Şerban Axinte şi o păpădie aparte, electrică!



Titlul recentei cărţi publicată de Şerban Axinte, „Păpădia electrică” (Editura Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2012), imagine alegorică şi recurentă mi-a amintit într-o oarecare măsură de segmentul al şaptelea din filmul „Yume” („Vise”) de Akira Kurosawa. La umbra unor păpădii gigantice, într-o atmosferă sumbră, postnucleară şi apocaliptică, un om (însuşi regizorul) dialoghează cu un demon inofensiv, înfricoşat de ferocitatea şi canibalimsul altor demoni mai puternici. 
În acel episod, păpădiile uriaşe erau avataruri ale naturii distruse iar umbra lor era singurul colţ paşnic unde te puteai adăposti. Între creaţia lui Kurosawa şi cea a lui Şerban Axinte nu există prea multe asemănări dar, hiperbolizând, putem asocia demonii din infern cu cei ai frământărilor interioare. Opera celebrului regizor japonez impresionează prin filonul mesianic, „păpădia electrică” dispune, la rându-i, de un context vizionar. Kurosawa este un declarat îndrăgostit de natură. Dar şi poetul nostru zice într-un vers: „mă minunez de perfecţiunea naturii şi-mi fac singur cu ochiul”.
Morfologia păpădiei este uşor stranie şi presupun că dinamica plantei a determinat departajarea volumului în trei secţiuni: „decoct”, „bulb”, „acele electrice”. La prima lectură a cărţii ne-ar putea intriga diferenţa dintre euforia vizuală a unei „păpădii electrice” şi dramatismul conţinutului; aici cred că s-a mizat pe contrast şi surprindere. Totodată, ritmul interior, când accelerat, când sincopat, s-ar potrivi cu muzicalitatea unei „păpădii electrice”. Forţa poeziei din acest volum constă şi în minunata ei acustică. Deşi multe poeme au ca temă trauma, corpul uman afectat de boală sau spaima psihedelică de moarte, există şi intruziuni ale exuberanţei. Graniţa dintre oniric şi hipnotic este foarte subţire, adesea cele două stări confundându-se.
Poemul din deschidere, care foloseşte şi o formulă intertextualistă, redându-se un email primit de la O. Nimigean, ar putea fi considerat de convenţie biografistă dar ar putea fi şi o parafrază a poeziei douămiiste. Textul imediat următor „sublim, sublim”, cu influenţe suprarealiste, construit din imagini suprapuse, pare a fi scris sub dicteu automat. Deosebirea categorică faţă de un poem dadaist rezultă din evocarea a nimănui altul decât a celebrului poet dadaist. „ai auzit de tristan tzara, trist în ţară, trist în ţară, ovreiul ală de samuel/ rosentock; o să mă întorc inginer consultant, patru ore pe zi sau nici/ una, o să le trimit informaţiile prin telepatie”. Este remarcabil cum la Şerban Axinte, ironia este însoţită aproape în permanenţă de un acut simţ al autoironiei.
O altă trăsătură particulară este tentaţia permanentă a autorului de a vorbi cu sine însuşi la persoana I sau, ingenios, la persoana a II-a, vizând implicit tema dublului şi a dedublării. Anumite întâmplări din cotidian sunt relatate într-o ramă de autoportret. Când nu sunt travestite în epic, monologurile interioare au un pronunţat caracter introspectiv. Autorul utilizează frecvent conjunctivul ce poate converge şi la imperativ, versurile sunt câteodată aforistice, posibil sentenţioase sau axiomatice: „tot ce e de trecut va trece/ şi vom înţelege până la urmă/ de ce tocmai veriga asta rămâne mereu lipsă; exact aşa,/ o lume în spin,/ două oglinzi aşezate faţă în faţă.” Exemplificăm şi printr-un poem minimalist, de dimensiunea unui haiku: „revelaţia deplină/ va scăpăra/ numai din vârful/ chibritului meu ud.”
Într-un permanent conflict cu el însuşi, poetul, un antagonist prin excelenţă, devoalează exteriorizări şi interiorizări de mari intensităţi. Pentru a evita sufocarea se recurge la pauze şi întreruperi. Ele sunt obţinute prin schimbarea ritmului interior, devierea la alt subiect sau prin inserarea semnelor grafice (vezi versul - rând întreg cu puncte de suspensie sau cel cu asteriscuri): „îmi ţin respiraţia până la sfârşitul anului, poate înţelegi acum de ce eu încă/ nu îmi pot flexa genunchii.// uşor, uşor, rănile mele se acoperă cu o viţă sălbatică, mult mai uşor de/ imitat e zgomotul trupului care se rupe, mă legeni în părul tău, firele tale/ sunt rănile mele.// da, da, da, eu ştiu ce urmează, dar prefer să uit până se întâmplă:/ [............] / totul în contur, totul în bulb./ *** / chiar şi boala mi se ridică prin creştet ca o scamă de păpădie electrică.”

Conchidem prin a afirma că poezia din „păpădia electrică” este complexă. În ciuda secvenţelor narative, ea este abstractă şi încifrată. Caracterul criptic dar şi anumite aluzii din sfera spiritualităţii conferă acestui volum o aură de mister, o subsidiară energie mistică. Poemele ample adună într-un singur întreg un amalgam de ipostaze şi stări sufleteşti. Împrumutând termeni din arta plastică, le-aş numi colaje lirice. Deşi ambigue, ele au putere de seducţie şi le-aş compara cu filmele lui David Lynch care te cuceresc şi prin aceea că sunt special concepute să nu le înţelegi pe deplin. 
articol publicat in Revista Ateneu, iunie 2013, p. 6

Întâlnirea cu Inefabilul. Interviu cu actriţa Eliza Noemi Judeu

Eliza Noemi Judeu a fost „10 pentru Film” la TIFF


Violeta Savu:  Într-un articol despre spectacolul tău recent „5 şi cu 1, şase pentru un Amor” (după scrisorile Marianei Alcoforado), criticul de teatru Carmen Mihalache afirmă că întotdeauna te-ai îndreptat spre texte „cu o structură mai clasică”. Este adevărat că te atrag mai mult piesele clasice? Cum explici această înclinaţie a ta spre clasic, cu atât mai mult cu cât personalitatea ta are şi o latură excentrică?
Eliza Noemi Judeu : Citesc literatură modernă, îmi place dar pentru scenă mă-ntorc la clasici. Nu-mi propun în mod deosebit asta. În primul rând, eu sunt o vânătoare de sentimente. Mă las dusă de val, de valuri, de furtuni, de deşerturi. Eu las viaţa să curgă prin mine şi câteodată apare „ceva” pe care o numeşti inspiraţie, eu am să-i spun de acum Inefabilul... vrei să-l/ s-o dezvolţi, să-l arăţi, să-l simţi, să-l dăruieşti... În acele clipe nu mai aleg clasic sau modern, ci povestea cea mai potrivită „inefabilului” meu. Stau în starea asta divină şi uit de soţ, de copii sau părinţi, râd singură, plâng, nu dorm şi apoi mă pun pe treabă. Adică vreau să-l realizez pe el, pe Inefabil dar când spectacolul e gata, inefabilul iniţial s-a dus. Speri să nu oboseşti, să nu disperi şi să-i pregăteşti calea pentru a reveni. Eu nu citesc cărţi, eu le trăiesc! De citit, le-am citit altădată, în liceu, aveam profil filologic.
V.S. : Care sunt personajele pe care le-ai interpretat până acum în cariera ta şi care au fost cele mai ofertante pentru tine din punct de vedere artistic?
Eliza Noemi Judeu : Personajele mele... mi-au plăcut toate... dar toate! Pentru că eu le-am recreat. Pentru că textul este doar un semn pe care actorul trebuie să-l vieţuiască. Pentru toate am scormonit în fiinţa mea. Pentru toate a curs un pic de sânge, o lacrimă, a ieşit un fir alb. Personajele mele sunt viaţa mea. Desigur, era să cad în capcană... la Blanche, la Miss Julie, Viola, Sonia, la Nora... personalităţi puternice cu care m-am luptat. Tipul acesta de personaje pot pune mâna pe tine! Dacă le laşi şi te laşi... dar nu-i voie! Atunci apelezi la raţiune şi le gândeşti, nu le trăieşti... Nu-i nicio şmecherie dar e o magie, un mister. Ele sunt dublul meu. Aş putea fi şi aşa... ăsta-i misterul!
V.S. :  Ai interpretat roluri complexe, în care feminitatea era exhibată şi uneori exagerbată. Tu eşti o feministă?
Eliza Noemi Judeu : Nu cred în feminism decât dacă personajul meu crede. Pe mine personal ma plictiseşte feminismul... şi în general „ismele” mă plictisesc. De multă vreme m-am descătuşat de „isme”. Nu-mi place catalogarea, înregimentarea. Eu sunt totul şi nimic. Eu sunt ce vreau, când vreau, unde vreau. Eu sunt eu... orice. Ţin cu fiinţa umană! Pledez pentru ca fiinţa umană să-şi regăsească libertatea interioară, să-şi aducă simţurile, toate, în casa sufletului... pledez pentru OM.
V. S. : Eşti o bună prietenă a artiştilor plastici, a muzicienilor, eşti o fină cunoscătoare a artei în general. De când există pasiunea ta pentru artă, climatul familial , educaţia primită de la părinţi a favorizat asta?
Eliza Noemi Judeu : Arta este starea de graţie a fiinţei umane. Suntem făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”... deci, am putea fi creatori! Desigur, părinţii mi-au deschis toate orizonturile. Zările spre care să zbor, le-am ales eu. Mă-ntâlnesc cu tot felul de oameni, nu numai cu artişti... Un artist mă va inţelege mai repede dar bucuria mea este atunci când conving neartistul ca ar putea fi... Întotdeauna am îndemnat oamenii să revină la forma lor iniţială, aceea de recreatori ai acestei lumi, ai altui univers, ai propriilor vieţi.
Da, mama îmi citea marii poeţi români. Da, tata îmi cumpăra cărţi. Da, ascultam împreună muzică dar mergeam şi la pescuit cu tata, dar mergeam şi la dans cu mama. Noi suntem o familie normală. Nu socială. Societatea nu-i firească. E falsă, socialul înghite fiinţa umană bucată cu bucată. Firescul mi s-a „servit” mereu „la masă”, pe stradă, în relaţiile cu oamenii, la teatru... oriunde şi oricând.
V. S. : Ai susţinut câteva recitaluri excepţionale de poezie, ultimul fiind din opera Sylviei Plath. Cum te pregăteşti pentru un spectacol de poezie, cum diferă această pregătire de cea pentru interpretarea unui personaj?
Eliza Noemi Judeu : Îmi place poezia. Mult! Altă stare de graţie a fiinţei umane! Pregătirea unui recital sau al unui spectacol de poezie nu diferă de realizarea unui personaj dintr-o piesă. Eu am acelaşi lucru de făcut: de asumat un tip de gândire, de visare, de iubire, de ură... Mi-am asumat gândurile Soniei (să zicem) şi în aceeaşi măsură mi-am asumat sentimentele Sylviei Plath sau ...ale tale... (îmi surâde iar eu îi mulţumesc pentru acel moment)
V. S. : Am avut de câteva ori discuţii cu tine despre poezie şi m-ai uimit prin cunoştinţele pe care le ai despre poezia atât clasică dar şi cea modernă. Am observat că te emoţionează enorm poezia gravă, tăioasă, ştiu de exemplu că îţi place mult Angela Marinescu şi ţi-ai fi dorit să faci un spectacol din opera ei. De unde, de când, cum există această mare afinitate a ta cu poezia?
Eliza Noemi Judeu : Dintotdeauna. Eu m-am născut din poezie! Mama şi-a pus busuioc sub pernă şi a visat un marinar... şi l-a intâlnit pe tata, un tânăr marinar care tocmai işi terminase academiile (tata a fost comandor în marină, acum este pensionar). Apoi şi-a mai pus nişte dorinţe şi a visat albăstrele... aşa m-am născut eu. Din poezia mamei...
Pe Angela Marinescu am recitat-o prima oară la atelierul de poezie de la Ipoteşti (în 2004, vara, am fost unul dintre fericiţii actori participanţi la atelierul de rostire al poeziei de la Ipoteşti condus de Ion Caramitru, poetul Ilie Constantin şi criticul literar Alex Ştefănescu.
Angela Marinescu este spectaculoasă! Merită să faci un spectacol pe poezia dânsei... Nu ştiu cât e de necesar şi cui dar ar fi sublim! Mi-ar plăcea să-l fac cu Radu Afrim. Cu Radu Afrim mi-ar plăcea şi un spectacol după Bacovia.
V.S. : „Joacă, plânge, se izbeşte, strigă, râde hohotind şi tace vorbind” te descrie Irina Băcăoanu într-un frumos portret. Tot din articolul ei am aflat că vomiţi de emoţie înainte de a intra în scenă. Ţi se întâmplă să intri în rezonanţă cu trările personajelor până la paroxism? Nu poate fi periculos asta pentru sănătatea ta? Cum te redresezi după un rol care te solicită peste măsură?
Eliza Noemi Judeu : Intru în rezonanţă dar nu până la paroxism... La ce personaje am făcut până acum, dacă ar fi fost aşa, trebuia să fiu la Socola... N-am devenit alcoolică după Blanche, nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid ca Miss Julie, nu mi-am părăsit copiii şi soţul ca Nora... (râde) Un rol mă solicită în momentul în care-l prezint publicului. După spectacol dau jos costumul, beau o bere şi plec acasă. În timpul ăsta, de fapt, îmi recuperez propria viaţă... e simplu... Nu vin la teatru Sonia. Devin Sonia în faţa spectatorilor. Asta-i arta actorului. Să devii... Cum? Nu ştiu... Intru în scenă şi pas cu pas, replică de replică, încerc să rezolv „problemele” care apar. Odată terminată povestea, mă-ntorc la povestea mea, de-acasă... unde nu mai am chef să joc nici un rol... uite...mă gândesc de cât de puţine ori mi-am asumat rolul de mamă sau de soţie... poate de aceea copiii îmi spun Eliza şi nu mama... Poate ei inţeleg mai bine că teatrul este viaţa mea şi că acasă vreau doar să fiu eu... fără costume, fără replici... să fiu, pur şi simplu... să respir şi să mă bucur de respiraţia copiilor mei....Ştii că stau şi mă uit la ei cum respiră? Şi când dorm şi când se joacă sau manâncă, când fac teme sau prostii....e viaţă....
V.S. : Într-un interviu pe care i l-ai acordat jurnalistului Nelu Broşteanu la Impulsv TV Bacău spui că „menirea primordială a actorului este cea de creator”. În ce mod este actorul, creator? Teatrul poate modela suflete?
Eliza Noemi Judeu : Vii într-o seara la teatru... plouă afară, n-ai chef sa mergi acasă şi decizi să intri la teatru. Se trage cortina şi începi să fii martorul unei poveşti... şi nu-ţi place începutul... ghiceşti finalul, dar actriţa aia sau actorul ăla iţi spune ceva... îl / o placi... Sau : nu-ţi plac actorii dar ce frumoasă e povestea... Nu-ti plac actorii, nu-ţi place povestea dar iţi place regia... şi n-ai cum să pleci de la teatru fără ceva în suflet... Îti plac actorii, iţi place povestea, iţi place regia, iţi place sala! Când se-ntâmplă asta, ţi se schimbă şi viaţa! Toată! Da, teatrul nu numai ca modelează suflete, teatrul poate da sensuri noi vieţii tale, teatrul poate genera revoluţii! Teatrul este vocea cetăţii! Nu uitaţi asta! Împreună putem schimba lumea! Prin teatru, omul a ridicat cele mai importante întrebări Divinităţii, apoi societăţii, apoi lui însuşi.Teatrul este, după părerea mea, singura formă prin care Omul poate să ramână întreg, total.
 V. S. : Ai fost asistent de regie pentru Alexander Hausvater, pentru spectacolul „Recviemul”. Cum a fost să lucrezi cu un regizor de reputaţie internaţională? Ai învăţat lucruri noi de la el? Pentru că ai fost asistent de regie, tu nu ai jucat în spectacolul „Recviemul”. Dar ce personaj ţi-ar plăcea să interpretezi sub bagheta acestui maestru? Aţi vorbit despre o posibilă colaborare în acest sens?
Eliza Noemi Judeu : Alexander Hausvater este un om întreg! Iubeşte viaţa, iubeşte oamenii. Vrea să-i facă mai buni. Are încredere în ei, în forţele lor, în spiritul lor. El nu lucrează cu actorii, el stabileşte punţi de legătură între oameni, între bărbaţi şi femei, între colegi. Nu-şi propune să facă un spectacol de teatru ci işi propune sa recreeze viaţa! Şi da, vrea să scoată ce-i mai bun din om. Schimbă mentalităţi! Înalţă oamenii, le dă aripi! Este fascinant! Mi-a spus: „ai fost îngerul meu păzitor”... desigur, a fost tocmai invers! Îi mulţumesc! Mi-a mai spus că i-ar plăcea să fac rolul unei balerine care nu mai ştie sau nu mai vrea să danseze... sau nu-şi mai aduce aminte cum se face... Şi toţi cei din jurul ei, familia, încep să nu mai meargă normal prin casă, pe afară, ci în paşi de dans. Gesturile lor nu mai sunt fireşti, sunt graţioase, mlădioase, lente... totul pentru a o face pe mamă, soţie, să-şi aminteasca cine este, să danseze iar... frumoasă poveste! Desigur e un rol mut... da, mi-ar plăcea....cât mi-ar plăcea un rol mut!
 V.S. : Ţi-ar plăcea să faci regie de teatru? Dacă da, care ar fi prima piesă care ai pune-o în scenă?
Eliza Noemi Judeu : Nu, nu mi-ar plăcea sa fac regie de teatru. N-am antene pentru asta...
V. S. :  Spune-mi câţiva actori preferaţi, români şi străini. Ai modele printre mari maeştrii ai teatrului sau filmului în jocul tău actoricesc? Cu cine ţi-ar face plăcere să fii comparată?
Eliza Noemi Judeu : Mă măguleşte când Gheroghe Balint mă strigă „Gina!”... De la Gina Patrichi. Este una dintre actriţele mele preferate. Cred că o iubesc cel mai mult. Şi pe Meryl Streep. Dar şi pe mulţi alţii. Sunt mulţi oameni frumoşi în lumea asta.
V.S. : Ai fost în mai multe turnee atât în ţară, cât şi în străinătate. Iată că chiar în curînd, între 11 şi 14 iulie, vei juca la Roma, în cadrul Festivalului „TeatROmania”, „Femei singure” de Dario Fo, în regia lui Gheorghe Balint. Există diferenţe între publicul străin şi cel românesc?
Eliza Noemi Judeu : Nu sunt diferenţe. Oamenii sunt la fel peste tot. Aceleaşi poveşti le aşteaptă şi aici şi aiurea...
 V. S. : Eşti soţie şi mamă. Cum reuşeşti să împaci viaţa de pe scenă cu cea din familie? Cine te susţine cel mai mult?
Eliza Noemi Judeu : Cine să mă susţină? Iubirea vieţii mele! Marius! Curucli Marius! Este omul care din clipa în care m-a cunoscut şi-a dedicat viaţa mie... mi-a dedicat viaţa lui, mie... Îi curg prin vene... Şi mama ... şi tata... ei mi-au crescut copiii pâna la 3 ani... Şi pe Călin, şi pe Călina.
 V.S. : Printre personalităţile feminine ale oraşului Bacău faci notă aparte şi prin ţinuta vestimentară adesea excentrică, fără a fi însă ostentativă. Prin felul cum te îmbraci poţi oferi adevărate lecţii de stil. Eşti pasionată de modă?
Eliza Noemi Judeu : Sunt pasionată de modă. Dar nu-mi permit să mă îmbrac aşa cum visez... ceea ce vezi tu la mine din când în când e doar imaginaţie, nu e... vestimentaţie (râde)
V. S. : Întotdeauna când te întâlnesc îmi transmiţi o stare de bine. Mai mereu eşti exuberantă. Îmi laşi impresia unui copil fericit şi bănuiesc că ai avut o copilărie fericită. Totuşi s-a întâmplat o dată să te întâlnesc şi mi-ai zis: „Sunt tristă, Violeta”. Ai pus atâta durere şi regret în cuvânt, încât tu nu ai văzut, dar mi-ai stârnit o lacrimă. Tristeţea ta era de ordin metafizic. De ce erai tristă, Eliza?
Eliza Noemi Judeu : Sunt tristă mai tot timpul. Nu ştiu de ce... aşa am fost dintotdeauna... dacă mă vezi râzând să ştii că râd din suflet, dar tot tristă sunt...
V. S. : Te-ai născut la Cluj, ai terminat liceul la Constanţa şi după absolvirea facultăţii la ... Bucureşti, ai ajuns în Bacău, oraş care te-a „adoptat”. Ţi-ai dori să te muţi în alt oraş? Dar în altă ţară?
Eliza Noemi Judeu : Nu, nu vreau să plec din ţară, nici din Bacău. Doar în călătorii. Bacăul a devenit o parte importantă a sufletului meu...
 V.S. Ne apropiem de finalul dialogului nostru. Vorbeşte-ne te rog despre TIFF, despre prezenţa ta acolo în acest an, ce reprezintă pentru tine faptul că ai fost selectată la „10 pentru FILM”? Cu ce te-ai întors de la Cluj, ce-a însemnat experienţa TIFF pentru tine personal? Am văzut fotografii de acolo, aveai o rochie minunată, arătai ca o divă de la Hollywood, străluceai, iradiai!
Eliza Noemi Judeu : Tiff - Festivalul Internaţional de film Transilvania... este primul festival de film de lung-metraj. Una din secţiunile sale, aflată anul acesta la a doua ediţie, se numeşte „10 pentru Tiff”, adică 10 actori selectaţi de către criticii de teatru, 10 actori care nu au făcut film şi care ar merita să apară pe micile sau marile ecrane... Eu am fost unul din cei 10...
Ce a insemnat efectiv prezenţa mea la Tiff? Agonie şi extaz... Tu ştii că eu mă bazez 90% pe simţuri, pe sentimente, pe senzaţii... Nu pot să explic efectiv ce am făcut în patru zile... pot să spun ce am simţit... am simţit că aş putea fi, deveni, am simţit că nu sunt nimic şi că sunt totul, că lumea nu începe cu mine dar ar putea să-nceapă... m-am simţit un nimic şi m-am simţit Totul... Cea mai revelatoare întâlnire a fost cea cu regizorul Cristi Puiu... Ce discurs! Câtă pasiune! Mi-a spulberat toate visele şi mi le-a redat iar sub altă formă şi mai intens...
Să explic un pic: mie, întotdeauna, mi-a fost frică de film. De tehnica de care depinzi, de atenţia pe care trebuie să o acorzi unor detalii, cum ar fi... miile de fire ce te înconjoară, microfoanele de deasupra capetelor actorilor, reflectoarele, cei care vin tam-nesam să-ţi retuşeze machiajul sau freza sau hainele etc... pentru că, în final, să ţi se spună „Motor-actiune” şi tu să devii, să fii, să exişti ceva, cineva... cu şarm, cu naturaleţe... şi asta, probabil, după ce ai stat şi ai aşteptat ore până sa fii chemat la cadru... Îţi dai seama cât de mare este Luminiţa Gheorghiu? Desigur, ne putem gândi la toţi marii actori de film, dar Luminiţa Gheorghiu a fost imaginea TIFF anul acesta şi trebuie să se ştie asta...
Ei, de toate aceste temeri şi multe altele, m-a ajutat să scap regizorul Cristi Puiu... Nu îţi imagina că a stat de vorbă cu mine personal... discursul său era pentru noi, toţi cei 10... Ne explica de ce e filmul, cum e filmul, ce vrea filmul... sau căuta împreună cu noi răspunsuri la aceste întrebări. Pentru că, spunea: „nimic nu e sigur”, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. Poate nu se va întiâpla nimic, dar poate se va întâmpla ceva şi nu trebuie neaparat să fie extraordinar, şi dacă e extraordinar şi n-ai filmat, n-ai prins şi vrei să refaci şi nu mai iese... pentru că INEFABILUL NU ESTE REPETABIL....!!!
Atunci am simţit că n-are de ce să-mi fie frică de film pentru că toată tehnica aia, toată lumea aceea de pe platou aşteaptă... INEFABILUL... inefabilul fiinţei umane sau al unei stări... sau al unei frunze...
Ăsta-i TIFF-ul... A fost o şansă de-a mea... o lecţie de-a mea, o speranţă de-a mea... Un vis...
V. S. : O întrebare finală : Eliza Noemi Judeu, de ce iubeşti cu atâta ardoare teatrul?
Eliza Noemi Judeu : Teatrul este viaţă! Dragostea este viaţă. Teatrul este dragoste... Cum să nu-l iubeşti? Există o reciprocitate: tu-i dai viaţă, el îţi prelungeşte viaţa... dragostea... te conduce spre Veşnicie... nu, nu te omoară, te eternizează!


Răspunsul meu la "Scrisorile portugheze" din spectacolul "5 şi cu 1, şase pentru un Amor", Confesiune la confesiune: Convulsiile Marianei-Eliza