Mai întâi am fost invitați în sala mică de la parter, unde am putut admira vase de ceramică, lucrate de artistă, cu rafinament, din dragoste pentru Cultura Cucuteni.
Interesant ni s-a părut modul cum au fost puse în scenă vasele de ceramică: pe mulțimi, unele cu multe elemente simbolizând aglomerația, cu o demonstrație despre cum se poate folosi economicos spațiul; iar altele, cu puține elemente, simbolizând retragerea din marea masă, individualizarea. Vasele aparțin teluricului și în mod obișnuit le vedem așezate pe pământ, deci la orizontală, dar artista le-a ridicat pe verticală într-o instalație, vrând parcă să sugereze desprinderea omului de cele materiale, aspirația lui către cele înalte, dorința de a transcende. De altfel, o inversiune ortogonală funcționează și când ajungem la a doua poveste, expusă la etaj, unde verticala se schimbă cu orizontala.
În sala mare, vedeta este reprezentarea mâinii, mai mult decât atât, lucrările expuse ilustrau mâini lucrătoare, multiplicarea aceleiași mâini sugerând prețuirea pentru munca manuală. În general, mâna se asociază poziției verticale, chiar și atunci când gestul făcut urmează o traiectorie orizontală. Mâna e legată aproape mereu de verticală, pentru că atunci când lucrăm ceva cu mâinile sau chiar și atunci când doar gesticulăm, mâna e prinsă de corpul nostru care se află pe verticală (sau cel puțin așa ar trebui). Dar Anca Mihăilă a așezat pe orizontală multe mâini și inițial ne-am întrebat dacă acea instalație astfel concepută nu era cumva și o graniță între ea și ceilalți.
Însă expresivitatea degetelor, cu dinamica lor fantastică obținută prin repetiție, pe mine m-a făcut să mă gândesc la implorare, dar nu în sensul de rugăciune, pentru că altfel e reprezentat în artă gestul pentru rugăciune – e atunci când cele două palmele sunt lipite. În instalația ceramistei, cele două mâini sunt disjuncte. Mâinile ei sunt invitații la prietenie, la comuniune. Și chiar dacă n-a inclus vizibil semnul rugăciunii, expoziția a avut și o dimensiune sacră. Într-o carte publicată pentru prima oară în Franța în 1977, tradusă în 2019 și la editura „Humanitas”, cu titlul „Făurari și alchimiști”, Mircea Eliade vorbește în ultimul capitol despre criza spirituală a omului modern, care din cauza accentului pus pe progresul tehnologic (de altfel, util și important, ceea ce nu contestă nici Eliade), a pierdut dimensiunea liturgică a muncii: „Desacralizarea muncii constituie o rană deschisă în corpul societăților moderne. Nimic nu ne spune însă că o resacralizare nu se va produce în viitor”. Dar resacralizarea se poate face și prin artă, iar expoziția „Două povești” a avut și rostul ei de a resacraliza.
Într-adevăr, a fost de mare impact o expoziție de ceramică despre mâini, drept dovadă de mult nu am mai văzut la expoziție un public atât de numeros, printre ei, mulți tineri, unii dintre ei urmând școli cu profil de artă. Din istoria artei, aflăm că au existat numeroși creatori, mai ales în pictură și grafică, care au dat atenție mâinii, ca formă plastică. În multe picturi celebre, raportul dintre portret și mână este foarte important – îi amintesc aici pe Ștefan Luchian, cu Autoportretul „Un zugrav”; pe El Greco, cu „Deschiderea Celui De-al Cincilea Sigiliu”; pe Boticelli, cu „Primăvara” și „Nașterea Venerei”; pe Leonardo da Vinci, cu pictura „Sfântul Ioan Botezătorul”; pe Rembrandt, cu un autoportret în care el stă într-un fotoliu și e îmbrăcat foarte elegant. Multe alte exemple se pot da. Sunt și lucrări în care mâinile sunt vedetele, cum ar fi studiile lui Leonardo da Vinci sau Dürer sau Escher. În pictură, Diego Rivera are un tablou interesant, „Mâinile doctorului Moore”. Am făcut această incursiune pentru a spune că de fapt nu aș asemăna experimentul Ancăi Mihăilă cu niciunul pomenit. Dacă aș ține cu dinadinsul să fac o comparație cu un artist care a fost preocupat în mod pătimaș de tema mâinii, m-aș gândi la sculptorul american contemporan Jasper Johns (n. 1930), care a folosit amprenta propriei mâini în multe lucrări de grafică și gravură. O tensiune asemănătoare găsim și în frumoasa expoziție Două povești, dar la Anca Mihăilă modul de exprimare – în porțelan și sticlă – presupun că necesită mai multă răbdare și o muncă mai asiduă.
Cred că este o adevărată magie să poți să redai tensiune, exprimări ale celor mai intense stări interioare, în astfel de mulaje, care intrinsec suferă de rigiditate. Dar Anca Mihăilă și-a întins cu suplețe spre noi brațele, multiplicându-le (metaforic, dar și fizic, în lucrări de artă) și a reușit să ne transmită ceea ce oricine dorește să primească odată cu o îmbrățișare: căldură sufletească.
 |
| Imagine de la vernisajul Două povești, Anca Mihăilă (Două povești) și Violeta Savu |
(articol publicat de Violeta Savu în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu