4Nest sau cuibul cu patru raze






Sub genericul 4Nest s-au întâlnit patru plasticiene, care au expus la Galeriile „Frunzetti” din Bacău lucrări de pictură, colaj, ceramică, grafică. Artistele sunt diferite ca stil și formă de expresie, dar unitatea expoziției vine din tema propusă: nest (engl.) sau cuib, în limba română. Este demn de menționat că la vernisajul care a avut loc pe 17 noiembrie, Katy Andrieș, Florența Bogdan, Mari Bucur și Anca Mihăilă au fost susținute de doi maeștri ai artei contemporane românești: pictorul Mihai Chiuaru și sculptorul Gheorghe Zărnescu.

 

Antropoformismele lui Katy Andrieș


Artista a ales ca reprezentare zona antropomorfică a simbolului cuib. Conform propriilor ei spuse, cuibul îl vede „deformat în forma uterului; oul capătă margini triunghiulare, ce duc mai degrabă spre ideea de piatră, poate mai ales de piatră filozofală”. Alchimiștii pretindeau că dețin o substanță denumită piatră filozofală, care transforma metalele comune în aur; această substanță era și un elixir al tinereții. 
Nu știm dacă alchimiștii au găsit de-adevăratelea piatra filozofală, dar e inspirată propunerea artistei de a sugera plastic, în locul legendei, un autentic miracol: procesul de procreare. Desenele în care personajele se dublează pot fi, de asemenea, conectate cu studiile empirice – ne amintim că alchimiștii desenau perechi de animale sau de oameni, care unite deveneau o singură entitate. Celor atrași de ezoteric le este familiar desenul cu două păsări flamingo care-și hrănesc puii cu propriul sânge. Ideea de sacrificiu o găsim și la Katy Andrieș, în reprezentările de trupuri ce par calcifiate, unde se evidențiază viziunea monumentală a artistei. Pictura lui Katy Andrieș este riguroasă, dar nu e lipsită de dinamică și de emoție, nudurile reprezentate nu sunt în mod gratuit senzuale, studiile despre concepere relevând iubirea arhetipală. Cromatica este restrânsă, artista preferând griurile, astfel în discursul ei plastic se remarcă grafismele, texturile, formele figurative.

 

Aer și rafinament la Florența Bogdan


Pe Florența Bogdan au inspirat-o foșnetele din cuiburile păsărilor, mesajul transmis fiind cel de înviorare, de renaștere. Ea găsește asemănări între urmele tăioase ale pensonului pe hârtie și acea foială nervoasă când păsările încep construirea cuibului. Dar iuțimea manifestată la punerea bazei pentru noul culcuș se potolește, iar păsările încep să construiască stratificat, împletind crenguțe, paie, fire de iarbă, folosind uneori noroi, dovedind răbdare și, în unele cazuri, incredibile abilități de arhitect. 
Prin lucrările ei, Florența Bogdan atrage atenția asupra asemănărilor dintre procesul cuibăritului specific păsărilor și conceperea unei lucrări de către un artist: căutarea frisonantă, bucuria manifestată la descoperirea ideii artistice, apoi lucrul riguros asupra compoziției. Este evident că Florența Bogdan este un observator atent și inteligent al minunilor din natură: în compozițiile din 4Nest ne revelează, optând pentru exprimarea abstractă, habitatul păsărilor. Stratificările sunt intens și inspirat folosite de artistă, în tehnica mixtă, jucându-se cu suprafețele. Suportul este atacat prin răzuiri, zgârieturi, colaj, decolaj, uneori prin spargerea suprafeței; astfel Florența Bogdan și-a propus să realizeze o poartă, o legătură între lumea noastră și lumea păsărilor. Pe pânză, artista se joacă gentil și tandru cu griurile, compozițiile ei sunt aerisite și rafinate.

 Mâini albe și manșete colorate, în instalația Ancăi Mihăilă


Anca Mihăilă e pasionată de ceramică. Ea a expus o instalație, pe un suport masiv negru a montat obiecte lucrate în ceramică: mai multe vase poziționate în paralel, din fiecare vas ieșind câte două mâini. Mâna este subiectul predilect al ceramistei, dar pentru această expoziție a lucrat în mod special, pentru a sugera ideea de cuib. Omul se folosește de mâini pentru a-și face o locuință, fie că e vorba de o casă sau un apartament, un cuib, dacă alegem să folosim sensul figurat al cuvântului – acesta este manifestul artistic al Ancăi Mihăilă în 4Nest. Eu m-am gândit și la mâna pe care o poate întinde omul ca să apere păsările de potențiali agresori. Sunt destule exemple din viața reală, când păsări sălbatice și-au făcut cuib cât mai aproape de locuințele oamenilor, uneori chiar în gospodăriile acestora, căutând astfel protecție. Revenind la instalația montată în sala de expoziție, am admirat suplețea incredibilă a mâinilor albe. Pentru că mâinile sunt situate față în față, cu degetele răsfirate și bine întinse, sentimentul indus poate fi cel de rugăciune: „Întins-am către tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat”, spune psalmistul David. Desigur, nu e de neglijat nici sensul de punere în oglindă, ideea dublului sau noțiunea de pereche. Realizate tot din ceramică, manșetele viu colorate sugerează vegetalul, fără de care un cuib nu poate avea căldura specifică vieții.

 


Arta terapeutică a lui Mari Bucur


Mari Bucur ne-a obișnuit cu exploziile de viață din picturile ei. Această artistă are o înclinație specială pentru poveste, așa cum lesne se poate observa și în lucrările expuse în 4Nest. Compozițiile ei denotă spontaneitate, înveselesc privitorii prin bogăția de culori tonice și multitudinea imaginilor ce amintesc de joc, de copilăria petrecută cândva la bunici, cu tot universul aferent (păsări, animale, flori, semințe, nori hazlii, baloane colorate, melci, insecte, fluturi etc.). 
Din colțurile pânzelor mijesc mulți ochi, ochi curați, de copil, capabili de a cuprinde toate frumusețile lumii. Arta lui Mari Bucur este deosebit de tandră, dar nu naivă; e multă rigoare în execuție, dar rațiunea nu sufocă; dimpotrivă, potențează afectivitatea. Dacă alchimiștii ar fi întâlnit-o pe Mari Bucur, nu ar fi avut nevoie să caute piatra filozofală; arta ei este o adevărată terapie, demonstrându-ne că oricând putem fi tineri în suflet dacă nu uităm jocul, dacă nu ne reprimăm visele, fanteziile. Într-o expoziție, nu de mult, artista a atârnat pe pereți câteva caiete; senzația era că din filele răsfirate alunecau multele desene spre privitori, ca o chemare la joacă. În expoziția curentă, ea a adus o ghirlandă mare, cu multe discuri din hârtie, pe care a realizat tot felul de desene. Mie îmi place să mă gândesc că Mari Bucur a lipit acele discuri colorate pe o creangă de măslin și un porumbel uriaș va veni, va culege ghirlanda din 4Nest și va zbura cu ea peste tot în lume, împrăștiind gânduri atât de necesare în aceste timpuri: gânduri de pace.

* Porumbelul 4Nest


Porumbelul îl întâlnim, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin vizibil, în lucrările celor patru artiste, care au reușit să facă un cuib al lor într-o galerie de artă. Undeva, într-un colț, poate s-ar fi potrivit și lucrarea artistului George Braque, L’oiseau et son nid, iar ca motto, aceste versuri ale lui Ion Mureșan: „Azi-dimineață am găsit/ un soare extrem de vorbăreț,/ un soare extrem de gălăgios,/ ca un cuib de rândunică/ sub streașină./ Și zicea printre razele mototolite/ [...]/ Că el lucrează/ ca să facă/ puișori de soare/ iar când le vor miji razele/ o să-i învețe să zboare/ «așa că vreți, nu vreți/ o să aveți/ zile cu două și cu trei dimineți»”. Sau zile cu patru dimineți, m-am gândit eu că ar fi posibile pentru admiratorii expoziției 4Nest.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 651-652 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2023)

Florența Bogdan, Mari Bucur, Katy Andrieș, Anca Mihăilă

Scurtmetrajele lui Wes Anderson

 


      Patru scurtmetraje și un lungmetraj a lansat anul acesta (2023) celebrul regizor Wes Anderson. Am vizionat Asteroid city, un film suprarealist, dar mai puțin cald și văduvit de efervescența ce caracterizează alte filme ale acestui regizor, însă filonul de dulce melancolie e recognoscibil. Mai mult decât lungmetrajul m-au cucerit cele patru filmulețe bazate pe nuvele semnate de scriitorul britanic Roald Dahl, care a trăit între 1916 și 1990, fiind un scriitor foarte popular, prolific, a publicat romane, nuvele, poezii, povești pentru copii, el fiind totodată și un apreciat scenarist de film și de teatru. Trei dintre scurtmetrajele lui Wes Anderson nu au mai mult de 20 de minute, iar cel mai lung, The wonderful story of Henry Sugar, durează 40 de minute.

    The wonderful story of Henry Sugar – Personajul principal Henry Sugar (Benedict Cumberbatch) este un tânăr bogat care află întâmplător, dintr-un raport medical, despre cazul incredibil al unui om „care vede fără să-și folosească ochii”. Se apelează la povestirea în ramă, căci doi medici (interpretați de Dev Patel și Richard Ayoade) povestesc despre darul ieșit din comun al pacientului Imdad Khan (interpretat de Ben Kingsley). Povestea are un caracter moralist și ne arată cum o însușire de excepție (dăruită de la natură sau dobândită prin perseverență) poate fi folosită în scopuri bune sau rele, în funcție de liberul arbitru.

     Dintre celelalte mai „scurte” scurtmetraje, cel care mi-a plăcut mai puțin este The rat catcher, însă trebuie să recunosc că m-a fascinat interpretarea lui Ralph Fiennes. El joacă rolul un deratizator care este angajat pentru exterminarea rozătoarelor dintr-un sat. Nevoit să înțeleagă comportamentul șobolanilor, el însuși devine un om-șobolan și va fi, asemenea victimelor sale, disprețuit de oameni. Ralph Fiennes apare ca personaj doar în această poveste din cele patru, în celelalte îl închipuie chiar pe autorul Roald Dahl, vorbind dintr-un fotoliu situat lângă o sobă ce pufăie, sub jacheta lui cafenie se vede croiala unei cămăși de culoarea piersicii, iar pantalonii vișinii par un pic cam strâmți. Așa îl vedem și în tensionatul Poison. Tensiunea este de natură psihologică: un bărbat care locuiește singur, Harry Pope (Benedict Cumberbatch; excelent în evocarea schimbărilor bruște de dispoziție), este înspăimântat căci a simțit cum un șarpe „krait”, extrem de otrăvitor, s-a strecurat în patul său, în timp ce el citea o carte. Din fericire, e vizitat de prietenul Timber Woods (un Dev Patel mai ludic ca oricând), care îl cheamă pe medicul bengalez Ganderbai (Ben Kingsley, ca de obicei, excepțional), dar frica pacientului se va dovedi fără temei real. Paranoia lui Harry se transformă în furie față de medicul altruist, ieșind la suprafață caracterul rasist al „pacientului”. Această povestire a fost ecranizată în 1958 și de Alfred Hitchcock, inegalabilul maestru al suspansului accentuează stările de febrilitate și nu se abține să modifice finalul nuvelei lui Roald Dahl: după ce doctorul pleacă jignit din casa lui Harry, șarpele iese de sub pernă și mușcătura lui îl va ucide pe bonomul Timber Woods, sub privirea rece a lui Harry. Hitchcock nu a rezistat tentației de a dezvolta terifiantul, dar opțiunea lui Anderson de a respecta litera cărții mi se pare mai inspirată.

    Cel mai tare m-a impresionat povestea din The swan, având ca temă bullyingul. Puștiul Peter Watson, probabil viitor ornitolog, căci iubește mult păsările și le studiază comportamentul (primul rol important pentru tânărul Asa Jennings) este hărțuit de doi copii mai mari, a căror ură crește progresiv (posibilă aluzie la antisemitism sau orice altă formă extremă de rasism). Cei doi bătăuși atacă și omoară o lebădă albă, ce se afla în perioada de reproducere, spre disperarea micuțului Peter care, asemenea unui înger, va ajunge să poarte într-un chip aproape mistic, dar și ca semn al inocenței, aripile păsării. Povestea este redată în cadre picturale inefabile; narațiunea se montează pe flashbackurile adultului Peter Watson (excelent aici, Rupert Friend; de data aceasta Wes Anderson nu respectă întru totul nuvela lui Dahl, căci acolo nu e prezent eroul matur). Micul artificiu la care recurge Wes Anderson se justifică psihologic, chipul împietrit al adultului Peter reflectă că traumele din copilărie lasă urme adânci.

     Din punct de vedere cinematografic, cele patru scurtmetraje nu se diferențiază de filmele lungi ale lui Wes Anderson, în ele pot fi identificate elemente specifice care l-au consacrat pe Anderson ca unul dintre cei mai mari esteți: simetria cadrelor, construirea imaginii ca o compoziție plastică, alegerea atentă a culorilor, costumele asemănătoare celor din anii ’60, folosirea briliantă a luminii, fotografia frontală. Este cazul să menționăm directorii de imagine cu care a colaborat la cele patru scurtmetraje: cu Roman Copolla, pentru The swan; și cu Robert D. Yeoman, pentru celelalte trei.

    Cele patru scurtmetraje (le amintesc într-o ordine subiectivă: The swan, The wonderful story of Henry Sugar, Poison, The rat catcher), ca majoritatea filmelor semnate de Wes Anderson, provoacă emoții (sau cel puțin ridică probleme de moralitate) și încântă vizual. Wes Anderson rămâne un regizor neconvențional, un estet fidel fanteziei, care în același timp nu își neglijează publicul, căutând să îi satisfacă dorința de evadare și nevoia de visare.  

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 650 al Revistei „Ateneu”, octombrie 2023)

Cruzimea din miezul frumuseții

 

      Despre cea mai recentă carte de poezii a lui Teodor Dună, Flașneta Babel (București, Ed. „Nemira”, 2022, Colecția „Vorpal”), reputatul critic Al. Cistelecan, în cronica intitulată „Un diplomat al Universității Patmos” (Revista „Vatra”, 3-4/2023), scria: „Cum deja din primul vers («cântă, ventriloace, cruzimea din miezul fiecărei frumuseți») al Flașnetei Babel [...] Dună pare a-l invoca și provoca pe Rilke printr-o replică dinadins homerizantă, nu-i de mirare că acesta i-a sărit imediat în ochi lui Radu Vancu, entuziasmat, pe copertă, să vadă în poezia lui Dună «îngerii lui Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon». [...] Dacă la Rilke «frumosul e începutul cumplitului», la Dună e mai degrabă invers, cumplitul/ cruzimea e începutul frumosului – care nu e decât un scenariu de agonie. Iar dacă temeiul e tocmai acesta, devine de la sine că nu pe calea imnică va merge Dună, ci, din contră, pe calea denunțului sarcastic și a exasperării. Dacă există entuziasm în poezia lui, acesta e doar entuziasmul sarcasmului, contopit în vulcanica imaginației. Totul reprodus într-o vorbire din viscere, din măruntaiele delabrate ale ființei, de unde se zice că vorbesc ventrilocii”. Inevitabil, în paragraful anterior, Cistelecan îl citează pe Octavian Soviany care scria într-o carte despre experimentalism că Teodor Dună este „cel mai apocaliptic dintre poeții grupului 2000”. E cazul să precizăm că Teodor Dună (n. 1981), absolvent al Facultății de litere din București, s-a remarcat încă de la debutul său cu Trenul de treieșunu februarie (București, Ed. „Vinea”, 2002, prefață de Mircea Ivănescu), volum distins în 2002 cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Au urmat volumele Catafazii (Editura „Vinea”, 2005); De-a viul (Editura „Cartea Românească”, 2010); Obiecte umane (Editura „Cartea Românească”, 2015 Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori); Kirilă (Editura „Tracus Arte”, 2017 Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură) și antologia Minunata lume (Chișinău, Editura „Cartier”, 2019).

       Revenind la Flașneta Babel, putem afirma că, fără a fi calofilă, poezia de aici se caracterizează printr-o estetică vizionară și conține (în pofida faptului că poetul o introduce frecvent prin antiteză) „uriașe cantități de frumusețe”, așa cum obervă cu finețe Radu Vancu. Deja de la al doilea și al treilea poem, mâini și fețe și suferința unei mese galbene, plonjăm în plin surrealism, fiind clar că Teodor Dună cultivă umorul absurd, ironia și autoironia, sarcasmul, parodicul, iraționalul: „fac și eu ce pot: pe sufragerie o mut în dormitor,/ apoi pe dormitor îl mut în vestibul, după ce frec bine pe jos,/ îmi propun ca pe vestibul să-l mut în hol,/ dar îmi dau seama că în hol/ e plin de hol, sunt obligat să mă răzgândesc”.

      Scepticismul, generat de continua degradare spirituală a omului contemporan, are conotații romantice. Lumea modernă e falsă, toxică, civilizația se află în proces de autodistrugere, natura e sufocată de chimicale și plastic: „puteam în sfârșit decreta/ triumful plasticului asupra mesei/ marele triumf al lumii împotriva celor care au înălțat-o”. Unul dintre episoadele apocaliptice imaginate conține o luptă violentă, acerbă, între Soare și Pământ, în descrierea confruntării fiind folosită personificarea. Când cerul „devine gol sau s-a mutat în altă parte” (mingea), nostagia copilăriei are o aură luminoasă, dar jocul din amintire are și valență argheziană: „și parcă era ieri/ când ne jucam în cer/ veseli și nepăsători, în strălucirea aurie/ a locului, iubind terenul, iubind/ cealaltă echipă, iubind orice alunecare a mingii/ în plasa de lumină,/ pentru că ne jucam doar de dragul jocului,/ de dragul bătutului de minge în ceruri,/ când nu pierdea, nu câștiga nimeni”.

     Solitudinea se asociază cu decepții, cu sentimentul apăsător că iubirea este doar o iluzie. În alt poem de referință, O plimbare tăcută pe o faleză înaltă, prin umorul amărui se încearcă disimularea disperării, dar tristețea se decelează din simbioza om-animal (de la început ni se spune despre câinele însoțitor că este mort): „ne gândeam că ce bine ar fi să putem suferi din nou./ dar eram prea jalnici și, oricum, era prea târziu, iar faleza,/ prea înaltă și nici nu mai conta deloc/ dacă eu, sau câinele”. La Teodor Dună, referințele mitologice îmbracă haina fantasticului sau a fabulosului. Câinele, în mitologia clasică, în general, simbolizează veghea asupra binelui stăpânului/ omului. În mitologia egipteană, îl întâlnim însă pe zeul Anubis, cu trup de om și cap de câine sau de șacal – acest zeu era patronul morților și al ritualurilor funerare. În Flașneta Babel, câinele apare în câteva poeme, simbolizând protecția (mai mult, pierderea acesteia), dar mai ales stări sufletești angoasante și iminența morții: „el, câinele meu îngrozitor de negru și de blând,/ el e acum mort, fără s-o știe, de parcă nu/ s-ar fi întâmplat nimic/ de parcă nu ar mai putea să-i pese” (în Câinele neîntrerupt).

      Imposibilitatea împlinirii unui ideal în viața pământeană reiese și din răscolitorul poem Ce aș vrea să aflu dacă ar fi cu putință, tonul e de la un capăt la altul grav, problema ontologică este enunțată în propoziții dubitative: „cine sunt eu/ să trezesc groparii// și cu ce drept/ să arunc cu zarul corpului tău/ în ce aer, în ce mlaștină, prin al cui deșert// ești tu sigur,/ ești tu absolut sigur că vrei să nu mai fii/ că vrei să-ți fie și ție/ dor de lumină// n-ar fi oare, totuși,/ puțin mai frumos ca tu, măcar tu/ chiar să nu mori niciodată”.

      Ar fi amuzant dacă nu ai realiza că este sardonic umorul din poemul de largă întindere Mefistofel, scheci radiofonic în capitalism. Titlul anunță intertextualismul și sigur că analogii sau, dimpotrivă, antiteze se pot face cu Faust al lui Goethe, sau de ce nu cu Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, sau dacă tot vorbim de călătorii onirice, mai aproape, din literatura contemporană, cu romanul lui Dan Perșa, Călătorie în iad și în rai și-n oraș, publicat în 2022. „Ei bine, în rai sunt toate cele trebuincioase./ muzici eternități odihnă/ pajiști flori și pârâiașe./ e tot ce trebuie ca să fie frumos./ e lumină căcălău, ca-ntr-o cisternă cu miere./ sunt cazane mari de fericire./ ți se face poftă, te duci, iei un polonic și te umpli din nou”. Dacă nu ții seama de tertipurile... mefistofelice, promisiunile sunt tentante: „și-acolo foamea e un moft, e o treabă a luminilor// o tocăniță de raze”.

     Flașneta Babel este primordial onirică, dar nu lipsesc imaginile din realitatea înconjurătoare, însă în subsidiar și acestea au ceva straniu, distopic. Și atunci când aparent se povestește, poezia iese la suprafață, pentru că raportarea se face la sensibilitate, iar zbaterile revelate sunt metafizice. Ființele portretizate (oameni sau animale) sunt sau par estropiate (vezi tulburătorul poem O jumătate de fată), dar tocmai deformările le fac mai vii, cu o poftă de viață mai accentuată decât restul lumii. Teodor Dună are curajul de a răsturna uzanțe, de a imagina „cantități de frumusețe” (în termenii lui Radu Vancu) în tristețe sau chiar în cruzime, de a convinge că sub faldurile discreției este posibilă cea mai frumoasă moarte.

      În cele peste 100 de pagini ale Flașnetei Babel, cuprinzând 40 de poeme (majoritatea de largă respirație), alternează fastuosul cu atmosfera carnavalescă, vitalitatea cu fenebrul, oniricul cu realismul, etericul cu empiricul, luciditatea tăioasă cu nonsensul, umilința cu orgoliul, egocentrismul cu empatia, sadismul cu blândețea. 40 de poeme la care simți nevoia să te întorci chiar și după ce ai întors ultima filă: ceva misterios le traversează (poate „cântecul ventrilocului” sau... vocea autorului), reușind să seducă cititorul. Flașneta Babel, prin imaginile puternice de factură suprarealistă și prin bogăția de idei, este una dintre cele mai bune și mai fermecătoare cărți de poezie apărute recent în literatura română. 

(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 649 al Revistei „Ateneu”, septembrie 2023)

Pentru cartea „Flașneta Babel”, Teodor Dună a primit în septembrie 2023, Premiul pentru Poezie al Revistei „Ateneu”. 

Teodor Dună citind din „Flașneta Babel”,
la Premiile Revistei „Ateneu” (2023)




Poezia regizorului Abbas Kiarostami

La umbra copacilor (Alba Iulia, Editura OMG, 2023) este un volum ce cuprinde versuri scrise de cineastul iranian Abbas Kiarostami. De traducere (realizată indirect, din limba engleză) s-a ocupat poetul Vlad Drăgoi, care menționează: „Am tradus cele trei volume de poezii din antologia In the Shadow of Trees. The Collected Poetry of Abbas Kiarostami (Sticking Place Books, New York, 2016), tradusă din farsi de Iman Tavassoly și Paul Cronin”. Cum antologia cuprinde trei volume, ediția în limba română este, la rându-i, secționată în trei fascicule: „Un lup la pândă”, „Purtați de vânt”, „Vântul și frunza”.

De pe prima clapetă a cărții, reținem câteva informații biografice despre artistul iranian: „Cineast, fotograf, pictor și poet, Abbas Kiarostami (22 iunie 1940, Teheran – 4 iulie 2016, Paris) este cel mai cunoscut regizor al Noului Val iranian [...]. A fost implicat în realizarea a peste patruzeci de filme, scurtmetraje și documentare. Printre producțiile sale de mare succes se numără filmele trilogiei Koker Unde este casa prietenului meu (1987), Viața merge înainte (1992), Printre măslini (1994) –, Close-up (1990), Vântul ne va purta (1999) și Gustul cireșelor (1997)”.


Lungmetrajul lansat în 1997, Gustul cireșelor (Ta’m e guilass/ Taste of cherry), câștigător al Palme d’Or, îl are ca personaj principal pe Mister Badii (Domnul Badii), a cărui ocupație nu este precizată, dar elevația limbajului sugerează profilul unui intelectual. Putem presupune că Badii are o condiție materială foarte bună, din moment ce conduce un Land Rover. În acest rol debutează, la o vârstă matură, actorul Homayoun Ershadi (n. 1947), care interpretează impecabil un personaj dificil. Badii a ajuns într-un punct în care simte „că nu mai poate continua” și se gândește la sinucidere ca soluție a curmării suferinței. Îl vedem mai mult la volanul mașinii sale, unde îi invită să-i fie tovarăși de călătorie pe câțiva oameni întâlniți întâmplător (un soldat kurd, un afgan care stă de pază la o fabrică de ciment, un student la teologie, un taxidermist în etate), dar face acest gest nu din generozitate, ci pentru că vrea să-i „angajeze” pentru o muncă stranie. Le mărturisește că intenționează să-și ia viața, că va lua pastile și se va așeza într-o groapă (una anume, prezentată cu precizie potențialilor săi „luntrași”; trimiterea la Charon este inevitabilă), dar își dorește ca în zori să vină cineva și să arunce peste trupul său inert câteva lopeți de pământ, iar acest efort îl va răsplăti cu o sumă mare de bani. Unii se cutremură auzind propunerea lui Badii, soldatul chiar îl crede nebun și fuge din mașină, fără să-i pese că se află pe un deal înfiorător de pustiu și de arid. Alții încearcă să-l înțeleagă, dar totodată vor să-i explice de ce este greșit să-ți iei viața. Majoritatea religiilor consideră sinuciderea un păcat, iar unul dintre personaje, ce respectă învățătura Coranului, îi spune lui Badii că a te sinucide e la fel cu a comite o crimă, răpești viața unei persoane, în cazul sinuciderii, persoana ești tu însuți. 


Dar Badii nu are nevoie de teorii, le cunoaște bine din cărți, nici de înțelegere nu are nevoie, pentru că mult mai important este ceea ce el simte, iar trăirea/suferința este doar a lui însuși și nu poate fi transferată nimănui. Bătrânul taxidermist, domnul Bagheri, este singurul care pare să cadă la învoială, dar după un timp (timp pe care îl prelungește într-un mod abil, propunând un drum mai lăturalnic, dar mai frumos), îi vorbește lui Badii despre bucuriile simple ale vieții: să admiri răsăritul sau un apus de soare, să vezi luna în nopțile senine, să bei apă dintr-un izvor. Dar mesajul cel mai important este propria lui experiență din anii tinereții, când și el a avut o tentativă de suicid, dar planul i-a fost schimbat radical de dudul de a cărui creangă încerca să-și prindă frânghia... Prin apariția neașteptată a unor copii, care doreau să se înfrupte din fructele copacului, dar erau prea scunzi să ajungă la crengile înalte, tânărul Bagheri a descoperit gustul miraculos al fructelor acelui pom. În film, singurul copac despre care se vorbește nu este un cireș, ci acest dud. Dudul și gustul fructelor sale au schimbat destinul unui om.
Abbas Kiarostami

Pe cât de narative sunt filmele lui Abbas Kiarostami, pe atât de minimaliste sunt poemele scrise de acesta. Pentru că sunt concentrate, se referă frecvent la natură și conțin imagini, poemele cineastului sunt asemănătoare cu haiku-urile, dar nu sunt haiku-uri deoarece nu respectă rigorile poemului japonez. Kiarostami a explicat nevoia sa de a scrie poezie: „Deseori, îmi apare în minte o imagine care stăruie atât de obsesiv, încât pur și simplu nu mă pot odihni până nu fac ceva cu ea, până nu o încorporez cumva în orice fel de proiect. În acest punct, poezia se dovedește a fi atât de la îndemână, atât de folositoare pentru mine. [...] Mi-ar lua extrem de mult timp să transpun toate aceste imagini în film. Ca să nu mai spun de cât de dificil mi-ar fi să găsesc un subiect de film care să le poată încorpora pe toate”.

Poezia lui Kiarostami nu este vizuală și doar atât, e aforistică, are conținut moralist, este densă, exprimând o bogăție de sentimente. Preocupările sale ontologice (vizibile în cinematografie) transpar și în încercările sale lirice. Imaginile devin metafore pentru: singurătate („Ecoul vântului/ pe străzile înguste./ Niciun trecător,/ nici măcar un câine.”), forță ascunsă în fragilitate („O sută de copaci mari/ au fost rupți/ de vânt./ Din puietul firav/ lipsesc/ doar două frunze.”), propagarea răului („Viermele iese/ din mărul infestat/ și intră într-unul proaspăt.”), ignoranță („Un om însetat/ doarme lângă un râu./ Un cerșetor/ doarme pe comoara îngropată.”), aspirație la cele înalte, fără a lua în seamă pericolul („Un puiet mic/ se înalță/ către cer,/ fără habar/ de tăișul toporului.”), potențialul curativ al poeziei („Negustorii de poezie/ aduceau versuri pe furiș/ în corăbii fără pânze./ Marinarii aruncau/ preaplinul de poezie în mare./ La farmacii, clienții primeau/ poezii/ drept rest.”). Nu lipsesc trimiterile la dragoste, prietenie și spiritualitate, aforismul „Ca să atingi Raiul/ ești silit să treci întâi prin iad.” se înrudește cu îndemnul Sfântului Siluan Athonitul: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Despre deznădejde este vorba și în filmul Taste of cherry. În ortodoxie, avem anumite rugăciuni care se spun în caz de deznădejde, spre exemplu, Sfântul Arsenie Capadocianul recomanda citirea psalmilor 69 și 70. Sfântul Ioan de Kronstadt, unei persoane care trece prin stări ca „îndoiala, îngrijorarea, descurajarea, tulburarea”, îi adresează acest sfat cald: „Cheamă din toată inima ta dulcele nume al lui Iisus Hristos, în care tu vei afla totul: și lumina, și încrederea, și mângâierea, și liniștirea; vei afla în El mai cu seamă bunătatea, mila, mărinimia”.


Spre final, în filmul Gustul cireșelor, regizorul introduce intenționat sincopa, firul narativ se întrerupe brusc, cu o secvență în care actorul din rolul principal, într-o pauză de la filmare, se leapădă de haina personajului. În final, în cadre tot mai largi, care-l includ pe însuși Kiarostami, sunt cuprinse trimiteri la arta cinematografică. E forfotă, deci e viață. Ca un exercițiu de imaginație, sfârșitul filmului l-am putea privi având în minte și ultimele versuri din cartea La umbra copacilor: „Să lăsăm în urmă/ fericirea și tristețea./ Să lăsăm în urmă/ despărțirea și împăcarea./ Să lăsăm în urmă/ cuvintele rele, fără sens/ și iubirile goale./ Să lăsăm totul/ în urmă”.


(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 647-648 al Revistei „Ateneu”, iulie-august 2023)

Magia vechiului cinematograf

 

Acțiunea din filmul Empire of light (2022, regie, Sam Mendes) se desfășoară în anii ’80, în interiorul și în jurul unui cinematograf situat pe coasta estică a Marii Britanii. Empire of light este un film frumos mai ales la nivel vizual (director de imagine, Roger Deakins), dar majoritatea criticilor de specialitate i-au reproșat lui Sam Mendes, care semnează și scenariul, ambiția de-a ataca prea multe subiecte de greutate: politica rasială din timpul lui Margaret Thatcher, abuzul de putere la locul de muncă, blazarea, sănătatea mintală, singurătatea, magia cinematografiei, puterea cathartică a artei. Filmul reușește să emoționeze, la aceasta contribuind din plin performanțele celor doi actori din rolurile principale, Olivia Colman și Micheal Ward. 

Olivia Colman este briliantă în Hilary Small, o femeie albă, între două vârste, încă atrăgătoare, angajată a cinematografului Empire, deține funcția de administrator, dar se ocupă și de vânzarea de dulciuri și snackuri la standul de la intrare, iar uneori face curățenie în sălile de cinema. Deși comunică lejer cu colegii și clienții, Hilary este o singuratică, iar aparenta ei docilitate (înșelătoare, după cum se va dezvălui mai târziu) îl face pe nesuferitul patron al cinematografului (interpretat impecabil de Colin Firth) să-i solicite favoruri sexuale. O scenă de pe la începutul filmului ne-o arată pe Hilary la o vizită medicală și înțelegem rapid că a trecut printr-o depresie severă. Doctorul, cam lipsit de empatie, îi recomandă tratament cu litiu, ceea ce nu schimbă faptul că viața ei rămâne prinsă într-o rutină care o macină sufletește. Până într-o zi, când la locul de muncă apare un nou angajat: tânărul Stephen. Micheal Ward strălucește și el în rolul lui Stephen, un alt personaj din categoria marginalilor. Are mintea ascuțită, dar fiind negru, discriminarea rasială îl împiedică să progreseze profesional. Chiar dacă a suferit încă din copilărie umilințe, Stephen este jovial, cordial și sociabil, fiind imediat simpatizat de colectivul solidar de la Empire.

Un foc de artificii de Anul Nou, admirat de pe terasa fascinantului cinematograf vechi și părăsit (un corp nefuncțional al clădirii modernului Empire – senzațională această idee a lui Sam Mendes de a introduce ceea ce-am putea numi cinematograful în ramă), îngrijirea aripii rupte a unui porumbel, confidențele sincere îi apropie din ce în ce mai mult pe Hilary și pe Stephen, între ei se înfiripă o poveste, dar amândoi știu că relația lor este lipsită de viitor. Ceea ce-i va lega iremediabil va fi prietenia. Asta se vede clar atunci când se reîntâlnesc după ce s-au despărțit și între timp ambii au trecut prin perioade complicate, el căzând victimă unui atac rasist extrem de violent, iar ea trecând printr-o severă recidivă a bolii.

De fapt, dintre cei doi, personajul trist este Hilary, în cele din urmă Stephen își atinge țelul, este admis la facultatea de arhitectură, orizonturi frumoase i se vor deschide pe toate planurile. Hilary, despre care intuim că a avut cândva o profesie intelectuală (citește cărți chiar și atunci când așteaptă comanda la restaurant, recită cu pasiune poezii de Alfred Tennyson, W.H. Auden sau Philip Larkin) rămâne singură, să lupte în continuare cu răvășitoarea ei boală psihică. Însăși mama regizorului a suferit de bipolaritate, un element în plus, în afara celui de elogiu adresat cinematografiei, pentru ca despre Empire of light să putem spune că are, parțial, caracter autobiografic. Probabil că Hilary va mai încerca din când în când, așa cum făcea și înainte de a-l cunoaște pe Stephen, să scape din furcile caudine ale depresiei, participând la cursuri de dansuri de societate. La aceste cadre din film, cu Hilary la cursurile de dans, părând și mai singură acolo, marcată de sentimentul zădărniciei, negăsindu-și partener, înconjurată de perechi apatice dansând, mi-a fugit gândul instantaneu când, citind cel mai recent roman al lui Mihai Radu – Repetiție pentru o lume mai bună (Iași, Ed. „Polirom”, 2022), am dat de acest pasaj: „Era un pub undeva prin Amzei, o zi de iunie. Când am ajuns acolo, am văzut că e un curs de salsa înăuntru. Am privit pe fereastră la acele mișcări de o grație forțată și am rămas șocat: Mădălina exersa, practica salsa, trudea alături de un domn în cămașă albă, se frecau unii de alții, toți cu toți, n-am văzut în viața mea atâta singurătate ca-n aglomerația aia de oameni transpirați”. Într-un fel, Mădălina și Paul (personajul-narator) din Repetiție pentru o lume mai bună mi-au adus aminte de April și Frank din Revolutionary road (2008, film regizat tot de Sam Mendes, adaptare a unui roman de Richard Yates), pentru că o tensiune asemănătoare, ce ascunde neîmpliniri, resentimente, dureri, devastează ambele cupluri.

În Empire of light, Stephen și Hilary nu devin un cuplu, dar s-au modelat unul pe celălalt. Stephen a învățat de la Hilary că poate îndrăzni, poate visa, poate oricând să o ia de la capăt, cu atât mai mult când are atuul tinereții. Hilary, la rândul ei, cu ajutorul lui Stephen își recapătă stima de sine. Ea descoperă că alinarea poate fi găsită în bucurii simple. Amintindu-și de recomandările insistente ale lui Stephen, se încumetă să pășească în lumea fascinantă a cinematografiei și va viziona, pentru prima oară în viața ei, un film. Dintre toate filmele din arhiva cinematografului Empire, colegul ei, proiecționistul Norman (Toby Jones, cu o bună, nuanțată interpretare), alege Being there (1979). Alegere ce rotunjește lista altor filme din acea perioadă, citate metaforic, precum Chariots of fire (1981) sau 9 to 5 (1980).

Nu este singurul film recent bazat pe magia filmelor, tot în 2022, Steven Spielberg a lansat The fabelmans, iar Damien Chazelle, Babylon. Toate sunt realizări frumoase, dar nici unul, deci nici filmul lui Sam Mendes, nu suportă apropieri de magistralul lui Giuseppe Tornatore, Cinema paradiso (1988). Și totuși, există magie în Empire of light. Aflăm cu încântare, nu doar din vorbele personajului proiecționist descriind fenomenul phi, că din cadre statice se pot obține paradoxuri ca iluzia de mișcare, iluzia de viață. Și, în esență, „nimic nu se întâmplă fără lumină”.

 

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 646 al Revistei „Ateneu”, iunie 2023)


Bacãu Fest Monodrame, ediția XXIX, Teatrul Bacovia

 Devenire și fragilitate umană


Uneori cineva din apropierea noastră (legătura e de fiecare dată mai mult sufletească decât fizică, dar realizăm întotdeauna mai târziu) se stinge, pleacă din această lume lăsându-ne mai înspăimântați decât eram de spectrele bolii, singurătății sau chiar ale morții; uneori anxietatea își înfige în psihicul omenesc tentaculele sale; uneori în țări mai aproape sau mai depărtate se duc războaie nedrepte și sângeroase; uneori cineva drag sau chiar noi înșine suferim din cauza anumitor nedreptăți de la cei cunoscuți sau din cauza unui sistem social nedrept (dar există oare sistem social drept?); uneori chiar noi suntem cei care îi rănim pe ceilalți sau un întreg univers, din rea-voință, egoism sau ignoranță, și, de multe ori, nu ne mai putem găsi liniștea pentru simplul fapt că ne-am trădat pe noi înșine și propriile sentimente și credințe. Câteodată, în viață, apar fericirea, bunătatea, iubirea, prietenia și, mai ales, speranța în triumful acestora. Despre frământările, durerile și bucuriile vieții cu greu ne putem exprima în cuvinte, dar dintre toate artele este rostul teatrului să ne sensibilizeze, să formuleze în locul nostru frazele încărcate de acele emoții, pe care noi le-am trăit, experimentat sau observat în jurul nostru; mesagerii care fac să ajungă la public frumusețea acestei arte sunt actorii. De aceea a avea un festival de teatru în propriul oraș este ceva rar și care trebuie prețuit pentru folosul social și mai ales spiritual.

Dacă am început cu tonalitate gravă această prezentare este pentru că la ediția din acest an, cea de XXIX-a, a manifestării Bacău Fest Monodrame, referitor strict la recitalurile prezentate în concurs, majoritatea textelor au avut un fond existențialist, vorbindu-ne despre devenirea și fragilitatea ființei umane, despre singurătate, alienare și/sau neant. Ca argument este suficient să redăm titlurile spectacolelor, notând distribuțiile și fragmente din descrierile preluate din prietenosul caiet-program, menționând că la fiecare în parte, cu mici excepții, actorul/actrița a conturat un personaj credibil, diferențele au ținut mai mult de nuanțe, de intensitatea emoțiilor sau de experiența scenică: Amalia respiră adânc (cu Mihaela Alexandru, text de Alina Nelega, regie, Rodica Sîrbu) – „Textul vorbește, cu umor, despre privațiunile, visele frânte și viața grea din perioada comunistă și proaspăt dobândită în democrație.”; Sufletul pereche (cu Bogdan Buzdugan, text de Petre Barbu, direcția de scenă, Gheorghe Balint) – „Sufletul pereche este o comedie. Una umană. A fiecăruia dintre noi și a daimonului însoțitor. Care ne locuiește pe dinlăuntru și ne asigură o permanentă androginie mântuitoare.”, afirmă Doru Mareș; #NuEu (cu Andreea Tănase, după un text de Samuel Beckett, regie, Casandra Topologeanu) – „O femeie aflată în izolare încearcă să-și recupereze viața confruntându-se cu propriul trecut.”; Pattern (cu Daniel Beșleagă, un spectacol de Daniel Chirilă) – „Un fiu care și-a imaginat de-a lungul vieții figura paternă din povestirile și întâmplările trăite de ceilalți, un tată creat asemenea unui puzzle, o figură dominantă chiar și prin absență”, punctează însuși regizorul Daniel Chirilă; Iona (cu Alexandru Beteringhe, text de Marin Sorescu, regie și scenografie, Mateea Marin) – „Tema este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul de aflare a sinelui. Iona întruchipează figura speranței eterne până la ultimul său gest pe care îl săvârșește în acest sens.”; Oglinda neagră (cu Ionuț Caras, după nuvelele Roaba și Suflul, de Luigi Pirandello; regia, Roberto Bacci) – „Luigi Pirandello ne așază în fața unei oglinzi în care e dureros și, totodată, necesar să ne observăm. Dar cine se află, cu adevărat, în fața acelei oglinzi? Să fie oare «personalitatea» noastră? [...] Sau este oare «esența» noastră?”, astfel ne interoghează Roberto Bacci; Nu atingi niciodată victima (cu Ecaterina Hâțu, text de Maria Manolescu Borșa, regie, Irina Slate) – „Olga este o mamă aflată în căutarea fiului pe care l-a înstrăinat din cauza propriilor prejudecăți.”; Fata din Curcubeu (cu Marcela Motoc, text și regie de Lia Bugnar) – „Fata din Curcubeu este o lume într-o coajă de ou. Un pumn în stomac care doare cu duioșie. Un zâmbet care îți răsucește cuțitul în rană.”; Kontrabass (cu Ihor Titov, text de Patrick Suskind, regie, Pavel Gatilov) – „Toate sentimentele pozitive ale personajului sunt legate de muzică, dar aceeași muzică îi aduce și tragedia în viață.”; Individual compus (cu Bogdan Iancu, text, regie și lumini, Andrei Măjeri) – „Într-o permanentă fugă, protagonistul glisează cu mult umor printre obiceiuri casnice, voyeurism, job într-o corporație, relații colegiale bizare, un libido exacerbat și o fascinație ierarhică soră cu patologia.”; Vinovat-ă (cu Oana Pușcatu, text și regie, Sînziana Koenig și Nico Vaccari) – „Vinovat-ă este un one-woman show care confruntă criza schimbărilor climatice, cea mai mare amenințare a dreptății sociale din zilele noastre.” După cum lesne se poate constata, în recitalurile-concurs nu a fost nicio comedie, poate ici-colo s-a mai strecurat, subtil, câte o farsă... tragică. Dar adevărul este că de la fiecare recital, noi, spectatorii, am plecat mai îmbogățiți, mai atenți la jocurile existenței cu semnificațiile profunde.

Bogdan Buzdugan

Spre exemplu, Sufletul pereche vorbește despre degradarea fizică și psihică versus dorința de tinerețe și de creație, iar Bogdan Buzdugan a creionat foarte bine stările, nuanțând lupta dintre corporalitate și idealul artistic; în Iona se deschid firave căi de a câștiga libertatea, pentru ca la scurt timp să se închidă automat, aruncând personajul într-o nouă și atroce disperare – mi s-a părut că lui Alexandru Beteringhe i-au ieșit mai bine pasajele reflexive, că la cele de revoltă ceva nu a funcționat în interpretare, poate și din cauza vârstei prea tinere pentru un text încărcat simbolic și, de asemenea, folosirea în partea introductivă a unei asistente care a mânuit o marionetă cred că n-a ajutat prea mult, ci a îngreunat jocul protagonistului.
În Oglinda neagră, în prima parte, personajul se autoanalizează fără menajamente, nu ezită să fie caustic cu proiecția lui din oglindă, a doua parte e un regal despre moarte, privită și analizată ca putere misterioasă, ce poate surprinde prin dimensiunea ei tragică, dar și prin frapantul potențial tămăduitor. 
Ionuț Caras
Trofeul Bacău Fest Monodrame
Paradoxal, cel mai reflexiv spectacol a fost și cel mai reușit. Paradoxul este că un astfel de text e mult mai solicitant pentru actor decât pare la prima vedere și riscul este că poate părea monoton unui public mai puțin avizat. Dar Ionuț Caras a fost atât de convingător, încât fiecare frază rostită a fost instant asimilată de auditoriu, e drept că publicul acestui festival de la Bacău după atâtea ediții putem spune că s-a rodat... Cred că nu a existat spectator să nu fi plecat marcat de la Oglinda neagră, cu dorința de a-l revedea pe actor, cât mai curând. 

Marcela Motoc


Fata din Curcubeu
, cu accente melodramatice, ne-a prezentat cazul trist al unei tinere, care în ciuda faptului că este nevoită să își ofere serviciile sexuale pentru a putea supraviețui, își păstrează candoarea, sinceritatea și delicatețea; personajul a fost interpretat de Marcela Motoc, care a transmis căldură și emoție, a trecut cu rafinament prin stări diferite și, ceva ce mi-a fost dat mai rar să văd, pur și simplu s-a transfigurat în timp ce juca, ea a avut cel mai luminos chip din întreg festivalul. 

Toate spectacolele s-au jucat, cum s-ar spune, cu „casa închisă”, dar la Individual compus, publicul a dat pur și simplu năvală, atrași atât de notorietatea regizorului de teatru Andrei Măjeri, cât și de personalitatea tânărului actor Bogdan Iancu, cunoscut și pentru prestațiile sale din cinematografie. Individual compus a fost un spectacol plin de dinamism, sper să nu greșesc, dar cred că a fost singurul din concurs care a avut și o coregrafie profesionistă, semnată de Sergiu Diță, iar Bogdan Iancu a confirmat marile așteptări: a debordat de energie și ne-a făcut să apreciem și mai mult textul cu care anul trecut Andrei Măjeri câștiga, în cadrul aceluiași festival, premiul II, la concursul de dramaturgie Valentin Nicolau. Un alt spectacol care merită subliniat a fost Kontrabass, o psiho-dramă despre un instrumentist marcat de singurătate și vanitate, în care actorul ucrainean Ihor Titov a fost convingător, mai ales tehnic, dar în jocul lui s-a putut observa o anumită oboseală. Foarte emoționant a fost discursul său de la sfârșit, când s-a adresat direct publicului, vorbind despre tragediile războiului din Ucraina, îndemnându-ne „să prețuim fiecare clipă”. Venite de la el, aceste cuvinte simple au căpătat greutate (a tradus pentru noi, nu știu dacă din limba rusă sau ucraineană, actrița Daniela Vrînceanu). Oana Pușcatu a demonstrat o deosebită capacitate de a trece prin registre diferite și abilitatea de a prinde, într-un adevărat maraton, mai multe personaje, în recitalul Vinovat-ă, un spectacol complex și solicitant, atât prin gravitatea poveștilor relatate, cât și prin scenografia semnată de Gabi Albu.

După atâta încordare și tensiune dramatică, am găsit că au fost foarte inspirate alegerile organizatorilor pentru spectacolele invitate, publicul având ocazia să se deconecteze serile la „comedii ușoare”, bucurându-se totodată de performanțe actoricești de înaltă clasă. În prima seară ne-am distrat cu Tzuki și Tati (cu Marius Bodochi și Florin Piersic Jr., text și regie, Florin Piersic Jr.), au urmat Ciao, Bella! (cu Clara Flores, Ioana Farcas și Maria Miruna Lazar, text și regie, Antoaneta Zaharia); Moș Nichifor (cu Marcel Iureș și Ruxandra Maniu, după Moș Nichifor Coțcariul, de Ion Creangă, regie, Alexandru Dabija) și One Man aproape show, cu și de Pavel Bartoș. În ultima zi a festivalului, Centrul Replika a oferit pentru cadrele didactice din Bacău spectacolul Limite (cu Mihaela Rădescu, text de Michaela Michailov și Radu Apostol, versuri de Bobi Dumitraș, regie&light-design, Radu Apostol). Festivitatea de premiere a fost urmată de producția Teatrului „Bacovia”, Uzina artiștilor (text de Matei Lucaci Grunberg și Sever Bârzan; regie, Matei Lucaci Grunberg), spectacol comentat de Carmen Mihalache, critic de teatru, în cotidianul Deșteptarea, din cronica intitulată Un spectacol de echipă cuceritor decupăm: „Dar teatrul înseamnă, în primul rând, echipă, pentru că este o artă colectivă, iar în acest spectacol chiar vedem o echipă bine sudată, tânără, dinamică, mlădioasă, adaptându-se inteligent la mai multe stiluri de joc, într-un spectacol de declarată factură eclectică, în genul unui musical istoric”.

Ne întoarcem la programul festivalului ca să spunem că a conținut și două importante conferințe: „Metode și mecanisme de construcție a rolului” și „Rolul teatrelor în dezvoltarea culturală a comunităților locale”. Publicul s-a arătat interesat și de spectacolele-lectură ale celor trei piese nominalizate la Concursul de Dramaturgie – Monodramă; au intrat în finală dramaturgii Codruța Cadar, Andrei Măjeri și Dana Voicu, cu textele Chimia unei gume de mestecat aruncate pe stradă, True blue și, respectiv, 8 Martie, iar lecturile au fost susținute de actori ai Teatrului Bacovia – Vlad Nicolici, Ștefan Alexiu, respectiv, Alina Simionescu.

În acest an, am remarcat la recitalurile din concurs că nu s-a urmărit divertismentul, ci s-a pus accent pe arta actorului, textele prezentate au avut teme profunde, iar juriul preselecției și-a făcut datoria, respectând criteriul valoric. Cât despre membrii juriului concursului putem spune că nu au fost deloc capricioși: nu s-au zgârcit cu aplauzele, nu s-au ferit să discute unul cu celălalt pe holurile teatrului, analizând nivelul performanței artistice a concurentului/concurentei (chiar dacă erau auziți și de simpli spectatori). Mi-a plăcut această transparență, a contribuit la aerul de familiaritate. A fost o ediție prietenoasă, iar publicul a umplut, în unele cazuri până la refuz, sălile de spectacol, iar o asemenea efervescență umple inimile de bucurie. Și chiar dacă vremea a fost doar în primele două zile favorabilă, în teatru era lumină și o căldură domoală.

 Câștigătorii

La ediția a XXIX-a a manifestării Bacău Fest Monodrame, desfășurate în perioada 5 – 10 mai 2023, juriul recitalurilor în concurs a fost format din criticul de teatru Maria Zărnescu, regizorul Sânziana Stoican și actorul George Ivașcu, decanul Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București. În urma vizionării celor 11 spectacole care au intrat în finală, juriul a nominalizat trei actori: Ionuț Caras, Marcela Motoc și Oana Pușcatu, și a decis ca Trofeul Bacău Fest Monodrame să-i revină actorului Ionuț Caras, de la Teatrul Național din Cluj, pentru spectacolul Oglinda neagră.

Premiul actorilor Teatrului Bacovia, „Actori pentru actor – Dinu Apetrei”, a fost acordat lui Bogdan Buzdugan, pentru rolul din spectacolul Sufletul pereche. Premiul voluntarilor – Ștefan Iordache a fost acordat actriței Marcela Motoc, pentru rolul din spectacolul Fata din curcubeu.

Juriul Concursului de Dramaturgie – Monodramă, alcătuit din Monica Andronescu, critic de teatru, redactor şef al revistei Artitudini, Claudiu Groza, critic de teatru şi Andrei Huțuleac, actor și regizor, a decis ca Premiul Valentin Nicolau să meargă la Codruța Cadar, pentru textul Chimia unei gume de mestecat aruncate pe stradă.

Premiul al doilea a fost câștigat de Andrei Măjeri, iar premiul al treilea de Dana Voicu

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, nr. 645, mai 2023; p. 6)

O veghe continuă

(impresii despre volumul de poezii „Altminteri nici n-am fi trăit”, de Mirela Bălan)

În volumul recent apărut, Altminteri nici n-am fi trăit (Cluj-Napoca, Ed. „Casa Cărții de Știință”, 2023), poeta Mirela Bălan descrie istoria unei întâmplări tragice. 
Un accident pe care soțul ei l-a avut la un zbor de parapantă s-a soldat cu răni severe, comă, zbatere între viață și moarte. Chiar dacă îmbracă și haina oniricului, experiențele relatate nu sunt din închipuire, aparțin crudei realități. Iar actul poetic devine un fel de spovedanie într-un spațiu intim, căruia i s-au fisurat, printr-un cataclism produs în viața personală, zidurile protectoare. Pe undeva, vom găsi în carte și o lecție moralizatoare despre cum într-un cuplu fiecare se poate salva prin celălalt. Autoarea ne arată cum în situații critice compasiunea are rolul ei în vindecare, dar acutele salvării sunt speranța, răbdarea și perseverența de a fi cu celălalt.

Realitatea frustă este atenuată de oniric în textele de largă respirație, mici narațiuni bogate în introspecții și analize psihologice. Textele Cu înghițituri mici sau De mai multe ori sfârșit etalează constelația familială în cazul traumei: suferința tatălui transmisă (ca o moștenire) fiului, transpunerea soției în situația soțului, schimbarea habitatului intim cu austeritatea spitalului, înlocuirea rutinei domestice cu cea medicală etc. Unele poeme conțin episoade de factură suprarealistă, în care poeta se întâlnește cu personaje misterioase ce pendulează între o lume concretă (dominată de suferință) și una ficțională (transfigurată de serenitate). Într-un poem, asistentele gravitează cu perfuzii în jurul soțului bolnav, ca într-un dans fantomatic.

Dacă poemele în proză sunt mai bogate în confesiuni, în poemele lirice am putea spune că se produce debușeul. În Bucuria nimicului, versurile sincopate subliniază tensiunea și o febrilitate aproape apocaliptică: „Noapte neagră. Adânc neagră. Mată. Mută. Împâclită./ Somn adânc./ O dihanie mă apasă în întuneric. Mă apasă până mă pune jos./ Mă apasă până mă lipește de podea. Gât îngustat. Gâfâi./ Nu mă opun. Nu se oprește. Mă apasă./ Mă apasă uniform. Presă uriașă. Corp la corp./ Carne de metal peste carne vie”. Încă nu știu surprinde momentul când o activitate manuală își leapădă caracterul banal, îmbrăcându-l pe cel existențialist. Un insignifiant instrument de cusut, acul, va fi instrumentul prin care se insinuează presimțirea tragicului: „Accidentul (zborul frânt) s-a produs de mai puțin de o oră. Eu încă nu știu. Lumea mea are încă aceleași coordonate, pe aceleași axe. Mi-am scurtat rochia și acum îi cos tivul pentru că nu peste mult timp urmează să ieșim în oraș. Chiar și așa, fără-ncetare îmi arunc ochii pe fereastră. Nu știu ce caut. Simt o neliniște. O nerăbdare. Nu știu cum să descriu mai clar. Un fior în degetele care țin acul”. Simbol al pericolului iminent, acul (și nu e o coincidență întâmplătoare că el este folosit și în chirurgie) devine motiv recurent; cităm prima strofă din Mai departe: „Închid și pun telefonul pe masă, cu fața în jos./ Privesc rochia și tivul neterminat/ și acul care atârnă în gol”.

Freud considera fundamentale în psihicul uman două instincte: Erosul și Thanatosul. Instincte aflate într-un aparent antagonism, ele se pot afla în simbioză. În Altminteri nici nu am fi trăit, orice atingere fizică implică durere, iar atingerea din imaginație dă vitalitate. Rolurile se schimbă în cuplu, bărbatul aflându-se între două lumi devine elementul fragil și vulnerabil, iar femeia își asumă rolul protector: „Dacă tu ai putea sta pe o parte câteva clipe,/ eu aș putea fi sarcina ta, sursa ta de energie,/ ori apartul tău de respirat,// un făt care-și ține părintele în viață./ Dacă ar putea vorbi, te-ar întreba/ cum e să te lași în seama lui.// Cum e să te lași în seama mea?”.

Mirela Bălan se află la a cincea carte de poezii, ea a mai publicat volumele Un sărut mai adânc, Supradoză, Tirania cercului, Alintpoeme. Nu știu dacă Altminteri nici n-am fi trăit este cea mai bună carte a ei, poate că da, dar cu siguranță, prin tema aleasă, se dinstinge de celelalte. Poeziile din Altminteri nici n-am fi trăit m-au dus cumva cu gândul la poeta poloneză Halina Poświatowska: și aceasta i-a dedicat soțului ei, care a suferit mult, zeci de poeme de o rară intensitate (anul trecut a apărut o antologie la Editura „Tracus Arte” din versurile poetei poloneze, intitulată Când vreau să trăiesc țip, în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan). Sigur, faptul că experiențele celor două poete au finalități opuse duc la multe diferențe, inspirația Halinei Poświatowska vine din tragedia morții, iar a Mirelei Bălan din izbânda supraviețuirii. Dar pendularea între Eros și Thanatos e prezentă la ambele poete, în inimile amândurora arde dorința de viață. Mirela Bălan asociază morții negația, e o metodă supremă de anulare a potențialului funest; exemplificăm cu primele strofe din poemul În răspăr primul pas: „Moarte, moarte, nu am spus niciodată moarte!// Am spus smulge tuburile de pe tine, tuburi și cabluri,/ Smulge-le, ia-ți ultima picătură de sânge/ Și pleacă.// Ți-au legat de pat mâinile și picioarele, cu cârpe,/ Tu te zbați și te zbați, dar lasă mâinile, lasă picioarele,/ Lasă cârpele. Dă-le drumul/ Și pleacă”. Dacă la Halina Poświatowska, drama morții determină spiritualizarea iubirii, la Mirela Bălan erosul va dizolva tanaticul, iar în partea a doua a cărții sale ne vom bucura că o ușă nouă se deschide spre o viață nouă, că membrii familiei se reunesc și luptă să revină la normalitate, chiar dacă vor mai simți pentru o vreme cicatrici sângerând. O altă poetă poloneză, Wisława Szymborska, dedica poezia Autonomia compatrioatei sale Halina Poświatowska și două versuri din acea poezie ar putea caracteriza volumul Altminteri nici n-am fi trăit: „Abisul nu ne desparte/ Abisul ne înconjoară”. Însă Mirela Bălan alege un motto personal, optând pentru simbolul giulgiului, astfel trimiterea la Înviere se subînțelege: „Foarte adâncă această strădanie de a desface giulgiul care leagă rana din care mă stropește Sânge”.

Altminteri nici n-am fi trăit este o carte tulburătoare, cu toate acestea, nu este pesimistă. Pentru că Altminteri nici n-am fi trăit nu e despre a-l privi pe cel iubit cum stă pe muchie de cuțit, ci despre metodele de-a toci zimții ascuțiți ai cuțitului. Cu iubire, cu răbdare, cu stoicism, cu spirit de sacrificiu. Jurnalul poetic al Mirelei Bălan descrie o veghe continuă și dezvăluie, prin intermediul literaturii, într-un mod sensibil și rarisim, o putere nebănuită care face posibil un miracol.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 644 al Revistei „Ateneu”,aprilie 2023)