Un tăietor cu o foarfecă bună

 

Un film interesant ne-a propus anul acesta, odată cu debutul său în regia de lungmetraj, Graham Moore (n. 1981) în “The outfit” (în limba română, filmul a fost difuzat și cu titlul „Mafia”). În “The outfit” este și co-scenarist, alături de Johnathan McClain, iar cei doi construiesc o poveste noir, un thriller incitant cu gangsteri mărunți, dar periculoși, care într-o noapte de iarnă a anului 1956 tulbură liniștea unui dichisit atelier de croitorie din Chicago. Intriga polițistă și schimbările de situație creează suspansul, dar filmul captivează cel mai mult prin charisma personajului principal, înzestratul croitor Leonard Burling, un veteran școlit cândva la vestitul brand de modă masculină “Savile Row”, care a emigrat în anii ’50 din Anglia în SUA, motivul după spusele sale fiind „războiul blugilor” (rol reflexiv făcut de Mark Rylance, o interpretare artistică fără cusur, magnetică; din cariera actorului mai amintim filmele “Bridge of spies”, pentru care a primit Premiul Oscar pentru rol secundar în 2016, miniseria “Wolf hall” 2015, “Don’t look up” 2021).

Decorurile, cu scrinuri, cu dulapuri din lemn pe rafturile cărora se sprijină baloturi de materiale sau role de hârtie pentru tipare, fac din micuța prăvălie un loc plin de mister. Atelierul modest dar fermecător este proprietatea lui Leonard Burling; aici el croiește costume elegante pentru clienți cu dare de mână, printre aceștia numărându-se și bandiții care conduceau cartierul prin forță, crime și înșelătorii. Lui Leonard îi ține uneori companie asistenta lui, Mable (Zoey Deutch), o tânără frumoasă, inteligentă și rafinată, dar care nu-i împărtășește pasiunea pentru meșteșugul croitoriei; dimpotrivă, ea își dorește să evadeze din acest univers pe care-l consideră prea mic pentru aspirațiile ei. Între cei doi există chimie, Leonard nutrind față de Mable sentimente paterne.

Acțiunea se petrece într-un spațiu închis, iar în intrigă sunt implicate puține personaje; din aceste motive, filmul aduce cu o piesă de teatru, cu atât mai mult cu cât se acordă o importanță specială cuvintelor. Dialogurile sunt excelent construite, iar în monologuri se strecoară și atractive aforisme: „Nu poți să faci ceva bun până nu înțelegi pentru cine îl faci”; „Toate hainele spun ceva”; „Iei măsurile unui om, dar abia când înțelegi cine este ești pregătit să începi (să croiești pentru el – nota mea).”; „Eu nu sunt croitor, sunt un tăietor!”, „Perfecțiunea este un obiectiv necesar, tocmai pentru că este de neatins”; „Dacă nu urmărești perfecțiunea, nu poți face nimic grozav”. Nu lipsește umorul; cu o subtilă ironie este introdus acest citat clasic din Oscar Wilde: „Un nod făcut bine la cravată este primul pas serios în viață”.

Deși personajul principal este evident inspirat din romanul lui John Le Carré, „Croitorul din Panama” (ecranizat în 2001 de John Boorman, care-l distribuia pe Geoffrey Rush în rolul principal), construcția dramatică din “The outfit” mi-a adus mai mult aminte de scenariul filmului “Sleuth” (1972; adaptare a piesei omonime a lui Anthony Shaffer); asemănător cu “Sleuth”, și aici fascinează un joc de-a șoarecele și pisica. Doar că în “The outfit” „pisica” se va dovedi Leonard, care va prinde în capcana sa întinsă cu sagacitate nu doar un „șoarece”, ci o bandă întreagă de mafioți, clienți fideli ai atelierului său din care aceștia făcuseră, probabil prin abuz de putere, locul lor de întâlniri clandestine. Nostim este că toți cei din banda mafiotă îi suspectează pe partenerii lor că ar fi „trădători”/„șobolani” și fiecare dintre ei își dorește să pună mâna pe o casetă ce ar conține dovezi în acest sens. Caseta le-a parvenit în cutia poștală a atelierului, din partea unei organizații mafiote de supremație „mondială”, organizație intitulată sugestiv... “The outfit” („Ținuta”). Poate părea curios că niște bandiți destul de versați în „meseria” lor – oportunistul Francis interpretat impecabil de Johnny Flynn; arogantul Richie (Dylan O’Brien, corect în rol); tatăl lui Richie, Roy, capul celulei mafiote (Simion Russell Beale, nu întotdeauna convingător); la care se adaugă mai târziu o apariție pitorească, capul bandei rivale, o femeie afro-americană vorbitoare de franceză, Violet LaFontaine (Nikki Amuka-Bird) – se lasă păcăliți de un om simplu, introvertit și umil. Dar să amintim aici, deoarece se potrivește ca o mănușă, convingerea lui Schopenhauer: „Mijlocul prin care oricine se poate pune pe picior de egalitate cu oricine și poate egala pe dată chiar și cea mai mare inegalitate intelectuală este insulta. Natura inferioară are chiar o tendință instinctivă de a insulta de îndată ce începe să simtă o superioritate intelectuală”. Subestimarea din partea ticăloșilor, ofensele lor la adresa lui, Leonard le va folosi în propriul său avantaj. El are perspicacitatea de a observa atent, din umbră, atitudinile, obiceiurile, reacțiile, metehnele celor din jurul său și în locul unei scontate ofensive, face ce știe el mai bine: decupează. Nu întâmplător, mai mult decât croitor, el însuși se definește “cutter”. Știe că de cele mai multe ori oamenii se comportă conform unor șabloane: „Șabloanele tale, formele tale fixe verificate în timp nu sunt dușmanii tăi. Sunt singurii tăi prieteni”. Conștiința croitorului este bântuită de un trecut întunecat, iar din întâmplările sumbre de odinioară el a învățat să identifice pericolele și să aplice cele mai abile strategii de apărare. „Cunoașterea realului trebuie să poată fi într-un fel extrasă dinăuntrul propriei noastre ființe” (Schopenhauer). Este de mare impact secvența dinspre finalul filmului, în care Leonard se transformă într-o clipă dintr-un bărbat pașnic într-o fiară (câtă ferocitate în privirile lui Mark Rylance!), care poate imprima unei banale unelte de lucru, în acest caz unei foarfeci, o întrebuințare de natură criminală.

Mi-a plăcut scenariul acestui film, tăieturile sale sunt utile și precise ca în... croitorie; nu e nimic în plus, nimic în minus, iar elementele previzibile nu deranjează, chiar contribuie la caracterul verosimil. Unele lucruri rămân neexplicate și nu e deloc un lucru rău; dimpotrivă, acestea îi pot incita ulterior pe spectatori la discuții pe marginea filmului.

Ultimul cadru este simbolic, croitorul poartă un palton care nu e pe măsura sa; problema nu este așa cum ar părea unui ochi neprofesionist „la mâneci”, ci „la umeri”, iar acest lucru l-am aflat tot de la el pe parcursul poveștii, odată cu o lecție despre smerenie. Atelierul în flăcări asociat cu zâmbetul optimist al lui Leonard este imaginea care ne rămâne pe retină, iar de suflet ni se lipește acest personaj fabulos ale cărui virtuți sunt cele plotiniene (cf. Dan Tomuleț): „înțelepciunea, curajul, stăpânirea de sine și dreptatea”; importante sunt și manierele sale, proprii unor „moduri de viață asumate practic”. Așa cum spune Dan Tomuleț în studiul său despre Plotin, „acestea sunt forme armonioase ale vieții concrete, care se compun din materialul virtuților. Viețuirea virtuoasă se pretează la stil, pentru că depinde de culoarea ochiului moral și de agerimea cu care acesta vede nuanțele frumuseții purității. În sensul acesta, se poate afirma că esența moralei este de natură estetică” (în „Plotin. Despre esența sufletului I și II, Despre intelect, eide și ființă”, București, Ed. „Eikon”, 2018).

Aspectul artistic al filmului se datorează mai multor factori: costumele specifice epocii sunt realizate de designerii de modă Sophie O’Neill și Zac Posen; decorurile și mobilierul din lemn de mahon poartă semnăturile lui Tonja Schurmann și Richard Selway; directorul de imagine este Dick Pope. Muzica lui Alexandre Desplat potențează misterul acestui film cu linii simple și elegante.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul dublu 635-636 al Revistei „Ateneu”, iulie-august, 2022)