Mi-ar plăcea să-l pot iscodi pe ultimul iubit al samaritencei:
când Fotinia vestea în tot satul miracolul Întâlnirii,
pe el cum l-a influențat exemplul abandonării plăcerilor
lumești?
Cu soția lui Petru aș avea o îndelungă conversație despre
noaptea
când bărbatul i s-a întors acasă, după ce cocoșul îi
declamase înfrângerea.
Sigur Petru i-a mărturisit despre întreita greșeală, în
cugetul lui, de neiertat.
Parcă o văd luându-l în brațe, ștergându-i lacrimile,
vorbindu-i
despre coexistența căinței cu înțeleapta iertare,
îndrumându-l
în exersarea răbdării. Despre împăcare doar femeia știe că
nu poate fi
imediată iertării, survenind după absolvirea probei de
sacrificiu.
Mi-ar fi plăcut să mă pot întâlni nu cu slăbănogul din
Capernaum,
ci cu cei patru prieteni ai lui, cutezătorii cățărători
pe ziduri,
îndrăzneții spărgători de acoperișuri. Aș fi împărtășit
cu ei o poveste
din anul II de facultate, când o colegă de-a noastră s-a
îmbolnăvit,
a făcut citostatice, i-a căzut părul; și-atunci cineva a
propus
să ne radem cu toții pe cap. în vara aceea, am purtat
șepci sau pălării,
iar profesorii credeau că-i un truc pentru fițuici.
până într-o zi, când colega noastră s-a dus la decanat cu
actele medicale.
a doua zi aveam examen chiar cu doamna decan și, ce să
vezi,
profa a intrat zâmbind în amfiteatru, iar noi nu ne-am
mirat de noua ei
înfățișare: era leit Sinéad O’Connor, înainte de
convertirea cântăreței la Islam.
Cât a scris subiectele pe tablă, băncile s-au umplut de
șepci și pălării colorate.
