Mandala Norei Iuga


Ceea ce numesc drept mandală la Nora Iuga este volumul de proză experimentală „Lebăda cu două intrări”. Prefațată de Alexandru Matei, cu un studiu critic deosebit de elaborat, ediția a doua a cărții a apărut în 2017, la Editura Polirom. Cartea se pretează la mai multe forme de lectură, așa cum se-ntâmplă, spre exemplu, cu romanul „Șotron” al lui Julio Cortázar, care afirmă la un moment dat: „A scrie înseamnă a-mi desena propria mea mandala și în același timp a o străbate, a inventa purificarea, purificându-mă; muncă de biet șaman alb cu slip de nailon”. Exact asta face Nora Iuga în „Lebăda cu două intrări”, scriind își desenează propria mandala.
Tot felul de gânduri, imagini, senzații, proiecții din real și imaginar, sentimente sunt redate într-o proză deosebit de originală, poetică, scrisă în flux continuu. Am făcut o mică paralelă cu romanul autorului sud-american, însă Lebăda... diferă de „Șotron”, care are și conținut epic, relatând o poveste de dragoste. Lebăda nu relatează o poveste de dragoste, ci printre zecile de sensuri ale cărții se află și acela de a evoca dragostea, de a identifica eul auctorial cu iubirea. Nora Iuga nu descrie povestea ei de dragoste cu George Almosnino, ci, de câteva ori, amintindu-și de relația lor romantică, face să pară prezent iubitul ei soț. Până și episodul frivol al sărutului oferit de un bărbat mult mai tânăr este tot o încercare, deopotrivă stranie și firească, de a-l simți viu pe Nino. De a-l (re)învia. Imaginea bărbatului în vârstă, care doarme în vecinătatea nonconfirmistului sărut, subliniază acest lucru.
Cineva spunea despre „Lebăda cu două intrări” că este un puzzle. Da, poate fi considerat un puzzle. La sfârșit, dacă lipești miile de bucăți, imaginea este cea a scriitoarei Nora Iuga, care a vrut să ne spună aici orice și aproape totul despre ea însăși: ne-a făcut martori la gândurile, sentimentele, amintirile ei, devenind astfel, paradoxal, o și mai mare enigmă. Toate simțurile sunt cuprinse: văz (vedem cu ochii poetei marile orașe ale lumii, însă ele nu contează ca edificii, ci spiritul, atmosfera, aerul lor); auz (referințe directe la opere culte, dar și muzicalitatea frazei, ritmul interior, sincopele), miros (iată spre exemplu: „mici pericole noaptea pe aleile blocului când umbra ta te urmărește ațâțată de frica ta și liftul și scara atât de lubrice ca bucata asta de pământ udată de urina unui cal”), gust („vasăzică ouă brânză mere cafea icre mai trebuia ceva exact am uitat iaurtul grappa n-aș fi uitat-o chiar când am băut ultima oară grappa la solitude în octombrie și-n toate hotelurile alea când vinul roșu se termina”); tactil (mai ales în fragmentele erotice, viscerale). „Lebăda cu două intrări” este scrisă fără semne de punctuație, fără majuscule, după cum se observă și din fragmentele transcrise.
Dar de ce „Lebăda cu două intrări”, adică de ce lebădă, și de ce cu două intrări?! Cu două intrări se face trimitere, evident, la dualitate. „Lebăda cu două intrări” este și poezie, și proză; scrisă cu creierul, dar și cu inima („când inima și creierul se învrăjbesc”). Autoarea este când ludică, când reflexivă; abordează teme din banalul cotidian, amestecându-le cu importante interferențe culturale. În carte, se vorbește mult despre trup și suflet, spirit și materie, feminitatate versus masculinitate, iubire și neiubire (am evitat cu bună știință „ură”, deși întâlnim vocabula „ură” de vreo două ori, ca antiteză a unui sentiment probat: „frica e în ură ca sâmburele în măslină”). Cartea se concentrează asupra vieții și morții, a întâlnirii cu sinele și divinitatea. Se alternează concretul cu absurdul, realitatea cu oniricul, trivialul cu inocența. Foc și apă. Lumină și întuneric. Alb și negru. Pot fi aceste elemente unite? La Nora Iuga, da, prin trăirea la intensitate maximă.
Lebăda are multe valențe simbolice, toate funcționează în cartea Norei Iuga. Lebăda este/reprezintă: epifanie a luminii, forță și grație (iarăși, e valabilă dualitatea), puritate și poezie, elevație și curaj, singurătate și feminitate. Iar cântecul lebedei... când lebăda își presimte sfârșitul și atunci se avântă în înălțimile cerului, cu primul și ultimul ei cântec, un dar pentru Soare... doar câteva note se aud, teribile, triste, sfâșietor de frumoase, și-apoi pasărea cade moartă în apă... Cântecul lebedei, un puternic simbol al Poetului, al Poeziei.
Dar lebăda înseamnă tentația zborului și dansului... într-un interviu, Nora Iuga mărturisea că una dintre primele ei amintiri din copilărie este cea de a-și fi privit mama care, într-un mare local al unui hotel, dansa „Moartea lebedei”, imitând-o pe Ana Pavlova.
În frapantele ei fraze, ce par că nu au nici început, nici sfârșit, bogate în joncțiuni și elipse, simbolul păsării poeta îl montează în abstract. Poeta vrea să spună totul despre sine, dar ce-i mai adânc, mai tulbure în inima ei nu iese la suprafață, pentru că, în spațiul exterior, suprafața e îngrozitor de prozaică. Și atunci, autoarea evadează într-un indescifrabil de natură magică: „nu trăiesc decât ca să-mi umplu caietele astea cu umbre de viață lebăda albă uriașă prindea viteză ajungea din urmă zburătoarea aia mică și roșie parcă aud un răpăit de mitralieră natura mea crescută mereu lângă gard cu copaci înalți care ne țin de mână și intră unul în altul cu oameni prinși fără scăpare în cleștii gândurilor privirile lor merg pe pământ numai pe pământ fă să-mi fie bine indiferent de cum cad zarurile”; „tu chiar acum intri în mine nerușinat ca o lebădă simt zepelinul cum trece încet stăruitor deasupra capului o proiecție de a mea bucuria lentorii crește durata nu mai fumez și când am tras ultimul fum din țigară nu știam că e ultimul cum mori cu cărțile de tarot pe masă crai de verde roșu de ghindă o hotărâre importantă pentru un temei mâna mea se-ntinde să ia un stiks din punga de celofan și se oprește derutată în loc ca o râmă tăiată în două” (a se observa curajoasa, oximoronica asociere, lebădă-râmă).
S-a spus pe bună dreptate că Nora Iuga este atrasă de joc și că în „Lebăda cu două intrări” se joacă cel mai mult. Autoarea mărturisește că a scris această carte sub dicteu automat, forma de scriitură pe care au afirmat-o programatic suprarealiștii. Dar jocul nu e chiar atât de facil cum îl pot considera unii. În orice joc sunt fixate anumite reguli, care trebuiesc respectate. Iar uneori jocul diferă foarte mult de... joacă. Se joacă Nora Iuga în „Lebăda cu două intrări”?! Eu consider că nu o face, ci ne propune un joc. Cine-i suficient de atent realizează că frazele curg cu un anumit ritm, sunt foarte diverse, dar totuși sunt spuse de o voce unică, recognoscibilă. Sper ca într-o zi, un specialist în lingvistică, să analizeze cu multă atenție acest enunțat experiment literar, să-i descompună și recompună palierele și să demonstreze structura de rețea a cărții. O rețea aproape computațională. Sunt pauze în interiorul frazelor, pauze între capitole, pauze la început de frază sau de capitol. Chiar dacă este scris în flux continuu, sub dicteu automat, hipertextul Norei Iuga este țesut cu logică. Pentru că orice gând, oricât de spontan, deține o logică intrinsecă.
André Breton, părintele suprarealismului, la un vernisaj al pictorului Salvador Dali, îndemna la un „comportament halucinatoriu voluntar”. Mă întrebam cum va încheia autoarea cartea, cu un fragment asemănător cu oricare altul din indiferent ce parte a cărții? Poate alt autor așa ar fi procedat. Dar Nora Iuga e o mare scriitoare și atunci fixează un final pe măsură: un delir formidabil de idei și stări, o explozie de frenezii oculte.
În poezie, Nora Iuga fascinează prin fantezia imaginilor, viziuni insolite, surprinde prin luciditate. În „Lebăda cu două intrări”, așa cum remarcă Alexandru Matei, ea procedează ca un artist conceptual. Criticul fixează originea, caracterul și rolul cărții: „Lebăda descinde și ea din imaginarul subtil, ludic și autoironic al Norei Iuga dintotdeauna. Dar cartea aceasta, textualistă – formată din text, radicalizează lectura, adică obligă cititorul la o alegere. Lebăda cu două intrări nu se poate citi repede, deși segmentele enunțiative din care e alcătuită nu au nimic abstract. Nici nu aveau cum: ele sunt, cel mai adesea, transcrieri de voci”. Iar Gabriela Gheorghișor, într-o cronică publicată în 2016, în revista „Ramuri”, afirmă cu tact și sensibilitate: „Scriitoarea Nora Iuga iubeşte experimentul, jocul, libertatea imaginaţiei, armele seducţiei dintotdeauna. Te cucereşte cu vata de zahăr pe băţ, chiar dacă băţul este adesea un spin al suferinţelor şi al neliniştilor sale”.



Notă: articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, mai, 2018.

Cartea din colet. La intersecția neantului cu inefabilul


Cel mai recent volum de versuri al Angelei Baciu, autoare a numeroase cărți de poezie, publicistică și literatură pentru copii, poartă un titlu enigmatic: „Hotel Camberi“ (Ed. „Tracus Arte“, București, 2017). Camberi este numele unui hotel cândva celebru în pitorescul orășel Sulina, despre care știm că se află în Delta Dunării, la vărsarea unuia dintre cele trei brațe ale fluviului în Marea Neagră. Cândva hotel de lux, din „Camberi“ azi nu a mai rămas decât o ruină, bântuită de stafii după cum se zvonește. Fantomele ajung între aceste ziduri, atunci când își pără- sesc locurile de veci din cimitirul marin al orașului. Pe acest fond, în aparență lugubru, Angela Baciu construiește o antologie, cumva asemănătoare cu cea de la Spoon River a lui Edgar Lee Masters, după cum foarte bine observă, pe coperta a IV-a, Simona Popescu. Nu avem chiar 245 de epitafuri, câte conține antologia poetului american, dar și Angela Baciu construiește sau rememorează lapidare biografii, redate în versuri, ale unor personaje ce-au trăit în timpuri de mult apuse. Sunt evocate întâmplări ce au avut loc pe la mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și sunt portretizați oameni care au locuit în Sulina în acele vremuri. Ar fi interesant de aflat care au fost formele de documentare ale autoarei, în alcătuirea acestui volum; cum într-un vers pomenește de „registrul din arhiva satului“, tragem concluzia că munca de cercetare a fost cât se poate de vastă. Și totuși... câte dintre personajele din carte au existat oare în realitate și câte sunt doar fictive, produse ale imaginației?! Factorul real este întărit prin inserarea unor secvențe din prezentul imediat, prin citarea întâlnirilor autoarei cu logodnicul său Tiberiu (căruia îi și dedică volumul) sau cu poeta Nora Iuga. De altfel, o fotografie, realizată de iubitul Angelei Baciu, constituie preambulul acestui volum unitar: „aruncată aiurea la poarta cimitirului./ cine știe de când stătea acolo. murdară. mucegăită,/ roasă, nu mai rămăsese decât 923./ o fi fost femeie, ori bărbat. O cioară se așază pe/ marginea ei și tot ciugulește ceva“. În Hotel „Camberi“, la camera 13, e bine de știut, locuiește doamna chiriachița, „născută katanulis“. Singura ei ocupație este aceea de a privi la nesfârșit pe fereastră la „dunărea umflată și grasă/ ca burta unui pește/ marinari țanțoși cu chipiurile trase pe frunte/ soarele încă arde“. Câteodată, poeta imprimă acestor personaje lipsite de viață, propriile sale impresii; în fond peisajul dunărean e încremenit în timp, chiar dacă... totul curge. Chiar și în cimitirul plin de cruci, există mișcare, forfotă umană, mai ales în ziua de pomenire a morților. Iar atunci când „ni se strigă/ să înaintăm“, acest îndemn adresat celor vii conține în subsidiar imanența morții. Dar, după cum am precizat, în carte, cea mai mare importanță se dă unor oameni care de mult nu mai sunt. Poate că nimeni niciodată nu ar mai fi vorbit vreodată despre ei, dar autoarea ne face curioși, oare cum au ară- tat: Gerson Marcu, „împușcat de răufăcători/ la 7 martie 1901“; Emilie Louise, pendulând între eros și thanatos, cuprinsă de muzică și maladie, este cea care „s-a născut la galați în 1866/ a copilărit la malul dunării/ s-a îndrăgostit ca orice tânără.// (...) emilie era o fată frumoasă/ cam timidă/ degetele ei subțiri cântau/ la pian/ o partitură veche/ muzica o ajuta să vadă...“ Uneori parcă ni se descrie o fotografie a decedatului: „agap iacoblev măsoară drumul/ cu pași mici/ a mai fost aici/ poartă aceleași haine/ vine de la jurilovca sau/ din babadag/ rubașca din mătase lucitoare este încheiată/ până la gât/ poartă stani, ciorapi de lână și cizme/ nu îi citești nimic pe chip“. După cum se observă, nu doar prin descrierea în cuvinte a unor imagini proprii Sulinei se realizează specificul local, ci și prin introducerea inspirată a unor arhaisme și regionalisme deltaice, ale căror explicații ne sunt oferite în notele de subsol: rubașcă, stani, kicikă, pampushki, kaseak, kasnic etc.; creștinii lipoveni se salută la Sfintele Sărbători de Paști cu: „Hristos voskrese!“ În interiorul aceluiași poem, timpurile alternează; dar prezentul se împletește cu moartea; trecutul cu viața; izbânda cu eșecul; haosul cu ordinea; concretul cu abstractul; și mai ales, sacrul cu profanul. Locuitorii Hotelului „Camberi“ se transformă din stihii în făpturi cu contururi fizice; până mai ieri erau doar niște ală- turări de litere abia vizibile pe niște cruci, multe putrezite și atârnând strâmb pe morminte. Dar câtă coincidență, câtă intersecție ar putea fi între personajul imaginat de noi, prin forța de sugestie a poetei, și cel care a existat în realitate?! Și chiar dacă intuim că există și multă ficțiune în povestea vieții câte unui muritor, tot suntem impresionați de fiecare epitaf în parte. Sunt răvășitoare poeziile în care biografiile sunt mult mai dezvoltate, în care trecutul și prezentul nu mai alternează. Există fior tragic și tensiune în texte ca: „dormea lia cu capul pe șarpe“, „în atelierul lui minciună“, „spânzuratul din grădina cu gutui“, din care decupăm: „era mereu trist.// nu-i plăcea să poarte uniformă./ și nici oamenii./ nu înțelegea guzi de ce era bârfit în sat/ și de ce ina lui/ a fost omorâtă în bătaie/ de hoții/ din satul ăla părăsit./ spun unii/ c-o și violase.../ cine?// nu știi când vine necuratu/ și îți ia mințile/ spune în șoaptă mulgătoarea de la CAP// îl găsise pe guzi spânzurat/ în grădina cu gutui“. Toate descrierile în care sunt ilustrate gesturi obișnuite, reacții tipic umane, cu emoțiile caracteristice, au darul de a transforma particularul în general; secretul, în adevăr revelat. Iar sensul funcționează și invers, de la general la particular; de la realitate la taină. Cât de înfiorător este gândul că moartea poate fi translucidă? Dar ce este mai înspăimântătoare: moartea sau uitarea?! Cum ar fi ca peste mai bine de o sută de ani să dea cineva peste mormântul unde se vor odihni oasele trupului în care acum ființăm și să ne dedice, la intersecția fantastică dintre neant și inefabil, un epitaf care, spre deosebire de cele obișnuite, are mult mai multe șanse de a nu se șterge niciodată. 

(articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, aprilie, 2018. Pdf-ul revistei poate fi consultat pe site-ul http://www.ateneu.info/ )

Vis cu Nora Iuga


 
Nora Iuga, primind „Premiul de excelență”,
din partea Revistei „Ateneu”, 2017
         
Eram în apartamentul meu, în Bacău, într-o după-amiază însorită de vară. Storurile jaluzelelor din sufragerie erau pe jumătate trase, temperatura din cameră era destul de plăcută. Deodată am auzit soneria. Nu aşteptam musafiri, dar m-am dus să văd cine este la uşă. Am rămas cu gura căscată, prin vizor mă uitam la… Nora Iuga! Nora Iuga în Bacău? La mine acasă?! Nu se poaaaate!!! Deschid larg uşa, pe casa scării avem sistem din acela electric, cu senzori, pentru economie. E atât de economicos încât becul sensibil se aprinde la mişcare şi luminează doar câteva secunde. Aşa că singura care lumina la mine-n prag era poeta Nora Iuga, cu exuberanţa-i caracteristică, mi-a spus veselă: „Nu mă aşteptam ca uşa să se deschidă înaintea luminii!” Eu, nerevenindu-mi din uimire, mă emoţionez, încep să tremur un pic. Intrăm amândouă în sufragerie. Nora Iuga se aşează pe unul dintre scaunele tapiţate, cu o aşa mare naturaleţe încât tinzi să crezi că a mai fost de câteva ori bune pe aici.

- Ce rău îmi pare, nu am cu ce să vă servesc! Doar cafea…

- E foarte bine! Şi uite, o prepar chiar eu! bate ea voioasă din palme.

Eu tot nu îmi revin bine din uimire, iar poeta într-o clipită a şi ajuns în bucătăria mea. Găseşte fără nicio problemă pachetul de cafea, ibricul în care de obicei îmi prepară cafeaua cealaltă Nora, sora mea. Poeta Nora ştie şi ea care îmi sunt ceştile preferate! Servim tacticos băutura aromată.

Deodată prin geamul semi-rabatabil din balcon se strecoară un individ ciudat, e înalt şi voinic, iar fizic, e la fel de urât cum e Omul-care-râde. Sunt speriată, dar trebuie să îmi apăr oaspetele nepreţuit. Şi, curajoasă, eu, o piticuţă, îl înfrunt pe acel om brutal. Imediat mi se alătură Nora Iuga.

Bineînţeles, poeta i-a venit de hac acelui om respingător, iar el i-a reproşat, şuierând printre dinţi, cu ciudă, că ea nu trebuia să fie acolo…
Dimineaţă îi povestesc visul meu Norei, sora mea. „Numai la poezie te gândeşti, şi atunci când dormi! Păi asta e o combinaţie între mine şi poezie!” îmi zice veselă. Şi apoi, sora mea a făcut o cafea cu un gust nemaipomenit, fin acidulată, răspândind în aer un parfum floral. Am savurat-o împreună, în timp ce am citit câteva pagini din antologia „Inima ca un pumn de boxeur”.

(text scris în ianuarie 2014, publicat în ianuarie 2015 în Revista „Ateneu”)
Bacău 2017, cu Angela Marinescu, Dan Petrușcă,
Violeta Savu, Magda Cârneci, Nora Iuga

Cartea din colet. Bolduri care înțeapă viața


În „Insectarul Coman” (Bistrița, Ed. Charmides, 2017), apare de câteva ori imaginea unui „fluture-labrador”. Nu doar această insectă-fetiș, ci și atmosfera onirică, fabuloasă (care transpare chiar și în episoadele realiste, rupte din cotidian, și-n cele casnice, domestice), mă incită să asemăn cartea poetului Dan Coman cu serialul „The kettering incident”. În realizarea cinematografică, spectaculoasele molii uriașe se lipesc de ferestre, imaginea fascinează, dar induce și o inconfortabilă senzație de vâscozitate. În serialul pomenit, construcția narativă se bazează pe flashbackurile personajului principal, tânăra Anna. „Insectarul Coman”, la rândul său, e o colecție de amintiri și vise, care totuși coabitează în mod natural cu meditațiile asupra rigorilor&frământărilor timpului prezent. Dan Coman explica, într-un interviu acordat Danei Mischie, titlul cărții sale: „«Insectarul Coman» este un pseudoinsectar de fapt. Este vorba de a pune secvențe din viața unui om de patruzeci de ani, de a le prinde în bolduri”. Un om capabil mereu să se (re)îndrăgostească, iubirea înnobilându-i deopotrivă pe ambii parteneri: „Acum suntem îndrăgostiți, n-avem cum să dezamăgim”. În poeziile de dragoste, există câteva referințe cinefile, într-un poem, este amintit filmul lui Gaspar Noé, „Love”, iar în alt text, femeia îi atribuie iubitului identitatea personajului din „Paterson”; o comparație cât se poate de potrivită, căci Paterson este prototipul Poetului desăvârșit. Cum iar am ajuns la capitolul comparațiilor cu arta cinematografică, aș spune că parc-ar fi desprinsă din filmul lui Giuseppe Tornatore, „The correspondence”, secvența în care poetul evocă o femeie adorată, de care-l despart 500 de km (metaforă a perfecțiunii iubirii, o utopie în fond): „e șapte dimineața și soarele a făcut primul salt:/ un sfert din lumina lui aproape că s-a strecurat până aici, în bucătărie./ dac-ar fi fost mai rapid, ar fi ajuns la tine înaintea mea./ tocmai ai împlinit 34 de ani/ și eu tocmai i-am luat-o înaintea soarelui:/ mișcările mele sunt mai iuți decât el,/ am ajuns primul./ tu dormi la 500 de km depărtare și mintea mea/ luminează cu mult înaintea lui/ fereastra ta fără perdele, patul, jumătate de pernă,/ părul care-a electrizat inima./ tu dormi și eu îți aud vocea./ tu dormi și eu îmi țin respirația ca să nu te trezesc./ tu dormi și eu, de la etajul patru al unui bloc bistrițean,/ cânt un cântecel de ziua ta./ în curând mă voi pune la somn./ la 500 de km depărtare tu te vei trezi,/ vei pregăti cafeaua, vei citi nenumărate mesaje./ ziua va crește în jurul tău și te va lumina./ și nimeni nu va ști că înainte de lumina asta/ a strălucit doar mintea mea”.
Activități statice și profunde introspecții se desfășoară în acele momente care nu fac altceva decât să acutizeze dispoziția solitară (noaptea târziu sau primele ore ale dimineții); iar privirea se-ndreaptă spre observarea schimbării de intensitate a luminii sau alte fenomene ale naturii: „Întorc ceașca și mai torn puțină cafea. Un om încă tânăr/ în fereastra bucătăriei, fumând. Fără nici un chef,/ înainte și imediat după miezul nopții și din nou, acum, la cinci dimineața,/ pregătind cafea la ibric.// Am așteptat să treacă noaptea, să se ducă de tot./ Am stat nemișcat până ce pata galbenă/ a săltat peste deal și după câteva încercări/ a luminat centrul, partea de jos a orașului, ușa dublă de la Atlantis.// N-am fost niciodată ghidat de curaj. N-am luat niciodată Hotărârea”.
Inima poetului gravitează între doi poli: pe de o parte sentimentele sale paterne, pe de altă parte înstrăinarea se infiltrează în căsnicie, diminuând căldura căminului: „revin în apartamentul de pe Grigore Bălan/ cu buzunarele pline de dulciuri și cu inima înghețată”. Ordinea evenimentelor din viața socială, repetitivitatea unor acte vin la pachet cu monotonia. Izolarea, la care scriitorul trebuie să recurgă pentru împlinirea artistică, este contiguă cu liniștea universală: „noaptea, după ce casa intră în somn, umblu prin sufragerie./ fumez. închid geamul, strecor cu grijă foile-n sertar,/ trec degetele peste barba de o săptămână/ vara s-a dus, lucrurile nu s-au aranjat nici de data asta”. Sunt catalizatoare pentru inspirația poetică: fumul de țigară, „grădinile de cafea” (care se-ntind ca-ntr-o uriașă pânză suprarealistă), prieteniile literare (sunt excelente paginile care cuprind grupajul intitulat „Frăția penelului”, „poemul pentru mmh” – desigur, inițialele nu pot aparține decât lui Marin Mălaicu-Hondrari , scrisoarea electronică trimisă lui Radu Vancu).
În precedentele sale cărți de poezii (mă refer la „Anul cârtiței galbene” și la „Ghinga”, „Dicționarul Mara” fiind de altă factură), puteai găsi la Dan Coman din abundență imagini halucinante, unele derivând în macabru. În „Insectarul Coman”, deși forma poemelor e mult mai amplă, stările sufletești revelate sunt și mai delicate; iar la episoadele de crud realism, sunt alipite imagini suprarealiste: „era o zăpadă albastră și moale, de pluș/ fluturele-labrador zbura de unul singur pe Grigore Bălan,/ încolo și-ncoace,/ cu capul plecat. Macabrul s-a evaporat, a rămas însă sentimentul, uneori vag, alteori apăsător de tristețe; în plus, a apărut un soi de viziune stoică asupra vieții. La anumite intervale, își face apariția o „plantă care crește în cap/ iese din când în când și halește tot oxigenul”. Amintirile sunt intense, emoționanta lor frumusețe nu e cathartică; dimpotrivă, provoacă durere. Reflecțiile filozofice sunt ca un fel de rame ce încadrează secvențele vizuale, clare și reci. Există o nesfârșită tulburare în „Insectarul Coman”, o înfiorare care se strecoară subtil în inima cititorului, chiar dacă se-ntâmplă să fie martorul unui episod de rutină zilnică; poetul reușește aceasta printr-o poezie scrisă în vers alb, dar cu mult ritm interior, iar muzicalitatea este accentuată de repetiții: sintagme sau chiar perechi de versuri sunt reluate în diferite poeme sau în interiorul aceluiași poem: „Școală-acasă, școală-acasă/ (cutiuța muzicală acoperită de praf/ inimioara de pluș/ filmulețul cu ea masturbându-se)/ (orice, numai scoate-mă de aici)// Vreme bună în bucătăria aceasta unde se termină aerul/ (capătul lui cu dantelă îngălbenită, mirosind/ puternic a naftalină și praf,/ flutură încă de unul singur pe deasupra pervazului)./ Vreme bună, profesore, nu te opri. La școală, în timp ce elevii lucrează la teste,/ lângă aragaz, așteptând să fiarbă apa pentru cafea sau în camera mare,/ la calculator, cu un copil pe genunchi și cu celălalt urcat pe pat,/ imitând-o pe Angela Gheorghiu – nu te opri./ Comportament impecabil, lipsit de orice farmec, dar exact./ Echidistanță în evaluare (cât să mai fie? câțiva ani? două-trei luni?/ mâine?)// Din loc în loc câte un cunoscut îndesat în locul realității,/ urlând cu ochii închiși de durere.// O dungă de lumină tare ca o scândură lovește mocheta,/ ceașca de cafea, genunchiul îmbătrânit.// (scoate-mă imediat de aici)”.
 „Insectarul Coman” prinde în bolduri cele mai fine antiteze ale dictonului carpe diem. Temele cărții sunt solitudinea, problemele conjugale (pe care autorul le-a abordat și-n cărțile sale de proză, una dintre ele intitulându-se chiar „Căsătoria”), dragostea, lipsa de comunicare, alienarea, trecerea timpului cu inerentele schimbări fizice; toate acestea și altele pe deasupra, radiografiate cu copleșitoare sinceritate și aspră luciditate. „Insectarul Coman” se numără printre cele mai bune și mișcătoare volume de poezii apărute în literatura noastră recentă.

(Articolul „Bolduri care înțeapă viața” a fost publicat în Revista Ateneu, martie 2018, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)

Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie

Ce vom vedea la BACĂU FEST - MONODRAME 15 - 22 aprilie 2018

Joi, 29 martie 2018, a avut loc Conferința de presă organizată de conducerea Teatrului Bacovia.
Doamna director Eliza Noemi Judeu a informat jurnaliștii prezenți ce anume și-a propus să urmărească în această nouă ediție a festivalului, totodată comunicând suficiente detalii despre conținutul programului. Precizăm că „Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice” a ajuns la ediția a XXIV-a.
Spre deosebire de anii predecenți, festivalul include și două noutăți: Ateliere și, respectiv, lansări ale unor importante cărți de teatru. Atelierele se adresează copiilor, adolescenților și adulților și au ca scop de a-i învăța pe cei care se vor înscrie la aceste cursuri (participarea este gratuită) să-și poată exprima gândurile, ideile, sentimentele, în fața unui public. Altfel zis, cum să faci să fii mai deschis față de ceilalți și cum să-ți educi/dirijezi emoțiile. Atelierele sunt conduse de Emilia Pop și Ilinca Istrate. Mai multe detalii aici: http://teatrulbacovia.ro/bacau-fest-monodrame-2018-sectiunea-workshop-uri/ 
Cartea de teatru Se vor lansa: „Teatru la filtru”, de Carmen Mihalache; Ed. Junimea; „Ce dorește domnul?”, de Pascal Bruckner, traducere de Doru Mareș; Ed. Trei; „Ei sunt printre noi” (cartea monologurilor), de Mihai Ignat; „Teatrul la persoana I”, de Octavian Saiu.
În CONCURS s-au înscris 23 de recitaluri dramatice, iar la dramaturgie, o coincidență simpatică, tot un număr de...23, desigur, texte. După o preselecție severă, la recitalurile dramatice, au rămas în concurs opt finaliști. La dramaturgie vor fi, ca și-n anii precedenți, trei finaliști, nominalizările vor fi anunțate săptămâna viitoare. Textele nominalizate în concursul de dramaturgie se vor face cunoscute publicului prin spectacolele-lectură ce vor avea loc la GIO PUB.
RECITALURILE EXTRAORDINARE Eliza Noemi Judeu a afirmat că nu și-a propus să aducă vedete, ci tot ceea ce vom vedea la recitalurile extraordinare sunt alegeri făcute din dorința de a arăta „arta actorului la un nivel înalt”. Vom avea șansa să-i vedem (sau revedem) pe scenă pe: Gheorghe Ifrim, Marius Manole, Șerban Pavlu, Zymberaj Mentor, Richard Bovnoczki, Mihai Călin.
Continuă ciclul de MĂRTURISIRI. Anul acesta ni se va confesa Coca Bloos. Însoțită de acordurile fado ale Cristinei Dăscălescu.
Încă de anul trecut, Eliza Noemi Judeu și-a propus să întoarcă acasă artiștii băcăuani. În consecință, vom avea bucuria să vedem la festival, două spectacole realizate de tineri regizori originari din Bacău: în seara de 15 aprilie de festival vom vedea „Dragă Elena Sergheevna”, în regia lui Mădălin Hîncu; iar pe 16 aprilie, la orele 16.00, spectacolul „Bastien & Bastienne”, regie de Irina Crăiță-Mândră.
JURIUL La recitalurile de monodramă, juriul este format din: Coca Bloos, Liviu Dospinescu, Nina Mazur.
              La secția de dramaturgie, juriul este alcătuit din: Monica Andronescu, Doru Mareș, Elise Wilk.
Premiile speciale la secția Recitaluri Dramatice Juriul format din actori ai Teatrului Bacovia vor oferi „Premiul Dinu Apetrei”; iar juriul publicului tânăr vor oferi „Premiul Ștefan Iordache”.

PROGRAMUL  BACĂU FEST - MONODRAME 2018
DUMINICĂ, 15.04.2018
·         16.30 – Sala Petru Valter: Valentin Braniște - Maidanez, text și regie Valentin Braniște, Teatrul Bacovia, Bacău
·         18.00 – Sala Petru Valter: Luminița Bortă: City Break, după P. M. Arsch, regia Ania Cazan, proiect independent, Pitești
·         20.00 – Sala Mare: PREMIERĂ - Dragă Elena Sergheevna, după Ludmila Razumovskaia, regia Mădălin Hîncu, Teatrul Bacovia, Bacău
LUNI, 16.04.2018
·    ·        11.00 – Sala Petru Valter: Cartea de teatru-Cartea despre teatru: Prezentarea colecției specializate a Editurii Nemira; Lansare de carte: Teatru la filtru, de Carmen Mihalache, Ed. Junimea; Ei sunt printre noi, de Mihai Ignat; Ce dorește domnul?, de Pascal Bruckner, traducerea Doru Mareș, Ed. Trei
           15.00 – Ateliere
·         16.30 – Sala Mare: Tiberiu Gabor-BitereEu i-am îngropat pe Hamneți, eu l-am îngropat pe Gahudius, text și regie Laurențiu Budău, Teatrul Bacovia, Bacău
·         18.15 – Sala Petru Valter: Alina Neagu - Spovedania unei videochatiste, text și regie Valentin Braniște, Teatrul de Kartier, Bacău
·         20.30 – Sala Mare: Gheorghe Ifrim - Gigel, după Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu, proiect independent, București
MARȚI, 17.04.2018
·         11.00 – GIO PUB:  „Eu îl rog pe Dumnezeu unele lucruri” – spectacol lectură după textul cu același nume de Tincuța Horonceanu-Bernevic, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Denise Ababei; Regia: Irina Crăiță-Mândră
·         15.00 – Ateliere
·         16.30 –Sala Mare: Concurs – Alexandra CheroiuPsihoză 4.48 A.M.,  după Sarah Kane, regia Cristian Grosu, proiect independent, Cluj
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Sebastian LupuGroparul, după Mihaela Mihai, un spectacol de Sebastian Lupu, Teatrul Art Emotion, Oradea
·         20.30 – Sala Mare: Marius Manole și Șerban Pavlu în  Demnitate, text și regie Ignasi Vidal, Teatrul Avangardia, București
MIERCURI, 18.04.2018
·         11.00 – GIO PUB: „Iulia, biata de ea” – spectacol lectură după textul cu același nume de Gabriel Sandu, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Adelaida Perjoiu; Regie: Irina Crăiță-Mândră
·         16.00 – Sala Mare: Bastien & Bastienne, după W. A. Mozart, regia Irina Crăiță-Mândră, Opera Comică pentru Copii, București
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Andrei Merchea ZapotoțkiDespre femei. One-man show, după Nicoleta Esinencu, regia Tudor Tăbăcaru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț
·         20.00 – Sala Mare: Concurs – Andreea Darie – Trei, după Marguerite Yourcenar, regia Octavian Jighirgiu, Teatrul Bacovia, Bacău
JOI, 19.04.2018
·         11.00 – GIO PUB:  „Jurnalul muribundei” – spectacol lectură după textul cu același nume de Laura-Antonia Ionescu, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Eliza Noemi Judeu; Regie: Irina Crăiță-Mândră
·         15.00 – Atelierele
·         18.00 – Sala Petru Valter: Ilinca Istrate, - Râzi paiață, spectacol de Ilinca Istrate, producție independentă, Iași
·         20.00 – Sala Mare: George Albert CosteaDorian, spectacol de dans contemporan de Oana Răsuceanu, Asociația Culturală Control N, București
VINERI, 20.04.2018
·         11.00 – Sala Petru Valter:  Colocviul Fețele Monodramei și lansarea volumului Teatrul la persoana I de Octavian Saiu, în prezența autorului
·         15.00 – Ateliere
·         16.30 – Sala Mare: Concurs – Isabela NeamțuGronded, regia Ligia Ciornei, Asociația Culturală Doctor's Studio, București
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Edith AlibecDe ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaia Veterany, regia Dana Paraschiv, București
·         20.30 – Sala Mare: Andreea Bibiri - O femeie singură, Teatrul de Artă, București
SÂMBĂTĂ, 21.04.2018
·         11.00 – Sala Petru Valter: Spectacolul laureaților IDFest 2017, Ana Maria Codiță și Rareș Fota
·         15.00 – Ateliere
·         16.30 – Sala Mare: Concurs – Alexandra Gîtlan - Rapsody in blue glue (#Bluebird), scenariu după Charles Bukowski și Alexandra Gâtlan, regia Tapastó Ernö, coproducție Teatrul Maszk (Ungaria) și Aradi Kamaraszínház, Arad
·         18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Denisa Nicolae – Tot ce-i minunat în lume, după Duncan Macmillan și Johnny Dahoe, regia Nicolae Constantin Tănase, Vanner Collective, București
·         19.30 – Sala Mare: Coca Bloos - Mărturisiri
·         20.15 – Sala Mare: Cristina DăscălescuFoi Deus, concert de muzică Fado
DUMINICĂ, 22.04.2018
·         11.00 – Sala Petru Valter: Atelierul cu Vise
·         12.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adolescenți
·         13.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adulți
·         18.00 – Sala Petru Valter: Zymberaj Mentor – Actor in the box, spectacol de Zymberaj Mentor, The House Movie Theater Akt, Kosovo
·         19.45 – Sala Mare: Festivitatea de premiere
·         20.30 – Sala Mare: Richard Bovnoczki și Mihai Călin în Schneider și Schuster, după Joshua Sobol, regia Lucian Pavel, ARCUB, București

Prețuri bilete: 30 / 35 lei la Recitalurile extraordinare
                       8 lei la Recitalurile în Concurs
                       15 lei la spectacolele: „Bastien & Bastienne”, „City break”, „O femeie singură”. 

 Notă: Sala „Petru Valter” este sala în care a funcționat librăria Glissando. 
          PUB GIO este fosta Casa Subway (lângă Colegiul de Artă „George Apostu”) 

Cartea din colet. Când corpul se face cuvânt scris de o nouă Sulamită

Nu exista această minunăție de carte, când într-un interviu pe care i-l acorda mai tinerei scriitoare Laura Dan, pentru Revista „Vatra”, Floarea Țuțuianu anunța ca proiect realizarea unui „catalog-poem”, „un fel de carte-obiect care să conțină o selecție a poemelor mele din toate volumele, însoțite de lucrări de grafică și pictură din expozițiile personale”. Iată că Editura Brumar își reia vechile și frumoasele obiceiuri de a publica o serie de cărți mai speciale, adevărate obiecte de artă, demne de a fi incluse în colecțiile unor bibliofili. Așa cum este și această bijuterie editorială, căreia Floarea Țuțuianu i-a dat același titlu pe care l-a avut și expoziția ei personală din 2013, de la Galeria „Simeza”, din București. Așa cum am fost preveniți, în „Corp de literă” (Timişoara, Ed. Brumar, 2017), Floarea Țuțuianu ne dă întâlnire în dubla sa calitate: de artistă și poetă. Chiar dacă este o antologie, volumul nu are caracter eterogen. În contextul poeziei actuale, Floarea Țuțuianu este o voce autentică, foarte personală, iar această voce conferă volumului unitatea stilistică. Unitare sunt și imaginile, care completează textul, potențându-i mesajele profund feminine și senzuale.
Cartea beneficiază de două prefețe: una semnată de Wanda Mihuleac, cealaltă de Magda Cârneci, din al cărei exordiu decupăm: „Floarea cu numele ei predestinat, cu frumusețea gracilă a făpturii sale fizice este o poetă a iubirii complete, fizice și carnale pe cât psihice sau spirituale, care își propune și reușește un pariu dificil și riscant: a scrie cu puritate senzuală, sau cu senzualitate pură, purificată, despre o zonă a ființei umane dificil de îmblânzit și de controlat. Fără a ocoli elementele «hard», fierbinți, poezia sa pune în joc o retorică ingenioasă și ludică, în care erotismul pudic-impudic e transfigurat prin chiar actul scrisului într-un «corp poetic» seducător”. Dacă într-unul dintre poemele volumului „Viață”, Magda Cârneci spunea: „Nu voi fi marea poetesă a lumii”, de data aceasta, e rândul Floarei Țuțuianu să afirme: „Sunt o poetă minoră care va plimba/ tava literaturii române pe la curțile europene”. Afirmațiile făcute depășesc sfera modestiei, mascând inteligent spiritul de frondă.
Despre volumele de versuri ale Floarei Țuțuianu („Femeia pește”, „Libresse oblige”, „Leul Marcu”, „Arta seducției”, „Mărinimia ta”, „Sappho”; facem precizarea că toate sunt însoțite de ilustrațiile autoarei) s-au pronunțat, în termeni pozitivi, critici precum Nicolae Manolescu, Norman Manea, Șerban Foarță, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Grigore Chiper, Dan Liviu Boeriu, Nicolae Prelipceanu ș.a. În general, mai toți criticii au fost impresionați de poezia sa erotică, non-agresivă, de măiestria cu care împletește exaltarea simțurilor cu elemente mistice sau/și religioase. Trupul este instrumentul erosului. Dar, ni se amintește din textul evanghelic, cuvântul s-a făcut... trup. Poate părea ciudat, dar pentru Floarea Țuțuianu, la fel ca odinioară pentru Sulamita, erosul este de natură divină. Deși bogată senzorial, poezia ei se concentrează și asupra unor teme ca singurătatea, neîmplinirea în dragoste, realitatea distopică, disperarea. Întâlnim, la fel ca la Marta Petreu, însă cu altă stilistică, problematizarea refuzului de destin ca femeie. Dacă poeta nu și-a găsit încă jumătatea, vina nu-i aparține; e doar o farsă a destinului: „La naștere am primit o coroniță dalbă/ din mici singurătăți drăgălașe/ (cine ar fi bănuit că peste ani singurătatea/ se-ngroașe)”. „El este cel care” descrie imaginea bărbatului ideal, care asemenea lui Hristos este în stare să meargă pe ape.
Dincolo de caracterul uneori ermetic al discursului liric, sunt ușor de identificat mitul androginului, motivul dublului; oglinda este folosită ca simbol al dedublării: „E ziua în care îmi plimb/ chipul prin vitrinele orașului/ (se uită la mine tresare)/ E ziua în care eu și cu mine/ Luăm masa-mpreună-n oraș (în picioare)”. Într-un acces de sinceritate, femeia își confirmă dualitatea: „Când partea umilă din mine adună/ cu limba de pe jos cuvinte și rime/ Cealaltă parte ușoară și goală/ (pe dedesubt) – pune picior peste picior/ lăsând să se întrevadă basic instinct” („Eu și cealaltă parte din mine”). Poeta e fascinată de jocul de cuvinte, dar și de jocul ca joc absolut, pe care îl împinge până în zona suprarealistă a absurdului, mixând concretul cu antimimesisul, imaginarul livresc cu mitologicul: „La tine totul e pe dos:/ glezne subțiri sprijină sâni foarte mari/ Sex-appeal-ul afișat e ambalat/ într-o frigiditate beton/ Am umor// Am o mulțime de bărbați/ pe care-i păstrez la distanță/ Cei mai mulți dintre ei văd/ o legătură strânsă/ între gâtul meu și firul de telefon/ Pentru că îmi plac femeile/ i-am obișnuit și pe ei/ (lor le place Gauguin)// Orice femeie normală/ s-ar termina cu bine/ (nu într-o coadă de pește)/ Solzii mei le râmân mult timp/ lipiți de creier” („Femeia pește”).
Dar cum „La început a fost Cuvântul”, se revine cu obstinație la importanța și energia Cuvântului. Floarea Țuțuianu demonstrează că-i sunt familiare textele sacre. Se dovedește capabilă să intertextualizeze, într-o poezie de factură laică, în unele cazuri chiar mustind de senzualitate feminină, expresii din Vechiul și Noul Testament (îndeosebi din cele scrise într-o formă poetică, așa cum sunt „Cântarea Cântărilor”, „Psalmii lui David”, „Cartea lui Iov”, dar și cele patru evanghelii) sau pur și simplu formule tipice rugăciunilor/ acatistelor ortodoxe: „Cerul se lasă pe mine. Dumnezeu e deasupra. Apasă/ Stai de-a dreapta mea ca să nu mă clatin/ Un gând orb şi mut şi surd stă neclintit pe urmele mele:/ Preamărește și saltă că în ziua a șaptea vei fi mai bogată/ c-o moarte”.
Floarea Țuțuianu
Deși este o poezie confesivă, e straniu și totodată admirabil cum eul poetic pare că se dematerializează, devine himeric, duh, această metamorfoză își atinge maximul de concentrare în poemul cu care se închide cartea (mă refer la textele scrise în limba română; în volum sunt atașate la final și câteva în limba engleză). În acest poem, ca în multe altele, transpare lupta între materie și spirit, care se dă cu intensitate în interiorul poetei, pe care dacă ar fi să o apropii de un alt poet, nu aș apropia-o de niciuna dintre scriitoarele ei preferate (Sappho, Emily Dickinson), ci de Ion Stratan, căci dacă la el „lipsa de sunet e un vacarm”, la Floarea Țuțuianu, lipsa de dorință declanșează neliniști erotice. Închei citând integral a ei „Orantă”: „Iată trupul meu gol la picioarele tale acoperă faţa/ Mă scald în lacrimi// Aripi împăturite. Puse cu grijă sub pernă/ Ochiul din frunte îşi caută pleoapa/ Semnul din carte este urma şi rana din palmă/ Eu vindec cu limba// Striveşte-mi de buze ciorchinele vieţii de strugure/ Roşu privit îndelung devine o rană. Îţi bei jumătatea/ până la capăt şi vezi cum// Praful şi pulberea de aur îţi acoperă umbra şi chipul/ Lumină de întuneric se face/ CUVÂNTUL”.

(Articolul „Când corpul se face cuvânt scris de o nouă Sulamită” a fost publicat în Revista Ateneu, ianuarie 2018, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)
Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie

Cartea din colet. Variații metonimice în poezia scaldică

O adevărată bijuterie este cartea Flaviei Teoc „Limbajul poeziei scaldice”, lansată de Editura „frACTalia”, din București, la Târgul „Gaudeamus” din această toamnă. Este unic în spațiul aparițiilor editoriale românești acest studiu despre „metafore kenning și termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII”. Așa cum suntem avertizați din scurta prezentare făcută de Mircea Borcilă pe contracopertă, Flavia Teoc dezvoltă „un comentariu hermeneutic la tratatul de poetică Skáldskaparmál, partea centrală a monumentalei Edda în Proză, alcătuită în secolul al XIII-lea de învățatul islandez Snorri Sturluson”, subliniindu-se „emergența sensului poetic simbolic-mitic al fascinantei lumi spirituale a Nordului european din perioada zorilor creștinismului”. Studiul cuprinde noțiuni de teorie literară specifice poeziei scaldice (pentru înțelegerea acestui termen voi reda din prefața eruditei autoare: „skáld este termenul în limba nordică veche ce desemnează poetul care compune versuri cu subiect istoric, dedicate marilor regi din perioada vikingă”). Deşi poeții scalzi aveau o cultură bogată și o educație aleasă, majoritatea acestor poezii s-au transmis pe cale orală și autorii au rămas anonimi. Abia în secolul al XIII-lea, o parte din creații apar sub formă tipărită. Prin conținutul epopeic, dar și prin structura metonimică a versurilor, poezia scaldică are un caracter particular, iar studiul Flaviei Teoc ne descifrează misterele sale, pornind de la definirea și descrierei metaforei kenning („un kenning este format din două substantive aflate în relație genitivală, expresie poetică elaborată de scalzi pentru a substitui un substantiv”) și mergând până la redarea câtorva din miturile și legendele populației precreștine scandinavice și islandeze. O cunoaștere măcar relativă a mitologiei nordice va înlesni lectura acestei cărți; totuși grație numeroaselor informații, notițe de subsol etc., cartea se poate citi chiar și în cazul în care nu știi foarte multe despre vikingi, raiul Valhalla, craniul lui Ymir, copacul Yggdrasyl, Odin, Thor sau alte figuri legendare. Nu este o lectură tocmai ușoară; se adresează cititorilor fascinați de „cultura” vikingilor, dar care sunt interesați și de studiul lingvistic al poeziei. Așadar, lectorul trebuie să aibă organ de receptare atât pentru epic, cât și pentru liric.
    Metaforele kenning sunt coduri lingvistice; fără descifrarea lor, poezia ar rămâne ermetică. Scalzii compun kenning dublu, dar și triplu. Aceste metonimii aduc un suflu diafan în povestirile epice, îmblânzind caracterul lor adesea războinic. Snorri Sturluson oferea învățăceilor scalzi lecții de scriere creativă. Iată un extras despre plăsmuirea unui kenning: „Mării să-i spuneți sângele lui Ymir, gazda zeilor, soțul zeiței Rán, tatăl fiicelor lui Aegir, (...), cale a regilor mării, inel al insulelor, casă a nisipului, casă a algelor și a brizei răcoroase”.
     Bărbatului, frecvent asociat cu epitetul viking, îi este rezervat un capitol amplu, care începe cu etimologia termenului viking. Din rafinatele kenning care desemnează bărbatul (războinicul), amintesc „zeu al inelelor”, „cel care rotește fierul săbiilor”, „zeul Baldr al toporului”, „arțar al tărâmului șarpelui”, „copacul de aur”. Acest kenning apare în poemul „Brudkaupsvisur”, citat în corpusul, de asemenea consistent, dedicat femeii. Într-o lume dominată de spiritul masculin, femeia este privită ca element decorativ, legată definitiv de viața domestică, însă doar ei îi pot reveni rolurile enigmatice, cum ar fi de exemplu cele de ursitoare și/sau vrăjitoare. Dacă bărbatul este desemnat prin metafore kenning ceva mai fruste, cele referitoare la femeie sunt mai fine: „stejarul îmbrăcat în pânze de in”, „valkirie a bijuteriilor prețioase”, „bradul semeț al miedului”, „zeița Hlin a inelului înflăcărat” (de remarcat că numele de arbori pot fi folosite ca kenning atât pentru bărbat, cât și pentru femeie). Un elegant kenning triplu apare în poemul compus de episcopul Bjarni Kolbeinsson în secolul al XIII-lea: „carul înflăcărat al câmpiei peștelui” (desemnând metaforic femeia (carul), aurul (flacăra) și marea (câmpia peștelui)). Alte concepte desemnate metaforic în poezia scaldică, și cărora autoarea le acordă spații însemnate, sunt Cerul, Pământul, Inima, Iubirea, Corabia, Iarna, chiar și Iisus Hristos.
   
Flavia Teoc
Mulți cititori vor fi însă total cuceriți de frumoasele legende evocate, cum ar fi cea despre „bătălia fără sfârșit” sau legenda despre apariția piticilor, despre miedul poeziei (o minunată poveste despre inspirație și izvoarele poeziei) sau cea plină de vrajă despre „comoara lui Thjazi”, în care sunt implicați pe lângă uriașul Thjazi, care va lua formă de vultur, trei zei (Odin, Loki și Hoenir) și zeița Idunn („în trena acestui mit – subliniază Flavia Teoc – coșurile încărcate cu mere devin accesorii trecerii în veșnicie”).

Flavia Teoc este poetă, eseistă, prozatoare și traducătoare. După lectura acestui studiu, am recitit cartea „Fiord” (Cluj-Napoca, Ed. „Limes”, 2014), urmărind dacă anumite caracteristici ale poeziei scaldice au contaminat versurile poetei. Nu am reușit să identific metafore kenning, dar Flavia Teoc aduce în poezia sa misterul lumilor de gheață, al fiordurilor din ținuturile nordice, versurile sale fiind bogate în construcții metaforice pe care nu le-am întâlnit nicăieri în altă parte.

(articolul „Variații metonimice în poezia scaldică” a fost publicat în Revista Ateneu, noiembrie-decembrie, 2017, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)
Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie


Lansare de carte la Târgul Gaudeamus, 2017, „Limbajul poeziei scaldice”. (vorbitor: Paul Gabriel Sandu)