Interviu cu Nicolae Fleissig
 |
| Nicolae Fleissig - Zbor utopic; Centrul de ccultură „George Apostu” Bacău; creditfoto: VEM |
Despre astfel de emoții
puternice am vorbit cu Nicolae Fleissig într-o seară din rezidența „Albastru”.
Chiar dacă era obosit după o zi de muncă, mi-a răspuns cu multă amabilitate și
răbdare la întrebări. Am vorbit despre Centrul „George Apostu” și George
Apostu, rezidența „Albastru”, despre diferența dintre emigrația de acum și cea
din perioada comunistă, despre România și Franța, despre orașul copilăriei, despre
pierderi dureroase suferite în viață, despre timp și culoare și, bineînțeles,
despre sculptură.
 |
| Nicolae Fleissig - Migrația fluturilor de aur;
Centrul de cultură „George Apostu” Bacău;
Credit foto: VEM
|
V.S. : Pentru început,
vreau să-ți spun că am găsit pe un site o descriere făcută de criticul de artă
Corina Teacă. Mi s-a părut că ți-a făcut un profil artistic care te definește: „Paletă
stilistică omogenă. Apetit pentru geometrie, pentru volume simplificate. În
repertoriul său formal un loc aparte îl ocupă reţeaua şi carelajul, motive
investite de artist cu încărcătură simbolică, folosite atât în sculptură
monumentală sau de mici dimensiuni, cât şi în intervenţiile sale în peisaj”.
Așadar specialistul remarcă modernitatea stilului tău. Plecând de aici, te-aș
întreba dacă te regăsești în arta recentă și cum te poziționezi față de ea?
Nicolae Fleissig : Este clar că eu fac parte dintr-o generație să zicem mai în vârstă. Noi
suntem mai legați de niște tradiții care sunt determinante pentru un anumit
tip, stil sau tendință ale volumului în sculptură. Unde mă situez eu? La fel ca
George Apostu, și eu sunt postbrâncușian.
Socot că artiștii tineri sunt
extraordinar de interesanți, iar la mulți dintre ei, practic materia dispare.
Ei lucrează foarte mult în imaterial, în imagini, cu sonor și mișcare. Dar dematerializarea
trebuie să mai vină cu ceva, materia este înlocuită cu conceptul. Riscul aici
este o anumită facilitate. Iar pentru sculptură, facilitatea este nocivă. Să-ți
explic: vrei să faci o casă, temelia casei este sculptura. Apoi începi să
clădești, vii cu conceptul, arhitectura și așa mai departe. Dar dacă nu ai
temelia se duc toate.
V.S. : De la care
dintre artiști, profesori sau colegi de-ai tăi, consideri că ai învățat cel mai
mult?
Nicolae Fleissig : Primul meu profesor a fost un sculptor din Piatra Neamț, Pompiliu
Clement. Un om extraordinar, un profesor de excepție. Îl respectam enorm. El
mi-a pus bazele. La facultate, am avut șansa să-l am ca profesor pe Vladimir
Predescu. M-am întâlnit cu el acum doi ani.
V.S. : Cum a fost
întâlnirea?
Nicolae Fleissig : Plângea...
În facultate, exista profesorul
și maestrul. Maestrul meu era Ion Irimescu. Maeștrii erau maeștri! Irimescu
venea cu taxiul în curtea școlii, ne dădea bani să ne luăm o bere. Se uita la
lucrări, ne zicea că e foarte bine și pleca. Era pe alt nivel, la înălțime! Dar
faptul că aveai un maestru conta enorm. Te simțeai protejat. Făceai parte deja
dintr-o breaslă. Ierarhia era așa: maestrul, profesorul, asistentul și
lectorul.
V.S. : Ai umblat prin
toată lumea, sculpturile tale se găsesc pe toate continentele lumii. Cât de
mult diferă sculptura de la o țară la alta? Cum te influențează în creație
specificul țărilor unde ești invitat să faci sculptură?
Nicolae Fleissig : Fără să vrei ții cont. Dar dacă mi-ar impune cineva să țin cont, atunci
am plecat. Fiecare țară, fiecare continent are un specific, pe care poți să-l
cunoști, poți să iei contact cu fenomenul studiind puțin istoria locului
respectiv, peisajul geografic. Când spun istoria locului mă refer și la istoria
culturală, nu numai la înșiruirea evenimentelor. Dar cel mai important mi se
pare contactul cu publicul, cu oamenii, care îți pot oferi niște informații
fantastice. Dacă un sculptor e invitat să lucreze într-o altă țară, când ajunge
acolo, are deja cel puțin zece sculpturi în cap. Pe care le adaptează în
funcție de loc, climat, istorie, populație, peisaj. În funcție de materia cu
care se lucrează, pentru că nu e același lucru lemnul, metalul, marmura, piatra,
granitul. Sunt absolut diferite. Fiecare cu alt limbaj.
V.S. : Am auzit că ai
fost prieten foarte bun cu George Apostu. Când l-ai întâlnit prima oară?
Nicolae Fleissig : Pe Apostu?! Oooh! Când l-am întâlnit prima dată, cred că eram în anul
patru de facultate. După care, el a plecat. Eu am plecat un an jumătate după
el. Ne-am întâlnit la Paris. Acolo am petrecut destul de mult timp împreună,
dar apoi, of, Apostu s-a îmbolnăvit. Prin '85 era într-un simpozion, la Aix-en-Provence.
Și cum eu locuiesc undeva în sudul Franței, m-am dus de l-am luat din
Aix-en-Provence. A venit la mine și a stat cam o lună. Deja era foarte bolnav. Stătea
într-o cameră de la etaj și desena. Cobora foarte rar. Îi duceam eu de mâncare,
dar nici nu mai mânca... Apoi, a plecat de la mine. Și ultima dată când l-am
văzut pe George... era pe patul de moarte! Emigrația, eu și George am făcut-o
împreună. Și toată suferința emigrației. Pentru că nu-i ușor și nu-i doresc
nimănui. Astăzi este aproape amuzant să-i spui cuiva că ai vrea să pleci și nu
poți să te duci. Cum adică nu poți să te duci?! Dacă vrei să mergi în Belgia,
mergi în Belgia. Sau în Australia, sau unde vrei. Eu am emigrat în 1982. Atunci
când am plecat știam că nu pot să mă mai întorc în țară.
V.S. : Ai plecat în
primul rând pentru a face artă. Ce crezi că s-ar fi-ntâmplat dacă n-ai fi
plecat?
Nicolae Fleissig : Păi, să-ți zic, eu am avut două expoziții închise la Orizont. Cenzura!
Nici nu știu de ce m-au cenzurat! Un cenzor de exemplu nici nu se uita la
lucrări, se uita la titluri. Să nu fie titlurile subversive! În acea perioadă
am făcut un grup de artiști, eram patru (Bente Tiberiu, Dinu Cîmpeanu, Nicolae
Fleissig și Mihai Istudor). Era un grup puternic. Am făcut o expoziție tot la
Orizont. Și n-a plăcut cenzurii! Eram considerați artiști decadenți. Dacă eu
fac artă decadentă... ce să mai vorbim!
V.S. : Acela era doar
un pretext. Lor le era teamă de forța voastră creativă, prin care vă puteați
exprima și idei revoluționare. Când ai plecat din țară erai căsătorit? Ai
plecat împreună cu familia?
Nicolae Fleissig : Da, eram căsătorit. Am plecat împreună cu soția. Copiii au rămas la
părinții soției. Cam după un an și jumătate, aproape doi, am reușit să-i aducem
prin tratatele de la Geneva, cu integrarea familiilor.
V.S. : Cum au
reacționat părinții tăi când ai plecat?
Nicolae Fleissig : A fost dureros. Nu i-am mai văzut niciodată în viață. Știam atunci când
am plecat că n-o să-i mai văd... Pleci, dar nu știi ce urmează să se-ntâmple.
Cine știa că va fi dat jos Ceaușescu?! Atunci, nimeni nu știa.
V.S. : Dar ați reușit
să țineți legătura cu părinții? Vorbeați la telefon? Vă trimiteați scrisori?
Nicolae Fleissig : La telefon am mai vorbit din când în când. Scrisori?! Scrisorile erau
cenzurate! Mai ales atunci când e vorba de azil politic... Una e să fii
refugiat și alta să fii solicitant de azil politic. Eu dacă m-aș fi întors în
țară, mă băgau direct în pușcărie.
V.S. : Pentru că ai
trăit mulți ani în Franța, aș vrea să te-ntreb cam ce îi diferențiază pe români
de francezi în atitudinea față de artă?
Nicolae Fleissig : În opinia mea, nu există niciun fel de diferență. Să nu uităm că
Brâncuși a plecat din România, a trăit în Franța. Brâncuși, care este părintele
sculpturii românești. Iar în Franța, el este văzut ca un fenomen! Legătura
între Franța și România în zona artei este totală. Ca să nu mai vorbim că
România era odată, și încă mai este puțin, o țară francofonă. După Războiul
Ruso-Turc, prima mare putere care a recunoscut independența României a fost
Franța. Germania, nu! Rusia, nu! Și așa s-a deschis un fel de autostradă pentru
noi spre Paris. Uite, eu locuiesc în sudul Franței, la picioarele munților
Pirinei, într-un sat mic. Și cine crezi că a trecut cândva pe acolo? Tristan
Tzara! Satul unde locuiesc eu seamănă destul de mult cu un sat transilvănean.
În acel sat am atelierul, dar și un Centru de artă, creat de mine. Numai că
acum Centrul de artă e un pic în ațipire, pentru că... Așa cum s-a întâmplat
peste tot, s-au schimbat guvernele... Înainte lucram foarte mult cu subvenții. Subvenții
de la Ministerul Culturii, de la Guvernul Francez. Centrul de artă fondat de
mine e făcut special pentru artiști consacrați, de renume. Maxim Dumitraș a
fost invitat de câteva ori acolo.
V.S. : Ce te inspiră
cel mai mult pentru arta ta? Ai momente când te confrunți cu criza de
inspirație, cum le depășești?
Nicolae Fleissig : Tu ești scriitoare și știi ce înseamnă pagina albă. Noi suntem la fel,
exact la fel. Plus, dacă pagina albă te poate inhiba, ia imaginează-ți cum ești
în fața unei tone de piatră... Cel mai dificil e că te chestionezi. Și printre
multele întrebări pe care ți le pui, apare asta: are oare rost să fac ceea ce
fac?! La ce servește?! Dar am aflat la ce servește arta. La nimic! Dar de aia
trebuie făcută!
V.S. : Una dintre sculpturile
tale monumentale ai dedicat-o memoriei fiului tău. Are forma unei cămăși...
Nicolae Fleissig : Sculptura sub formă de cămașă e doar un element dintr-un ansamblu, făcut
într-adevăr în memoria băiatului meu. Se numește „Camera secretă”. Acolo nu e numai
cămașa. E totul. E un pat, un scaun. (îmi arată pe catalog imagini) Uite, intri
pe poartă, găsești imediat niște bănci pe care poți să te oprești. Aici este
patul, uite în apropiere și scaunul. Patul este acel pat în care fiul meu a
zăcut. Scaunul e scaunul pe care eu mă așezam și discutam cu el orice, ore întregi.
Cămașa asta simbolizează haina din care corpul a plecat.
V.S. : Te-a ajutat arta,
cu timpul, să accepți acest eveniment tragic din viața ta?
Nicolae Fleissig : Nu pot spune asta. Cu moartea unui fiu nu te-mpaci. Nu o accepți. La un
moment dat când era bolnav, era spre sfârșit, mie îmi era rușine să mă uit în
oglindă. Aveam șaizeci și ceva de ani și lucram în forță pe afară, iar el zăcea
la treizeci și ceva de ani... Este inimaginabil. Și mai e încă ceva: un băiat,
în special un băiat, poate să moară înaintea părinților în timp de război. Dar
nu în timp de pace!
V.S. : Să revenim la
aspecte mai luminoase din viața ta. În această vară, ai fost invitat la Piatra
Neamț să prezinți o expoziție foto cu reprezentări din lucrările tale
monumentale. A fost un eveniment foarte reușit, cu mult public care a venit
special să te vadă. Cum a fost pentru tine revederea cu orașul copilăriei tale?
Nicolae Fleissig : Este un oraș frumos, din toate punctele de vedere. Întotdeauna a fost un
oraș interesant: înconjurat de munți, nu prea înalți ca să te strivească. Totul
e verde, Bistrița care-l traversează... Un oraș fascinant! Singurul regret pe
care-l am e că nu au păstrat măcar o parte din centrul istoric. Mulți spun că
centrul istoric e biserica lui Ștefan cel Mare, turnul lui Ștefan cel Mare,
Muzeul de Artă și Muzeul Cucuteni. În copilăria mea, la Obor, târgurile erau o
dată pe lună și veneau țărani, pădurari, cu animale, cu lemne... Oborul era un
câmp enorm. Acolo negustorii își vindeau produsele, după aceea intrau în oraș
pe Strada Mare și deveneau ei, din negustori, cumpărători. Strada Mare nu era
mare deloc, era o stradă lungă, dar foarte îngustă. Erau prăvălii de o parte și
de alta, unde găseai de toate: piele, șuruburi, ciocane, clește, seceră, coasă...
Strada aia avea o poezie a ei, erau acolo niște case micuțe, dar cu arhitectură
de prăvălie. Proprietarii aveau jos magazin și sus aveau două cămăruțe. Erau
comercianți, dar nu aveau palate. La capătul străzii mari erau grecii care
vindeau halva, lucum, scrumbii... Scrumbiile stăteau în butoaie...
V.S. : Știu că ție îți
place să citești, ești un degustător de poezie. Este important pentru un artist
să aibă cunoștințe și din alte domenii?
Nicolae Fleissig : Este foarte important, dar până la un anumit punct. După care, trebuie
să fii egoist. Egoist cu tine însuți. Altfel te pierzi. Sculptura cere un efort
enorm. Nu numai fizic. Să trăiești cu volumul, să vezi volumul într-o piatră sau
nu știu unde... nu e ușor. Putem să simplificăm: pictura nu este altceva decât
culoare. Iar culoarea nu este altceva decât lumină. Grafica nu este altceva
decât umbra unui obiect. Muzica nu este altceva decât sunet. Iar sculptura nu
este altceva decât volum. Fără culoare.
V.S. : Dar tu intervii
cu culoare în sculpturile tale...
Nicolae Fleissig : Da, intervin cu culoare tocmai pentru că-mi lipsește! Aproape în toate
perioadele culoarea a fost folosită pe sculptură. Cu timpul, culoarea de pe sculpturi
s-a dus. Asta e patina. În urmă cu zece-cincisprezece ani eu nu foloseam
culoarea, dar foloseam patina, care vine din culoare, e urma culorii. În Egipt vezi pe plafon niște picturi formidabile! De
mii de ani...! Pe acele desene, foarte puțin a mai rămas culoarea... și sunt de
o frumusețe incredibilă! Urma aceea de culoare duce timpul cu ea!
V.S. : Apropo de
culoare, de albastru... Cum te simți la rezidența „Albastru” de la Centrul
George Apostu? Ce ai lucrat aici? E ceva diferit pentru tine comparativ cu alte
simpozioane internaționale la care ai participat?
Nicolae Fleissig : E foarte diferit! În primul rând materialul este diferit! Când eram încă
un copil am început să lucrez în lemn. Iar apoi am trecut la piatră. Am lucrat
în toate materialele: lemn, piatră, granit, metal... De câțiva ani însă cel mai
mult lucrez în granit.
Am fost invitat încă de anul
trecut la rezidența „Albastru”, dar nu am putut ajunge pentru că m-am operat la
umăr. Mi-am dorit mult să vin pentru George Apostu. Cred că dacă George ar ști,
și poate știe..., că eu sunt aici, că Centrul se cheamă George Apostu... E o
revanșă nemaipomenită, fosta casă a lui Ceaușescu să se cheme astfel! Apostu,
care a plecat din cauza lui Ceaușescu! Eu, care am plecat din cauza lui
Ceaușescu, am venit să lucrez aici! Iar ideea rezidenței mi s-a părut foarte
frumoasă. Propunerea lui Maxim Dumitraș cu tema albastru mi-a plăcut foarte
mult. Propunerea lui Max mi se pare foarte interesantă, pentru că trebuie să te
gândești un pic mai departe decât la vopseaua de culoare albastră. Albastru nu
e culoare. Îmi aduc aminte, lucram odată lângă Moscova și era un lac enorm,
nopțile erau puțin albe, lacul era albastru. Erau niște plopi enormi, erau
albaștri. Cerul era albastru. Totul era albastru din cauza nopților albe, care
erau de fapt albastre. Un fel de brumă se ridica de pe lac... era surrealist!
V.S. : Ai adus cu tine
aici un lemn special din Franța. Care-i povestea lui?
Nicolae Fleissig : Este un lemn care-i încărcat de-o istorie. Este un lemn încărcat de o
altă materie decât lemnul. Este un lemn de paletuvier, care crește la intersecția
fluviilor cu marea sau oceanul, un lemn de mangrove. Fiind situat la această
intersecție, unde există flux și reflux, copacul acesta trage în seva lui apă,
care e și puțin sărată, dar și dulce. Trage, de asemenea, nisip. Un nisip
extrem de fin ajunge până în vasele capilare. Este un lemn despre care am putea
spune că are silicoză. Dar exact din această cauză nu intră în el: viermi,
insecte, carii... Din lemnul ăsta se construiau niște bare lungi de doi metri,
doi metri douăzeci, care se-nfigeau în mare, se făceau niște scobituri și
într-o scobitură din aceea migra o stridie. După doi-trei ani se forma un
ciorchine de stridii. Lemnul ăsta l-am găsit aruncat aproape de Montpellier.
Din el am făcut multe lucrări. Am adus și aici. E un lemn care-a stat zeci de
ani în mare, e atât de plin de sare încât e pietrificat. Am folosit bineînțeles
stejarul, dar am ținut s-aduc și acest lemn special pe care nu pot să-l tai
decât cu disc pentru metal. Am intervenit pe el cu foiță de aur pentru a pune
în evidență prețiozitatea sa.
V.S. : În acest fel ai
creat și un dialog francez-român, prin materia folosită. Acest lemn iese în
evidență în cele trei sculpturi pe care le-ai lucrat aici. Dă într-adevăr o
notă foarte specială și caldă totodată, cred că și foița de aur contribuie. O
temă pe care ai abordat-o în rezidența „Albastru” îmi pare a fi cea a zborului.
Cineva spunea că ar compara una dintre lucrările tale cu o libelulă. Ai
reprezentat o libelulă sau e altceva?
Nicolae Fleissig : Nu, nu e o libelulă! Ar fi prea simplu! Este un zbor utopic! Utopia
trebuie să zboare. Fără utopie suntem morți. N-ar exista progres. Utopia
trebuie să zboare dintr-o parte în alta. Să informeze pe alții. Utopia este
absolut necesară!
(A consemnat Violeta Savu, interviul este publicat în nr. 51 al Revistei Vitraliu)
