de autoironie.” (Cătălina Suditu, „O poezie a înstrăinării”, în Revista „Timpul”, iulie 2021) Exemplificăm prin poezia „chignon”: „până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceață, magiun, plăcinte, porci tranșați gata copți în borcane/ alaltăieri însă/ mama a observat/ că e din nou în vogă chignonul/ și atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios, scump/ și, la o adică,/ de ce nu?”

În niciun caz nu trebuie ocolite textele din subsol, unele se află în prelungirea altora și, dacă am face efortul de a le lipi, vom descoperi scurte prozopoeme. Discursul acesta: „Mirosul are întotdeauna asupra mea o putere miraculoasă. Probabil că și golită de măruntaie; proaspăt îmbălsămată și întinsă strună în sicriu, voi fi încă bântuită de mirosuri” continuă în subsolul paginii succesive, astfel: „Femeile își vor apleca deasupra mea sânii parfumați, îmi vor săruta iconița de pe piept și mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa și omega, beta și gama, pi pe doi și radical din paișpe”. În genere luminoasă, poezia Dianei Iepure este totuși melancolică prin secvențele din trecutul familial, amintirea nostalgică a copilăriei, apăsarea trecerii timpului. Chiar dacă poeta încearcă să-și țină în frâu angoasele, din când în când ies la suprafață disperarea ontologică, decepția că o lume frumoasă se dizolvă, teama de abandon, spaima de boli și de moarte, așa cum reiese, de exemplu, din frisonantul vers: „Eu adulmec oamenii ca un câine. Mai ales după lungi despărțiri”. Și cum reiese din unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărții, „o lume se duce” pe care îl cităm integral: „o lume se duce/ și când spui se duce o lume înțelegi doar dacă/ ai simțit pe pielea ta cum se surpă/ încet sau poate chiar într-un ritm destul de alert/ și pustietatea se instalează ca o moarte subită/ pe străduțele înguste cu ziduri de piatră/ în curțile părăsite/ deasupra copacilor fructiferi necurățați de multă vreme/ moartea se instalează și în cuptoarele în care/ încă s-au mai păstrat lemne puse la uscat pentru următorul copt/ și când ții minte cum altădată mergeai sâmbăta seara/ pe amurgite/ pe cărări șerpuite/ și ba dintr-o curte, ba din alta/ venea câte un miros de plăcinte/ de pâine proaspătă, un miros de viață, căci pâinea/ a însemnat mereu aici viață, și căldură, și continuitate/ acum această lume rurală de care am visat mereu să scap/ se duce, se destramă, ca pulovărele vechi, ca cenușa în vânt./ și nu-i pot învinui pe cei care n-au rămas,/ cum nu am rămas nici eu./ pentru unii plecarea a însemnat chin și durere/ pentru alții progres și civilizație./ dar totuși, lumea asta, așa mi-ar plăcea s-o găsesc la locul ei/ să știu că e acolo”. Odinioară, Mariana Marin sfida „convenția cocoșată a trecerii timpului”. Diana Iepure nu râde de această convenție, ci o tolerează, găsind resorturi în virtualitatea reparabilului și în misterul regenerării: „de când a plecat/ am tendința să-i așez și ei pe farfurie mâncarea/ știu că nu e nimic nou în această pornire/ care-i marchează cu îndărătnicie locul/ mă opresc la jumătatea gestului,/ deși i-ar ajunge și ei cu siguranță// scurgerea timpului, iminența despărțirilor/ și matematica lor nemiloasă”. Dar sunt și despărțiri luminoase, delimitări de generație, desprinderi firești de familie. Despre o astfel de despărțire e vorba în acest poem care are motto un vers din creația fiicei, Cătălina Bălan: „dimineața, în loc de cafea, mama își face părul fuxia”.

În loc de concluzie, transcriem finalul cronicii lui Octavian Soviany, la a cărui opinie subscriem: „Îmbinând preocuparea pentru experiment cu notația lirică frustă, confesiunea cu «tehnica», luciditatea, minimalismul și prozaizarea cu tensiunile lirice, Diana Iepure se dovedește în noul ei volum o poetă ajunsă la maturitate și tot mai stăpână pe mijloacele sale”.

Note: 

Pentru volumul „În rest, viața e frumoasă”, Diana Iepure a primit în septembrie 2022, Premiul pentru Poezie al Revistei „Ateneu”. 

Articolul „Viața, cu frumusețea și dezamăgirile ei” a fost publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, septembrie 2022. 

Coperta cărții este realizată de artista Ana Toma. 

Un tăietor cu o foarfecă bună

 

Un film interesant ne-a propus anul acesta, odată cu debutul său în regia de lungmetraj, Graham Moore (n. 1981) în “The outfit” (în limba română, filmul a fost difuzat și cu titlul „Mafia”). În “The outfit” este și co-scenarist, alături de Johnathan McClain, iar cei doi construiesc o poveste noir, un thriller incitant cu gangsteri mărunți, dar periculoși, care într-o noapte de iarnă a anului 1956 tulbură liniștea unui dichisit atelier de croitorie din Chicago. Intriga polițistă și schimbările de situație creează suspansul, dar filmul captivează cel mai mult prin charisma personajului principal, înzestratul croitor Leonard Burling, un veteran școlit cândva la vestitul brand de modă masculină “Savile Row”, care a emigrat în anii ’50 din Anglia în SUA, motivul după spusele sale fiind „războiul blugilor” (rol reflexiv făcut de Mark Rylance, o interpretare artistică fără cusur, magnetică; din cariera actorului mai amintim filmele “Bridge of spies”, pentru care a primit Premiul Oscar pentru rol secundar în 2016, miniseria “Wolf hall” 2015, “Don’t look up” 2021).

Decorurile, cu scrinuri, cu dulapuri din lemn pe rafturile cărora se sprijină baloturi de materiale sau role de hârtie pentru tipare, fac din micuța prăvălie un loc plin de mister. Atelierul modest dar fermecător este proprietatea lui Leonard Burling; aici el croiește costume elegante pentru clienți cu dare de mână, printre aceștia numărându-se și bandiții care conduceau cartierul prin forță, crime și înșelătorii. Lui Leonard îi ține uneori companie asistenta lui, Mable (Zoey Deutch), o tânără frumoasă, inteligentă și rafinată, dar care nu-i împărtășește pasiunea pentru meșteșugul croitoriei; dimpotrivă, ea își dorește să evadeze din acest univers pe care-l consideră prea mic pentru aspirațiile ei. Între cei doi există chimie, Leonard nutrind față de Mable sentimente paterne.

Acțiunea se petrece într-un spațiu închis, iar în intrigă sunt implicate puține personaje; din aceste motive, filmul aduce cu o piesă de teatru, cu atât mai mult cu cât se acordă o importanță specială cuvintelor. Dialogurile sunt excelent construite, iar în monologuri se strecoară și atractive aforisme: „Nu poți să faci ceva bun până nu înțelegi pentru cine îl faci”; „Toate hainele spun ceva”; „Iei măsurile unui om, dar abia când înțelegi cine este ești pregătit să începi (să croiești pentru el – nota mea).”; „Eu nu sunt croitor, sunt un tăietor!”, „Perfecțiunea este un obiectiv necesar, tocmai pentru că este de neatins”; „Dacă nu urmărești perfecțiunea, nu poți face nimic grozav”. Nu lipsește umorul; cu o subtilă ironie este introdus acest citat clasic din Oscar Wilde: „Un nod făcut bine la cravată este primul pas serios în viață”.

Deși personajul principal este evident inspirat din romanul lui John Le Carré, „Croitorul din Panama” (ecranizat în 2001 de John Boorman, care-l distribuia pe Geoffrey Rush în rolul principal), construcția dramatică din “The outfit” mi-a adus mai mult aminte de scenariul filmului “Sleuth” (1972; adaptare a piesei omonime a lui Anthony Shaffer); asemănător cu “Sleuth”, și aici fascinează un joc de-a șoarecele și pisica. Doar că în “The outfit” „pisica” se va dovedi Leonard, care va prinde în capcana sa întinsă cu sagacitate nu doar un „șoarece”, ci o bandă întreagă de mafioți, clienți fideli ai atelierului său din care aceștia făcuseră, probabil prin abuz de putere, locul lor de întâlniri clandestine. Nostim este că toți cei din banda mafiotă îi suspectează pe partenerii lor că ar fi „trădători”/„șobolani” și fiecare dintre ei își dorește să pună mâna pe o casetă ce ar conține dovezi în acest sens. Caseta le-a parvenit în cutia poștală a atelierului, din partea unei organizații mafiote de supremație „mondială”, organizație intitulată sugestiv... “The outfit” („Ținuta”). Poate părea curios că niște bandiți destul de versați în „meseria” lor – oportunistul Francis interpretat impecabil de Johnny Flynn; arogantul Richie (Dylan O’Brien, corect în rol); tatăl lui Richie, Roy, capul celulei mafiote (Simion Russell Beale, nu întotdeauna convingător); la care se adaugă mai târziu o apariție pitorească, capul bandei rivale, o femeie afro-americană vorbitoare de franceză, Violet LaFontaine (Nikki Amuka-Bird) – se lasă păcăliți de un om simplu, introvertit și umil. Dar să amintim aici, deoarece se potrivește ca o mănușă, convingerea lui Schopenhauer: „Mijlocul prin care oricine se poate pune pe picior de egalitate cu oricine și poate egala pe dată chiar și cea mai mare inegalitate intelectuală este insulta. Natura inferioară are chiar o tendință instinctivă de a insulta de îndată ce începe să simtă o superioritate intelectuală”. Subestimarea din partea ticăloșilor, ofensele lor la adresa lui, Leonard le va folosi în propriul său avantaj. El are perspicacitatea de a observa atent, din umbră, atitudinile, obiceiurile, reacțiile, metehnele celor din jurul său și în locul unei scontate ofensive, face ce știe el mai bine: decupează. Nu întâmplător, mai mult decât croitor, el însuși se definește “cutter”. Știe că de cele mai multe ori oamenii se comportă conform unor șabloane: „Șabloanele tale, formele tale fixe verificate în timp nu sunt dușmanii tăi. Sunt singurii tăi prieteni”. Conștiința croitorului este bântuită de un trecut întunecat, iar din întâmplările sumbre de odinioară el a învățat să identifice pericolele și să aplice cele mai abile strategii de apărare. „Cunoașterea realului trebuie să poată fi într-un fel extrasă dinăuntrul propriei noastre ființe” (Schopenhauer). Este de mare impact secvența dinspre finalul filmului, în care Leonard se transformă într-o clipă dintr-un bărbat pașnic într-o fiară (câtă ferocitate în privirile lui Mark Rylance!), care poate imprima unei banale unelte de lucru, în acest caz unei foarfeci, o întrebuințare de natură criminală.

Mi-a plăcut scenariul acestui film, tăieturile sale sunt utile și precise ca în... croitorie; nu e nimic în plus, nimic în minus, iar elementele previzibile nu deranjează, chiar contribuie la caracterul verosimil. Unele lucruri rămân neexplicate și nu e deloc un lucru rău; dimpotrivă, acestea îi pot incita ulterior pe spectatori la discuții pe marginea filmului.

Ultimul cadru este simbolic, croitorul poartă un palton care nu e pe măsura sa; problema nu este așa cum ar părea unui ochi neprofesionist „la mâneci”, ci „la umeri”, iar acest lucru l-am aflat tot de la el pe parcursul poveștii, odată cu o lecție despre smerenie. Atelierul în flăcări asociat cu zâmbetul optimist al lui Leonard este imaginea care ne rămâne pe retină, iar de suflet ni se lipește acest personaj fabulos ale cărui virtuți sunt cele plotiniene (cf. Dan Tomuleț): „înțelepciunea, curajul, stăpânirea de sine și dreptatea”; importante sunt și manierele sale, proprii unor „moduri de viață asumate practic”. Așa cum spune Dan Tomuleț în studiul său despre Plotin, „acestea sunt forme armonioase ale vieții concrete, care se compun din materialul virtuților. Viețuirea virtuoasă se pretează la stil, pentru că depinde de culoarea ochiului moral și de agerimea cu care acesta vede nuanțele frumuseții purității. În sensul acesta, se poate afirma că esența moralei este de natură estetică” (în „Plotin. Despre esența sufletului I și II, Despre intelect, eide și ființă”, București, Ed. „Eikon”, 2018).

Aspectul artistic al filmului se datorează mai multor factori: costumele specifice epocii sunt realizate de designerii de modă Sophie O’Neill și Zac Posen; decorurile și mobilierul din lemn de mahon poartă semnăturile lui Tonja Schurmann și Richard Selway; directorul de imagine este Dick Pope. Muzica lui Alexandre Desplat potențează misterul acestui film cu linii simple și elegante.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul dublu 635-636 al Revistei „Ateneu”, iulie-august, 2022)

Fericiți cei ce visează

Oana-Mihaela Savin publică destul de rar, dar atunci când o face, scrierile sale sunt atât de convingătoare încât recunoașterea nu întârzie să apară. Pentru prima sa carte, „Orologiul” (Iași, Ed. „Princeps edit”, 2003), a primit Premiul U.S.R. Filiala Bacău, pentru volum de debut. O perioadă, Oana Savin a lipsit de pe scena culturală a Bacăului, timp în care a cunoscut experiența complexă a emigrării – a locuit 15 ani în Canada. Întoarcerea acasă a marcat-o cu un alt volum „Timpul meu de singurătate” (Bacău, Ed. „Ateneul scriitorilor”, 2018), pentru care a primit, în 2019, Premiul I, la Festivalul de creație „Vrancea literară”, secțiunea proză scurtă. În 2019, publică volumul „Povestea înțeleptului Smotănilă și a unei fetițe cuminți” (Iași, Ed. „Rotipo”), pentru care va primi în următorul an un nou premiu din partea U.S.R. Filiala Bacău, la secțiunea literatură pentru copii.

Sunt foarte curioasă de traseul celei mai noi cărți semnate de Oana-Mihaela Savin, mai ales că volumul de proză scurtă „Milionarul și alte povestiri” (Bacău, Ed. „Ateneul scriitorilor”, 2022) se distinge prin rafinament și o surprinzătoare maturitate a scrierii.

„Milionarul și alte povestiri” cuprinde opt proze scurte, desfășurate în plan realist. Cititorul va fi cucerit de întâmplările inedite, de fondul lor etic, de personajele ferm conturate, de analiza lucidă a unor experiențe de viață. Autoarea nu urmărește să frapeze, nu caută cu dinadinsul senzaționalul, ci firescul, căruia îi conferă o aură specială, atunci când îl infuzează din belșug cu aroma visului. Cu toate acestea, proza Oanei Savin nu este onirică, am putea spune chiar că refuză oniricul. Dar evocările sunt străbătute latent de ceva misterios și reușesc să captiveze cu atât mai mult cu cât cititorul este incitat să-și pună frecvent întrebări. Rareori însă va afla răspunsurile exacte. Finalul de obicei lasă loc de continuare, se cultivă cu grație elipsa, iar inexorabilul Timp pare a îndeplini rolul unui personaj invizibil, dar puternic în opoziția sa față de dorințele omenești.

Unele relatări se fac la persoana I, altele la persoana a III-a, prin aceasta autoarea demonstrând că este un prozator desăvârșit care stăpânește toate mijloacele narative. Dialogurile sunt bine conduse, monologurile conving pentru că au finețe psihologică, iar descrierile sunt vibrante. Fiecare povestire are farmecul ei, dar piesele de rezistență ale volumului sunt „Milionarul”, „Îl iubeam” și „Fără tine acasă”.

„Milionarul” e povestea unui marginal, a unui bărbat american aflat la pensie ce duce un trai modest. Rămas văduv de ani buni, se luptă cu problemele bătrâneții, e chinuit de singurătate. Chiar dacă suferă de o „timiditate maladivă”, are puterea de a-și depăși crizele existențiale confecționându-și, din nimic, iluzii. Vizita pe care și-o oferă în fiecare sâmbătă la mall-ul din oraș o trăiește ca și cum ar fi o mare aventură. Din substraturile acțiunilor lui ce pot părea ridicole (unele chiar sunt, dar umorul, ironia și autoironia sunt absolut savuroase!) transpare însă sensibilitatea acestui bărbat, un anonim într-o mulțime pestriță. Numele lui nu-l aflăm nici măcar la sfârșitul povestirii când el se va întâlni la ieșirea din mall, din întâmplare, cu o veche cunoștință, de care nici nu-și amintea prea bine, un ins căpătuit, ajuns între timp milionar. Grobian, milionarul e chiar opusul bătrânului văduv. Gesturile milionarului sunt bolovănoase, iar atitudinea sa e sfidătoare. Din aroganță și probabil din neatenție, milionarul îl umilește pe bătrânul cu suflet de copil. Dar eroul nostru are puterea de a trece peste jignirea ce i-a fost adusă și de a se refugia rapid în introspecție. Nostalgia îl năpădește: „Inexistența lui căpătase, dintr-odată, dimensiuni uriașe. Renunțase la Ely, [...] la micile lor bucurii, la tot ceea ce-i dădea un sens... Să știe că nimic din ce avuseseră nu se va mai întoarce, să se simtă abandonat pentru totdeauna și să învețe să ia totul de la capăt, însemnase, într-adevăr, ceva... «Sâmbetele la mall asta fac, de fapt: iau totul de la capăt», realiză el și oftă, trecându-și mâna peste față”.

Despre „Îl iubeam”, Carmen Mihalache (critic de teatru), în eseul „Povestirile Oanei” („Deșteptarea”, 5 iunie 2022), a afirmat: „Preferata mea din volum este povestirea «Îl iubeam», scurtă și percutantă analiză a eșecului unei relații de cuplu în care femeia este puternică și vulnerabilă în același timp, pentru că este idealistă și crede în dragoste, pentru care face sacrificii, susținând necondiționat ascensiunea profesională, cariera bărbatului. [...] Povestirea este bine construită, cu o excelentă gradație, cu elemente imprevizibile, cu intens gust amărui, dar cu un final revigorant, în fond, pentru că femeia se va elibera de relația falsă, va scăpa de autoiluzionare, de naivitate, oferindu-și o nouă șansă de a găsi fericirea”.

„Fără tine acasă” atinge și tema inadaptării emigrantului. Acțiunea se desfășoară într-un oraș universitar din Elveția și gravitează în jurul a trei personaje: Gicu și Mia Mitrea, un cuplu stabilit de multă vreme în Elveția, ambii în jur de 57 de ani, fără copii; și chiriașul lor, Ștefan, un tânăr de 22 de ani, sosit din România în Occident, pentru studii universitare. Mia, dar mai ales Ștefan sunt nevoiți să se confrunte, fiecare în felul său, cu extaticele confuzii ale lui Gicu, generate de dorința acestuia, îndelung reprimată, de a trăi bucuria paternității.

Merită o menționare și povestirea „Lira”, o lecție solidă despre prejudecăți, remarcabilă prin doza de candoare și sensibilitate.

Eroii din prozele acestui volum provin din lumi diferite, dar fie că fac parte din înalta societate sau se află la extremitate, au ceva în comun: își depășesc limitele existențiale prin pofta de ludic și prin recursul la vis. Eroii Oanei-Mihaela Savin visează, dar în mod curios, visează rațional. Nu visul a ales să-i locuiască, ci ei au ales cu bună știință visul, ca formă de evadare dintr-o realitate coercitivă. Ei se folosesc de vis, în mod conștient, pentru înviorarea propriului spirit. Nu-i deloc întâmplător citatul din Mark Twain ales ca motto al volumului: „Nu te despărți de iluziile tale. Când ele nu vor mai fi, vei continua să exiști încă, dar vei înceta să trăiești”. Nu știu cât de fericiți pot fi cei ce au puterea de a visa, dar am convingerea că în sufletul unui visător pot să încapă, chiar și în vremuri întunecate, toate stelele de pe cerul unei nopți senine.

  (articol publicat de Violeta Savu în numărul 635-636 al Revistei „Ateneu”, Iulie-August, 2022)

Prietena ultimului dragon de apă

 

“Raya and the last dragon” (2021) este o animație fermecătoare, viu colorată, cu personaje memorabile și o poveste antrenantă, inspirată din legendele culturii Asiei de Sud-Est. Acțiunea se petrece în fictivul regat Kumandra, despre care aflăm că în urmă cu 500 de ani era un adevărat paradis unde oamenii trăiau în armonie, împreună cu cei mai buni prieteni ai lor, dragonii de apă. Dar a apărut o forță malefică Druun, care distrugea totul în cale. Dragonii au luat apărarea oamenilor, dar Druun reușește să transforme toate ființele vii în piatră. Sisudatu, singurul dragon care a scăpat de pedeapsă, reușește să-și concentreze toată magia într-o nestemată și să-l învingă pe Druun. Revin toți la viață, mai puțin dragonii.

După 500 de ani, apare prințesa Raya, într-o lume distopică. Oamenii nu mai au deloc încredere unii în alții, iar Kumandra este fragmentată în cinci regiuni. Nestemata este păzită cu sfințenie de tatăl Rayei, „Șef” Benja, cel care conduce o țară mai prosperă, „Inima Dragonului”. Piatra Dragonului este însă motiv de discordie și ură, locuitorii celorlalte patru regiuni râvnind-o pentru puterile ei magice. Raya se afla la vârsta preadolescenței când tatăl ei, având vocația ospitalității și visând de multă vreme la împăcare, îi invită la o sărbătoare pe ceilalți patru suverani. Cu această ocazie, Raya o cunoaște pe Namaari, fiica Prințesei Virana, conducătoarea Țării „Coada Dragonului”. Cum cele două prințese au minți ascuțite, vârste apropiate, gusturi și preocupări asemănătoare, mânuiesc  cu abilitate speada și adoră dragonii, se împrietenesc rapid. Namaari îi destăinuie Rayei o legendă care spune că ultimul dragon de apă, Marele Sisu, ar fi în viață, dar doarme de veacuri în albia unui râu. Fermecată de poveste, Raya o conduce pe Namaari în locul sacru unde era păstrată Piatra Dragonului. Dar Namaari trădează, încearcă să fure piatra, clanurile se atacă reciproc. Se iscă o ambuscadă și piatra se fărâmă în cinci bucăți, fiecare dintre șefii celor cinci țări obținând câte o părticică. Odată cu distrugerea pietrei care le asigura de fapt tuturor protecție, se reactivează Druun care îi transformă pe mulți în statui de piatră, inclusiv pe tatăl prințesei Raya, care se sacrifică în favoarea fiicei, în palmele căreia strecoară pietricica fermecată.

Adevărata aventură abia de-aici începe, odată cu călătoria, după șase ani, a prințesei Raya, care pornește în căutarea ultimului dragon Sisu și a celorlalte patru fragmente de piatră, pentru a le uni și a salva astfel lumea. La început, singurul ei sprijin este animalul ei de companie, simpaticul Tuk-Tuk. Raya este acum o tânără femeie frumoasă, inteligentă, ambițioasă, cutezătoare, dar are și defecte: e răzbunătoare, suspicioasă, răzvrătită și singuratică. Îl găsește în mod miraculos pe Sisu, care nu pare deloc puternic. E un dragon de sex feminin, drăgălaș și cam naiv. Sfiiciunea îi este treptat anihilată de curiozitatea ferventă. Ca model pentru Sisu, realizatorii s-au inspirat din mitologia asiatică a șarpelui Nāga.

Sisu este foarte frumos desenată, atât în forma sa originală de dragon, cât și atunci când ia formă umană. E personajul care dă un farmec special acestei animații și pe care, cu siguranță, copiii îl vor îndrăgi pentru caracterul ei optimist, prietenos, jucăuș și amuzant. Uneori poate părea superficială și imatură, dar de fapt este foarte modestă și intuitivă. Are daruri speciale pe care le va folosi în beneficiul celor apropiați, mergând până la sacrificiul suprem. Între ea și Raya se leagă o prietenie pe viață și pe moarte, ajutându-se reciproc să devină persoane mai bune. Am zis despre un dragon că este... o persoană? Da, nu cred că am greșit, deoarece comportamentul lui Sisu are un firesc uman.

Călătoria întreprinsă de Raya e desigur nu doar una plină de aventuri și de personaje comice și pitorești, ci și una inițiatică, o călătorie spre sine. În final, Raya salvează lumea, dar se salvează și pe ea însăși, căci experiențele prin care trece o conduc la concluzii de acest fel: Este fundamental curajul, dar niciodată nu poți învinge răul de unul singur; Este foarte importantă familia, dar nu trebuie neglijate nici prietenia, credința, solidaritatea; Un trădător care își regretă fapta se poate vindeca (reabilita); Iertarea te poate ajuta să evoluezi spiritual; În spatele unui aspect fizic dizgrațios sau a unei deprinderi urâte de multe ori se ascunde o dramă din trecut. Mesaje de acest tip sunt conținute mai mult sau mai puțin explicit în film, uneori se topesc în acțiunea bogată, aspectele multiculturale, aglomerarea de personaje și trimiterile la socialul contemporan.

“Raya and the last dragon” are mici defecte, dar este o animație viu colorată, cu efecte spectaculoase și grafică minuțioasă. Mimica și vocile personajelor au o expresivitate ieșită din comun. Animația nu e lipsită de poezie și chiar dacă intriga merge pe căi deja bătătorite, acțiunea fiind previzibilă iar aforismele stereotipe, textul este bine scris, îmbogățit de invențiile lexicale. Și, cel mai important, filmul este bogat prin morală, ne vorbește despre pace și toleranță, despre prietenie și iertare, despre unitate în familie și spiritul de sacrificiu, despre comuniune și speranță.

O infuzie de optimism de care mulți avem nevoie, “Raya and the last dragon” ne ajută să redescoperim unele dintre cele mai nobile sentimente.

“Raya and the last dragon” (2021) este o producție Disney și a fost regizată de Don Hall și Carlos López Estrada, iar co-regizori sunt Paul Briggs și John Ripa. Scenariul este realizat de Qui Nguyen și Adele Lim.

 

  (articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 634 al Revistei „Ateneu”, Iunie, 2022)