Mandala Norei Iuga


Ceea ce numesc drept mandală la Nora Iuga este volumul de proză experimentală „Lebăda cu două intrări”. Prefațată de Alexandru Matei, cu un studiu critic deosebit de elaborat, ediția a doua a cărții a apărut în 2017, la Editura Polirom. Cartea se pretează la mai multe forme de lectură, așa cum se-ntâmplă, spre exemplu, cu romanul „Șotron” al lui Julio Cortázar, care afirmă la un moment dat: „A scrie înseamnă a-mi desena propria mea mandala și în același timp a o străbate, a inventa purificarea, purificându-mă; muncă de biet șaman alb cu slip de nailon”. Exact asta face Nora Iuga în „Lebăda cu două intrări”, scriind își desenează propria mandala.
Tot felul de gânduri, imagini, senzații, proiecții din real și imaginar, sentimente sunt redate într-o proză deosebit de originală, poetică, scrisă în flux continuu. Am făcut o mică paralelă cu romanul autorului sud-american, însă Lebăda... diferă de „Șotron”, care are și conținut epic, relatând o poveste de dragoste. Lebăda nu relatează o poveste de dragoste, ci printre zecile de sensuri ale cărții se află și acela de a evoca dragostea, de a identifica eul auctorial cu iubirea. Nora Iuga nu descrie povestea ei de dragoste cu George Almosnino, ci, de câteva ori, amintindu-și de relația lor romantică, face să pară prezent iubitul ei soț. Până și episodul frivol al sărutului oferit de un bărbat mult mai tânăr este tot o încercare, deopotrivă stranie și firească, de a-l simți viu pe Nino. De a-l (re)învia. Imaginea bărbatului în vârstă, care doarme în vecinătatea nonconfirmistului sărut, subliniază acest lucru.
Cineva spunea despre „Lebăda cu două intrări” că este un puzzle. Da, poate fi considerat un puzzle. La sfârșit, dacă lipești miile de bucăți, imaginea este cea a scriitoarei Nora Iuga, care a vrut să ne spună aici orice și aproape totul despre ea însăși: ne-a făcut martori la gândurile, sentimentele, amintirile ei, devenind astfel, paradoxal, o și mai mare enigmă. Toate simțurile sunt cuprinse: văz (vedem cu ochii poetei marile orașe ale lumii, însă ele nu contează ca edificii, ci spiritul, atmosfera, aerul lor); auz (referințe directe la opere culte, dar și muzicalitatea frazei, ritmul interior, sincopele), miros (iată spre exemplu: „mici pericole noaptea pe aleile blocului când umbra ta te urmărește ațâțată de frica ta și liftul și scara atât de lubrice ca bucata asta de pământ udată de urina unui cal”), gust („vasăzică ouă brânză mere cafea icre mai trebuia ceva exact am uitat iaurtul grappa n-aș fi uitat-o chiar când am băut ultima oară grappa la solitude în octombrie și-n toate hotelurile alea când vinul roșu se termina”); tactil (mai ales în fragmentele erotice, viscerale). „Lebăda cu două intrări” este scrisă fără semne de punctuație, fără majuscule, după cum se observă și din fragmentele transcrise.
Dar de ce „Lebăda cu două intrări”, adică de ce lebădă, și de ce cu două intrări?! Cu două intrări se face trimitere, evident, la dualitate. „Lebăda cu două intrări” este și poezie, și proză; scrisă cu creierul, dar și cu inima („când inima și creierul se învrăjbesc”). Autoarea este când ludică, când reflexivă; abordează teme din banalul cotidian, amestecându-le cu importante interferențe culturale. În carte, se vorbește mult despre trup și suflet, spirit și materie, feminitatate versus masculinitate, iubire și neiubire (am evitat cu bună știință „ură”, deși întâlnim vocabula „ură” de vreo două ori, ca antiteză a unui sentiment probat: „frica e în ură ca sâmburele în măslină”). Cartea se concentrează asupra vieții și morții, a întâlnirii cu sinele și divinitatea. Se alternează concretul cu absurdul, realitatea cu oniricul, trivialul cu inocența. Foc și apă. Lumină și întuneric. Alb și negru. Pot fi aceste elemente unite? La Nora Iuga, da, prin trăirea la intensitate maximă.
Lebăda are multe valențe simbolice, toate funcționează în cartea Norei Iuga. Lebăda este/reprezintă: epifanie a luminii, forță și grație (iarăși, e valabilă dualitatea), puritate și poezie, elevație și curaj, singurătate și feminitate. Iar cântecul lebedei... când lebăda își presimte sfârșitul și atunci se avântă în înălțimile cerului, cu primul și ultimul ei cântec, un dar pentru Soare... doar câteva note se aud, teribile, triste, sfâșietor de frumoase, și-apoi pasărea cade moartă în apă... Cântecul lebedei, un puternic simbol al Poetului, al Poeziei.
Dar lebăda înseamnă tentația zborului și dansului... într-un interviu, Nora Iuga mărturisea că una dintre primele ei amintiri din copilărie este cea de a-și fi privit mama care, într-un mare local al unui hotel, dansa „Moartea lebedei”, imitând-o pe Ana Pavlova.
În frapantele ei fraze, ce par că nu au nici început, nici sfârșit, bogate în joncțiuni și elipse, simbolul păsării poeta îl montează în abstract. Poeta vrea să spună totul despre sine, dar ce-i mai adânc, mai tulbure în inima ei nu iese la suprafață, pentru că, în spațiul exterior, suprafața e îngrozitor de prozaică. Și atunci, autoarea evadează într-un indescifrabil de natură magică: „nu trăiesc decât ca să-mi umplu caietele astea cu umbre de viață lebăda albă uriașă prindea viteză ajungea din urmă zburătoarea aia mică și roșie parcă aud un răpăit de mitralieră natura mea crescută mereu lângă gard cu copaci înalți care ne țin de mână și intră unul în altul cu oameni prinși fără scăpare în cleștii gândurilor privirile lor merg pe pământ numai pe pământ fă să-mi fie bine indiferent de cum cad zarurile”; „tu chiar acum intri în mine nerușinat ca o lebădă simt zepelinul cum trece încet stăruitor deasupra capului o proiecție de a mea bucuria lentorii crește durata nu mai fumez și când am tras ultimul fum din țigară nu știam că e ultimul cum mori cu cărțile de tarot pe masă crai de verde roșu de ghindă o hotărâre importantă pentru un temei mâna mea se-ntinde să ia un stiks din punga de celofan și se oprește derutată în loc ca o râmă tăiată în două” (a se observa curajoasa, oximoronica asociere, lebădă-râmă).
S-a spus pe bună dreptate că Nora Iuga este atrasă de joc și că în „Lebăda cu două intrări” se joacă cel mai mult. Autoarea mărturisește că a scris această carte sub dicteu automat, forma de scriitură pe care au afirmat-o programatic suprarealiștii. Dar jocul nu e chiar atât de facil cum îl pot considera unii. În orice joc sunt fixate anumite reguli, care trebuiesc respectate. Iar uneori jocul diferă foarte mult de... joacă. Se joacă Nora Iuga în „Lebăda cu două intrări”?! Eu consider că nu o face, ci ne propune un joc. Cine-i suficient de atent realizează că frazele curg cu un anumit ritm, sunt foarte diverse, dar totuși sunt spuse de o voce unică, recognoscibilă. Sper ca într-o zi, un specialist în lingvistică, să analizeze cu multă atenție acest enunțat experiment literar, să-i descompună și recompună palierele și să demonstreze structura de rețea a cărții. O rețea aproape computațională. Sunt pauze în interiorul frazelor, pauze între capitole, pauze la început de frază sau de capitol. Chiar dacă este scris în flux continuu, sub dicteu automat, hipertextul Norei Iuga este țesut cu logică. Pentru că orice gând, oricât de spontan, deține o logică intrinsecă.
André Breton, părintele suprarealismului, la un vernisaj al pictorului Salvador Dali, îndemna la un „comportament halucinatoriu voluntar”. Mă întrebam cum va încheia autoarea cartea, cu un fragment asemănător cu oricare altul din indiferent ce parte a cărții? Poate alt autor așa ar fi procedat. Dar Nora Iuga e o mare scriitoare și atunci fixează un final pe măsură: un delir formidabil de idei și stări, o explozie de frenezii oculte.
În poezie, Nora Iuga fascinează prin fantezia imaginilor, viziuni insolite, surprinde prin luciditate. În „Lebăda cu două intrări”, așa cum remarcă Alexandru Matei, ea procedează ca un artist conceptual. Criticul fixează originea, caracterul și rolul cărții: „Lebăda descinde și ea din imaginarul subtil, ludic și autoironic al Norei Iuga dintotdeauna. Dar cartea aceasta, textualistă – formată din text, radicalizează lectura, adică obligă cititorul la o alegere. Lebăda cu două intrări nu se poate citi repede, deși segmentele enunțiative din care e alcătuită nu au nimic abstract. Nici nu aveau cum: ele sunt, cel mai adesea, transcrieri de voci”. Iar Gabriela Gheorghișor, într-o cronică publicată în 2016, în revista „Ramuri”, afirmă cu tact și sensibilitate: „Scriitoarea Nora Iuga iubeşte experimentul, jocul, libertatea imaginaţiei, armele seducţiei dintotdeauna. Te cucereşte cu vata de zahăr pe băţ, chiar dacă băţul este adesea un spin al suferinţelor şi al neliniştilor sale”.



Notă: articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, mai, 2018.