Portretul lui Mihai Mihailovici în rama zilei de 28 iunie

Stilul sprințar și ritmul alert fac ca recentul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (București, Ed. „Humanitas”, 2019), să fie parcurs cu plăcere. Dar chiar dacă lectura este agreabilă, chiar dacă umorul este prezent, acest roman nu este deloc vesel; din el se degajă tristețea Basarabiei, ținutul pierdut al României... Pe coperta a IV-a romanul este recomandat astfel: „O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv ziua de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cele mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și speranță”.

Romanul se poate citi ca o saga basarabeană, autorul prezentând patru generații ale familiei Lebădă-Ciuntu. Cele mai multe povestiri se concentrează în jurul lui Mihai Mihailovici, care se naște la Chișinău, în fatidica zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Cartea e cronica unei familii, dar și cronica unei date din calendar, pentru că toate capitolele se vor desfășura în data de 28 iunie, din 1940 și până în 2018. Autorul face o mică abatere în cronologie, inversând momentul morții personajului principal cu cel al nașterii. Romanul începe cu o întâmplare din 2018, un fel de șarjă, o povestire hazlie și care nu are foarte mare legătură cu restul cărții, în afara faptului că se menționează, oarecum în trecere, moartea lui Mihai Mihailovici. În povestirea din introducere se vede talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu. Utilizând umorul de situație, autorul ironizează egocentrismul, oportunismul, excesul de ambiție și dorința de celebritate de care suferă cei mai mulți dintre scriitori. E o schiță care ar putea funcționa foarte bine și de sine stătător, conținând multă acțiune care se desfășoară în avalanșă, având în centru un personaj comic – grădinarul englez Martin, confundat la Chișinău cu scriitorul David Lodge. Ager, autorul basarabean își desăvârșește umorul prin autopersiflare: „De pe Facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău ca să scrie un roman despre Modova, și toți au ținut să-l cunoască, pentru a putea profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”.

Cu Mihai Mihailovici și cu părinții acestuia Liza și Mihail Feodorovici Lebădă facem cunoștință abia în capitolul al doilea, acțiunea petrecându-se în data de 28 iunie 1943, în satul Flutura. Când împlinește 4 anișori, Mihăiță, jucându-se împreună cu alt copil „de-a fumatul”, va da foc casei bunicii Dochia, în care el și familia lui locuiau în acel moment. Odată ce casa a ars din temelii, familia lui Mihăiță se mută la mătușa Ileana, poate cel mai tragic personaj al cărții, violată de doi soldați sovietici, în 1945. Degeaba a cerut disperată ajutorul fratelui ei: badea Mihai, din teama de a nu-și expune copiii (agresiunea se petrecea în camera de alături), nu o salvează. Traumatizată, Ileana va dispărea; deși nu se spune explicit, se subînțelege actul sinuciderii.

La 28 iunie 1946 își face apariția un personaj cu profunde influențe în destinul familiei lui Mihail Lebădă. E vorba de președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici. Acesta îl denunță în mod fals pe Mihail Lebădă, că ar fi furat o „turbă de făină”. Tatăl lui Mihăiță este condamnat la șapte ani de pușcărie. Rămasă singură, Liza e nevoită să-și apere copiii de flagelul foametei și se compromite devenind amanta lui Radu Gavrilovici, asupritorul propriului ei soț! Mihail Lebădă este eliberat mai devreme, în 1951, dar viața aspră din închisoare și-a pus puternic amprenta, iar copiii nu numai că nu-l recunosc, ci sunt speriați de înfățişarea acestuia. Dureroasă e și întâlnirea cu soția; descoperirea că în loc de cinci copii a găsit șapte îl contrariază, fiind dispus totuși să ierte infidelitatea. Cel mai mult îl descumpănește detașarea sufletească a femeii, iar zgomotele de uși ruginite relevă ruptura, ce părea definitivă, produsă între cei doi: „Bărbatul se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba își dezlipea mâna de pe el, când a ieșit și femeia. Stăteau în prag și se măsurau din cap până-n picioare unul pe altul, fără a scoate o vorbă, iar în spatele lor scârțâia ușa rămasă deschisă”. Abia după un an de zile, Liza e dispusă să-l primească pe soțul ei acasă. Relația nu va merge, la data de 28 iunie 1954 ea fiind deja căsătorită cu Radu Gavrilovici.

Construcția epică este inedită, jurnalul evocând nu doar întămplările zilei, ci acoperind, de regulă retrospectiv și desigur concentrat, momentele importante din viețile personajelor care au avut loc în decursul timpului care a trecut de la un capitol la altul. Sunt și câteva capitole care se finalizează cu o privire în viitorul imediat. Astfel, în data de 28 iunie 1954, Tamara, Valentin, Ivan și Anatol îl vizitează la spital pe tatăl lor, Mihail Feodorovici, care era internat în urma unui accident grav. Mihai nu-și însoțește frații pentru că la vestea căsătoriei mamei lui cu Radu Gavrilovici, face o criză nervoasă și sparge cu toporul ferestrele casei, drept care va fi arestat de poliție. La finalul acestui capitol este menționată moartea lui Mihail Feodorovici Lebădă, fără a i se preciza data.

Tinerețea lui Mihai Mihailovici cuprinde noi și diverse aventuri; e admis la facultatea de Politehnică, după puțin timp e înrolat în armată și trimis tocmai în Kamceatka. Prima sa dragoste e Ludmila, pe care o pierde din cauza prejudecăților părinților acesteia. Destinul i-o va scoate în cale pe uzbeca Barno, cu care se va căsători și vor locui împreună în Chișinău. Dar nu reușește să-și întrețină financiar familia. Fără studiile finalizate, refuzând să se înscrie în partidul comunist, nu-și găsește de lucru și, deși are un băiat, iar soția e însărcinată cu al doilea copil, Mihai trăiește din banii pe care doar femeia îi aduce în casă. După o confruntare violentă între el și Barno, care-i reproșează pasivitatea, se angajează într-un serviciu care nu se potrivea nici cu pregătirea sa intelectuală și nici cu structura fizică destul de fragilă, devenind hamal în gară. Mai târziu, prin intermedierea fratelui vitreg Vladilen (numit așa în cinstea lui... Vladmir Ilici Lenin; desigur, o ironie), va ajunge într-un post mai bun: zețar la tipografie.  

Nu știu dacă e sau nu un puzzle acest roman, dar este adevărat că mici piese rezumă istoria Republicii Moldova. Cartea mi se pare arhitecturală, bazată pe ramificații. Ziua de 28 iunie este trunchiul de unde se dezvoltă tot felul de rămurele, multe dintre ele conținând în universul lor epic momente istorice: ruperea Basarabiei de România, invazia rusească, foametea din 1946-1947, deportări, gulagul sovietic, comunismul, conflictul din Transnistria, câștigarea independenței Republicii Moldova, războiul ruso-georgian, emigrările din zilele contemporane etc. De Mihai Mihailovici se leagă istoriile personale ale celorlalte personaje: părinții, frații și sora, tatăl vitreg, soția, nepoții, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, funcționarii de stat etc. Admirabilă este unitatea de familie: frații, chiar dacă nu au același tată, se sprijină la nevoie. Inclusiv tatăl vitreg evoluează, arătându-și o față umană, ajutându-i nu doar pe copiii săi, ci și pe cei ai lui Mihail Feodorovici. Dar roata vieții se întoarce și actele josnice comise cândva nu rămân neplătite. Vrând parcă să ne spună că există o justiție divină, autorul ni-l prezintă pe Radu Gavrilovici la bătrânețe, trăind în singurătate, boală și sărăcie. Moartea sa nu are nimic eroic: face un infarct în momentul când un tânăr vagabond îl amenință cu cuțitul în propria casă. Radu Gavrilovici mi s-a părut cel mai conturat personaj secundar. De altfel, toate personajele sunt foarte bine creionate. Dumitru Crudu nu și-a propus să creeze caractere puternice, ci credibile; eroii săi sunt așa cum îi întâlnim și în viața reală, cu bune și cu rele. Cele mai reușite mi s-au părut personajele masculine; într-un fel mi-ar fi plăcut o analiză mai amplă a personajului Liza, mama lui Mihai Mihailovici. Totuși o atenție deosebită i se acordă uzbecei Barno, făcând din aceasta un personaj memorabil. Ea este frumoasă, inteligentă și exotică, dar și conflictuală, dispusă la compromisuri pentru beneficii materiale, uneori chiar isterică sau intolerantă. În felul ei, e o luptătoare. Tabloul în care o vedem alături de Mihai Mihailovici invalid în cărucior (își pierduse picioarele în 1992 la Tighina, de atunci boala lui progresând, în 2001 ajungând aproape la stadiul de legumă, cu majoritatea funcțiilor vitale alterate) ne arată devotamentul și dragostea de care femeia este capabilă.

Născut într-o zi tristă pentru Basarabia, eroul nu-și va sărbători aproape niciodată ziua; rareori, la insistențele prietenilor, organizează câte o petrecere, dar care din diverse motive fie nu mai are loc, fie, alegoric, se transformă în ceva grotesc. Caracterele personajelor reies nu atât din descrierile trăsăturilor sau din fragmente introspective, cât mai ales din faptele ce ne sunt prezentate uneori ca pe o scenă de teatru. Din acest punct de vedere, volumul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” poate fi citit ca un roman de acțiune. Nu cred că Dumitru Crudu ar exclama: „Mihai Mihailovici c'est moi!”, dar există un personaj în care intuiesc că se întâlnesc multe dintre caracteristicile autorului, și anume Răzvan, fiul eroului Mihai Mihailovici.

Concizia expresiei, acuratețea limbajului presărat ici-colo cu savuroase regionalisme, conflictele între personaje, alternanțele bine-rău/ pozitiv-negativ, finețea detaliilor, atmosfera mereu în concordanță cu timpul istoric sunt calități ale unui roman reușit. Să mai spunem, în final, că Dumitru Crudu realizează în această carte portretul unui personaj colectiv, surprinzând chipul tragic al basarabenilor.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr.603-604 noiembrie-decembrie 2019,)

Ofertă specială la Thanato Hotel, camere lipsite de viață

A treia carte de poezie a Liviei Ștefan, după debutul cu „re.volver” și „Lolita32”, impresionează prin forța ideilor, trama socială și limbajul dur, contondent. Poezia din „Thanato Hotel” (Bistrița, Casa de Editură „Max Blecher”, 2019), anticalofilă și parțial antibiografică, este ca un exercițiu de demistificare, autoarea devoalând cruzimea societății contemporane. Personajul cineastului David Lynch, Laura Palmer, îl folosește ca imagine iconică pentru diferite ipostaze ale femeii moderne, fapt subliniat și de poetul Ștefan Manasia, care scrie pe coperta a patra: „Reactivată de excese și propriul infern, singurul în care mai poate trăi, Laura Palmer este p e r s o n a Lolitei32. Iar Lolita rămâne p e r s o n a predilectă a Liviei Ștefan care scrie, descrie, enumeră infinit – din acest Thanato Hotel plasabil, pe Terra, oriunde. [...] Laura Palmer, Lolita32, Livia Ștefan sunt măștile unei Cassandre cyberpunk îndrăcite”. Paradoxal, aceste măști sunt folosite pentru a facilita spunerea unor adevăruri incomode despre omul contemporan. Vina nu este doar individuală, ci mai ales colectivă. Dar nici nu e vorba neapărat despre vină, ci despre angoasă și apatie, despre robotizare și depersonalizare, despre izolare, lipsă de responsabilitate și inadaptare socială. Adică, o incurabilă și universală maladie spirituală. Autoarea face o radiografie a ceea ce observă în societate, poeziile ei sunt ca niște mici reportaje, distribuite pe „camere”. Majoritatea titlurilor conțin vocabula „camera” în combinație cu idiomuri englezești: „camera 108. seekers who are lovers”; „camera 101. The secret name of truth”; „camera 400. bad request error”; „camera 309. mono no aware” ș.a. Folosind expresii dure, tăioase, Livia Ștefan scrie despre tare ale societății de consum: dependența de droguri, traficul de carne vie, abandonul social, depravare, delincvență, corupție, ipocrizie, abuzuri sexuale, proxenetism, hărțuire fizică și psihică etc. Nu-i de mirare că versurile sunt tensionate, iar punctual, pot fi feroce și obsesive. Viețile oamenilor sunt ca niște camere ale unui hotel dezafectat. Omul contemporan e hăituit de amenințări tot mai multe și diverse: economice, cibernetice, teroriste, politice și geopolitice, medicale, ecologice, demografice, globale ș.a.m.d.: „cresc irișii, lalelele și pirul pe morminte/ crește rata criminalității cibernetice/ și crește consumul de stupefiante/ cresc cazurile de viol și numărul filmelor/ documentare despre sărăcie/ cresc cererile de azil și numărul știrilor false/ cresc îmbunătățirile sistemelor de/ securitate și crește numărul atentatelor teroriste/ se triplează numărul migranților/ numărul conferințelor și/ tarifele pentru terapie/ cresc cotele asigurărilor, rata șomajului și/ prețurile apartamentelor/ cresc șobolanii prin canale, punctele de/ pensie și zidurile între națiuni/ crește numărul prieteniilor pierdute/ cresc dioptriile și hiper-realitățile/ și lipsa înțelegerii sociale/ și discriminările/ și singurătatea/ și bolile/ și frica de moarte”. Spaima se insinuează și în relațiile interumane. Dominante sunt sentimentele de suspiciune, ostilitate sau, în cel mai fericit caz, indiferență. Iubirea devine o utopie, ceea ce contează e puterea de seducție. Nereușind să dea un sens propriei existențe, omul recent trăiește într-o vacuitate spirituală și fuge de atașamentul sufletesc: „îmi beam tăria/ cu gheață/ câteodată sărutam fața cuiva și fugeam/ eram o lepră nu iubeam pe nimeni picam/ în reverie zile întregi/ mă dedam unor excese estetice/ aveam încredere în singurătatea mea”. Principala și de multe ori singura preocupare a individului constă în câștigarea unui venit pentru a-și duce traiul; în rest se izolează în lumea rece și iluzorie pe care i-o oferă emisiunile televizate sau rețelele de socializare. Anxietatea aparține universului urban, iar Livia Ștefan scrie o poezie citadină. Așadar, în orașe se întâmplă „micile tragedii banale pândind de după colțuri seară de seară”; frigul este fizic, dar mai ales existențial: „poate ploaia se va transforma în gheață/ imobilizând mizeria orașului”; umbrele la lăsarea serii și ungherele întunecate din cartiere mărginașe potențează sentimentele de frică; singurătatea este mai intensă punând-o în antiteză cu aglomerația metropolei; frumusețea este trucată, artificială: „dragoste și atingeri de plastic”. Tristețea este copleșitoare, gesturile mecanice, dorințele fragile. Timpul liber folosit la modul egoist și narcisic, cultivarea minciunii, lipsa unui ideal spiritual, bețiile și consumul de tripuri – toate se soldează cu un sentiment atroce de pustiire. Ilustrativ încă din titlu este poemul „camera 33. ceva ce nu înțelegi. dragostea”, din care decupăm: „au fost destule, cât să te minți și să nu recunoști/ sexul de milă, sexul de silă, devalizarea combinatului chimic/ șomeri ai indiferenței, căldura corpului lipită de o cană de cafea care se răcește/ singurătățile, rătăcirile, au fost destule. amânările, minutele în fața oglinzii, depravarea de somn. luminile stinse, cablurile îngropate în asfalt, cicatricile, aritmiile/ bețiile, smintelile și răsfățul. dacă zici că vrei te ajunge din urmă/ și te rupe. ca și când lucrurile chiar ar fi putut însemna altceva decât o rugăciune/ spusă fără să crezi. au fost destule. iluziile, plăcerea bolnavă,/ conexiunile neverosimile, structurile magice ale nopții, erorile de trecere/ aventurile, hoții care n-au lăsat urme, impulsuri de a săruta necunoscuți,/ viciile pofticioase, muzicile atonale, manualele mecanismelor defecte”.

Cartea, apărută în condiții grafice excelente, de imaginea ei ocupându-se artista vizual Ana Toma, este structurată în trei capitole. Primele două, „Grand Hotel. Laura Palmer” și „touristes de l'esprit. navetiști terminali”, radiografiază modul auster și abulic în care-și duc actualmente viața oamenii care fac parte din clasa de mijloc a societății. În ultimul capitol, intitulat „Mahala Blues”, facem cunoștință cu personaje de la marginea societății, având destine dramatice limită, trăirile lor abisale sunt intense – o contradicție în interioritatea promiscuității. Volumul se închide cu un poem ce cuprinde o listă cu nume de femei, fără a fi pro sau contra-feminist, prezentând deopotrivă victime și agresoare.

Realistă și câteodată cinică, poezia din „Thanato Hotel” este crudă, incisivă, inconfortabilă, și tocmai de aceea, puternică. Nu este un volum pe care să-l citești într-o seară de iarnă, lângă căldura șemineului; e o carte dură care demonstrează că omul recent nu mai are viață în el, este un așa-zis mort viu. Astfel se justifică, intertextualist sau nu, referința la moarte din titlul cărții prin utilizarea elementului de compunere „thanato”. 

Notă: Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.602, octombrie 2019

Nicolae Fleissig: Am făcut emigrația cu George Apostu

Interviu cu Nicolae Fleissig

Nicolae Fleissig - Zbor utopic;
Centrul de ccultură „George Apostu” Bacău;
creditfoto: VEM

Nicolae Fleissig nu este doar un artist mare, de reputație mondială, având peste 120 de lucrări monumentale în toată lumea, este și un om dispus la dialog, un bun povestitor. E curios să cunoască nu doar locurile, ci și oamenii pe care-i întâlnește pe cale. Pe Nicolae Fleissig îl caracterizează deschiderea. În sculpturile sale monumentale cu porți, deschiderile sunt spre alte universuri. Porțile înălțate de Nicolae Fleissig au legătură cu tradiția, dar maniera abstractă în care sunt lucrate sugerează și posibilitatea unei legături între lumi sau epoci diferite. La rezidența „Albastru”, sculpturile realizate de Nicolae Fleissig în lemn păstrează caracterul abstract, dar de data aceasta se situează sub incidența introspecțiilor, interiorizărilor profunde. Chiar și sculptura despre zbor, cu aripile sale rotitoare, e tot un rezultat al sondării interioare, căci de acolo vine nevoia de utopie despre care ne vorbește artistul în finalul interviului. „Migrația fluturilor de aur” face trimitere la fluturii lui George Apostu, cu care Fleissig a fost foarte bun prieten și căruia îi dedică lucrarea. Dar cea mai interiorizată îmi pare a fi „Inocența unei inimi care vibrează”, amintindu-mi de expresia „inima bate de să-ți sară din piept”. Iar în cubul de lemn - culcușul sau poate cușca inimii - stau închise toate trăirile foarte intense. Bucurii extatice și tristeți adânci care fac inima, care cântărește cel mult 350 de grame, să pară grea. 

     Despre astfel de emoții puternice am vorbit cu Nicolae Fleissig într-o seară din rezidența „Albastru”. Chiar dacă era obosit după o zi de muncă, mi-a răspuns cu multă amabilitate și răbdare la întrebări. Am vorbit despre Centrul „George Apostu” și George Apostu, rezidența „Albastru”, despre diferența dintre emigrația de acum și cea din perioada comunistă, despre România și Franța, despre orașul copilăriei, despre pierderi dureroase suferite în viață, despre timp și culoare și, bineînțeles, despre sculptură.

Nicolae Fleissig - Migrația fluturilor de aur;

Centrul de cultură „George Apostu” Bacău;

Credit foto: VEM

V.S. : Pentru început, vreau să-ți spun că am găsit pe un site o descriere făcută de criticul de artă Corina Teacă. Mi s-a părut că ți-a făcut un profil artistic care te definește: „Paletă stilistică omogenă. Apetit pentru geometrie, pentru volume simplificate. În repertoriul său formal un loc aparte îl ocupă reţeaua şi carelajul, motive investite de artist cu încărcătură simbolică, folosite atât în sculptură monumentală sau de mici dimensiuni, cât şi în intervenţiile sale în peisaj”. Așadar specialistul remarcă modernitatea stilului tău. Plecând de aici, te-aș întreba dacă te regăsești în arta recentă și cum te poziționezi față de ea?

Nicolae Fleissig : Este clar că eu fac parte dintr-o generație să zicem mai în vârstă. Noi suntem mai legați de niște tradiții care sunt determinante pentru un anumit tip, stil sau tendință ale volumului în sculptură. Unde mă situez eu? La fel ca George Apostu, și eu sunt postbrâncușian.

    Socot că artiștii tineri sunt extraordinar de interesanți, iar la mulți dintre ei, practic materia dispare. Ei lucrează foarte mult în imaterial, în imagini, cu sonor și mișcare. Dar dematerializarea trebuie să mai vină cu ceva, materia este înlocuită cu conceptul. Riscul aici este o anumită facilitate. Iar pentru sculptură, facilitatea este nocivă. Să-ți explic: vrei să faci o casă, temelia casei este sculptura. Apoi începi să clădești, vii cu conceptul, arhitectura și așa mai departe. Dar dacă nu ai temelia se duc toate.

V.S. : De la care dintre artiști, profesori sau colegi de-ai tăi, consideri că ai învățat cel mai mult?

Nicolae Fleissig : Primul meu profesor a fost un sculptor din Piatra Neamț, Pompiliu Clement. Un om extraordinar, un profesor de excepție. Îl respectam enorm. El mi-a pus bazele. La facultate, am avut șansa să-l am ca profesor pe Vladimir Predescu. M-am întâlnit cu el acum doi ani.

V.S. : Cum a fost întâlnirea?

Nicolae Fleissig : Plângea...

      În facultate, exista profesorul și maestrul. Maestrul meu era Ion Irimescu. Maeștrii erau maeștri! Irimescu venea cu taxiul în curtea școlii, ne dădea bani să ne luăm o bere. Se uita la lucrări, ne zicea că e foarte bine și pleca. Era pe alt nivel, la înălțime! Dar faptul că aveai un maestru conta enorm. Te simțeai protejat. Făceai parte deja dintr-o breaslă. Ierarhia era așa: maestrul, profesorul, asistentul și lectorul.

V.S. : Ai umblat prin toată lumea, sculpturile tale se găsesc pe toate continentele lumii. Cât de mult diferă sculptura de la o țară la alta? Cum te influențează în creație specificul țărilor unde ești invitat să faci sculptură?

Nicolae Fleissig : Fără să vrei ții cont. Dar dacă mi-ar impune cineva să țin cont, atunci am plecat. Fiecare țară, fiecare continent are un specific, pe care poți să-l cunoști, poți să iei contact cu fenomenul studiind puțin istoria locului respectiv, peisajul geografic. Când spun istoria locului mă refer și la istoria culturală, nu numai la înșiruirea evenimentelor. Dar cel mai important mi se pare contactul cu publicul, cu oamenii, care îți pot oferi niște informații fantastice. Dacă un sculptor e invitat să lucreze într-o altă țară, când ajunge acolo, are deja cel puțin zece sculpturi în cap. Pe care le adaptează în funcție de loc, climat, istorie, populație, peisaj. În funcție de materia cu care se lucrează, pentru că nu e același lucru lemnul, metalul, marmura, piatra, granitul. Sunt absolut diferite. Fiecare cu alt limbaj.

V.S. : Am auzit că ai fost prieten foarte bun cu George Apostu. Când l-ai întâlnit prima oară?

Nicolae Fleissig : Pe Apostu?! Oooh! Când l-am întâlnit prima dată, cred că eram în anul patru de facultate. După care, el a plecat. Eu am plecat un an jumătate după el. Ne-am întâlnit la Paris. Acolo am petrecut destul de mult timp împreună, dar apoi, of, Apostu s-a îmbolnăvit. Prin '85 era într-un simpozion, la Aix-en-Provence. Și cum eu locuiesc undeva în sudul Franței, m-am dus de l-am luat din Aix-en-Provence. A venit la mine și a stat cam o lună. Deja era foarte bolnav. Stătea într-o cameră de la etaj și desena. Cobora foarte rar. Îi duceam eu de mâncare, dar nici nu mai mânca... Apoi, a plecat de la mine. Și ultima dată când l-am văzut pe George... era pe patul de moarte! Emigrația, eu și George am făcut-o împreună. Și toată suferința emigrației. Pentru că nu-i ușor și nu-i doresc nimănui. Astăzi este aproape amuzant să-i spui cuiva că ai vrea să pleci și nu poți să te duci. Cum adică nu poți să te duci?! Dacă vrei să mergi în Belgia, mergi în Belgia. Sau în Australia, sau unde vrei. Eu am emigrat în 1982. Atunci când am plecat știam că nu pot să mă mai întorc în țară.

V.S. : Ai plecat în primul rând pentru a face artă. Ce crezi că s-ar fi-ntâmplat dacă n-ai fi plecat?   

Nicolae Fleissig : Păi, să-ți zic, eu am avut două expoziții închise la Orizont. Cenzura! Nici nu știu de ce m-au cenzurat! Un cenzor de exemplu nici nu se uita la lucrări, se uita la titluri. Să nu fie titlurile subversive! În acea perioadă am făcut un grup de artiști, eram patru (Bente Tiberiu, Dinu Cîmpeanu, Nicolae Fleissig și Mihai Istudor). Era un grup puternic. Am făcut o expoziție tot la Orizont. Și n-a plăcut cenzurii! Eram considerați artiști decadenți. Dacă eu fac artă decadentă... ce să mai vorbim!

V.S. : Acela era doar un pretext. Lor le era teamă de forța voastră creativă, prin care vă puteați exprima și idei revoluționare. Când ai plecat din țară erai căsătorit? Ai plecat împreună cu familia?

Nicolae Fleissig : Da, eram căsătorit. Am plecat împreună cu soția. Copiii au rămas la părinții soției. Cam după un an și jumătate, aproape doi, am reușit să-i aducem prin tratatele de la Geneva, cu integrarea familiilor.

V.S. : Cum au reacționat părinții tăi când ai plecat?

Nicolae Fleissig : A fost dureros. Nu i-am mai văzut niciodată în viață. Știam atunci când am plecat că n-o să-i mai văd... Pleci, dar nu știi ce urmează să se-ntâmple. Cine știa că va fi dat jos Ceaușescu?! Atunci, nimeni nu știa.

V.S. : Dar ați reușit să țineți legătura cu părinții? Vorbeați la telefon? Vă trimiteați scrisori?

Nicolae Fleissig : La telefon am mai vorbit din când în când. Scrisori?! Scrisorile erau cenzurate! Mai ales atunci când e vorba de azil politic... Una e să fii refugiat și alta să fii solicitant de azil politic. Eu dacă m-aș fi întors în țară, mă băgau direct în pușcărie.

V.S. : Pentru că ai trăit mulți ani în Franța, aș vrea să te-ntreb cam ce îi diferențiază pe români de francezi în atitudinea față de artă?

Nicolae Fleissig : În opinia mea, nu există niciun fel de diferență. Să nu uităm că Brâncuși a plecat din România, a trăit în Franța. Brâncuși, care este părintele sculpturii românești. Iar în Franța, el este văzut ca un fenomen! Legătura între Franța și România în zona artei este totală. Ca să nu mai vorbim că România era odată, și încă mai este puțin, o țară francofonă. După Războiul Ruso-Turc, prima mare putere care a recunoscut independența României a fost Franța. Germania, nu! Rusia, nu! Și așa s-a deschis un fel de autostradă pentru noi spre Paris. Uite, eu locuiesc în sudul Franței, la picioarele munților Pirinei, într-un sat mic. Și cine crezi că a trecut cândva pe acolo? Tristan Tzara! Satul unde locuiesc eu seamănă destul de mult cu un sat transilvănean. În acel sat am atelierul, dar și un Centru de artă, creat de mine. Numai că acum Centrul de artă e un pic în ațipire, pentru că... Așa cum s-a întâmplat peste tot, s-au schimbat guvernele... Înainte lucram foarte mult cu subvenții. Subvenții de la Ministerul Culturii, de la Guvernul Francez. Centrul de artă fondat de mine e făcut special pentru artiști consacrați, de renume. Maxim Dumitraș a fost invitat de câteva ori acolo.

V.S. : Ce te inspiră cel mai mult pentru arta ta? Ai momente când te confrunți cu criza de inspirație, cum le depășești?

Nicolae Fleissig : Tu ești scriitoare și știi ce înseamnă pagina albă. Noi suntem la fel, exact la fel. Plus, dacă pagina albă te poate inhiba, ia imaginează-ți cum ești în fața unei tone de piatră... Cel mai dificil e că te chestionezi. Și printre multele întrebări pe care ți le pui, apare asta: are oare rost să fac ceea ce fac?! La ce servește?! Dar am aflat la ce servește arta. La nimic! Dar de aia trebuie făcută!

V.S. : Una dintre sculpturile tale monumentale ai dedicat-o memoriei fiului tău. Are forma unei cămăși...

Nicolae Fleissig : Sculptura sub formă de cămașă e doar un element dintr-un ansamblu, făcut într-adevăr în memoria băiatului meu. Se numește „Camera secretă”. Acolo nu e numai cămașa. E totul. E un pat, un scaun. (îmi arată pe catalog imagini) Uite, intri pe poartă, găsești imediat niște bănci pe care poți să te oprești. Aici este patul, uite în apropiere și scaunul. Patul este acel pat în care fiul meu a zăcut. Scaunul e scaunul pe care eu mă așezam și discutam cu el orice, ore întregi. Cămașa asta simbolizează haina din care corpul a plecat.

V.S. : Te-a ajutat arta, cu timpul, să accepți acest eveniment tragic din viața ta?

Nicolae Fleissig : Nu pot spune asta. Cu moartea unui fiu nu te-mpaci. Nu o accepți. La un moment dat când era bolnav, era spre sfârșit, mie îmi era rușine să mă uit în oglindă. Aveam șaizeci și ceva de ani și lucram în forță pe afară, iar el zăcea la treizeci și ceva de ani... Este inimaginabil. Și mai e încă ceva: un băiat, în special un băiat, poate să moară înaintea părinților în timp de război. Dar nu în timp de pace!

V.S. : Să revenim la aspecte mai luminoase din viața ta. În această vară, ai fost invitat la Piatra Neamț să prezinți o expoziție foto cu reprezentări din lucrările tale monumentale. A fost un eveniment foarte reușit, cu mult public care a venit special să te vadă. Cum a fost pentru tine revederea cu orașul copilăriei tale?

Nicolae Fleissig : Este un oraș frumos, din toate punctele de vedere. Întotdeauna a fost un oraș interesant: înconjurat de munți, nu prea înalți ca să te strivească. Totul e verde, Bistrița care-l traversează... Un oraș fascinant! Singurul regret pe care-l am e că nu au păstrat măcar o parte din centrul istoric. Mulți spun că centrul istoric e biserica lui Ștefan cel Mare, turnul lui Ștefan cel Mare, Muzeul de Artă și Muzeul Cucuteni. În copilăria mea, la Obor, târgurile erau o dată pe lună și veneau țărani, pădurari, cu animale, cu lemne... Oborul era un câmp enorm. Acolo negustorii își vindeau produsele, după aceea intrau în oraș pe Strada Mare și deveneau ei, din negustori, cumpărători. Strada Mare nu era mare deloc, era o stradă lungă, dar foarte îngustă. Erau prăvălii de o parte și de alta, unde găseai de toate: piele, șuruburi, ciocane, clește, seceră, coasă... Strada aia avea o poezie a ei, erau acolo niște case micuțe, dar cu arhitectură de prăvălie. Proprietarii aveau jos magazin și sus aveau două cămăruțe. Erau comercianți, dar nu aveau palate. La capătul străzii mari erau grecii care vindeau halva, lucum, scrumbii... Scrumbiile stăteau în butoaie...

V.S. : Știu că ție îți place să citești, ești un degustător de poezie. Este important pentru un artist să aibă cunoștințe și din alte domenii?

Nicolae Fleissig : Este foarte important, dar până la un anumit punct. După care, trebuie să fii egoist. Egoist cu tine însuți. Altfel te pierzi. Sculptura cere un efort enorm. Nu numai fizic. Să trăiești cu volumul, să vezi volumul într-o piatră sau nu știu unde... nu e ușor. Putem să simplificăm: pictura nu este altceva decât culoare. Iar culoarea nu este altceva decât lumină. Grafica nu este altceva decât umbra unui obiect. Muzica nu este altceva decât sunet. Iar sculptura nu este altceva decât volum. Fără culoare.

V.S. : Dar tu intervii cu culoare în sculpturile tale...

Nicolae Fleissig : Da, intervin cu culoare tocmai pentru că-mi lipsește! Aproape în toate perioadele culoarea a fost folosită pe sculptură. Cu timpul, culoarea de pe sculpturi s-a dus. Asta e patina. În urmă cu zece-cincisprezece ani eu nu foloseam culoarea, dar foloseam patina, care vine din culoare, e urma culorii. În Egipt vezi pe plafon niște picturi formidabile! De mii de ani...! Pe acele desene, foarte puțin a mai rămas culoarea... și sunt de o frumusețe incredibilă! Urma aceea de culoare duce timpul cu ea!

V.S. : Apropo de culoare, de albastru... Cum te simți la rezidența „Albastru” de la Centrul George Apostu? Ce ai lucrat aici? E ceva diferit pentru tine comparativ cu alte simpozioane internaționale la care ai participat?

Nicolae Fleissig : E foarte diferit! În primul rând materialul este diferit! Când eram încă un copil am început să lucrez în lemn. Iar apoi am trecut la piatră. Am lucrat în toate materialele: lemn, piatră, granit, metal... De câțiva ani însă cel mai mult lucrez în granit.

      Am fost invitat încă de anul trecut la rezidența „Albastru”, dar nu am putut ajunge pentru că m-am operat la umăr. Mi-am dorit mult să vin pentru George Apostu. Cred că dacă George ar ști, și poate știe..., că eu sunt aici, că Centrul se cheamă George Apostu... E o revanșă nemaipomenită, fosta casă a lui Ceaușescu să se cheme astfel! Apostu, care a plecat din cauza lui Ceaușescu! Eu, care am plecat din cauza lui Ceaușescu, am venit să lucrez aici! Iar ideea rezidenței mi s-a părut foarte frumoasă. Propunerea lui Maxim Dumitraș cu tema albastru mi-a plăcut foarte mult. Propunerea lui Max mi se pare foarte interesantă, pentru că trebuie să te gândești un pic mai departe decât la vopseaua de culoare albastră. Albastru nu e culoare. Îmi aduc aminte, lucram odată lângă Moscova și era un lac enorm, nopțile erau puțin albe, lacul era albastru. Erau niște plopi enormi, erau albaștri. Cerul era albastru. Totul era albastru din cauza nopților albe, care erau de fapt albastre. Un fel de brumă se ridica de pe lac... era surrealist!

V.S. : Ai adus cu tine aici un lemn special din Franța. Care-i povestea lui?

Nicolae Fleissig : Este un lemn care-i încărcat de-o istorie. Este un lemn încărcat de o altă materie decât lemnul. Este un lemn de paletuvier, care crește la intersecția fluviilor cu marea sau oceanul, un lemn de mangrove. Fiind situat la această intersecție, unde există flux și reflux, copacul acesta trage în seva lui apă, care e și puțin sărată, dar și dulce. Trage, de asemenea, nisip. Un nisip extrem de fin ajunge până în vasele capilare. Este un lemn despre care am putea spune că are silicoză. Dar exact din această cauză nu intră în el: viermi, insecte, carii... Din lemnul ăsta se construiau niște bare lungi de doi metri, doi metri douăzeci, care se-nfigeau în mare, se făceau niște scobituri și într-o scobitură din aceea migra o stridie. După doi-trei ani se forma un ciorchine de stridii. Lemnul ăsta l-am găsit aruncat aproape de Montpellier. Din el am făcut multe lucrări. Am adus și aici. E un lemn care-a stat zeci de ani în mare, e atât de plin de sare încât e pietrificat. Am folosit bineînțeles stejarul, dar am ținut s-aduc și acest lemn special pe care nu pot să-l tai decât cu disc pentru metal. Am intervenit pe el cu foiță de aur pentru a pune în evidență prețiozitatea sa.

V.S. : În acest fel ai creat și un dialog francez-român, prin materia folosită. Acest lemn iese în evidență în cele trei sculpturi pe care le-ai lucrat aici. Dă într-adevăr o notă foarte specială și caldă totodată, cred că și foița de aur contribuie. O temă pe care ai abordat-o în rezidența „Albastru” îmi pare a fi cea a zborului. Cineva spunea că ar compara una dintre lucrările tale cu o libelulă. Ai reprezentat o libelulă sau e altceva?

Nicolae Fleissig : Nu, nu e o libelulă! Ar fi prea simplu! Este un zbor utopic! Utopia trebuie să zboare. Fără utopie suntem morți. N-ar exista progres. Utopia trebuie să zboare dintr-o parte în alta. Să informeze pe alții. Utopia este absolut necesară!

(A consemnat Violeta Savu, interviul este publicat în nr. 51 al Revistei Vitraliu)

Despre zbor, îmbrățișare și taină

Albastru la a treia ediție

creditfoto: VEM

Nicolae Fleissig. Fluturii lui George Apostu și cei ai lui Nicolae Fleissig și-au împletit aripile lor subțiri și zboară împreună pe o semilună cioplită în lemn de stejar. Inima lui Fleissig se zbate când amintirile cu prietenul său se lipesc de retină. Zborul e șansa de a fi aici și acolo, de a te întoarce în trecut și mai ales de a plonja în alte lumi viitoare, mai luminoase, mai pline de viață. Inima bate puternic și sacadat până când iese din piept. În coșul pieptului de artist e suferință, dar și speranță. Gândul pozitivist care trezea cândva poetul urbei se lipește cu foiță de aur pe lemnul de mangrove. Un zbor utopic, o piramidă abstractă, o formulă pentru aerare și respirație albastră a frumuseții. Inima vibrează. Inelele stejarului au ieșit la egalitate cu vasele coronare. Sângele curge albastru.

Min-Chin Tung. Îmbrățișare interioară. „Între”, pentru că e preocupat de legătura dintre vechi și nou, natural și artificial, vizibil și invizibil, spune artistul. Dar poate că e un astfel de între: lupta dintre eul din trecut și eul din prezent, depășirea eului din prezent de unul idealist, din viitor. O tensiune dată de antiteza eu și non-eu. Luăm pulsul stărilor din exterior cu ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, cu frământările care ne compun, descompun și recompun sufletește. Dacă ne rotim, așa cum o facem pentru a privi sculpturile lui Min, încercând să prindem ideile din toate direcțiile și în toate sensurile, avem o șansă. Nu tot ceea ce ne este exterior ne atinge. Ne învelim în propriile cugetări. A medita e un mod de viață. Și uneori, de fapt foarte adesea, e unica șansa de a supraviețui nimicului, neantului.

Marko Vuksa. Reflexivitate, simplitate și taină. Marko Vuksa nu știu dacă putem să-l înțelegem, doar să-l simțim prin liniște și epidermă. Simț tactil. Urme fragile de cerneală albastră în desene asemănătoare celor rupestre. Pe sculpturile inspirate, spune artistul, de arhitectura locului. Dar negrul din lemnul ars s-a iluminat până-ntr-atât încât are acum culoarea pielii. Lemnul crăpat e schimbat cu unul șlefuit până la catifelare. Tehnica suspendării și ideea susținerii prismei pe latura ei aparent cea mai fragilă fac legătura între arhitectura veche și gândirea modernă, abstractă a artistului. 

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista Vitraliu, nr. 51, octombrie 2019)

Notă:  „Programul de Rezidențe artistice de sculptură “Albastru” are ca principal scop constituirea unei colecții valoroase de sculptură contemporană în lemn ce vizează reorganizarea și amenajarea spațiului expozițional „Muzeul în aer liber” al Centrului de Cultură „George Apostu”, un important monument de for public. 

Artiști rezidenți în 2019: Nicolae Fleissig, Min-Chin Tung, Marko Vuksa. Curatorul programului pentru fiecare ediţie a fost artistul Maxim Dumitraş.

Antiutopie și insurgență la V. Leac

Cea mai recentă carte a lui V. Leac - „Monoideal” (București, Ed. Nemira Publishing House, 2018), apărută în colecția „Vorpal”, coordonată de Svetlana Cârstean, face notă distinctă în peisajul poetic contemporan. Nu atât pentru că ar avea o altfel de  stilistică, deși s-ar putea spune și acest lucru, ci mai ales pentru bogatul conținut de idei, ceea ce se-ntâmplă mai rar în poezia actuală. „Monoideal” e un volum solid, am putea spune și eterogen, fiind construit pe mai multe voci. Este remarcabil în acest volum, cum autorul glisează de la confesiune la observație și/sau experiment, de la narativitate la oralitatea de tip slang sau chiar lirica asemănătoare sonetului. Pentru cei care se vor fi întrebând ce înseamnă monoideal, chiar autorul oferă, pe la mijlocul cărții în poemul „bad or worse”, definiția termenului: „zona numită monoideal: un loc unde ți-ai transferat/ speranțele și plăcerile”. Sigur că pentru a prinde sensul direcționat de autor, accentul trebuie pus pe „transferat”, pe care-l vom titra ca „abandonat”; abandonul, singurătatea, izolarea fiind caracteristice post-umanismului. Așadar, monoideal este o antiutopie.

Poemul-manifest cu care se deschide cartea, scris în forță, cu nerv contestatar, e grav și convingător: „Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac/ monologurile interioare iraționale?/ Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,/ și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat?// Ce facem noi ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?/ Când se întâmplă să avem o seară mișto,/ ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,/ când rămânem singuri, murim încet și fără sens”. Căutarea sensului, ignorarea acestei căutări de către omul contemporan, alunecarea permanentă într-o iluzie neproductivă, depersonalizarea, lipsa de identitate le-ntâlnim nu doar în acest text, intitulat sugestiv „zona distrușilor”, sunt elemente asupra cărora autorul revine. Decupăm ultima dintre cele opt strofe ale poemului, pe care într-o cronică publicată în „Observator cultural”, Alina Purcaru l-a numit „poem al exasperării, un adevărat hit al volumului”: „Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm;/ care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens./ Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas/ blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?” Totuși, tonul general al volumului, foarte bine sudat și excelent organizat, nu este atât de expansiv, vulcanic și invaziv cum se-ntâmplă în acest „hit”. În poemele narative, povestite uneori la persoana I singular sau plural, alteori la persoana a III-a, conținând multă imagistică, tonul e de regulă grav, resemnat și trist. În micile narațiuni scrise la persoana I, autorul nu este întotdeauna el subiectul, ci la fel ca-n dramaturgie, își imaginează monologurile interioare ale unor personaje. Eroii din „Monoideal” sunt oameni confuzi, blazați, compulsivi, apatici, sictiriți, indispuși, revoltați dar în general fără atitudine de luptători, inadaptați, mizantropi, abulici, într-un singur cuvânt, nefericiți. E o schimbare de registru al poetului V. Leac, care-și obișnuise cititorii cu stilul său încărcat de un umor fin, dar și placid. „Monoideal” păstrează nuanțe de umor, dar și-a modificat structura, e acid, chiar caustic.

Una dintre temele abordate este emigrația și problemele cu care se confruntă emigranții. Tratați în noua țară, în care își duc zilele, fără respect, pierzându-și stima de sine, lipsiți de identitate, ei se transformă în workers, roboței care execută activități fizice până la epuizare: „Aici în zonă nu există femei, doar/ workers. Noi nu spunem nimic, îi evităm/ și muncim din greu”. Supraveghetorul induce nu doar sentimente de încarcerare și claustrare, pare un spirit malefic, un Caron, dar unul din prezentul nostru alterat, care și-a schimbat vechea luntre cu un binoclu cu care, deși e invalid (infirmitatea fizică trebuie extinsă la cea sufletească), poate controla și monitoriza demiurgic: „Suntem supravegheați/ de drone și de un bătrân invalid care stă mereu/ în fereastră cu un binoclu militar pe genunchi”. Se insinuează aspirația de a ieși din angoasa destrămării, dorința de evadare din spațiul străin devenit treptat ostil, proiecții spre restabilirea echilibrului familial: „Toți știm că într-o zi vom pleca de aici. Suntem/ atât de convinși că am început să facem cumpărături,/ cadouri pentru prieteni și pentru familie. Ne încărcăm/ bateriile în felul ăsta, ne înșelăm sufletul păcătos”. Un poem puternic și reprezentativ despre emigrație este „Sera”, care descrie o zi obișnuită de muncă, lucrătorii fiind angajați pentru smulgerea buruienilor. Dar rutina e zdruncinată de apariția unei buruieni uriașe drept în mijlocul serei. Metafora este de excepție, este inevitabil să nu asociezi imaginea cu cea a unei misterioase sperietori de ciori și să nu te gândești la o interpretare christică: răstignirea lui Iisus Hristos pe cruce. De altfel, unul dintre muncitori, „iraționalul Matotelo” dorindu-și să se salveze de tirania rutinii alege să lase buruiana acolo, la locul ei, ca un simbol și al desțelenirii etnice. Când locul este plivit de jur împrejur, unicitatea și singurătatea buruienii, ironizată drept „garden boy – spiritul serei”, devin copleșitoare. Dar totul se reașază în raționalitatea gregară odată cu apariția și intervenția supraveghetoarei, pe care, deloc întâmplător, o cheamă Christin, e o ironie bineînțeles, căci ea joacă rolul unei Iude. Din păcate, bunul, iraționalul Matotelo nu reușește să-și apere mentalitatea nonconfirmistă, cedează, transformându-se într-un laș, așa cum în povestea biblică a cedat și Pilat din Pont, ceea ce-l umanizează însă este înnegurata părere de rău: „Christin, supraveghetoarea, a ajuns la noi după/ pauza de 5 minute de la ora 18.00. A verificat sera/ și a întrebat: «Ce-i cu planta aia rămasă acolo,/ în mijlocul serei? Ce se întâmplă, de fapt, aici?»/ Matotelo i-a făcut semn să-l urmeze.// Dacă îi priveai din spate pe cei doi, îndreptându-se/ spre buruiana rămasă în mijlocul serei, puteai jura/ că sunt un cuplu ideal. Ce au discutat ei acolo,/ lângă garden boy, nu știm. Imaginea lor era din altă poveste./ Tipa s-a aplecat la un moment dat și a smuls buruiana.// A ieșit din seră cu fața triumfătoare. Toți zâmbeau/ când a trecut pe lângă ei, însă nimeni nu a scos o vorbă./ Matotelo a rămas acolo, în mijlocul serei, în contre-jour./ O siluetă neagră despre care nu știai ce să crezi”.

Atât „Sera”, dar și alte poezii din volum, „Undeva la granița cu Olanda”, „Tot ce contează pentru noi”, „Gazonul”, „Vino și arată-mi stelele”, „Puțin timp mai târziu”, „Paznicul”, „Hotel Cosmos” sunt cinematice, pot fi scenarii de scurtmetraje, unele dintre ele cuprinzând și scurte dialoguri. „Vino și arată-mi stelele” e despre fragilitatea și instabilitatea omului modern, despre falsitate, decepție și dezamăgire. „Paznicul” e o satiră la adresa unui spirit înregimentat. Paradoxal, trăsături negative ca „tăcerea” (adică acceptarea necondiționată), „ostilitatea” (răutatea) sau „indiferența” (blazarea) pot genera o nuanță de mister, personajul fiind captiv într-o împietrire greu de descifrat.

V. Leac își fracturează uneori textul cu afirmații sentențioase, expresii aforistice: „Cele mai grele lovituri de la prieteni vin”, „Capitalismul e un gazon perfect tuns”, „Compasiunea e moartea nihilismului”, „Onorurile aduc îmbătrânire prematură”, „Pot merge în recunoaștere pentru că nimeni nu mă recunoaște”, „Se spune că tradiția te scutește de imaginație și judecată”, „Cele mai mișto lucruri din lume rămân nevăzute” ș.a.

„Monoideal” conține și câteva poezii mai vesele, foarte ritmate, cu oralitate de tip slang cum am menționat deja, unele situându-se pe linia discursului autorului din anii 2000, discurs despre care ne vorbește poeta Cosmina Moroșan pe coperta a patra a cărții: „La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție”. E o dovadă clară că autorul se poate juca frumos și inteligent, candid și savuros. Dar valoarea volumului „Monoideal” consider că stă mai mult în poemele sale ce conțin mai mult sau mai puțin subsidiar revolta, acele poeme în care suntem copleșiți de o radiografie severă dar sinceră a prezentului: abisul fărâmițării timpului, tristețea pierderii idealurilor, anihilarea nevoii acute de sens, superficialitatea și mefiența indivizilor. Impresionant este și grupajul de poezii intitulat „Oțetarii”. Metaforic vorbind, acești formidabili copaci au frustrări, tabieturi și tare specifice omului contemporan: „Parcurile și zonele verzi administrative/ nu sunt pentru noi./ Noi iubim ruina și dispariția civilizației./ Unii spun că nu suntem decât niște paraziți agresivi,/ rezistenți la poluare, indiferenți față de viitor.// Toamna ne transformă în desenele unui copil neînțeles./ E riscant să te arăți că ești viu și aproape casant./ Înlocuim absența fără pretenții/ adaptabili și rezistenți/ ca o mișcare clandestină, ocupăm teritorii și/ Instituții moarte”.

Note: 1. Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.600, iulie-august

2. V. Leac a primit în 2019 Premiul Revistei Ateneu pentru poezie

Flavius Lucăcel, un dramaturg cu fior liric

Sunt rare festivalurile de literatură care oferă distincții pentru scriitorii ce aleg ca modalitate de expresie dramaturgia. Însă un festival dedicat scriitorului Vasile Alecsandri, considerat de mulți „creatorul teatrului românesc”, nu avea cum să ignore acest gen literar. Astfel, la ediția din 2019, la Reuniunile Culturale „Alecsandriada”, desfășurate în Bacău, laureatul Premiului de excelență pentru dramaturgie a fost Flavius Lucăcel.

Născut în Aluniș, la Sălaj, avea să debuteze în 1992 cu poezie în revista „Tribuna”, dar din 1993, când publică pentru prima oară teatru în revista „Thalia”, dramaturgia devine o prioritate. Scriitor cu aplomb, stăpânind dialogul, în care presară inspirat aserțiuni sau chiar aforisme, abordând subiecte de actualitate și incitante, având talentul de a spune o poveste, punând atunci când trebuie accentul pe umanitate, Flavius Lucăcel e un autor cu palmares în dramaturgie. A publicat mai multe volume: „Trilogia spațiului închis” (Cluj-Napoca, Ed. „Eikon”, 2006), „Marțianul Telemah”(idem, 2008), „Ceai de fluturi/ Butterfly tea” (Cluj-Napoca, Ed. „Limes”, 2009), „Tutungeria”(idem, 2010), „Trecătoarea pisicii”(idem,   2011), „Nu te pune cu îngerii”(idem, 2016), iar cel mai recent este „Corporația” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2018) și asupra căruia ne vom opri o clipă atenția. Cartea cuprinde trei piese: se deschide cu omonima „Corporația”, continuând cu „Singurătatea pietrelor” și „Trecătoarea pisicii”. Piesa „Corporația” satirizează dorința omului contemporan de a obține o poziție socială superioară, indiferent prin ce mijloace. Sigur că arivismul e o temă clasică, nu doar în dramaturgie, ci în general în literatura română și universală (ne amintim de Stănică Rațiu din „Enigma Otiliei”, de Dinu Păturică din „Ciocoii vechi și noi”, de Tănase Scatiu din „Viața la țară” sau de Julien Sorel, din „Roșu și negru”). Flavius Lucăcel ne arată noul tip de arivist, prezentând cazul celui care lucrează într-o multinațională, dorește să avanseze ierarhic, e servil, lingușitor cu cel de care depinde promovarea sa (șef pe care de fapt îl disprețuiește și îl bârfește fără scrupule). Egoist, preocupat doar de sine, devine neglijent în viața de familie. În plan secund, există o poveste de dragoste între doi emigranți: o femeie ucraineană frumoasă și inteligentă (nevoită să lucreze ca femeie de serviciu) și un bărbat arab, un idealist, visător incurabil. Dramele prin care emigranții sunt nevoiți să treacă emoționează, provocând cititorului compasiune. Morala piesei este că lupta pentru ascensiune, fără pic de preocupare pentru o autentică perfecționare, e stupidă și derizorie.

„Singurătatea pietrelor”, piesă cu un număr redus de personaje, doar trei: Mama, Tatăl și Copilul, relatează povestea unui tânăr cuplu și a scindării relației lor. Piatra de încercare este confruntarea celor doi părinți cu autismul fiului. Fiecare acționează sau re-acționează diferit: tatăl e iritat, fără răbdare, în cele din urmă părăsindu-și familia, iar mama, dimpotrivă, e blândă și iubitoare, devine creativă, lucrând fără contenire la compunerea unei povești care-ar putea să aline nervii băiatului. Personajul principal e copilul, un geniu neînțeles chiar și de propriii părinți. Monologurile sale interioare, foarte expresive, emoționante, iau de multe ori forma unor prozopoeme: „Realitatea cu care mă hrănesc eu e densă ca o lespede nesfârșită. Pășesc peste ea, dau peste cap, fac salturi ample. Mai mereu e înțepenită, neinteresantă. Mai mereu simt cum realitatea asta mă scapă pe pământ, printre ceilalți copii, unde nu mă simt apropiat. Eu sunt cel mai apropiat de umbra îngerului meu, mama. Eu sunt cel mai fericit când soarele usucă urmele roților tricicletei mele pe asfalt. Privesc pe geam, stau singur, mă chinui să-mi prind nasturii cămășii, aranjez mereu scaune, șervețele, lucruri. Și aceasta e viață, și acestea sunt evenimente importante, și în felul acesta ceva esențial se pierde, puțin câte puțin ajungând la liniște. Realitatea cu care mă hrănesc eu e scufundată aproape permanent adânc în ființa mea. Mii de fire rupte, încercări epuizante. Niciodată când am vrut să spun căldura nu am ajuns până la voce. Nu am trecut niciodată mai departe de mine. Totul se înghesuie acolo, se cimentează, se uită. Uit. Ce nu pot spune zâmbesc, ce nu pot simți ocolesc. Nu e teamă. Astfel reușesc să nu fiu și mai complicat decât sunt. Umbra îngerului meu, mama, când dorm, e transparentă. Și atunci când e transparentă mă ia de mână și zburăm într-un loc unde nu e nevoie de realitate. Ce ne spunem, câte minuni ni se deschid în față, cum arată o umbră de înger fericit ținând o mână de copil în mâna ei, asta trebuie singuri să vă imaginați. Imaginați-vă!”

La vârste diferite (copilărie, adolescență), gândurile copilului nu diferă prea mult, iar universul său înconjurător este limitat; cu toate acestea el e foarte atent la relațiile dintre părinții săi. E un fin observator, decupând detalii din imagini sau întâmplări. Nici unul dintre cei doi părinți nu-i remarcă precocitatea, poate și din cauza faptului că el nu articulează cuvintele, nu reușește să dea voce frământărilor. Spre final, monologul lăuntric al Copilului e esențializat, dens, fracturat. Prin repetițiile făcute se imprimă un ritm special, iar dacă rândurile ar fi dispuse în alt mod, nimic nu ne-ar împiedica să considerăm fragmentul respectiv poezie: „Împreună. Îi văd îmbrățișați. Împreună. Râd, stau ghemuiți în fotoliu. Își spun nimicuri. Râd, rezemați, în grădină, unul de altul. Ascultă la căști muzică. Gătesc. Se uită la filme. Se prostesc. Se prostesc în camera lor. Râd. Aleargă în fiecare dimineață. Își beau cafeauau și ceaiul pe terasă. El citește corespondența. Își amintesc nenumărate întâmplări. Ea mai multe, el câteva, aceleași. Râd. Stau îmbrățișați. Vorbesc despre următoarea vacanță. Se sărută. Mie mi se pare scârbos, dar mi se pare frumos. Sunt drăguți. Râd. El aduce flori, ea le miroase împreună cu mine. El aduce zilnic ceva pentru ea. Ea zâmbește de fiecare dată. Eu sunt curios. Ea e fericită. Așa trăim noi. Așa vom trăi mereu. Împreună. Mamă-tată-copil, tată-mamă-copil, copil-mamă-tată. Copil. Realitatea cu care mă hrănesc eu e nesfârșită. Sunt un copil, nu-i așa?”

Este puternică în această piesă metafora pietrelor care nu reușesc să-și facă auzite strigătele, iar delfinul care apare ca laitmotiv sugerează fragilitate și candoare.

Volumul „Corporația” se închide cu piesa „Trecătoarea pisicii”, o piesă existențialistă, abstractă, filozofică, despre predestinare, dualitate și raportul contrastelor: rău-bun, victimă-călău, bogat-sărac etc. Textul, care analizează transformarea caracterului unui individ în funcție de contextul social și cel istoric, se încheie elegant, cu motivul gemenilor.

Am citit cu plăcere volumul „Corporația”, realizarea unui dramaturg care a avut șansa ca o parte dintre piesele sale să se desprindă din filele de carte pentru a prinde viață pe scenă. Din creațiile sale montate pe scenă menționăm „Fisura” (în regia lui Victor Olăhuț), „Scoici pe nisipul fierbinte - Hell's cabaret” (regia, Sorin Misireanțu), „Nu te pune cu îngerii – Miorița reloaded” (regia, Chris Nedeea). Din volumul prezentat, piesa „Corporația” se joacă cu succes la Teatrul Național din Cluj-Napoca, în regia lui Chris Nedeea.

Tentez să cred că „Singurătatea pietrelor”, la o eventuală montare (ceea ce ne-ar plăcea să se realizeze), va fi o adevărată piatră de încercare pentru regizor. Nu pentru că va trebui să ordoneze cronologic întâmplările (în textul scris, timpurile alternând), ci adevărata provocare va consta în a face dintr-un fenomen natural un personaj dramatic, căci vântul, în textul scris, e prezență, iluzie și stare. Iar asta demonstrează că Flavius Lucăcel e un dramaturg aparte, având și darul poeziei.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iunie 2019, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)

Rinocerii și sibilinicile lui Amancio/ Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Rinocerii și sibilinicile lui Amancio

După vizionarea piesei de teatru „Rinocerii”, eram invitate, eu și prietena mea, care este critic de teatru, la petrecerea pentru sărbătorirea premierei. De fapt, ea era invitată și mi-a propus să merg cu ea. Împreună cu directoarea teatrului câțiva dintre invitați am străbătut vreo două-trei culoare, sau poate mai multe, de la parterul clădirii. Am ajuns la lift și am urcat până la etajul al treilea, unde mesele erau încărcate cu de toate, băuturi rafinate, bucate sofisticate, de toate culorile, și fructe. Se vorbea în șoaptă, lumea aștepta să iasă actorii de la cabinele unde și-au dat jos stratul mai gros sau mai subțire de machiaj, depinde ce personaj a interpretat fiecare. Căldura exagerată din sala de spectacol mă înfierbântase și setea mă chinuia. Am cules câteva boabe de struguri roșii, dar am simțit săgețile unor priviri ostile. Era o lipsă de bun simț, trebuia să am răbdare să vină actorii... Așa că am scăpat toate boabele pe podea, făcându-mă mai abitir de rușine. M-am retras într-un colț, îmi doream să fiu în altă parte, împreună cu ceilalți prieteni ai mei, care m-au însoțit la teatru. Un cuplu de tineri căsătoriți, da, sunt încă foarte tineri, chiar dacă au vreo cincisprezece ani, cred, de căsătorie. Ea îmi este prietenă apropiată, cu soțul ei am ieșit mai rar, dar cum cei doi trec printr-o perioadă de redescoperire, în care partea cea mai frumoasă este că au început să-și trimită scrisori de re-îndrăgostire, soțul ei și-a manifestat dorința de a-i cunoaște mai bine prietenii.

   La etajul al treilea în sfârșit au sosit actorii, au un look nonconformist, sunt nonșalanți, așa că mă eliberez și eu automat din crispare. Îl felicit pe Jean, mi-aș dori să-l felicit și pe Berenjer, însă-i prea asaltat de toată lumea, adulat... Așa că nu îi mai spun nimic, unul dintre motive fiind și că e impardonabil de tânăr și frumos. Să-i gâdile ceilalți orgoliul, pe mine oricum nu mă cunoaște. Directoarea teatrului începe un discurs. Mirela, soția cea tânără, îmi trimite sms: Vio, hai la Oscar Wilde! (E o cafenea). La Epicentru (un pub, unde, înainte de spectacol, mâncasem împreună cu Mirela și soțul ei cartofi copți în rolă) era full, nu aveai unde să arunci un ac. Nu pot, îi răspund, vorbește directoarea teatrului. Hai măi, Vio, nu fi rinocer! Nu-s rinocer, dar doamna stă în ușa prin care ar trebui să ies, ce naiba să-i zic, dă-te la o parte, că vreau să plec?! Nu pot să-i întrerup discursul... Bine, bine, noi te așteptăm aici. Avem vin fiert! Sună-mă când scapi și iese Cornel înaintea ta. Nu cred că va ține mult speech-ul, deja se râde în hohote la glumele directriței, îi răspund tot prin sms. Fain. Te-așteptăm!

   Se ciocnesc destul de curând din nou paharele de șampanie, ciocnesc și eu cu toată lumea, deși nu cunosc pe nimeni, iar Carmen a dispărut. Ușa e acum liberă, ies, mă depășesc actrița din rolul principal și un coleg de-al ei, îi felicit pentru interpretări. Ea e veselă, exuberantă, copilăroasă. Îmi place, îmi răspunde cald, tot trupul ei vibrând a bucurie. Ar putea-o interpreta lejer și pe Daisy din Marele Gatsby, nu știu de ce îmi trece prin cap asta. Urc și cobor niște trepte de pe o scară interioară, cineva din echipa tehnică îmi observă dezorientarea. Căutați liftul? Da... Haideți că vă conduc eu! Bineînțeles, am făcut doar doi pași... Of, Doamne, ratatul meu simț de orientare în spațiu și-n... viață! Apăs pe butonul rotund, se deschid ușile. Sunt singură în lift... 1, 2, 3... 1, 2, 3... nu-s doar numerele palierelor, îmi fac curaj să uit că sunt singură într-o cutie mișcătoare... E oglindă în lift, stau cu spatele la uși, mă uit în oglindă, de data asta nu din narcisism, ci mă amăgesc că nu-s singură, mai este și persoana din fața mea, cu același chip cu al meu. 1, 2, 3... 1, 2, 3... respiră, respiră adânc! Apăsasem pe zero, că de la parter urcasem în primă fază, nu-i așa?! Zero... zero... se deschid ușile, ies, dar nu recunosc nimic... liftul e încă deschis, hai înapoi... Apăs pe unu... Nimeni, nimic... doar câteva trepte de ciment, urc, dar e din ce în ce mai rece și luminile tot mai prăfuite... Cobor, sunt iar în fața liftului... apăs iarăși zero. Ușile liftului se izbesc cu zgomot. Trebuie să găsesc o cale de ieșire... Merg tot înainte, în capătul unui culoar se deschid altele două. Stânga sau dreapta?! Dreapta, stânga nu-mi place că-i comunistă. Înaintez. Găsesc o ușă ce face legătura cu exteriorul, e încuiată, dar cheia este în butuc. Sună telefonul. Hei, Vio, am primit sms de la tine că ai plecat de la party. Să iasă Cornel acum înaintea ta? Nu, nu încă, nu știu unde sunt, m-am rătăcit prin clădire... Cum adică te-ai rătăcit... Pierd semnalul... învârt cheia în broască, descui ușa și ies pe o platformă, pe jos e un strat gros de zăpadă, din loc în loc, postate grămezi negre uriașe, parcă ar fi sarcofage... Unde am ajuns, ce-or fi aceste lucruri?! M-apropii de o formă de dimensiuni mai mici. În piesa de teatru, câțiva actori camuflați în niște saci negri reprezentau rinocerii... Seamănă. Mâinile mele reci tremură timid pe folia pe care o dezvelesc. E o statuetă, un bărbat gol, cu un braț lipsă, cu mască pe față... Și care parcă aleargă, fuge de ceva sau de cineva, așa cum aș vrea și eu să fug de acest întuneric nematerial. Ating masca, se descompune ușor, ca o pânză de paianjăn. Rămân înmărmurită, descoperind chipul unui bărbat pe care l-am iubit și a cărui despărțire am suportat-o cu greu. El îmi zâmbește, întâi cu tandrețe, apoi malițios, odată ce, cu mâna sănătoasă, își acoperă din nou fața... Sună din nou telefonul... Vio, draga mea, nu te grăbi... Take your time! Când ieși din teatru, să ne suni! Ok, vă sun... Precipitată închid telefonul. Unde sunt?! Mă-ndrept spre alt sarcofag, către cel mai înalt... desprind folia neagră... Un bărbat în etate stă în repaus într-un leagăn ce-i prins prin intermediul a patru frânghii de un cordar superior care mă duce cu gândul la înălțimile cerului și muzica astrală. Chipul bătrânului... sunt aceleași trăsături cu ale celuilalt bărbat, dar mult înăsprite. Pe-un obraz, are o pată ca o lacrimă stacojie. O ating. Buzele bătrânului se deschid: caută, frumoaso, un foarfece și taie două dintre corzi... ca să ne dăm împreună în leagăn! Știu că nu-s frumoasă, dar nu e altă fată prin preajmă, așa că mă uit prin zăpadă, căutând înfrigurată foarfecele lui Edward Scissorhands. Caut, caut, caut..., bâjbăi, îmi afund mâinile în stratul de zăpadă rece și, poate că-i bizar, dar chiar dau de un foarfece, mă-ntorc spre bărbatul din leagăn... El e din ce în ce mai abătut, mai încovoiat și, își trage, peste cap, ca pe o pătură călduroasă, folia din plastic ordinar... Iar eu izbucnesc în plâns, ținând în mâinile mele înghețate cleștii din fier ruginit, desfăcuți amenințător către cel de-al treilea sarcofag... Tai punga și parc-aș tăia în carne vie, de sub tăieturi iese un mamifer fabulos, cu coadă, însă capul lui pare atât de uman... Metamorfoză... Un Gregor Samsa, semnele tristeții lui mi le amintesc iarăși pe cele ale bărbatului care nu a mai vrut să mă iubească... M-apropii și descopăr în ochii lui o privire cumplit de înduioșătoare, zic cumplit pentru că mi se pare îngrozitor de suportat o blândețe profundă în austeritatea unui spațiu străin. Când corpul meu aproape îl atinge pe cel al personajului aud un foșnet... Sper să nu fie șobolani pe aici, am oroare de ei! De sub un pled, aruncat puțin mai încolo de Hombre Rata, se ivește un cap rotund ca al unui vițel de mare, cu doi ochi imenși, unul verde, celălalt albastru. Ochii mei se uită fix în ochii focii care scânteiază și în ei mă văd pe mine însămi, prinzându-l de mână pe Hombre Rata. Din avatar și-a păstrat doar coada, în rest e un bărbat normal. În ochii focii mă văd mai departe alergând împreună cu bărbatul pe o câmpie cu flori galbene.

   Hey, Vio, să știi că aici se închide cam într-o oră. Mai vii?! Da, Mir, îmi doresc să vin chiar acum, dar nu știu cum să ies de aici... Stai așa, rămâi te rog cu mine la telefon, zi-mi orice, numai să-ți aud vocea... Păi nu știu ce să-ți zic. Te rog citește-mi ceva, de exemplu ultima scrisoare pe care i-ai trimis-o soțului tău... Te aud... citește în continuare! Mă-ntorc pe ușa asta pe care am intrat... Oh, bine că nu a încuiat-o nimeni cât am rătăcit pe aici... Dar unde ești? Nu știu... cred că e un depozit cu obiecte din recuzită. Stai așa, am ajuns din nou la lift, o să mă duc înapoi la petrecere să-ntreb pe cineva de acolo cum să ies... Slavă Domnului, coboară cineva cu liftul, de s-ar opri chiar aici! Uite că am noroc!

   Iese un cetățean cu o mătură într-o mână și o căldare în cealaltă. Vai ce bine, domnule drag, vă rog să mă ajutați să ies din acest labirint! Dar e foarte ușor. Veniți cu mine! Într-o clipă suntem în sala mare a teatrului, trecem pe sub o arcadă și ieșim în foaierul teatrului, prin ferestrele mari și transparente văd orașul plin de lumini colorate, căci e decorat pentru sărbătorile de iarnă.

    Îmi sun prietenii, mă-ntreabă dacă văd de unde sunt bradul de Crăciun.

    Da, îl văd, e foarte frumos și luminos!

    Bine, ne întâlnim acolo!

(proză publicată în Revista „Vitraliu”, nr. 50/ mai 2019) 

Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Despues de visionar la obra de teatro ‘LOS RINOCERONTES’ yo y mi amiga-critico de teatro- fuimos invitadas a la fiesta para celebrar el estreno.  De hecho, ella fue la invitada, a mi solo me pedio acompanarla. Junto con la directora del teatro, algunos de los invitados hemos cruzado dos o tres corredores, o quizas algunos mas, de los bajos del edificio. Llegamos al elevador  y subimos hasta el tercer piso, donde las mesas estavan cargadas con de todo, bebidas recatadas, bocados sofisticados, de todos los colores, y frutas. Se hablava en murmullos, el mundo esperava que los actors salieran de las cabinas, donde se quitaron los estratos, mas gruesos o mas finos de maquillaje, dependiendo del papel que cada uno interpreto. El calor exajerado de la sala de espectaculos me caliento y la sed me mortificava.  Coji algunas bayas de uva tinta, pero senti las flechas de unas miradas hostiles. Era una falta de buen sentido por mi parte,  tendria que tener paciencia a que los actoers vinieran... Asi que escape todas las bayas en el suelo, para mi aun mayor verguenza ... me retire en una esquina, deseava estar en otra parte, junta con con mis otros amigos, que me acompanaron al teatro. Una pareja de jovenes cadsados, si, son aun jovenes, aunque ya tendran algunos quince anos, creo, de mariaje. Ella me es amiga cercana, con su marido raras veces hemos salido, pero como los dos pasan por un periodo de redescubrimiento, en el cual la parte mas bonita es que comenzaron a enviarse cartas de Re-enamoramiento, el marido manifesto el deseo de conocer mejor a los amigos de ella. Y mirame, yo, una celibataria, acompanada por un hombre y su mujer por un lado, y por otro lado, por una mujer con una experiencia de vidabastante compleja, igual de solitaria, aun que aparenta de persona hipersocial y sociable, quizas sea mas solitaria que yo.

Al tercer piso, en fin llegaron los actores, tienen un look nonconformista, autivos, de tal manera que enseguida tambien yo me elibero del ahogo. Le felicito a Jean, me gustaria felicitarle tambien a Berenjer, pero esta muy cercado, adorado... asi que no le digo nada, una de las razones siendo el que es imperdonablemente joven y hermoso. Que le cosquillen los demas el orgullo, a mi de todos modos no me conoce. La directora del teatro comienza un discurso. Mirella, la esposa joven, me envia un sms;’ Vio, vamos al Oscar Wilde!’’ (es un cafe). Al Epicentro,(un pub donde antes del espectaculo comimos yo, Mirella y su marido patatas al horno) estava repleto, no tenias donde tirar una aguja.’’ No puedo, la respodo, esta hablando la directora del teatro.’’  ‘’Vamos, Vio, no seas rinoceronte!’’  ‘’No soy una rinoceronte, es que la senora discursante esta en la misma puerta que tendria que usar para salir, que diablos decirle, hechate a un lado!que quiero salir?! No puedo intrerumpirla del discurso... ‘’  ‘’Vale, vale, nosotros te esperamos aqui. Tenemos vino hervido! Llamame cuando escapas y saldra Cornel a buscarte.’’ ‘’No creo que dure mucho mas el speech, ya se rie a gargajadas a las bromas de la directora’’, le respondi yo tambien por sms. ‘’Estupendo!  Te esperamos.’’ Y se brindan bastante pronto de Nuevo las copas de champan, brindo tambien con todos aun que no conozca a nadie, y Carmen la directora desaparece. La puerta se elibero, paso por ella, y  me adelanta la actriz principal, junta a uno de suyos colegas, les felicito por sus prestaciones. Ella esta alegre, exuberante, infantil.  Me gusta, me esta respondiendo en un modo  calido, todo su cuerpo vibrando de alegria. Podria facilmente interpretar a Daisy del Gran Gatsby, no se porque se me pasa eso por la cabeza. Subo y bajo unos peldanos de una escalera interior, alguien del equipo tehnico observa mi  desorientacion. ‘’Buscais el ascensor?’’ ‘’Si!’’  ‘’Vamos que yo la acompano!’’ Claro, solo hicimos dos pasos... Valgame Dios, con mi sentido de orientacion espacial y... de vida! Pulso el boton Redondo, se abren las puertas.  Estoy sola en el ascensor... 1,2,3,...1,2,3... no es solo el recuento de los pisos, sino que me estoy hacienda coraje para olvidar que estoy sola en una caja movil... hay espejo en el ascensor, estoy de espaldas a las puertas, me miro en el espejo, no por narcisismo esta vez, me amago que no estoy sola y que hay otra persona delante mia, con la misma cara que la mia. 1,2,3...1,2,3... respire, respire profundo!  Pulse el zero, que desde el bajo del edificio subimos en la primera fase, o no?! Zero... zero... se abren las puertas, salgo, pero no reconozco nada...  el ascensor aun esta abierto, y de vuelta... pulso el uno... Nadie...Nada... Tan solo unos peldanos de hormigon, subo, pero con cada paso hace mas frio y las luces mas enpolvadas...  bajo y estoy de Nuevo frente al ascensor...  pulso el zero... las puertas del ascensor se cieran ruidosas. Tengo que encontrar una calle para salir... Voy hacia delante, en el final de un corredor se abren otros dos. Izquierda o derecha?!  Derecha,  izquierda no me gusta que es comunista. Voy en frente. Encuentro una puerta que comunica con el exterior, esta bloqueada, pero con la llave en la cerradura.  Suena el telefono. ‘’hey Vio, recibimos una sms de ti, diciendo que abandonaste la party. Quieres que salga Cornel  a buscarte?’’  ‘’No, no, aun no, no se donde estoy, me perdi en el edificio.’’  ‘’Como hace que te perdiste?’’  Pierdo la senal...  le doy vuelta a la llave, abro la puerta y salgo  en una plataforma, en el suelo hay una mantia  gruesa de nieve,  y esparcidas, apoyadas en el suelo formas  negras, gigantes, parecen sarcofagos... donde he llegado, que seran estas cosas? Me acerco hacia una de esas formas, una de las mas pequenas.  En la obra de teatro, algunos de los actores camuflados en sacos negros, representavan los rinocerontes... Se parecen.  Mis manos frias tiemlan timidamente tocando la hoja y hechandola  al lado. 

Amancio González Andrés - Return

Es una estatua, un hombre desnudo, faltandole un brazo y con mascara en la cara... y parece que corre, huyendo de algo o alguien, al igual que yo, que quiero huir de este oscuro immaterial. Toco la mascara, se descompone despacio, como una tela de arana. Me quedo aturdida, al descubrir la cara de un hombre al cual quise y del cual la separacion fue dificil de soportar. El me sonrie, primero con ternura, a la vez que con la mano restante se cure de nuevo la cara.... Suena de nuevo el telefono... ‘’Vio, quierida mia, no te des prisas... Take your time! Cuando salgas del teatro, llamanos por telefono!’’ ‘’Ok, os llamo’’... 

Precipitada, cuelgo. Pero donde estoy?! Me dirijo hacia otro sarcofago, el mas alto... desprendo la hoja ... 

Amancio González Andrés - El columpio

Un hombre mayor estando en reposo, en un columpio colgado en cuatro cuerdas de un mastil superior que me lleva a pensar al alto del cielo y musica astral. La figura del hombre... son los mismos rasgos del otro hombre, pero mas asperas. En una mejilla, tiene una mancha como una lagrima escarlata. La toco. Los labios del hombre se abren: ‘’hermosa, busca unas tijeras y corta dos de las cuerdas... para que nos columpiemos los dos! Se que no soy guapa, pero no hay otra chica en los alrededores, asi que me pongo a buscar en la nieve las tijeras de Edward Schissorhands. Busco, rebusco, titubeo, cavo en la nieve fria con las manos y, parece estrano, pero encuentro unas tijeras, me doy la vuelta hacia el hombre del columpio... el esta a cual mas pesadumbroso, mas erguido y se cubre como con una calida manta, con el plastic ordinario... y yo rompo a llorar, sujetando en mis manos heladas las tenazas de hierro oxidado, abiertas amenazadoras hacia el tercer sarcofago... corto el saco y parece que estoy cortando en carne viva, de debajo sale un personaje fabuloso, con rabo, pero su cabeza se parece mas a la de un hombre... 

Amancio González Andrés - Hombre Rata

Metamorfosis... Un Gregor Samsa, los rasgos de su tristezame recuerdan de nuevo a las del hombre que no quizo mas  quierrerme ... Me acerco y descubro en sus ojos  una Mirada teriblemente enternecedora, digo terriblemente porque me parece  terrible de soportar una mansedad profunda en la austeridad de un espacio estranjero... Cuando mi cuerpo cuasi toca al del personaje oigo un sussuro... Espero que no haya ratas por aqui, las tengo miedo! De por debajo de la manta, tirado en el suelo mas alla del Hombre Rata, aparece una cabeza redonda y grande como a la de un ternero, con dos ojos imensos, uno verde, el otro azul. Mis ojos miran fijo en los ojos de la foca, los cuales resplandecen, y me veo a mi cojiendole la mano al hombre que me abandon, del avatario guardo solo su cola, por el resto es un hombre normal; en los ojos de la foca me veo de nuevo corriendo junta al hombre por una llanura con flores amarillas... ‘’hey Vio, que sepas que cierran en una hora. Te vienes o no?! ‘’   ‘’Si Mirella, deseo llegar ahora mismo, pero no se como salir de aqui... no cuelgues, quedate conmigo en el telefono, dime lo que sea, solo quiero oyr tu voz...’’ ‘’Pues no se que decirte.’’ ‘’ por favour leeme algo, quizas una poesia escrita por ti o la ultima carta que te escrivio tu esposo... Te oigo...  sigue leyendo! Vuelvo por esa puerta por la cual entre... oh, que bien que no la cerraron mientras deambule por aqui...’’ ‘’ Pero donde estas?’’  ‘’ No se, creo que es un almacen con objetos de escenario. Espera, llegue de nuevo al ascensor, vuelvo a la fiesta a ver si alguien me dice como salgo de aqui... Alabado sea nuestro Senor, alguien baja con el ascensor, ay si se parase aqui! Mira que tengo suerte’’! Sale un ciudadano con una escova en una mano y un cuvo en la otramano. ‘’Vaya, que bien, quierido senor, por favour ayudeme salir de este laberinto!’’ ‘’ Pero si es muy facil! Venid conmigo senorita!’’ En un parpajeo estamos en la sala grande del teatro, cruzamos por debajo de un arco y salimos en el gran recibidor del teatro, por los grandes ventanales veo la ciudad llena de luces coloridas, para  las fiestas invernales. Llamo a los amigos, me preguntan si de donde estoy veo el arbol de Navidad.

‘’Si, le veo, es muy bonito y luminoso!’’

 ‘’Vale, nos vemos alli!’’

Violeta Savu („Vitraliu” magazine, no. 50/ may 2019) 

(traducción del rumano al español: Constantin Postolache)