Persefona, acum și odinioară (prefață la albumul „DELIVER-ME”, proiect artistic Mia Nazarie și Maja Engler)



Persefona, acum și odinioară


Imagine și cuvânt în oglindă... imaginea reflectând, completând poezia... Nu e prima dată când un scriitor și un artist vizual colaborează făcând împreună o carte, dar „Deliver ME”, proiect al artistelor Mia Nazarie (fotografie) și Maja Engler, care se semnează adesea ME (poezie), se distinge din multe puncte de vedere: e un proiect frumos, dar și tulburător, e puternic și senzual, îndrăzneț și fermecător. E modern, depășind cu mult modelele timpului, dar e și clasic face trimitere directă la legenda Persefonei, din mitologia greacă. Maja Engler a scris textele, fiind totodată model pentru fotografiile underwater realizate de Mia Nazarie. Cu siguranță munca depusă de cele două a fost dificilă, cerând sacrificii. Ne amintim că Elizabeth Siddal, atunci când i-a pozat lui John Everett Millais pentru tabloul „Ophelia”, s-a îmbolnăvit de pneumonie. În „Deliver ME” ședința foto intuim că s-a produs în condiții destul de aspre. Fotografiile reprezentând nuduri artistice s-au făcut în natură, sub cerul liber, într-un moment când toamna era deja avansată. John Everett Millais a încălzit apa din cada în care stătea scufundată Lizzie cu câteva lămpi de gaz, dar deși astăzi sunt dezvoltate atâtea mijloace tehnice, ne punem retoric întrebarea cum s-ar putea încălzi apa curgătoare a unui râu! Despre frig vorbesc și poeziile Majei Engler, dar nu se referă neapărat la temperatura mediului, ci e vorba mai ales de înghețul din interior, abisul sufletesc. Și apoi, cum să nu vorbească despre spaima venirii anotimpului rece, căci ea este întruchiparea Persefonei?! Fiică a lui Zeus și a Demetrei, o jumătate de an, când e cald, stă pe pământ; cealaltă jumătate, coboară în Infern, stăpânind împreună cu soțul ei, Hades, lumea umbrelor. Persefona e cuprinsă de disperare atunci când își urmează destinul și coboară sub pământ. Privirea Persefonei când se apropie anotimpul rece e plină de spaimă, ea își dorește eliberarea din blestem.
Mia Nazarie spune această poveste în imagini, artista a lucrat cu multă precizie și grijă deosebită la detalii, la dramatismul și coerența poveștii, la expresivitatea și psihologia personajului. Este remarcabilă inventivitatea epică a artistei fotograf. Pe de altă parte, Maja Engler a răspuns ideal la cerințele fotografului, poeta cu vers deosebit de armonios se dezvăluie o formidabilă interpretă într-o artă nonverbală (ca model pentru fotografii), e truculentă atunci când trebuie și cât trebuie, senzuală în momentele de tihnă, de așteptare, accentuat onirice. Interpretarea ei este minimalistă, tot așa cum îi sunt și versurile.
Poeziile Majei sunt ermetice, în replică, în fotografiile underwater, timpul pare încremenit. Artista Mia Nazarie s-a folosit de natură pentru a sugera captivitatea personajului. Modelul e încadrat mereu de frunze și crengi veștejite, iar apa râului e vânăt-întunecată. Câte un ochi de cer albastru se reflectă în oglinda lacului, simbol al undei de speranță.
În „Deliver ME”, eroina suferă profund atunci când își amintește de o iubire pătimașă și distructivă dintr-un trecut recent, traumele obsedante sunt corelate cu anotimpul înghețului în mitul Persefonei. Despărțirea survine cu puseuri de mânie și revoltă. Zbuciumul mușcă din inimă, chinuind-o. Amintirea este devoratoare. Durerea, aproape viscerală. Odată cu iertarea, suferințele sufletești scad în intensitate, se anunță venirea primăverii, vegetația renaște. Luntrea, altădată simbol pentru moarte, devine acum vehicul pentru ajungerea la liman. Barca nu mai transportă morții în lumea subpământeană, ci scoate la suprafață șansa unui nou început. Barca leagănă două nereide, iar somnul liniștit va fi, credem, tămăduitor. „Bâtiment de guerre. Erre./ A sec, désaffecté, dans un faux élément./ Le voile emporté par le vent. En avant...// Prisonniers de guerre d´eux-mêmes dans la galère, dans le dilemme./ Morceaux d´épaves, corps brisés à vie/ par le chant de Sirène/ Nostalgie.” Rămâne însă temerea că această poveste ar putea fi, la fel ca drama Persefonei, ciclică. Metaforic vorbind, Maja (modelul) e un fel de Euphrosyna, eroina lui Mircea Eliade din „Cele trei grații”. Și aceea, deși poartă nume de amazoană, e o întruchipare a Persefonei, trăind „ca florile, după soare”, jumătate din an fiind o tânără și frumoasă bacantă, în cealaltă jumătate supunându-se trecerii inexorabile a timpului.  
În poeziile din acest album, traumele psihice sunt sugerate prin scurte afirmații sau chiar prin folosirea unui singur cuvânt. Limbajul criptic reduce intensitatea disperării, făcând-o cât de cât suportabilă. Cuvântul, chiar și-atunci când reflectă stări apăsătoare, e mai mângâietor, nu are acel efect de țipăt de groază à la Munch. Așa cum se întâmplă de multe ori în poezie, se apelează la sugestie, iar Maja Engler ca o alchimistă scrie despre ea (uneori ca alter ego, Persefona, Nereide) în coduri simbolice. Sentimentul de autoînvinovățire este exprimat prin referința la gestul Persefonei de a se fi înfruptat dintr-o rodie. Subliminal, în toate fragmentele există frica de a nu mai putea găsi vreodată dragostea (înghețul/iarna sentimentelor). Planează și un soi de malum futurum. Decorul pare să fie făcut din metal și piatră, în fapt efecte speciale surprinse de ochiul fotografei, oglindind stările eului liric. Nu știi ce a fost mai întâi: fotografia sau cuvântul? Dar nici nu trebuie să afli acest secret, pentru că ai diminua (sau în mod fatal, chiar anula) câteva trăsături fundamentale ale spectacolului „Deliver – ME”: metafizicul, oniricul, stranietatea.
Paradoxal, în lirica ei, ME este laconică, dar și evocativă. Când o privești în fotografiile nud îi bănuiești erotismul, iar poezia ei e ca un tango plin de senzații. Mia Nazarie a avut inspirația de a sublinia senzualitatea personajului. Autoarea fotografiilor a procedat asemenea unui fin psiholog, descoperind soluția ideală: propriul trup îi este interlocutor modelului Maja-Persefona.
În fotografia cu barca și cele două nereide identificăm nu doar posibilitatea evadării din tirania blestemului, ci și trimiterea la motivul dublului, mitul androginului. Toate imaginile incluse în volum par că duc la concluzia că trupul are memorie. Umbrele întunecate din Hades însoțesc, ca niște gardieni, corpul fizic. Fotografiile sunt dark. Decorul e tenebros. Doar câte un ochi de apă e limpede într-un ținut mlăștinos, iar lumina se concentrează pe pielea netedă a modelului. Când Maja interpretează episodul trecerii în lumea subpământeană, deslușim în privirile ei disperarea, pentru că de la Emil Cioran știm: atunci când sufletul e cuprins de disperare, „orientarea privirii e furată de lumini și umbre îndepărtate”. Dar personajul întruchipat de Maja pendulează între amintire și uitare, cade în reverii. Iubirea rămâne suspendată, există, trebuie să existe, undeva, în viitor. Odată cu descoperirea ei, sufletul își va găsi eliberarea.
Violeta Savu (textul a fost publicat și în Revista Ateneu, numărul 587-588, iulie-august, al Revistei Ateneu, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)


Persephone, now and then
The image and the word mirroring each other, to fill in the poetry... It is not for the first time when a writer and a photographer work together, but Deliver-ME”, project of the artists Mia Nazarie (photography) and Maja Engler (poetry), who often signes her works as ME, is an atypical one from many points of view: it is beautiful and stirring, powerful and voluptuous, daring and charming at the same time. It is modern, surpassing today’s trends in literature, but also classic, relating to the legend of Persephone, from Greek mythology. Maja Engler wrote the texts, being, at the same time, the model for the underwater photographs taken by Mia Nazarie. It is for sure that their attempt was not an easy one. We should remember that Elizabeth Siddal caught pneumonia while sitting for John Everett Millais as he painted Ophelia”. As for the project Deliver-ME”, the pictures, artistic nudes, were taken outdoor, under harsh conditions, during late autumn days. So while John Everett Millais had the opportunity to warm the water in the bathtub where Lizzie sat, using gas lamps, it would be virtually impossible for anyone to warm the water of a river. Maja Engler’s poems speak about the cold, the inner freezing, the soul abyss. How could she not speak of  her fear of the cold season’s arrival, when she is the embodiment of  Persephone? Persephone, daughter of Zeus and Demeter, spends the warm season, half a year, above ground. She goes to the underworld for the other half, where she dwells together with her husband, Hades. She falls into despair when she follows her destiny and goes down, to the Inferno. When the cold season approaches, Persephone’s look becomes fearful. She longs to break the spell. Mia Nazarie’s pictures tell this story. The artist works with special care for precision and details, for the drama and the coherence of the story, for the expressiveness and the psychology of the character. She is a remarkably resourceful artist. On the other hand, Maja Engler answers perfectly to the demands of the photographer. The creator of the harmonious verse unveils herself as an excellent performer in the non-verbal art. She is daring when needed, she is voluptous during times of peace and waiting, which are mostly oneiric. In acting and in verse, she is a minimalist. Maja’s poetry is hermetic and, in response to this, time seems to be still in the underwater pictures. The artist Mia Nazarie uses details from nature to suggest the captivity of the character. The model is always framed  by leaves and dead branches and the water of the river is livid-dark. Here and there, small patches of blue sky mirror themselves in the water of the lake, symbolizing the ray of hope. 
In “Deliver-ME”, the poet is in deep pain when she remembers a devouring love from a recent past, the obsessive traumas being related to the meaning of Winter in Persephone’s story. The breakup brings along fits of anger and rage. The anguish tortures the heart. The memories are unbearable. The pain kills her. But, as forgiveness comes along, the intensity of the inner torment diminishes, spring settles in and nature comes back to life. The skiff, symbolizing death (as Charon is Hades’ boatman in the Inferno), turns now into a means of survival. The boat doesn’t take the dead to the underworld any longer, but it brings about the chance of a new beginning. The boat slowly sways two Nereids and the calm sleep is believed to be healing. Anyway, a secret fear still lurks that the sad story might come back one day, just like Persephone’s curse. Metaphorically speaking, Maja resembles Euphrosyne, Mircea Eliade’s character from the story “The three Graces”. Although she carries the name of an Amazon, Euphrosyne is the embodiment of  Persephone, being a young and beautiful bacchant for half a year and living under the law of time for the other half.
In all the poems from this album, the psychological traumas are suggested through short affirmations or even the use of a single word. The cryptic phrase diminishes the intensity of despair, making it bearable. The word is less harsh even when it tells of oppressive moods; it doesn’t spread terror like The Scream by Munch. In what poetry is concerned, the suggestion is often called forth, so Maja Engler, like a true alchemist, writes about herself (Persephone and Nereid being her alter-egos) in symbolic codes. The feeling of self-blame is expressed through reference to Persephone’s gesture of greedily eating a pomegranate. Subliminally, the fear of never finding love again (the freezing of feelings) governs all the poetic fragments. A sort of malum futurum is also in the air. The setting seems to be made of metal or very fine porcelain, in fact special effects caught by the photographer’s eye, and it mirrors the poetic feelings, thus making us wonder which was the first: the picture or the word? But there’s no need for us to reveal this secret because some of the main features of the “Deliver-ME” show would be lessened (or fatally, even annulled): the metaphysical, the oneiric and the strangeness.
Paradoxically, ME’s lyric is concise, but also evocative. When you see her nudes, you can guess her eroticism, and her poetry is like a thrilling tango. Mia Nazarie has the inspiration to underline the sensuality of her model. She works like a skilled psychologist, coming up with an ideal solution: Maja-Persephone seems to speak to her own body. In the picture with the boat and the two Nereids, the chance of breaking the spell emerges, leading us also to the myth of the androgynous. Considering all the pictures in the album, we can infer that the body has a memory of its own. The shadows of Hades follow the body, guarding it. The photographs are dark. The setting is tenebrous. There are only a few small ponds of clear water in a marshy land and the rays of light fall on the soft skin of the model. When Maja interprets the episode of going to the underworld, despair can be seen in her eyes, because, as Emil Cioran says: when the soul is in despair, “the look is lured by faraway lights and shadows”. But Maja’s character oscillates between memories and oblivion, often daydreaming. Love hovers above, it does exist, it must exist, somewhere in the future. And once found, love would set the soul free!
Violeta Savu, writer, editor for “Ateneu” Literary Review  
The English translation was made by the writer Mir Bălan (Mirela Bălan)



Încercuind absența și tăcerea


Sunt destul de rari artiștii care corelează o etapă a creației lor cu un concept filozofic. Printre ei se numără și Maxim Dumitraș, care a răspuns invitației de a aduce în Bacău, la Galeriile „Karo”, o parte dintre lucrările seriei intitulate „Absențe încercuite”. Băcăuanii au mai putut admira o expoziție a artistului Maxim Dumitraș, purtând același titlu, în urmă cu câțiva ani (în 2009), la Centrul de Cultură „George Apostu”. Foarte important este faptul că la prima expoziție „Absențe încercuite”, vernisată în Bacău, artistul a prezentat lucrări de mari dimensiuni, lăsând mult loc liber între ele, iar acum a ales lucrări minimaliste, care au umplut spațiul intim al Galeriilor Karo. Atât datorită acestui fapt, cât și prezentării unor lucrări de dată recentă (sculpturi din lemn, bronz și andezit, desene tehnică mixtă), la care s-a adăugat modalitatea foarte originală a panotării de care s-a ocupat curatorul Constantin Țînteanu, am avut ocazia să vedem o altfel de expoziție, mult diferită de cea din 2009. Au rezultat noi dimensiuni, cum ar fi: absența locuită de o altă absență, absența în vecinătatea unei absențe, absența generând nu îndepărtarea, ci apropierea ș.a.m.d. Maxim Dumitraș a îmblânzit lemnul rotunjindu-l în lucrări  ce sunt solide, paradoxal, prin însuși sentimentul de imponderabilitate pe care-l induc.

Vernisajul din data de 5 iulie 2018 a fost deschis de scriitorul Florin Toma, din alocuțiunea căruia spicuim: „Artistul ne propune un sacru cuminte, plăcut, cu gust. Expoziția este o succesiune, un traseu de goluri. Absența este o lipsă, fără a fi anulare. Absența este obligată să se predea! Golul din filozofia chineză, considerat la fel de valoros ca plinul, este reesențializat în arta sculptorului Maxim Dumitraș, care este capabil să creeze un vortex temporal”.
Forma lucrărilor din expoziție (cercuri, arce de cerc, elipse), cât și titlul sugestiv invită la numeroase interpretări. Putem vorbi la nesfârșit despre principiul vidului enunțat de maestrul chinez Lao Zi sau despre ideile filosofului german Martin Heidegger, care consideră fundamentală pentru metafizică întrebarea „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?” „Tot ceea ce este nimic cade sub această întrebare, în cele din urmă chiar și nimicul însuși; dar nu pentru că el ar fi ceva, o ființare de vreme ce vorbim despre el , ci pentru că el este «nimicul»”. Putem continua cu părerile poetului român, cu doctorat în filozofie, Ioan F. Pop: „«Nimicul» se ruinează în sine, în propria absență. [...] Dumnezeu este singurul care își conturează prezența direct dintr-o absență”. Iată o altă trimitere la sacru, la divinitate, la absolut. Ne amintim de Descartes, care spunea că neantul, zero absolut nu există, iar fizicienii moderni confirmă acesta. Ceea ce nu poate exista în concret (în analiza matematică există expresia „când x tinde la zero”) devine sursă de inspirație pentru anumiți artiști, poeți, acei visători pe care unii îi numesc vizionari.
Vorbind despre lucrările din expoziția „Absențe încercuite”, aș recurge nu doar la analogii filozofice. Mă gândesc la arta modernă, conceptuală, minimalistă. În 2007, Miroslaw Balka înscrie un bec cu incandescență într-un cerc. De altfel cercul, la fel ca la Maxim Dumitraș, este un motiv recurent al artistului polonez. În anul 2000, Martin Creek prezenta la Muzeul de Artă Modernă din New York („MoMA”) o lucrare ce consta dintr-o cameră goală, cu pereți albi, în care lumina și întunericul alternau, câte cinci secunde, purtând sugestivul titlu „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”).
Poate cea mai potrivită lectură a expoziției sculptorului Maxim Dumitraș de la Galeriile Karo s-ar produce într-o liniște absolută, publicul audiind acea compoziție din 1952 a lui John Cage 4’33’’ în care lipsa sunetului e absență și plin deopotrivă.
Dar și vernisajul din 5 iulie 2018 a fost la înălțime, cu un public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, jurnaliști, scriitori, actori, artiști români și străini: Yoshin Ogata, Amancio Gonzalez Andres, Napoleon Tiron, Ilie Boca, Ioan și Dragoș Burlacu, Iulian Bucur, Geo Balint, Viorel Cojan, Viorel Costea, Ștefan Hagimă, Geanina Ivu, Eliza-Noemi Judeu, Carmen Mihalache, Ion Mihalache, Carmen Poenaru, Val Mănescu. Mai menționăm că Napoleon Tiron (România), japonezul Yoshin Ogata și spaniolul Amancio Gonzalez Andres sunt sculptorii care fac parte, în această vară, din Proiectul de rezidențe artistice „Albastru”, inițiat de Centrul de Cultură „George Apostu”, aflat acum la cea de-a doua ediție. Și în acest proiect îl întâlnim pe Maxim Dumitraș, el fiind curatorul programului în fiecare an, la prima ediție, din 2017, participând în dublă calitate: de curator și de rezident. 
(Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august, 2018)
(Sursa FOTO: Centrul de Cultură  "George Apostu" Bacău, România, pagina fb, fotograf: Victor Eugen Mihai VEM)





Martin Creed - „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”)