Cu sufletul nu-i de glumit. Neatenţi la nemurire

În regia lui Sorin Militaru, piesa montată la teatrul Bacovia, "Cu sufletul nu-i de glumit", a dramaturgului de origine bulgară Dimitri Dinev, este doar în aparenţă comedie, e o tragi-comedie, cu valenţe mai mult tragice, subiectul principal fiind cum se manifestă omul în faţa morţii. În acest caz în faţa morţii lui Nikodim Stavrev (Adi Hostiuc), un muncitor în construcţii, un bărbat de doar 40 de ani, căruia i-a fost curmată viaţa într-un accident de muncă stupid.
Charon (Valentin Branişte), barcagiul (cunoaştem desigur cu toţii mitul), nu-i mulţumit de plata pe care i-o oferă (mortul) Nikodim, aşa că refuză să-i treacă sufletul "dincolo". Nevoit astfel, sufletul lui Nikodim mai bântuie şi are ocazia să observe cum se comportă cei vii, prezenţi la priveghiul său. Pavlina Stavreva, soţia lui iubitoare, şocată de moartea violentă a lui Nikodim, îl regretă şi îşi plânge cu sinceritate amarul. Apare însă Sladka (interpretată de Eliza Noemi Judeu), şi ea plânge, dar artificial, pentru bani, e bocitoare profesionistă, din dorința de a respecta o tradiţie a fost angajată de Pavlina, pentru înmormântarea soțului ei. Sladka vine cu o seară înainte de înmormântare, îmbrăcată în haine negre de doliu, dar cu o ţinută extrem de sexy, cu spatele gol, rochie mulată, tocuri foarte înalte. Se declară "profesionistă", are nevoie de timp pentru a cunoaşte "obiectul muncii", cum cinic îl numeşte pe Nikodim. Dar vom afla pe parcursul desfăşurării acţiunii că motivele ei reale au fost altele.
Ca la orice priveghi se adună lume, îşi fac apariţia, cu o jerbă de flori, patru mândrii bărbaţi: Josef (maistrul şef), Bora, Virgil şi Zeko, colegi de muncă, dar şi prieteni de pahar de-ai lui Nikodim, disperând până mai ieri, prin vizitele lor zgomotoase, destule seri de-ale sărmanei Pavlina, ea îi roagă să nu atragă reclamaţii de "tulburarea ordinii publice". Din primele secunde, spectatorul poate observa că între bocitoarea Sladka şi cel mai prezentabil dintre bărbaţi, Bora, există o anumită tensiune. Pavlina, obosită de marea tristeţe ce-o apasă, se retrage şi rămân în scenă cei patru bărbaţi şi Sladka.
Cei patru colegi vorbesc între ei despre prietenia cu Nikodim, despre episodul tragi-comic al accidentului, apoi ei se îmbată, alunecând într-un ludic uneori simpatic, alteori macabru sau înduioșător. În nebunia lor, îl tratează pe Nikodim ca pe un om viu, de fapt ca pe o marionetă şi îl aşază împreună cu ei la masă, punându-i chiar şi un cârnat în mâna stângă şi un pahar de şnaps în cea dreaptă, ridiculizând astfel moartea. Bărbaţii (aşa-zis) vii interacţionează cu Sladka, doar Bora forţându-se să stea cât mai departe de otrăvitoarea viperă, deşi nu-şi poate ascunde gelozia atunci când ceilalţi trei colegi încearcă, rând pe rând, să o cucerească pe această femeie, extrem de seducătoare din punct de vedere fizic, dar perfidă, vulgară, cu avidă dorinţă de a-i cuceri pe bărbaţi, pe care vrea să-i vadă la propriu căzuţi la picioarele ei. Aspectul fizic desăvârșit, dar poate mai ales misandria și insolenţa Sladkăi îl fac pe Josef să se simtă magnetic atras de ea. Josef, excelent creionat de Florin Zăncescu, un ins volubil, robust, grobian, el vede în Sladka dublul său feminin, în ceea ce privește caracterul. El este misogin declarat, a iubit doar o femeie: "Dunărea albastră" şi se consideră, la fel ca Sladka, lipsit de umanitate. La fel ca ea, îi place să domine pe cei din jurul său. Dar alcoolul îl poartă pe o pantă patetică. Josef afirmă că el nu vrea să ajungă un "om mare" (adică important), ci "un nimic", plonjând astfel, ironic, într-o metafizică a nimicului,  mi-am amintit că Heidegger vorbea despre "Nimicul care întemeiază transcendenţa Dasein-ului" (Dasein fiind tradus prin existenţă) ("Accedem la nimic prin teamă", filozofia nimicului e prezentă mult şi în poezia contemporană românească, Ioan Moldovan în "Mainimicul", Aurel Pantea în "Nimicitorul"). Teama de a ajunge nimic, teama de moarte îl macină pe Josef, concludent în acest sens fiind episodul în care se imaginează pe el însuşi în luntrea lui Caron. Am apreciat metafora aleasă de regizor, care prezintă sicriul ca luntre a lui Caron, conferind un sens spiritual unui obiect ce face parte din recuzita înmormântării tradiţionale la creştinii din zona balcanică. Având formă şi compoziţie asemănătoare, sicriul poate fi transformat într-o barcă. Poate chiar acea luntre folosită de Caron pentru a trece morţii peste râul Acheron. Desigur, după ce luntraşul îşi primea obolul cuvenit trudei sale.
Spectacolul crește în intensitate, mortul Nikodim devine din ce în ce mai mult un personaj tragic, cei vii din jurul său încep să se comporte dând frâu liber dezordinelor interioare, complet neatenţi la conduita pe care ar trebui să o aibă în faţa morţii unui seamăn de-al lor. Sunt cutremurătoare secvenţele cu vizitele severe ale lui Caron (ce nu poate fi văzut de cei vii), desfăşurate în clarobscur, cu o muzică onirică şi psihedelică (compozitor Vlaicu Golcea), "muzica fiind ea însăşi personaj în piesă", după cum afirmă Carmen Mihalache în excelenta şi obiectiva sa cronică.
Pentru ca grotescul să fie complet, după ce bărbaţii s-au cherchelit bine, le vine năstruşnica idee de a chema lăutari, îşi face apariţia un acordeonist (Mihai Bălan), iar Bora aduce chiar o stripteuză, pe Nadia (Denise Ababei), care îi este de fapt amantă. Se cântă, se râde, Nadia se desfăşoară la bara fixă, e foarte sexy (îmbrăcată foarte sumar) şi dacă nu am şti că suntem la un priveghi, ne-am crede într-un club de striptease. Hărmălaie mare, un bâlci complet. Apoi toți cei adunați la privegji dansează frenetic, muzica, isteriile personajelor parcă sunt întreţinute de văpăi ale iadului. În fond, toţi sunt înfricoşaţi de tot ceea ce înseamnă moarte. Aşa arată marea lor spaimă! Nadia, o prostituată, dar mai umană decât ceilalți, nu mai poate suporta spectacolul înfiorător, în care singurul care a părut că o respectă s-a dovedit a fi un om mort, așa că va pleca, nu înainte de a anunța că e însărcinată. După ce Nadia pleacă, prietenii îşi amintesc că Nikodim a fost cel mai bun dansator şi îl ridică în mijlocul lor, asemeni unui Christ răstignit pe cruce, apoi îl mângâie, ei, cei (în aparenţă) vii compun un ritual al braţelor ridicate spre eşafodul închipuit. În mişcările lor fantomatice, braţele par limbile carnivore ale unui foc de incinerare.
E tragic. Se lasă întunericul, când se luminează vom vedea toate personajele într-o poză ce face referire la pictura Cinei celei de Taină, cu figura centrală, de mare forță expresivă, a mortului-cel-mai-viu-dintre-cei-morţi-şi-vii Nikodim.
E unul din cele mai dificile şi complexe spectacole văzute de mine pe scena Teatrului Bacovia. E un spectacol la care vrei să te-ntorci, pentru că realizezi că sunt semantici care ţi-au scăpat.
Adi Hostiuc a fost genial în rolul mortului, un rol dificil, de compoziţie, în care tăcerea şi imobilitatea  impusă sunt foarte solicitante, dar au fost şi foarte expresive şi relevante în comunicarea mesajelor piesei. Imaginea cu mersul mortului pe bicicletă a fost foarte plastică, iar secvenţa  în care eros şi thanatos se împletesc, deşi de un umor macabru, e tulburătoare.
Eliza Noemi Judeu şi Florin Zăncescu au jucat excelent. Matei Bogdan a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Deşi a avut un rol mai mic, Daniela Vrânceanu a jucat impecabil. La fel şi Valentin Branişte. Au avut farmecul lor şi s-au achitat onorabil de roluri: Dumitru Rusu, Bogdan Buzdugan, Denise Ababei, ei reuşindu-i foarte bine părţile chinestezice.
Piesa se mai joacă şi cu altă distribuţie, în rolurile feminine Sladka - Simona Mătăsaru, Nadia - Alina Simionescu. Eu am vizionat piesa în seara zilei de 26 februarie 2017, în care Sladka a fost interpretată de Eliza Noemi Judeu, iar Nadia de Denise Ababei. Indiferent de ce spun şi vor spune unele guri rele, mie spectacolul mi s-a părut bun, reuşit. Sigur, unele lucruri sunt perfectibile, dar e genul acela de spectacol care are şanse de a creşte în valoare şi calitate odată cu înmulţirea reprezentaţiilor.
Am apreciat mult şi scenografia (Erika Marton), minimalistă, dar foarte potrivită, care subliniază starea materială precară a personajelor. Decorul şi luminile s-au aflat în deplină armonie cu muzica.
Ar fi multe de vorbit pe marginea acestui spectacol, pe lângă cele enunţate deja, se abordează şi problema emigranţilor, tarele sărăciei, problemele de cuplu, probleme individuale de adaptare şi multe altele. Ar putea fi povestea (veselă şi tristă) a oricăruia dintre noi, în faţa vieţii şi a morţii. Scumpe amândouă!


Expoziție de artă erotică. Opalinele lui Ion Mihalache

„Îmi place să le văd goale, zburdând ca mânzele, cu tremur în carne, cu icnitul iepelor isterice în fața armăsarului cu nechezat în flageoletă...” În expoziția artistului Ion Mihalache, ne place să le vedem goale pe tăinuitele modele în picturi și crochiuri. L-am citat la început pe încă prea puțin cunoscutul scriitor erotic H. Bonciu, dar femeile din tablouri nu se află în ipostaza descrisă de prozator, nu-s surprinse în zburdălniciile lor, ci mai degrabă în însingurările lor. Femeile din expoziția* lui Ion Mihalache sunt enigmatice, sunt goale, dar asta le face mai naturale, mai sincere. Prin limbajul trupului ele își declină dorința de a fi ocrotite. Printr-o arcuire într-un anumit fel a corpului, le este dezvăluită firea, așa descoperim femeia: îndrăzneață, expansivă, încrezătoare, timidă, jucăușă, visătoare, misterioasă... Dacă te uiți mai atent, s-ar putea să observi particularități ale trupului în diferite etape ale vârstei feminine, de la tinerețe la maturitate. Negreșit privitorii vor fi sensibilizați de elogiile aduse maternității.
    Impresionează cum într-un desen s-a putut cuprinde o trăire senzorială. Nu e nimic vulgar, trupul femeii este gol, dar fără a fi ostentativ. Pe simeze stă scrisă o poveste despre feminitate. E ca un vis cu frumoase amazoane, fiecare încearcă să te ademenească în lumea ei, dorind să te farmece cu propria poveste. Ion Mihalache a creat un spațiu oniric, care mă face să mă gândesc mult la lumea din romanul Laurei Lindsedt (Ed. Paralela 45, 2016, traducere de Sigrid Crasnean)În romanul autoarei finlandeze sunt creionate șapte tipuri de personalități feminine, ele suferă (sau așa lasă impresia) de un sindrom ciudat, numit Cotard. Romanul este atipic, fascinant și mai ales, după cum îi este și numele... oniric. Se desfășoară într-o lume a tenebrelor, poate tocmai de aceea senzualitatea este intensă. Cea mai apropiată de expoziția lui Ion Mihalache este eroina Polina. Îmi amintesc că Iulian Bucur (critic de artă) a spus că parcă auzea la vernisaj* cum modelele pictorului șuierau, că erau „șuierătoare”. Și Polina șuieră, e chiar verbul folosit în traducere. Într-o atmosferă eterică, eroina șuieră hipnotică un lung monolog, în care îl evocă și pe excentricul filozof Swedenborg. Doar pentru a vorbi despre „iluzie și fantezie”, și despre „promisiuni neonorate de dor erotic, în care avea poftă să se arunce, în care voia să se desfete”... Polina poate ar fi putut fi cea de-a șaptea femeie, cifra șapte în romanul Laurei Lindstedt nu e întâmplătoare, fiecare caracter feminin corespunde unei zile a Creației. Unul dintre modelele pictorului Ion Mihalache ar putea fi Polina.
    Dacă în roman avem un număr exact de femei, șapte, în expoziția de artă erotică nu știm cu exactitate câte avem, cu atât mai mult cu cât cele mai multe își ascund, gingaș și discret, chipul. Dar și dacă am ști numărul finit al modelelor, se află ceva în „spatele” acestor tablouri, care te face să îți închipui că mai există încă o femeie, o frumusețe ascunsă, neafișată, imaculată și furișată ca un secret printre toate celelalte. E un construct asemănător în Oneiron: „Însă femeile noastre, în albul acela, fuseseră închise una în alta precum coțofenele în gudron: Shlomith prizonieră în Polina, Polina în Shlomith, Nina în ele toate și toate în Nina, la fel și Maimuna, Wlbgis și Ulrike prizoniere în fiecare dintre ele și fiecare în ele însele, toate prizoniere, în afară de Rosa Imaculada care reușise să scape.” Modelele din expoziție poate că sunt prizoniere în tușa pictorului, dar asta le eliberează și le face să fie învingătoare. Mai ales în lupta cu timpul.
Ion Mihalache
Ion Mihalache

Pictură de Ion Mihalache


*Expoziția artistului Ion Mihalache, deschisă la Galeriile Alfa Bacău, cuprinde peste o sută de lucrări, crochiuri și pictură în ulei, picturile sunt de mari dimensiuni. Expoziția este deschisă până la data de 16 decembrie. 

**Romanul „Oneiron” de Laura Lindstedt a apărut în 2016, la Editura Paralela 45. Cei interesaţi pot afla mai multe de aici:  http://www.edituraparalela45.ro/carte/oneiron


Vernisaj Viorica Zaharia. Marea retrospectivă

Draga mea, de dincolo, prietenă
Înainte de fiecare vernisaj, cei care suntem prietenii Vioricăi încă mai aşteptăm un telefon de la ea, cu impulsul simplu, dar atât de convingător: "Hai la vernisaj!". Apoi, auzeai imediat râsul ei plin de viaţă... Haideţi la vernisaj! E vernisajul Vioricăi Zaharia, de care ne este dor. Ne este dor de artista Viorica Zaharia, ne este dor de buna ei dispoziţie, ne este dor de prietenia ei. Bucuria ei, tristeţile şi mângâierile, împlinirile şi uneori, nemărturisirile ei (cine nu pomeneşte în evocarea ei marea discreţie?!) - toate acestea, şi mai mult decât atât; marea ei inimă se reflectă în picturile la care a lucrat cu pasiune arzătoare, dar totodată cu deosebită atenţie, profesionalism, inteligenţă. De la o expoziţie la alta, Viorica Zaharia schimba registrele, de aceea expoziţia retrospectivă de vineri, care cuprinde peste 200 de picturi, este una în care întâlnim teme diverse. Ele cuprind partea cea mai frumoasă din viaţa unei artiste, al cărei zbor a fost frânt prea devreme... şi această frângere este revelată plastic. Artistă de mare sensibilitate, găsim în picturile ei un aer diafan şi enigmatic, culori care ne alină, dar şi multă siguranţă. Pictura Vioricăi Zaharia este de o rară frumuseţe, având calitatea deosebită de a îmbina armonios geometria cu graţia.
Fie că aţi cunoscut-o şi cu siguranţă aţi îndrăgit-o, fie că abia acum o descoperiţi, nu rataţi şansa să veniţi la vernisajul din 11 noiembrie, cu o rază de lumină caldă, pe care sigur o veţi avea în privire, când vă veţi afla în faţa unor picturi minunate. Viorica Zaharia, în marea ei generozitate, continuă să dăruiască. Lumină, culoare, fluturi, jocuri din lumea copilăriei, cifre, semne, sentimente, sentimente...

VERNISAJUL va avea loc vineri, 11 noiembrie, la Galeriile FRUNZETTI Bacău.


Concept/editare album și afiș: Geanina Ivu, Viorel Cojan
Curator expoziţie: Geanina Ivu
Organizator: Mihai Zaharia și Galeriile Frunzetti Bacău

Thomas Emmerling: Artiştii trebuie să fie uniţi



Eveniment Expoziţie Henri Matisse la Galeriile Alfa

În această toamnă, Bacăul a avut şansa unui eveniment artistic de excepţie: expoziţie Henri Matisse. Cum a fost posibil?  Prin intermediul pictoriţei Oana Ionel, plasticianul Dionis Puşcuţă a reuşit să ia legătura cu Thomas Emmerling, care a fost de acord să aducă la Galeriile Alfa din Bacău cele peste 120 de litografii şi desene Matisse, din colecţia sa personală. Mai departe, Dionis Puşcuţă s-a ocupat de organizarea expoziţiei, care a fost deschisă în perioada 10 octombrie-10 noiembrie. Thomas Emmerling, născut în Nürnberg, a făcut o şcoală de pilotaj şi este licenţiat în drept. A avut o afacere, o firmă de comerţ internaţional, pe care a vândut-o în 2013, pentru a se dedica exclusiv colecţiilor sale de artă. Este fericitul posesor a numeroase lucrări de la mari artişti ai lumii: Dali, Picasso, Renoir, Albrecht Dürer, Henri Matisse. Probabil Henri Matisse este mai cunsocut publicului larg din România prin celebra pictură: „La Blouse Roumaine”, despre care se spune că i-ar fi fost inspirată de faimoasele românce, atât prin frumuseţea lor fizică, cât şi spirituală, care trăiau în Franţa: Elvira Popescu, Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Martha Bibescu. Henri Matisse s-a impus ca artist de geniu, în opera sa ocupând un loc foarte important litografiile şi desenele figurative, care au putut fi admirate şi în expoziţia de la Bacău. Câteva dintre lucrările de la Galeriile Alfa fac parte din seria „Jazz”, altele sunt ilustraţii pentru cartea „Florileges des Amours” de Pierre de Ronsard.
Am purtat un scurt dialog cu domnul Thomas Emmerling pe care îl redăm mai departe.
- Care a fost prima lucrare de artă pe care aţi achiziţionat-o?
Thomas Emmerling : S-a întâmplat în urmă cu 21 de ani, când am cumpărat o marină de Paul Flaubert. Apoi cu timpul, am achiziţionat Dali, Picasso, Renoir, Dürer, Henri Matisse. Dürer a fost prima mea dragoste. Am aflat de el în 1971, pe vremea când eram la şcoală la Nürnberg, oraşul meu natal, care este şi oraşul lui Albrecht Dürer.
- În expoziţia Henri Matisse de la Galeria Alfa din Bacău există lucrări din seria „Jazz”. Apropó de acest lucru, s-a întâmplat vreodată să combinaţi o expoziţie de artă Matisse cu un spectacol de muzică?
Thomas Emmerling : Nu s-a întâmplat până în prezent. Dar se va întâmpla anul viitor când lucrările lui Matisse din colecţie vor fi expuse în Bulgaria, la Festivalul internaţional de jazz de la Varna.
- Un element de legătură între Matisse şi publicul din România ar putea fi... ?!
Thomas Emmerling : În primul rând, Matisse a avut mulţi prieteni printre artiştii români: Theodor Pallady, Brâncuşi, s-a cunoscut bine cu cei din Gruparea DADA, Tristan Tzara, Marcel Iancu...
- Să ne întoarcem la colecţiile lui Thomas Emmerling: în ce ţări au fost expuse?
Thomas Emmerling : Au fost expoziţii în Spania, Polonia, Germania, Austria, Luxemburg şi, desigur, România.
- Spre deosebire de aceste ţări, România vi se pare austeră?
Thomas Emmerling : Românii au un mare potenţial creativ. Dar nu se iau în serios. Un motiv este că în mare măsură oficialităţile sunt dezinteresate. Cultura este aşa cum oamenii o fac. De la aceste diferenţe rezultă mentalităţi, mentalitatea germană, românească, franceză etc. Cultura este aşa cum sunt oamenii locului. Cultura duce omenirea mai departe. Valorile sunt date de frumos şi estetic, iar asta e ceva ce românii fac din ce în ce mai mult. Îi vâd aplecaţi spre artă.
- În această ecuaţie, cât anume contează managementul artistic?
Thomas Emmerling : Arta este şi o afacere. Indiferent dacă tabloul este albastru, verde, negru... spune-mi numele. Numele este brandul. Fiecare îşi face propriul nume. Sunt mulţi artişti talentaţi. Nu trebuie să se piardă. Să o ia ca pe o meserie. Arta este nevoită să îşi facă singură marketing. Artiştii trebuie să-şi caute cumpărători. Cunosc artişti şi aici în România, dar şi artişti bulgari, croaţi, sârbi, cu care sunt prieten şi care singuri îşi vând lucrările. Dar de multe ori nu poţi face singur asta. Din fericire, Europa are o tradiţie veche în ceea ce priveşte breasla artistică. Există bresle de artişti. Trebuie să se ajute între ei. Artiştii trebuie să fie uniţi.
Au consemnat Violeta Savu şi Irina Băcăoanu (translator) 
Notă: Interviul a fost publicat în Revista Ateneu, (nr. 566), octombrie 2016



Thomas Emmerling si Violeta Savu


Mia Nazarie la Festivalul "Visa pour l’Image"


Între 27 august şi 16 septembrie s-a desfăşurat la Perpignan (Franţa), Festivalul internaţional de Fotojurnalism Visa pour l’image. Dintre fotoreporterii de renume mondial, în acest an au participat: Niels AckermannClaire Allard , Peter Bauza, Yannis Behrakis, Marie Dorigny , Laurence Geai , David Guttenfelder, Yuri Kozyrev , Aris Messinis, Dominic Nahr , Frédéric Noy , Andrew Quilty , Marc Riboud. În cei aproape 30 de ani de existenţă, adunând un total de aproape 1000 de expoziţii, acest festival a atras peste un milion de vizitatori.
La fel ca în anii precedenţi, în 2016 expoziţiile de artă şi fotografie au umplut nu doar galeriile din Perpignan, ci toate magazinele şi cafenelele, tot oraşul s-a îmbrăcat în Imagine!
Ne mândrim că la ediţia din acest an, fotografa româncă Mia Nazarie, ca o încununare a frumoaselor ei realizări de dată recentă, a făcut parte din acest proiect, 14 lucrări de-ale ei au fost expuse în patru galerii neconvenţionale, una dintre expoziţii se numeşte „Visa gloups” (numele artiştilor participanţi se regăsesc în afiş). 
Fotografiile Miei au reuşit să atragă atenţia, remarcându-se prin calităţi deosebite: forţă descriptivă, multă fantezie, tehnică ireproşabilă, senzualitate enigmatică. Visa pour l'image este pasul prin care Mia Nazarie intră în fotografia internaţională, acolo unde îi este locul! Felicitări, Mia Nazarie!


Din atmosfera Festivalului :


Aşa cum îi stă bine unui artist care îşi îmbogăţeşte din ce în ce mai mult palmaresul, cu proiecte mereu surprinzătoare, Mia Nazarie a deschis de curând un site personal de fotografie, PANDORAPHOTO, pe care dacă doriţi să plonjaţi în lumi total onirice şi să vă bucuraţi privirea cu frumuseţe, vă invităm să-l parcurgeţi: http://miafotoconcept.wixsite.com/pandoraphoto

Casa memorială George Bacovia. Film documentar

Artă media... Oare ce ar fi zis George Bacovia? Cum îi stătea în fire, probabil nu şi-ar fi declarat entuziasmul, dar cred că ar fi fost mulţumit. George Bacovia prefera să rămână discret în ceea ce privea opiniile altora despre el şi poezia sa.
Pentru noi şi mai ales pentru generaţiile următoare, acest film cântăreşte mult, e o bucurie pentru cei care-l iubesc pe G. Bacovia. Pentru mine, Casa memorială "George Bacovia" a devenit ceva familiar, când o vizitez am sentimentul că merg la o rudă apropiată. Păşind din cameră în cameră, am senzaţia că trăirile poetului devin ale mele. Îi simt prezenţa. Lucrurile sale sunt aici. Peniţa cu care a scris versurile, obiectele de mobilier care apar deseori în versurile sale, totul e atât de familiar şi în mod paradoxal, liniştitor. În salon, privirea este atrasă de oglinda pe care o pomeneşte în acest film şi poeta Tincuţa Horonceanu Bernevic, custode al Casei Bacovia. Îmi amintesc cât de frumos a descris Constantin Călin (inegalabilul exeget în Bacovia) această oglindă, odată cu evocarea textului "Poem în oglindă", fixându-i gestual locul în "salonul plin de vise".
Cine îl iubeşte pe Bacovia, dar nu locuieşte în Bacău şi nu are posibilitatea de a-i vizita în mod fizic casa, are acum şansa de a o face virtual, bucurându-se de ceea ce are poate cel mai valoros filmul: o şi mai mare apropiere de poet. Trecerea dintr-o cameră în alta e ca trecerea de la o stare la alta, pentru că în poezia şi proza sa, Bacovia nu e întotdeauna sumbru şi pesimist, are pasajele lui de tandreţe şi lumină. Salonul, cu pian, candelabre şi multe ferestre, unele care dau spre strada în care niciodată nu e mult trafic, străluceşte de eleganţă. E pace şi lumină. Ieşi din salon, treci prin celelalte camere, dispuse în stil vagon, şi dispoziţia sufletească se schimbă, devine mai grea, umbrele mai dese. Emanaţii neguroase. Fizic se explică prin rărirea ferestrelor. Poate deveni copleşitor şi când ţi se pare că nu mai suporţi intensitatea, cauţi tensionat una din cele două ieşiri, te trezeşti în curte şi grădina, acaparantă, îţi soarbe sentimentele. Mă întreb uneori dacă nu e un spirit viu, creativ, această casă, atât de mult îi simţi răsuflarea... Poet contemporan cu noi, custode al Casei Bacovia între 1980 şi 1989, Ovidiu Genaru spune despre acest loc că este "aproape sacru"... Şi cum să nu-i dreptate autorului volumului de poezii "Patimile după Bacovia"?! Şi celui care în 2001 s-a îngrijit de de reeditarea volumului "Stanţe burgheze", într-o ediţie bibliofilă.*

Eu zic să veniţi, poeţi, pictori, muzicieni, să vizitaţi Casa Bacovia, merită să urmăriţi acest film documentar! Veţi trăi variate sentimente reflectate în opera lui Bacovia, veţi vedea cu ochii săi locul care a însemnat pentru el "acasă" şi îi veţi auzi, chiar şi-n tăcere, muzica!
Producător: Complexul muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Co-producător: Chromatique Photo Studio & Art Gallery ( Ovidiu Ungureanu PFA), cu sprijinul Universității de Arte „George Enescu” Iași, Programul Tabără de Cercetare aplicată pentru studenții masteranzi. Coordonator: Conf. univ. dr. Bogdan Teodorescu, Coordonator tehnic: Vlad Onescu, Sânziana Ceteraş. Imagine: Vlad Onescu, Ovidiu Ungureanu, Sunet: Mădălina Dochiţoiu, Asistent platou: Daniel Ciobanu, Tudor Chertz; Postproducţie: Montaj video: Sânziana Ceteraş, Vlad Onescu, Editare sunet: Vlad Onescu, Colorizare: Sânziana Ceteraş, NARATOR: Nicolae Ionescu, Documentare platou: Ciprian Pricop.
Cu participarea: Prof. univ. dr. Ioan DĂNILĂ, custode Tincuţa BERNEVIC, poet Violeta Savu.
PROMOVAREA MULTIMEDIA A CASEI MEMORIALE GEORGE BACOVIA DIN BACĂU, 2016

Notă: * În respectiva ediţie sunt sunt reproduse manuscrisele rânduite sub titlul „Stante burgheze“, aflate la Muzeul Judetean de Artă şi Etnografie Bacău, caligrafiate de Bacovia ca forma finală a volumului , la care sunt adăugate patru fotomanuscrise din patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În această toamnă (a anului 2016), prin grija lui Dumitru Brăneanu, cu sprijinul Consiliului Judeţean Bacău, volum a fost reeditat. 

ID FEST 2016. Interviu cu actorul Ștefan Huluba

„Este cel mai viu eveniment cultural al Bacãului“

Ștefan Huluba, unul dintre trainerii cu tradiție ai I. D. FEST, a avut amabilitatea de a rãspunde la câteva întrebãri despre ediþia de anul acesta și despre ce înseamnã acest festival pentru el, pentru Bacãu și pentru teatrul românesc.

– Abia s-a încheiat I.D. Fest. Cum ți s-a pãrut aceastã ediție? Ce s-ar putea îmbunãtãți? Ștefan Huluba : – Da. S-a încheiat și aceastã ediție, cea de-a 17-a. Pentru mine doar a 12-a. Din punctul meu de vedere, a fost una dintre cele mai bune, dar și cele mai grele. A fost ediția cu cel mai mare numãr de participanți, peste 250, în toate cele trei secțiuni (spectacole de grup, recitaluri, dramaturgie). Au fost foarte multe spectacole invitate bune și mulți dintre actorii din distribuțiile acestor spectacole au fost, la rândul lor, de-a lungul anilor, participanți în I.D.Fest. I.D.Fest poate reprezenta un loc de „întoarcere“ pentru mulți dintre noi. Cred cã un punct forte au fost spectacolele liceenilor. Majoritatea foarte bune, prin temele abordate (specifice vârstei lor), dar și prin modul de realizare, precum și implicarea lor surprinzãtoare în realizarea sarcinilor. Bravo lor!! Bravo și celor de la secțiunea „One Man Show“, unde am vãzut personalitãți foarte interesante și, cred, cu un viitor frumos, indiferent de drumul pe care și-l vor alege. Bravo tuturor! Energia organizatorilor și pofta de a face lucruri interesante pentru comunitatea lor este un alt punct forte. Din punctul meu de vedere, este cel mai viu eveniment cultural al Bacãului și am putea învãța și noi, cei „mari“ multe de aici. Îmbunãtãțiri... evident cã da. Cred cã ar trebui sã atragã și mai multi „oldies“ (foști participanți sau organizatori), care acum studiazã sau lucreazã în multe domenii (nu doar cel teatral) și care ar putea sprijini, fiecare dupã propriile posibilitãți. Spuneam mai devreme de „întoarcere“... Poate doar simpla poveste personalã legatã de acest festival ar putea sã-i inspire pe cei „mici“ în alegerile lor viitoare. Prin I.D.Fest au trecut de-a lungul celor 17 ediții oameni care acum sunt foarte activi și se bucurã de mult succes în meseriile lor (altele decât cele artistice!!).
– La categoria festivalurilor de teatru tânãr cam la ce nivel s-ar situa I.D. Fest?
Ștefan Huluba : – Este evident cã în ultimii ani acest fenomen al teatrului tânãr a luat amploare. Sunt foarte multe festivaluri de acest gen în mai toate colțurile țãrii. Fiecare are un specific pe care și l-a conturat în timp sau și-l formeazã acum. Cred în valoarea impactului pe care un festival de acest gen îl are asupra beneficiarilor sãi. Mai cred cã aceste festivaluri ar trebui sã se inspire unele pe altele având ca obiective educația și dezvoltarea tinerilor, nicidecum orgoliile și ambițiile coordonatorilor lor. Mai cred cã aceste festivaluri existã atâta vreme cât beneficiarii au nevoie de ele și beneficiarii, adicã adolescenții, au nevoie sã se exprime, în primul rând dar sunt și în cãutare, mai mult sau mai puțin conștientã, de repere. Revenind la I.D.Fest, cred cã se situeazã la nivelul la care vrem noi sã fie. Noi, însemnând bãcãuanii. Toți. Acest festival ar trebui sã fie al nostru, al Bacãului, pentru cã, chiar dacã principalii beneficiari sunt liceeni (cei care participã și cei care îl organizeazã), putem profita și noi, comunitatea. La Alexandria, datoritã festivalului, s-a adus teatrul într-un oraș care nu avea NIMIC în acest sens. Era zero pe plan cultural, iar acum se „bat“ artiștii ca sã ajungã acolo. Exemplele de acest fel sunt nenumãrate. Pot vorbi ore întregi despre cât de mult bine poate face un astfel de eveniment pentru o comunitate. Iar I.D.Festul mai are un mare atu: este organizat în proporție de peste 90% de liceeni; care credeți-mã se organizeazã foarte bine. Surprinzãtor! Și nu sunt singuri. I.D.Fest face parte dintr-o „familie“ mai mare de festivaluri, alãturi de T4TTimișoara, MagicFest-Suceava, AmFiTeatru-Botoșani; toate având acest numitor comun: sunt organizate de liceeni! (iatã, o alta formã utilã de educație pluridisciplinarã). Acest lucru conferã „viul“ I.D.Festului, de aceea nivelul la care a „ajuns“ este unul special și foarte valoros.
– Ai fost trainer. Ce a însemnat aceastã experiențã pentru tine?
Ștefan Huluba : – Dupã ce mi-am „încheiat“ activitatea de licean-participant am încercat sã revin cât mai des posibil ca trainer. Aceastã experiențã mi se pare cea mai frumoasã. An de an intru în contact cu oameni care încã sunt „curați“, care viseazã, care au pasiuni, care iubesc, care suferã, care au mari dileme, care nu știu ce vor cu adevãrat, care cred cã știu ce vor, care se luptã cu certitudini (ale lor dar mai ales ale altora), care se rãzgândesc, care sunt deștepți, informați, sensibili, diferiți dar nu au încredere în calitãțile lor, care uneori exagereazã, care sunt încrâncenați sau foarte relaxati... Toți acești oameni mã ajutã, de fapt, sã rãmân conectat la realitatea și lumea pentru care, pânã la urmã, lucrez ca actor. Chiar dacã între timp am mai crescut și începe sã devinã evidentã diferența dintre generațiile noastre, întâlnirile din aceste ateliere mã fac sã rãmân viu și mã impulsioneazã sã „cresc“ și eu. Îmi place foarte mult sã ascult. Îmi place sã și vorbesc și cel mai mult îmi place sã mã joc, iar atelierele sunt o altã formã de spectacol în care performeri suntem cu toții. Ideal este sã avem cu toții de câștigat de pe urma acestor „spectacole“ și sã ne stimulãm reciproc. Satisfacția cea mai mare este când observãm aceste câștiguri. Însã pentru acest lucru avem nevoie de timp și de rãbdare.
– Atunci când ai fost licean ai fost și tu membru al unei trupe de teatru? Ce amintiri ai de atunci?
Ștefan Huluba : – Ooo, da. Am fost în trupa Nobody’s Group. Am o grãmadã de amintiri. Multe în I.D.Fest, dar și celelalte festivaluri la care mergeam (T4T-Timișoara, D.O.T.- Brașov, Ideo Ideis etc.). M-am îndrãgostit, am visat, am cãlãtorit, am invidiat, am admirat, mi-am cunoscut viitorii (mult mai târziu) prieteni, am avut eșecuri. Mi-am dorit foarte mult sã fac asta în liceu. Strângeam bani pe toate cãile (nu mâncam la școalã; plimbam un cãțel; strângeam toate „cadourile“, inclusiv cel de la 18 ani pentru școala de șoferi) pentru a putea merge la aceste festivaluri. Îmi plãcea, simțeam cã asta vreau sã fac și nu regret drumul pe care am luat-o.
– În rândul liceenilor și chiar al elevilor de gimnaziu, teatru câștigã din ce în ce mai mulți simpatizanți. Mulți se organizeazã în trupe de teatru. Uneori copiii sunt îndrumați de profesioniști din lumea teatrului, alteori de profesorii de la școalã, iar alții sunt doar pe cont propriu. Cred cã de aici rezultã niște diferențe vizibile între trupe. Care ar fi aceste diferențe?
Ștefan Huluba : – Da, cum am mai spus acest fenomen este în plinã creștere. Acest lucru nu ne spune decât cã liceenii au o foarte mare nevoie de exprimare, iar teatrul le oferã acest lucru. Și nu numai!! Pânã când nu se vor lua mãsurile necesare și anume - introducerea în sistemul de învâțãmânt a cursurilor de „educație teatralã“ sau cum se numește în vest „drama“ - copiii se vor organiza singuri pentru a-și satisface aceste nevoi. Fiecare trupã cum poate. Acum, ce fac ei acolo, este o altã problemã. Unii reu- șesc sã facã lucruri extraordinare trecând peste multe neajunsuri, alții rãmân blocați în niște preconcepții care se dovedesc a le fi dãunãtoare. Profesorul meu de la facultate (dl. Nicolae Mandea) ne spunea cã nu existã o anumitã metodã bunã și cã orice metodã care funcționeazã este bunã. Iar eu cunosc foarte multe trupe de teatru din întreaga țarã. Multe dintre ele cu rezultate excelente, dar condițiile și modurile de lucru sunt foarte diferite. Acum, aș vrea sã lãmuresc puțin faptul cã prin „rezultate“ eu nu înțeleg deloc „premii“. Sunt altele obiectivele care cred cã trebuie urmãrite, iar dacã acestea sunt atinse, dacã mai e nevoie și de ele (eu cred cã nu!!!) vin și premiile, care trebuie sã fie un efect, niciodatã o cauzã. Eu în aceste festivaluri nu urmãresc „crearea“ de actori (dacã existã date în aceastã direcție, cu siguranțã aceștia se vor „crea“ mai târziu). Nu aici. Ce mi se pare minunat la „educația prin intermediul mijloacelor teatrale“ este cã obiectivul principal este definirea personalitãții proprii prin conștientizarea și stimularea simțurilor, prin cunoașterea mediului în care trãim precum și prin dezvoltarea relațiilor cu cei din jurul nostru. Toate aceste lucruri se realizeazã prin intermediul JOCULUI, fie cã este un exercițiu de consolidare a grupului, de coordonare, de ascultare, de improvizație, de lucru pe un anume text sau chiar un spectacol. Acum, cum facem asta? Am mai spus: fiecare cum poate. Interesante sunt, din punctul meu de vedere, trupele din Bacãu (Nobody’s Group, ACT, In The Spot, Transparency), care la ora actualã nu au un coordonator stabil și își conduc singure „existența“. Cei mai „mari“ îi antreneazã pe nou-veniți, din ce au învãțat ei la rândul lor, din festivaluri. Mi se pare un proces viu care responsabilizeazã mai mult pe cei implicați și este foarte interesant sã urmãrești evoluția lor atât ca grup cât și individualã.
– Te-am vãzut pe scena Teatrului Bacovia de douã ori, prima datã în 2012 la Gala STAR, cu recitalul „Camil. Un oarecare“ de Rãzvan Ropotan, iar anul acesta, la FIRD (o continuare de fapt a festivalului Gala STAR), cu „ISH“, un spectacol de autor, tu semnând și textul și regia. Douã spectacole de facturi diferite. Ce înseamnã fiecare gen pentru tine și de care te simți mai atras?
Ștefan Huluba  : – Cred cã fiecare actor ar trebui sã încerce mãcar o datã experiența unui „One Man Show“. Mie îmi place foarte mult și cred cã îți dezvoltã abilitãți speciale acest gen de spectacol. Cu „Camil. Un oarecare“ a fost prima mea încercare și mi-a folosit foarte mult. Tocmai terminasem facultatea și îmi doream sã lucrez. Mi-a plãcut foarte mult acest personaj creat de colegul meu, Rãzvan Ropotan, pentru un alt proiect care nu s-a mai concretizat și împreunã am decis sã-l dezvoltãm într-o monodramã; el autor și regizor, eu actor. L-am jucat destul de mult, în foarte multe spații înclusiv în strãinãtate (în Letonia). A avut un impact foarte interesant și special. Nu a fost un spectacol „hit“, dar demersul a fost foarte sincer din partea amândurora și chiar și acum, dupã ceva ani, mai sunt unii oameni care mã întreabã „ce mai face Camil?“. Îmi plac spectacolele interactive; în care publicul îmi este partener direct, mai ales când pe scenã sunt... singur. Cu „...ish“ povestea e mai interesantã, provocatoare și cred cã va dura mult mai mult. Este un format de improvizație, solo (cred cã singurul din țarã, în aceastã formulã), nu are un text stabilit și nici o regie. Are doar o structurã și un concept (gramelot-ul este o formã de expresie prin care imiți fonetic limbi strãine; se întâlnește des în jocurile de improvizație și mult mai des o utilizeazã copiii foarte mici atunci când se chinuie sã învețe o limbã). Eu mã joc foarte mult cu acest gramelot, pe diferite limbi strãine, mai ales în show-urile de impro cu trupa mea. La un moment dat m-am hotãrât cã vreau sã fac un spectacol în care sã nu depind de absolut nimeni; sã dureze cât vreau eu și sã pot sã-l joc unde și când vreau eu și sã fie în gramelot, ca sã nu depind nici de un text (pe care publicul sã trebuiascã neapãrat sã-l înțeleagã). Provocarea a fost sã spun totuși o poveste coerentã. Și sã fie și interactiv și improvizație. Am gândit un concept (ideea cu mai multe personaje anchetate cu privire la o crimã) care s-a potrivit cu cerințele de la Gala Hop din 2014 și am mers acolo sã-l verific. Acolo a funcționat foarte bine o variantã de maxim 20 de minute, apoi m-am decis cã meritã sã încerc varianta mai lungã, de o orã. Este o „jucãrie“ cu care cred cã mã voi juca mult timp și de care nu mã voi plictisi ușor.
– Ce planuri de viitor ai? Te vom revedea în curând la Teatrul Municipal Bacovia?
Ștefan Huluba : – În viitor voi continua pe toate aceste planuri, care mã intereseazã în egalã mãsurã: actorie, teatru și film. Cât mai mult! Improvizație - explorarea si dezvoltarea domeniului, care la noi este înțeles și tratat încã superficial (deopotivã de public dar și de noi, improvizatorii) și pedagogia, pentru care cercetez în continuare la UNATC. În ceea ce privește Teatrul Municipal Bacovia mi-aș dori sã vin nu doar în turneu sau spectator, ci mai mult, poate chiar sã și lucrez un proiect, de ce nu? ...mai ales cã sunt unii oameni care sunt deschiși și dornici sã încerce lucruri noi și sã nu „amorțeascã“ într-o „instituție publicã pãrãsitã“ (dar pe fațada cãreia au inceput sa crescã crude, verzi crenguțe).

A consemnat Violeta Savu

Interviul a apărut în nr 563-564 al Revistei Ateneu, iulie-august 2016, p. 19. Același număr al Revistei Ateneu dedică 2 pagini evenimentului ID FEST. Adrian Jicu a coordonat paginile 16-17, ID FEST 17 - „Un festival viu”. 
(Revista Ateneu poate fi citită în format pdf pe site http://www.ateneu.info/)