4Nest sau cuibul cu patru raze

Sub genericul 4Nest s-au întâlnit patru plasticiene, care au expus la Galeriile „Frunzetti” din Bacău lucrări de pictură, colaj, ceramică, grafică. Artistele sunt diferite ca stil și formă de expresie, dar unitatea expoziției vine din tema propusă: nest (engl.) sau cuib, în limba română. Este demn de menționat că la vernisajul care a avut loc pe 17 noiembrie, Katy Andrieș, Florența Bogdan, Mari Bucur și Anca Mihăilă au fost susținute de doi maeștri ai artei contemporane românești: pictorul Mihai Chiuaru și sculptorul Gheorghe Zărnescu.

 

Antropoformismele lui Katy Andrieș

Artista a ales ca reprezentare zona antropomorfică a simbolului cuib. Conform propriilor ei spuse, cuibul îl vede „deformat în forma uterului; oul capătă margini triunghiulare, ce duc mai degrabă spre ideea de piatră, poate mai ales de piatră filozofală”. Alchimiștii pretindeau că dețin o substanță denumită piatră filozofală, care transforma metalele comune în aur; această substanță era și un elixir al tinereții. 

Nu știm dacă alchimiștii au găsit de-adevăratelea piatra filozofală, dar e inspirată propunerea artistei de a sugera plastic, în locul legendei, un autentic miracol: procesul de procreare. Desenele în care personajele se dublează pot fi, de asemenea, conectate cu studiile empirice – ne amintim că alchimiștii desenau perechi de animale sau de oameni, care unite deveneau o singură entitate. Celor atrași de ezoteric le este familiar desenul cu două păsări flamingo care-și hrănesc puii cu propriul sânge. Ideea de sacrificiu o găsim și la Katy Andrieș, în reprezentările de trupuri ce par calcifiate, unde se evidențiază viziunea monumentală a artistei. Pictura lui Katy Andrieș este riguroasă, dar nu e lipsită de dinamică și de emoție, nudurile reprezentate nu sunt în mod gratuit senzuale, studiile despre concepere relevând iubirea arhetipală. Cromatica este restrânsă, artista preferând griurile, astfel în discursul ei plastic se remarcă grafismele, texturile, formele figurative.

 

Aer și rafinament la Florența Bogdan

Pe Florența Bogdan au inspirat-o foșnetele din cuiburile păsărilor, mesajul transmis fiind cel de înviorare, de renaștere. Ea găsește asemănări între urmele tăioase ale pensonului pe hârtie și acea foială nervoasă când păsările încep construirea cuibului. Dar iuțimea manifestată la punerea bazei pentru noul culcuș se potolește, iar păsările încep să construiască stratificat, împletind crenguțe, paie, fire de iarbă, folosind uneori noroi, dovedind răbdare și, în unele cazuri, incredibile abilități de arhitect. 

Prin lucrările ei, Florența Bogdan atrage atenția asupra asemănărilor dintre procesul cuibăritului specific păsărilor și conceperea unei lucrări de către un artist: căutarea frisonantă, bucuria manifestată la descoperirea ideii artistice, apoi lucrul riguros asupra compoziției. Este evident că Florența Bogdan este un observator atent și inteligent al minunilor din natură: în compozițiile din 4Nest ne revelează, optând pentru exprimarea abstractă, habitatul păsărilor. Stratificările sunt intens și inspirat folosite de artistă, în tehnica mixtă, jucându-se cu suprafețele. Suportul este atacat prin răzuiri, zgârieturi, colaj, decolaj, uneori prin spargerea suprafeței; astfel Florența Bogdan și-a propus să realizeze o poartă, o legătură între lumea noastră și lumea păsărilor. Pe pânză, artista se joacă gentil și tandru cu griurile, compozițiile ei sunt aerisite și rafinate.

 Mâini albe și manșete colorate, în instalația Ancăi Mihăilă

Anca Mihăilă e pasionată de ceramică. Ea a expus o instalație, pe un suport masiv negru a montat obiecte lucrate în ceramică: mai multe vase poziționate în paralel, din fiecare vas ieșind câte două mâini. Mâna este subiectul predilect al ceramistei, dar pentru această expoziție a lucrat în mod special, pentru a sugera ideea de cuib. Omul se folosește de mâini pentru a-și face o locuință, fie că e vorba de o casă sau un apartament, un cuib, dacă alegem să folosim sensul figurat al cuvântului – acesta este manifestul artistic al Ancăi Mihăilă în 4Nest. Eu m-am gândit și la mâna pe care o poate întinde omul ca să apere păsările de potențiali agresori. Sunt destule exemple din viața reală, când păsări sălbatice și-au făcut cuib cât mai aproape de locuințele oamenilor, uneori chiar în gospodăriile acestora, căutând astfel protecție. Revenind la instalația montată în sala de expoziție, am admirat suplețea incredibilă a mâinilor albe. Pentru că mâinile sunt situate față în față, cu degetele răsfirate și bine întinse, sentimentul indus poate fi cel de rugăciune: „Întins-am către tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pământ însetoșat”, spune psalmistul David. Desigur, nu e de neglijat nici sensul de punere în oglindă, ideea dublului sau noțiunea de pereche. Realizate tot din ceramică, manșetele viu colorate sugerează vegetalul, fără de care un cuib nu poate avea căldura specifică vieții.

 

Arta terapeutică a lui Mari Bucur

Mari Bucur ne-a obișnuit cu exploziile de viață din picturile ei. Această artistă are o înclinație specială pentru poveste, așa cum lesne se poate observa și în lucrările expuse în 4Nest. Compozițiile ei denotă spontaneitate, înveselesc privitorii prin bogăția de culori tonice și multitudinea imaginilor ce amintesc de joc, de copilăria petrecută cândva la bunici, cu tot universul aferent (păsări, animale, flori, semințe, nori hazlii, baloane colorate, melci, insecte, fluturi etc.). 

Din colțurile pânzelor mijesc mulți ochi, ochi curați, de copil, capabili de a cuprinde toate frumusețile lumii. Arta lui Mari Bucur este deosebit de tandră, dar nu naivă; e multă rigoare în execuție, dar rațiunea nu sufocă; dimpotrivă, potențează afectivitatea. Dacă alchimiștii ar fi întâlnit-o pe Mari Bucur, nu ar fi avut nevoie să caute piatra filozofală; arta ei este o adevărată terapie, demonstrându-ne că oricând putem fi tineri în suflet dacă nu uităm jocul, dacă nu ne reprimăm visele, fanteziile. Într-o expoziție, nu de mult, artista a atârnat pe pereți câteva caiete; senzația era că din filele răsfirate alunecau multele desene spre privitori, ca o chemare la joacă. În expoziția curentă, ea a adus o ghirlandă mare, cu multe discuri din hârtie, pe care a realizat tot felul de desene. Mie îmi place să mă gândesc că Mari Bucur a lipit acele discuri colorate pe o creangă de măslin și un porumbel uriaș va veni, va culege ghirlanda din 4Nest și va zbura cu ea peste tot în lume, împrăștiind gânduri atât de necesare în aceste timpuri: gânduri de pace.

* Porumbelul 4Nest

Porumbelul îl întâlnim, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin vizibil, în lucrările celor patru artiste, care au reușit să facă un cuib al lor într-o galerie de artă. Undeva, într-un colț, poate s-ar fi potrivit și lucrarea artistului George Braque, L’oiseau et son nid, iar ca motto, aceste versuri ale lui Ion Mureșan: „Azi-dimineață am găsit/ un soare extrem de vorbăreț,/ un soare extrem de gălăgios,/ ca un cuib de rândunică/ sub streașină./ Și zicea printre razele mototolite/ [...]/ Că el lucrează/ ca să facă/ puișori de soare/ iar când le vor miji razele/ o să-i învețe să zboare/ «așa că vreți, nu vreți/ o să aveți/ zile cu două și cu trei dimineți»”. Sau zile cu patru dimineți, m-am gândit eu că ar fi posibile pentru admiratorii expoziției 4Nest.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 651-652 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2023)

Florența Bogdan, Mari Bucur, Katy Andrieș, Anca Mihăilă

Scurtmetrajele lui Wes Anderson

 

      Patru scurtmetraje și un lungmetraj a lansat anul acesta (2023) celebrul regizor Wes Anderson. Am vizionat Asteroid city, un film suprarealist, dar mai puțin cald și văduvit de efervescența ce caracterizează alte filme ale acestui regizor, însă filonul de dulce melancolie e recognoscibil. Mai mult decât lungmetrajul m-au cucerit cele patru filmulețe bazate pe nuvele semnate de scriitorul britanic Roald Dahl, care a trăit între 1916 și 1990, fiind un scriitor foarte popular, prolific, a publicat romane, nuvele, poezii, povești pentru copii, el fiind totodată și un apreciat scenarist de film și de teatru. Trei dintre scurtmetrajele lui Wes Anderson nu au mai mult de 20 de minute, iar cel mai lung, The wonderful story of Henry Sugar, durează 40 de minute.

    The wonderful story of Henry Sugar – Personajul principal Henry Sugar (Benedict Cumberbatch) este un tânăr bogat care află întâmplător, dintr-un raport medical, despre cazul incredibil al unui om „care vede fără să-și folosească ochii”. Se apelează la povestirea în ramă, căci doi medici (interpretați de Dev Patel și Richard Ayoade) povestesc despre darul ieșit din comun al pacientului Imdad Khan (interpretat de Ben Kingsley). Povestea are un caracter moralist și ne arată cum o însușire de excepție (dăruită de la natură sau dobândită prin perseverență) poate fi folosită în scopuri bune sau rele, în funcție de liberul arbitru.

     Dintre celelalte mai „scurte” scurtmetraje, cel care mi-a plăcut mai puțin este The rat catcher, însă trebuie să recunosc că m-a fascinat interpretarea lui Ralph Fiennes. El joacă rolul un deratizator care este angajat pentru exterminarea rozătoarelor dintr-un sat. Nevoit să înțeleagă comportamentul șobolanilor, el însuși devine un om-șobolan și va fi, asemenea victimelor sale, disprețuit de oameni. Ralph Fiennes apare ca personaj doar în această poveste din cele patru, în celelalte îl închipuie chiar pe autorul Roald Dahl, vorbind dintr-un fotoliu situat lângă o sobă ce pufăie, sub jacheta lui cafenie se vede croiala unei cămăși de culoarea piersicii, iar pantalonii vișinii par un pic cam strâmți. Așa îl vedem și în tensionatul Poison. Tensiunea este de natură psihologică: un bărbat care locuiește singur, Harry Pope (Benedict Cumberbatch; excelent în evocarea schimbărilor bruște de dispoziție), este înspăimântat căci a simțit cum un șarpe „krait”, extrem de otrăvitor, s-a strecurat în patul său, în timp ce el citea o carte. Din fericire, e vizitat de prietenul Timber Woods (un Dev Patel mai ludic ca oricând), care îl cheamă pe medicul bengalez Ganderbai (Ben Kingsley, ca de obicei, excepțional), dar frica pacientului se va dovedi fără temei real. Paranoia lui Harry se transformă în furie față de medicul altruist, ieșind la suprafață caracterul rasist al „pacientului”. Această povestire a fost ecranizată în 1958 și de Alfred Hitchcock, inegalabilul maestru al suspansului accentuează stările de febrilitate și nu se abține să modifice finalul nuvelei lui Roald Dahl: după ce doctorul pleacă jignit din casa lui Harry, șarpele iese de sub pernă și mușcătura lui îl va ucide pe bonomul Timber Woods, sub privirea rece a lui Harry. Hitchcock nu a rezistat tentației de a dezvolta terifiantul, dar opțiunea lui Anderson de a respecta litera cărții mi se pare mai inspirată.

    Cel mai tare m-a impresionat povestea din The swan, având ca temă bullyingul. Puștiul Peter Watson, probabil viitor ornitolog, căci iubește mult păsările și le studiază comportamentul (primul rol important pentru tânărul Asa Jennings) este hărțuit de doi copii mai mari, a căror ură crește progresiv (posibilă aluzie la antisemitism sau orice altă formă extremă de rasism). Cei doi bătăuși atacă și omoară o lebădă albă, ce se afla în perioada de reproducere, spre disperarea micuțului Peter care, asemenea unui înger, va ajunge să poarte într-un chip aproape mistic, dar și ca semn al inocenței, aripile păsării. Povestea este redată în cadre picturale inefabile; narațiunea se montează pe flashbackurile adultului Peter Watson (excelent aici, Rupert Friend; de data aceasta Wes Anderson nu respectă întru totul nuvela lui Dahl, căci acolo nu e prezent eroul matur). Micul artificiu la care recurge Wes Anderson se justifică psihologic, chipul împietrit al adultului Peter reflectă că traumele din copilărie lasă urme adânci.

     Din punct de vedere cinematografic, cele patru scurtmetraje nu se diferențiază de filmele lungi ale lui Wes Anderson, în ele pot fi identificate elemente specifice care l-au consacrat pe Anderson ca unul dintre cei mai mari esteți: simetria cadrelor, construirea imaginii ca o compoziție plastică, alegerea atentă a culorilor, costumele asemănătoare celor din anii ’60, folosirea briliantă a luminii, fotografia frontală. Este cazul să menționăm directorii de imagine cu care a colaborat la cele patru scurtmetraje: cu Roman Copolla, pentru The swan; și cu Robert D. Yeoman, pentru celelalte trei.

    Cele patru scurtmetraje (le amintesc într-o ordine subiectivă: The swan, The wonderful story of Henry Sugar, Poison, The rat catcher), ca majoritatea filmelor semnate de Wes Anderson, provoacă emoții (sau cel puțin ridică probleme de moralitate) și încântă vizual. Wes Anderson rămâne un regizor neconvențional, un estet fidel fanteziei, care în același timp nu își neglijează publicul, căutând să îi satisfacă dorința de evadare și nevoia de visare.  

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 650 al Revistei „Ateneu”, octombrie 2023)