Trei poveşti de dragoste - un spectacol sensibil

Noul spectacol de la Teatrul Municipal Bacovia, "Trei poveşti de dragoste", te face să crezi în iubire. Trei poveşti, "Sandwich cu pui" (de Matei Vişniec), "Împăiaţi-vă iubiţii" (de Theodor Mazilu) şi "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" (tot de Matei Vişniec) s-au unit sub bagheta regizorului Geo Balint, un ingredient foarte important a fost şi coregrafia, de care s-a ocupat Lorette Enache.  Şi, nu în ultimul rând, remarcăm muzica foarte bine aleasă, autorul coloanei sonore fiind Ciprian Manta.
"Trei poveşti de dragoste" spune cu simplitate adevăruri despre cupluri, despre efectele pozitive, pe termen lung, ale înţelegerii/toleranţei faţă de celălalt.
De mare efect este intro-ul acestui spectacol, un dans enigmatic, misterios prin ne-dezvăluirea lui în întregime, spectatorii privind fascinaţi doar baletul perechilor de picioare.

În prima poveste, amestec de simplitate şi modernism, Alina Simionescu şi Ştefan Alexiu spun o poveste despre naivitate şi speranţă, iar interpretările amândurora sunt convingătoare. Catherine se foloseşte de atuurile ei feminine, în principal gingăşia şi fragilitatea, şi-l convinge pe Billy că deşi este însărcinată, ea este virgină. E doar o "mamă-purtătoare". Cei doi se decid să-și deschidă, cu banii primiți de la patronul lor Billy, un restaurant.


În a doua povestire, de mai mare impact, poate şi prin consistenţa sa (e cea mai lungă partitură dintre cele trei fragmente), Emilia este actriţă, are în jur de 40 de ani, e marcată de eşecurile din trecut, dar asta nu o împiedică să arate bine, e frumoasă. Îşi aşteaptă iubitul în garsoniera sa modestă, dar primitoare. Aranjează frumos masa, e veselă, dansează, dă muzica la maxim, se simte plină de energie. Valentin soseşte cu oarecare impetuozitate, dar treptat, deşi încearcă să-şi demonstreze superioritatea în faţa femeii, este dominat de aceasta şi îşi pierde energia. Valentin este regizor şi tot încearcă să-i demonstreze iubitei că numai de el depinde ca ea să primească sau nu un rol în noul spectacol pe care îl va monta. Rol pe care, de altfel, nici nu i-l oferă, dar nu pentru că, aşa cum îi aruncă în faţă cu dispreţ, ea nu ar avea talent, ci din gelozie.
Deşi bărbatul e regizor cu destulă faimă, apreciat de critica de specialitate, replicile tăioase, inteligente îi aparţin femeii. Excelent monologul Emiliei, interpretat perfect de Florina Găzdaru. Ca de altfel întregul rol, Florina Găzdaru a alternat frumos în interpretarea ei spontaneitatea cu reflexivitatea. Şi Bogdan Buzdugan a făcut un rol bun, creionând foarte bine caracterul infatuat al regizorului Valentin, dar şi nonconformismul acestuia. Emilia, în final, îl iartă pe Valentin pentru toate, pentru meschinărie, aroganţă, misoginism și multe altele, declarându-i în schimb că îl iubeşte. Dar nu pentru talent și inteligență, calități pe care ea i le recunoaște cu generozitate, ci pentru o singură trăsătură, dar răscolitoare: pentru frica lui de moarte. Şi în viitor cei doi vor forma o pereche.
A treia poveste "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" începe poetic, cu dans plin de senzualitate între cei doi parteneri (Eliza Noemi Judeu şi Dumitru Rusu), ale căror şoapte de iubire se aud de pe o bandă înregistrată. (textul introductiv, de un lirism aparte, "Spune A", de Matei Vişniec). Liric, încărcat de emoţie, este şi dansul celor doi actori.
După povestea de amor, sugerată discret, cu umbre în spatele unei cortine albe, EA, frământată de probleme existenţiale, îşi doreşte să poarte un dialog cu partenerul ei. Numai că acesta trăieşte în alt mod frumuseţea acelui moment, căutând să-şi prelungească sentimentul de pace interioară, servind un pahar de vin bun şi fumând o ţigară. Se simte relaxat. EA (foarte caldă şi empatică interpretarea Elizei Noemi Judeu) gravitează în jurul Lui (o interpretare curată şi sinceră a lui Dumitru Rusu), se pisiceşte, dar face şi pe bosumflata, în fond căutând aproape cu disperare (aşa cum fac femeile de obicei) ca bărbatul să-şi manifeste dragostea faţă de ea nu doar fizic, ci şi prin cuvinte. În final, vine şi declaraţia de iubire a unui bărbat ce demonstrează că poate fi delicat, manifestând înţelegere pentru capriciile feminine. Şi totul se termină cu... dragoste.

Pe scenă rămân două scaune, lângă ele, o sticlă de vin şi două pahare. Două scaune ce aşteaptă să fie ocupate de alte două personaje. O altă poveste, cu aceeaşi nobilă trăire: Iubirea.
"Trei poveşti de dragoste" legate de sunetul duios al unei cutiuţe muzicale... Un spectacol simplu, frumos, optimist şi sensibil despre iubire. Iar câştigul, pentru spectator, este poezia de dincolo de cuvinte, din stări sugerate, eleganţa cromaticii, aşezarea obiectelor (recuzitei), muzica și dansul, chimia dintre personaje.

Fotografii din spectacol: Mihaela Nazarie

Amăgire de clovn şi prinţesă medievală îmbrăcată în blugi

Bacău FEST Monodrame
Marţi, 25 aprilie 2017

Alex Buescu, "Opiniile unui clovn", după Heinrich Böll,
Regia: Anca Maria Colţeanu
Teatrul Luni, Bucureşti

Dezamăgirile clovnului Hans Schnier ne-au fost spuse de către tânărul actor Alex Buescu. Din păcate, minunatul roman al lui Heinrich Böll, "Opiniile unui clovn" n-a fost transmisă pe deplin. Am ascultat un rezumat al cărţii, despre care cred că pentru interpretare scenică trebuia făcut un pic mai condensat. Totuşi, Alex Buescu s-a identificat bine cu personajul, dar nu a avut suficientă forţă, mi s-a părut lipsit de energie. Un spectacol lung şi destul de monoton, având ca temă principală bigotismul şi suferinţa din dragoste. Actorul a fost descurajat (şi bruiat!) de penibilile zgomote din pub-ul Valhalla, produse probabil de un aparat de măcinat cafea.
L-am apreciat pe Alex Buescu pentru emoţie şi sensibilitate, dar şi pentru memoria foarte bună, el reproducând cursiv, timp de mai bine de o oră, povestea tristului vagabond arlechin.


Valentina Zaharia, foto: Cotidianul Deşteptarea
Valentina Zaharia, "Venus şi Adonis", după William Shakespeare
Regie: Ioana Petre, Teatrul Mignon, Bucureşti
Chitară: George Popescu

În sfârşit, am văzut la Bacău FEST Monodrame... şi arta actorului. Fără o scenografie în spate, îmbrăcată într-un top şi o pereche de blugi (a renunţat la "frumoasele costume", adaptându-se la spaţiul neadecvat şi cam neprietenos de la Hotel Decebal), folosindu-se doar de o bucată dintr-o geacă, de o eşarfă mătăsoasă, acompaniata de George Popescu cu minunate acorduri de chitară clasică, Valentina Zaharia a fost şi Venus, şi Adonis, şi naratorul! Ba, a imitat foarte bine şi calul cavalerului! Am vibrat la întâlnirea plină de candoare a celor doi îndrăgostiţi, am ascultat cu încântare versurile în pentametru iambic. Un spectacol în care m-am simţit legănată de o frumoasă poveste de dragoste. Cu Valentina Zaharia am făcut o călătorie în timp şi m-am trezit în epoca medievală, chiar dacă prinţesa era îmbrăcată modern, în blugi negri! Nu ştiu ce ar fi zis Shakespeare, dar cred că şi el ar fi îndrăgit-o. Eu am îndrăgit-o pe Valentina Zaharia pentru dicţia impecabilă, pentru mişcările armonioase, pentru gestica elegantă şi da, şi pentru seriozitatea cu care şi-a asumat acest rol (am apreciat-o foarte mult că a făcut de la început observaţia să se facă linişte la bucătărie şi că a fost oarecum ironică atunci când a spus că speră să placă povestea pe care ne-o va dărui, chiar dacă spectacolul se ţine "într-o sală de mese".)
Din păcate, eu nu am prins spectacolul în concurs al lui Ali Deac. Dar din cei cinci concurenţi pe care i-am urmărit la Bacău FEST Monodrame, Valentina Zaharia este preferata mea. 

Bacău Fest Monodrame se desfăşoară în Bacău, între 21-26 aprilie, organizator: Teatrul Municipal "Bacovia" şi Primăria Municipiului Bacău

Singurătatea femeilor, două recitaluri la Bacău FEST Monodrame

Bacău FEST Monodrame
Luni 24 aprilie 2017

Spectacol în CONCURS
Actor: Iulia Valentina Verdeş
"Before breakfast", după Eugene O'Neill
regie: Constantin Florescu , Teatrul Municipal Ariel, Râmnicu Vâlcea


Iulia Verdeş, foto: Alin Leancă
Drama în cuplu... Eşecul vieţii de cuplu... Trădări, neîmpliniri, adulter... Povestea este spusă de ea, soţia frustrată, neglijată şi înşelată de soţ. Pare a fi o femeie rece, răzbunătoare îşi va omorî soţul. Ni se spune de la început asta, aşa că uciderea soţului eu cred că e mai mult metaforică.
Iulia Valentina Verdeş a reuşit să contureze destul de bine "depersonalizarea" personajului, însă spectacolul a avut părţi monotone, prea multe tăceri lungi, lipsite de sens. Scenografia a fost reuşită, sugerând claustrarea şi anxietatea, cei doi parteneri ridică ziduri între ei şi se trezesc prizonieri unul celuilalt. Sunt închişi într-un spaţiu ostil. 
În fotografiile din proiecţii îl vedem pe soţul femeii. Un bărbat cu aspect maladiv. Un bărbat care se simte neîmplinit, atât în viaţa de familie, cât şi în cea profesională, pasiv, blazat. 
Ultima fotografie a bărbatului, cu lama briciului tăindu-i beregata, e de factură horror.

Nefericirea celor doi soţi a început de fapt cu pierderea copilului. Moartea pruncului e devastatoare. Efectul: cei doi se vor distruge unul pe celălalt.
La acest spectacol, personal am simţit nevoia unui plus de tensiune. 
Însă nu a fost un spectacol rău. Iulia Valentina Verdeş a fost o prezenţă frumoasă, cu ochi expresivi, a transmis mesajele mai mult prin priviri, şi poate mai puţin prin gesturi. Nici sala nu a avantajat-o, cred că spectacolul acesta ar fi căpătat mai multă forţă jucat pe scena teatrului, distanţa cam mică dintre actor şi spectator, în acest caz, a diminuat tensiunea dramatică.

Spectacol în CONCURS
Actor: Simona Codreanu
"Gări înlăcrimate: fragmente dintr-un vodevil inexistent", după Anton Pavlovici Cehov
Regie: Nicoleta Dănilă, proiect independent Târgu Mureş


Simona Codreanu, foto: cotidianul Deşteptarea
Cu o intrare de mare impact, mi-am zis: o să urmeze ceva tare fain! N-a fost chiar aşa, dar nu cred că din vina actriţei. Ea a demonstrat că are date bune, atât pentru comedie, cât şi pentru dramă. Însă spectacolul a fost putin dezavantajat de proasta acustică, pentru acest gen de spectacol, a pub-ului Valhalla, unde s-a desfăşurat recitalul. Din locul in care am stat eu, nu s-a auzit prea bine. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, actriţa a avut nerv, a umplut toate spaţiile goale, şi-a ţinut în mână spectatorii, a interacţionat cu ei. 
De la acest spectacol am plecat cu mesajul enunţat şi în sinopsis: "Cine crede că femeile sunt doar delicate se înşeală amarnic. În general beau mai mult decât te aştepţi, mint mai mult, înşeală mai mult şi iubesc banii mai mult decât ar vrea să-şi iubească bărbaţii.": 
fost un show plăcut, cu o energie bună. Şi uneori asta contează mult, poate fi, şi a şi fost, ca o terapie. 

Bacău Fest Monodrame se desfăşoară în Bacău, între 21-26 aprilie, organizator: Teatrul Municipal "Bacovia" şi Primăria Municipiului Bacău

Două povestiri, o înţepătură de ac

Andreea Darie, foto: Cotidianul Deşteptarea
Bacău FEST Monodrame
Duminică, 23 aprilie 2017

Spectacol în CONCURS
"Două piese cu o femeie", după Franz Xaver Kroetz, 
regia Ion Mircioagă
Teatrul 7, Iaşi  
Actor: Andreea Darie 

Spectacolul de tip one-women-show se bazează pe două texte ale dramaturgului Franz Xaver Kroetz: "La noroc" şi "Melodia preferată". Din a doua piesă, am văzut un spectacol formidabil montat în Bacău, în regia lui Horia Suru, cu o interpretare memorabilă a actriţei Eliza Noemi Judeu. 

"Două piese cu o femeie" uneşte două poveşti, petrecute în timpuri diferite (prezent şi trecut), dar personajele feminine ar putea să fie, de fapt, una şi aceeaşi femeie. Numele ei este Rasch. Femeia matură rememorează un episod nefericit din trecutul ei, după cum citim în sinopsis-ul din caietul-program: "Un cântec difuzat la radio îi declanşează o amintire îndepărtată în care ea, împreună cu fiul, călătoreşte cu trenul în speranţa că-l va revedea pe bărbatul iubit." Timpurile alternează: prezent-trecut, iarăşi prezent. Trecutul este sugerat metaforic prin călătoria cu trenul. Recursul la copilărie se face prin imaginea trenuleţului electric. Povestea din prezent se bazează pe monodrama "Melodia preferată" şi este relatată fără cuvinte, înţelegem doar din mimică şi gesturi ce se întâmplă cu Rasch, este răvăşită sufleteşte, singurătatea o înnebuneşte şi o aruncă în depresie puternică. În trecut, în urmă cu probabil vreo 20 de ani, era foarte tânără, o adolescentă care-şi câştiga singură pâinea într-o fabrică de confecţii. Naivă, cade uşor victimă unui bărbat deja însurat. Ea călătoreşte cu trenul, împreună cu pruncul ei, sperând că se va întâlni, fie şi pentru scurt timp, cu tatăl copilului. Imatură, destul de superficială, chiar dacă a trecut prin fantastica experienţă a naşterii, în ea nu s-au trezit încă instinctele materne şi nu prea ştie cum să se comporte cu copilul. Intenţionează să-l părăsească în tren, pe o banchetă dintr-un compartiment care a "fost doar pentru ei doi" (simbol al casei/locuinţei de care cei doi, mamă şi copil, au stringentă nevoie). Totuşi, Rasch se întoarce după copil, îmbrăţişându-l lung, dar şi... sufocându-l. 
În timpul călătoriei, Rasch susţine un lung monolog, se adresează copilului, dar de fapt rememorează pentru ea însăşi scurta, dar destul de frământata ei istorie personală. În timpul acesta, coase. Şi se înţeapă grav cu acul. Acest element al înţepăturii îl întîlnim şi-n episodul "Melodiei preferate", când Rasch se înţeapă foarte tare în acul unui cactus din garsoniera în care locuieşte. Înţepătura sugerează că este vorba de acelaşi personaj. Totodată este şi simbol al eşecului în viaţă. În basme (v. "Frumoasa din pădurea adormită"), simbolistica înţepăturii se leagă de adormire, de vis, de moarte clinică. Finalul piesei face recurs la această simbolistică, conferind însă deznodământului caracter tragic.
Jocul actriţei mi-a plăcut mai mult în episoadele non-verbale, deşi dificile, le-a executat fără erori, dar în partea din mijloc, cea verbală, cel puţin în spectacolul jucat în cadrul Bacău FEST Monodrame, nu mi s-a părut prea convingătoare. 
Însă, încărcat de simboluri, probabil acest spectacol l-aş înţelege altfel, poate mai mult şi mai bine, la o revizionare. 


Ce nu ai vrea să auzi, dar...

"Ştiu că nu asta vrei să auzi", foto Viorel Cojan
"Ştiu că nu asta vrei să auzi", după Carmen Dominte
Denise Ababei, actor Teatrul Bacovia Bacău
Regie: Irina Crăiţă-Mândră
Scenografie: Cezarina Iulia Popescu
Spectacolul care a avut premiera la Teatrul Bacovia, în seara zilei de 21 aprilie 2017, în cadrul Bacău FEST Monodrame, "Ştiu că nu asta vrei să auzi" ne-a spus povestea unei adolescente şi odată cu povestea ei, a ilustrat un episod dramatic de la revoluţia din 1989. 
Pentru cei care am prins anii de comunism, spectacolul a fost răvăşitor. Personal, în 1989, aveam vârsta eroinei din piesă, aşa că nu mi-a fost prea greu să mă identific cu personajul.
În "Ştiu că nu asta vrei să auzi", vedem prin ochii unei copile cum regimul comunist avea puterea de a perverti sufletele. Dar Raluca, o adolescentă, o fată cu părul împletit în codiţe reuşeşte să-şi păstreze inocenţa. Pentru ea, mai întristătoare decât claustrarea (foarte bine sugerată de cubul în care se trezeşte mereu închisă) impusă de dictatura politică, este faptul că persoanele mature din jurul ei sunt abrutizate. La şcoală i se impun reguli stupide. Materiile studiate, cele mai multe sunt rigide. Din păcate, nici în familie nu găseşte dragoste sau înţelegere. Marcată de ruptura dintre părinţi, speră că prin păstrarea unor lucruri în care s-au imprimat amintiri îşi va aduce înapoi tatăl. La un moment dat, într-un dialog cu mama ei, fata eliberează un strigăt de revoltă adresat tatălui. Dar nu ştim exact al cui e ţipătul, al ei sau al mamei? Aparenta resemnare din glasul mamei poate părea contrar caracterului acesteia, care mai târziu va comite actul imoral de a-şi denunţa benevol vecinii revoluţionari. De fapt, piesa spune un adevăr crud: în timpul comunismului, oricine, chiar şi o femeie obişnuită, care suferise propriile dezamăgiri în viaţa personală, putea ajunge informator. Şi încă de bună-voie...
Denise Ababei, foto Cătălin Niţu
Singurul prieten al Ralucăi este un coleg de clasă, iar această prietenie îi va aduce alt necaz fetei: va fi anchetată într-o boxă a securităţii. Sentimentul de teroare e foarte bine indus prin muzica excelent aleasă, prin pauzele apăsătoare dintre sunete şi cuvinte. Simţi sufocarea din pieptul personajului.
Finalul copleşeşte prin intensitate. Actriţa ezită în aşezarea matricolei înroşite pe piept. Cu o mişcare, puţin mai în stânga sau în dreapta, în marea masă a eroilor de la revoluţia din 1989, Raluca şi-ar fi putut schimba destinul... Prin sacrificiu, reuşeşte să evadeze din cubul de un alb anxios, în care nu se va mai întoarce niciodată.
Actriţa Denise Ababei a făcut un rol foarte bun, s-a auzit foarte bine pe scenă, are o dicţie impecabilă. A părut o fetiţă de 12-13 ani, o fetiţă care caută, cu asiduitate, prin propriile mijloace să afle ce înseamnă dreptatea şi adevărul, dar totodată păstrează cele mai frumoase caracteristici ale copilăriei: inocenţa şi ludicul.
Carmen Dominte a scris un text bun, coerent, a creat un personaj dramatic şi credibil. Iar Irina Crăiţă-Mândră din punct de vedere regizoral a exploatat la maxim calităţile textului. Admirabilă şi scenografia minimalistă, semnată de Cezarina Iulia Popescu, ea a costruit un spaţiu ce sugerează închisoarea ce te ţine captiv, fizic, dar mai ales emoţional şi mental,un sistem totalitar.
"Ştiu că nu asta vrei să auzi" este un spectacol curajos, pentru că el simbolizează în mare măsură şi incapacitatea multora de a depăşi vechile mentalităţi comuniste.
Ştiu că nu asta vreţi să auziţi : multe dintre problemele atinse în această monodramă sunt încă de actualitate.

Cu sufletul nu-i de glumit. Neatenţi la nemurire

În regia lui Sorin Militaru, piesa montată la teatrul Bacovia, "Cu sufletul nu-i de glumit", a dramaturgului de origine bulgară Dimitri Dinev, este doar în aparenţă comedie, e o tragi-comedie, cu valenţe mai mult tragice, subiectul principal fiind cum se manifestă omul în faţa morţii. În acest caz în faţa morţii lui Nikodim Stavrev (Adi Hostiuc), un muncitor în construcţii, un bărbat de doar 40 de ani, căruia i-a fost curmată viaţa într-un accident de muncă stupid.
Charon (Valentin Branişte), barcagiul (cunoaştem desigur cu toţii mitul), nu-i mulţumit de plata pe care i-o oferă (mortul) Nikodim, aşa că refuză să-i treacă sufletul "dincolo". Nevoit astfel, sufletul lui Nikodim mai bântuie şi are ocazia să observe cum se comportă cei vii, prezenţi la priveghiul său. Pavlina Stavreva, soţia lui iubitoare, şocată de moartea violentă a lui Nikodim, îl regretă şi îşi plânge cu sinceritate amarul. Apare însă Sladka (interpretată de Eliza Noemi Judeu), şi ea plânge, dar artificial, pentru bani, e bocitoare profesionistă, din dorința de a respecta o tradiţie a fost angajată de Pavlina, pentru înmormântarea soțului ei. Sladka vine cu o seară înainte de înmormântare, îmbrăcată în haine negre de doliu, dar cu o ţinută extrem de sexy, cu spatele gol, rochie mulată, tocuri foarte înalte. Se declară "profesionistă", are nevoie de timp pentru a cunoaşte "obiectul muncii", cum cinic îl numeşte pe Nikodim. Dar vom afla pe parcursul desfăşurării acţiunii că motivele ei reale au fost altele.
Ca la orice priveghi se adună lume, îşi fac apariţia, cu o jerbă de flori, patru mândrii bărbaţi: Josef (maistrul şef), Bora, Virgil şi Zeko, colegi de muncă, dar şi prieteni de pahar de-ai lui Nikodim, disperând până mai ieri, prin vizitele lor zgomotoase, destule seri de-ale sărmanei Pavlina, ea îi roagă să nu atragă reclamaţii de "tulburarea ordinii publice". Din primele secunde, spectatorul poate observa că între bocitoarea Sladka şi cel mai prezentabil dintre bărbaţi, Bora, există o anumită tensiune. Pavlina, obosită de marea tristeţe ce-o apasă, se retrage şi rămân în scenă cei patru bărbaţi şi Sladka.
Cei patru colegi vorbesc între ei despre prietenia cu Nikodim, despre episodul tragi-comic al accidentului, apoi ei se îmbată, alunecând într-un ludic uneori simpatic, alteori macabru sau înduioșător. În nebunia lor, îl tratează pe Nikodim ca pe un om viu, de fapt ca pe o marionetă şi îl aşază împreună cu ei la masă, punându-i chiar şi un cârnat în mâna stângă şi un pahar de şnaps în cea dreaptă, ridiculizând astfel moartea. Bărbaţii (aşa-zis) vii interacţionează cu Sladka, doar Bora forţându-se să stea cât mai departe de otrăvitoarea viperă, deşi nu-şi poate ascunde gelozia atunci când ceilalţi trei colegi încearcă, rând pe rând, să o cucerească pe această femeie, extrem de seducătoare din punct de vedere fizic, dar perfidă, vulgară, cu avidă dorinţă de a-i cuceri pe bărbaţi, pe care vrea să-i vadă la propriu căzuţi la picioarele ei. Aspectul fizic desăvârșit, dar poate mai ales misandria și insolenţa Sladkăi îl fac pe Josef să se simtă magnetic atras de ea. Josef, excelent creionat de Florin Zăncescu, un ins volubil, robust, grobian, el vede în Sladka dublul său feminin, în ceea ce privește caracterul. El este misogin declarat, a iubit doar o femeie: "Dunărea albastră" şi se consideră, la fel ca Sladka, lipsit de umanitate. La fel ca ea, îi place să domine pe cei din jurul său. Dar alcoolul îl poartă pe o pantă patetică. Josef afirmă că el nu vrea să ajungă un "om mare" (adică important), ci "un nimic", plonjând astfel, ironic, într-o metafizică a nimicului,  mi-am amintit că Heidegger vorbea despre "Nimicul care întemeiază transcendenţa Dasein-ului" (Dasein fiind tradus prin existenţă) ("Accedem la nimic prin teamă", filozofia nimicului e prezentă mult şi în poezia contemporană românească, Ioan Moldovan în "Mainimicul", Aurel Pantea în "Nimicitorul"). Teama de a ajunge nimic, teama de moarte îl macină pe Josef, concludent în acest sens fiind episodul în care se imaginează pe el însuşi în luntrea lui Caron. Am apreciat metafora aleasă de regizor, care prezintă sicriul ca luntre a lui Caron, conferind un sens spiritual unui obiect ce face parte din recuzita înmormântării tradiţionale la creştinii din zona balcanică. Având formă şi compoziţie asemănătoare, sicriul poate fi transformat într-o barcă. Poate chiar acea luntre folosită de Caron pentru a trece morţii peste râul Acheron. Desigur, după ce luntraşul îşi primea obolul cuvenit trudei sale.
Spectacolul crește în intensitate, mortul Nikodim devine din ce în ce mai mult un personaj tragic, cei vii din jurul său încep să se comporte dând frâu liber dezordinelor interioare, complet neatenţi la conduita pe care ar trebui să o aibă în faţa morţii unui seamăn de-al lor. Sunt cutremurătoare secvenţele cu vizitele severe ale lui Caron (ce nu poate fi văzut de cei vii), desfăşurate în clarobscur, cu o muzică onirică şi psihedelică (compozitor Vlaicu Golcea), "muzica fiind ea însăşi personaj în piesă", după cum afirmă Carmen Mihalache în excelenta şi obiectiva sa cronică.
Pentru ca grotescul să fie complet, după ce bărbaţii s-au cherchelit bine, le vine năstruşnica idee de a chema lăutari, îşi face apariţia un acordeonist (Mihai Bălan), iar Bora aduce chiar o stripteuză, pe Nadia (Denise Ababei), care îi este de fapt amantă. Se cântă, se râde, Nadia se desfăşoară la bara fixă, e foarte sexy (îmbrăcată foarte sumar) şi dacă nu am şti că suntem la un priveghi, ne-am crede într-un club de striptease. Hărmălaie mare, un bâlci complet. Apoi toți cei adunați la privegji dansează frenetic, muzica, isteriile personajelor parcă sunt întreţinute de văpăi ale iadului. În fond, toţi sunt înfricoşaţi de tot ceea ce înseamnă moarte. Aşa arată marea lor spaimă! Nadia, o prostituată, dar mai umană decât ceilalți, nu mai poate suporta spectacolul înfiorător, în care singurul care a părut că o respectă s-a dovedit a fi un om mort, așa că va pleca, nu înainte de a anunța că e însărcinată. După ce Nadia pleacă, prietenii îşi amintesc că Nikodim a fost cel mai bun dansator şi îl ridică în mijlocul lor, asemeni unui Christ răstignit pe cruce, apoi îl mângâie, ei, cei (în aparenţă) vii compun un ritual al braţelor ridicate spre eşafodul închipuit. În mişcările lor fantomatice, braţele par limbile carnivore ale unui foc de incinerare.
E tragic. Se lasă întunericul, când se luminează vom vedea toate personajele într-o poză ce face referire la pictura Cinei celei de Taină, cu figura centrală, de mare forță expresivă, a mortului-cel-mai-viu-dintre-cei-morţi-şi-vii Nikodim.
E unul din cele mai dificile şi complexe spectacole văzute de mine pe scena Teatrului Bacovia. E un spectacol la care vrei să te-ntorci, pentru că realizezi că sunt semantici care ţi-au scăpat.
Adi Hostiuc a fost genial în rolul mortului, un rol dificil, de compoziţie, în care tăcerea şi imobilitatea  impusă sunt foarte solicitante, dar au fost şi foarte expresive şi relevante în comunicarea mesajelor piesei. Imaginea cu mersul mortului pe bicicletă a fost foarte plastică, iar secvenţa  în care eros şi thanatos se împletesc, deşi de un umor macabru, e tulburătoare.
Eliza Noemi Judeu şi Florin Zăncescu au jucat excelent. Matei Bogdan a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Deşi a avut un rol mai mic, Daniela Vrânceanu a jucat impecabil. La fel şi Valentin Branişte. Au avut farmecul lor şi s-au achitat onorabil de roluri: Dumitru Rusu, Bogdan Buzdugan, Denise Ababei, ei reuşindu-i foarte bine părţile chinestezice.
Piesa se mai joacă şi cu altă distribuţie, în rolurile feminine Sladka - Simona Mătăsaru, Nadia - Alina Simionescu. Eu am vizionat piesa în seara zilei de 26 februarie 2017, în care Sladka a fost interpretată de Eliza Noemi Judeu, iar Nadia de Denise Ababei. Indiferent de ce spun şi vor spune unele guri rele, mie spectacolul mi s-a părut bun, reuşit. Sigur, unele lucruri sunt perfectibile, dar e genul acela de spectacol care are şanse de a creşte în valoare şi calitate odată cu înmulţirea reprezentaţiilor.
Am apreciat mult şi scenografia (Erika Marton), minimalistă, dar foarte potrivită, care subliniază starea materială precară a personajelor. Decorul şi luminile s-au aflat în deplină armonie cu muzica.
Ar fi multe de vorbit pe marginea acestui spectacol, pe lângă cele enunţate deja, se abordează şi problema emigranţilor, tarele sărăciei, problemele de cuplu, probleme individuale de adaptare şi multe altele. Ar putea fi povestea (veselă şi tristă) a oricăruia dintre noi, în faţa vieţii şi a morţii. Scumpe amândouă!


Expoziție de artă erotică. Opalinele lui Ion Mihalache

„Îmi place să le văd goale, zburdând ca mânzele, cu tremur în carne, cu icnitul iepelor isterice în fața armăsarului cu nechezat în flageoletă...” În expoziția artistului Ion Mihalache, ne place să le vedem goale pe tăinuitele modele în picturi și crochiuri. L-am citat la început pe încă prea puțin cunoscutul scriitor erotic H. Bonciu, dar femeile din tablouri nu se află în ipostaza descrisă de prozator, nu-s surprinse în zburdălniciile lor, ci mai degrabă în însingurările lor. Femeile din expoziția* lui Ion Mihalache sunt enigmatice, sunt goale, dar asta le face mai naturale, mai sincere. Prin limbajul trupului ele își declină dorința de a fi ocrotite. Printr-o arcuire într-un anumit fel a corpului, le este dezvăluită firea, așa descoperim femeia: îndrăzneață, expansivă, încrezătoare, timidă, jucăușă, visătoare, misterioasă... Dacă te uiți mai atent, s-ar putea să observi particularități ale trupului în diferite etape ale vârstei feminine, de la tinerețe la maturitate. Negreșit privitorii vor fi sensibilizați de elogiile aduse maternității.
    Impresionează cum într-un desen s-a putut cuprinde o trăire senzorială. Nu e nimic vulgar, trupul femeii este gol, dar fără a fi ostentativ. Pe simeze stă scrisă o poveste despre feminitate. E ca un vis cu frumoase amazoane, fiecare încearcă să te ademenească în lumea ei, dorind să te farmece cu propria poveste. Ion Mihalache a creat un spațiu oniric, care mă face să mă gândesc mult la lumea din romanul Laurei Lindsedt (Ed. Paralela 45, 2016, traducere de Sigrid Crasnean)În romanul autoarei finlandeze sunt creionate șapte tipuri de personalități feminine, ele suferă (sau așa lasă impresia) de un sindrom ciudat, numit Cotard. Romanul este atipic, fascinant și mai ales, după cum îi este și numele... oniric. Se desfășoară într-o lume a tenebrelor, poate tocmai de aceea senzualitatea este intensă. Cea mai apropiată de expoziția lui Ion Mihalache este eroina Polina. Îmi amintesc că Iulian Bucur (critic de artă) a spus că parcă auzea la vernisaj* cum modelele pictorului șuierau, că erau „șuierătoare”. Și Polina șuieră, e chiar verbul folosit în traducere. Într-o atmosferă eterică, eroina șuieră hipnotică un lung monolog, în care îl evocă și pe excentricul filozof Swedenborg. Doar pentru a vorbi despre „iluzie și fantezie”, și despre „promisiuni neonorate de dor erotic, în care avea poftă să se arunce, în care voia să se desfete”... Polina poate ar fi putut fi cea de-a șaptea femeie, cifra șapte în romanul Laurei Lindstedt nu e întâmplătoare, fiecare caracter feminin corespunde unei zile a Creației. Unul dintre modelele pictorului Ion Mihalache ar putea fi Polina.
    Dacă în roman avem un număr exact de femei, șapte, în expoziția de artă erotică nu știm cu exactitate câte avem, cu atât mai mult cu cât cele mai multe își ascund, gingaș și discret, chipul. Dar și dacă am ști numărul finit al modelelor, se află ceva în „spatele” acestor tablouri, care te face să îți închipui că mai există încă o femeie, o frumusețe ascunsă, neafișată, imaculată și furișată ca un secret printre toate celelalte. E un construct asemănător în Oneiron: „Însă femeile noastre, în albul acela, fuseseră închise una în alta precum coțofenele în gudron: Shlomith prizonieră în Polina, Polina în Shlomith, Nina în ele toate și toate în Nina, la fel și Maimuna, Wlbgis și Ulrike prizoniere în fiecare dintre ele și fiecare în ele însele, toate prizoniere, în afară de Rosa Imaculada care reușise să scape.” Modelele din expoziție poate că sunt prizoniere în tușa pictorului, dar asta le eliberează și le face să fie învingătoare. Mai ales în lupta cu timpul.
Ion Mihalache
Ion Mihalache

Pictură de Ion Mihalache


*Expoziția artistului Ion Mihalache, deschisă la Galeriile Alfa Bacău, cuprinde peste o sută de lucrări, crochiuri și pictură în ulei, picturile sunt de mari dimensiuni. Expoziția este deschisă până la data de 16 decembrie. 

**Romanul „Oneiron” de Laura Lindstedt a apărut în 2016, la Editura Paralela 45. Cei interesaţi pot afla mai multe de aici:  http://www.edituraparalela45.ro/carte/oneiron