Cartea din colet. Colecția de păpuși a Tincuței

Cartea poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, „Anotimpul păpușilor” (Ed. „Singur”, Târgoviște), mai ales prin lirica de dragoste și prin caracterul meditativ/introspectiv, se situează în prelungirea anteriorului volum, „Strigătul ca o punte”, dar cu un discurs mai amplu și mai precis; tristețea se păstrează, dar e mai puțin apăsătoare, mai resemnată. În continuare, poeta este preocupată de probleme grave (moarte, viață, durere, spaimă existențială), îmbogățite și chiar potențate prin tema copilăriei. Sunt evocate jocuri formative și o panoplie de întâlniri definitorii: figura bunicului, a mamei, a tatălui dispărut de tânăr. Pe coperta a IV-a a cărții, Ștefan-Doru Dăncuș afirmă că poeta „ni se descoperă [...] preocupată de sine”. L-aș contrazice un pic: chiar dacă în marea lor majoritate cele peste optzeci de poezii incluse în volum sunt reflexive, în opinia mea epicentrul lor nu este „eul”. De multe ori când poeta spune „eu”, o face dând glas unei păpuși. O păpușă care poate avea sau nu aceeași identitate cu autoarea. Nu în toate cazurile păpușa este un alter ego; uneori e doar simbolul legăturii pierdute cu o lume dispărută (cea a copilăriei) sau a regretului că lumea s-a dezumanizat, s-a abrutizat, s-a eliberat de propria fragilitate, anihilând astfel spiritul curat.
Temele și motivele sunt prepondrent de factură romantică și simbolistă: lună, stele, nori, ochi, ploaie, soare, înger, pasăre, oglindă, vis, anotimp, toamnă, iarnă, copac, zăpadă, lumină, denumiri de diferite fructe și, bineînțeles, păpușă. Ele funcționează însă foarte bine, așa cum observa pertinent și Ștefan-Doru Dăncuș, în „intervențiile de tip modernist”. Câteva texte – „Și Noe a luat în arca sa câte o pereche”, „Lover boy”, „Autobuzul femeilor”, exclusiv (post)moderniste – pot fi incluse lejer în orice antologie de poezie (post)douămiistă. În remarcabilul poem „Picioare de lemn”, se glisează spre intertextualism; ineluctabil, gândul ne duce la microromanul Aglajei Veterany „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Subliniem însă că prin recursul autobiografic, discursul poetei își păstrează prospețimea și autenticitatea.
O altă trăsătură modernă a poeziilor din acest volum este bogata lor imagistică, cititorul având ocazia de a fi spectatorul unor tablouri de tip impresionist sau suprarealist, uneori în optimizată combinație: „prin perdele de dantelă croșetată/ploaia părea o joacă/din burta-i cenușie scuipa pepeni”. Angoasa este mai ușor de suportat datorită unor inserții de fină (auto)ironie: „erau niște păpuși de treabă/nu se ocupau de politică/numai când se întuneca de ploaie/îl pomeneau pe Dumnezeu/cel mult de două- trei ori”. Legătura cu divinitatea este prezentată cu finețe, referințele biblice se insinuează cu discreție, dar ceea ce-i formidabil este că li se păstrează astfel forța simbolului. Iată spre exemplu cum într-un autoportret, „Femeia (la patruzeci de ani)”, un text cu nuanțe feministe, întâlnim o trimitere subtilă la cămașa lui Iisus: „femeia/de patruzeci de ani așteaptă/cântecul lunii pline/pe masa din bucătărie/și toarce timpul/din ochii iubitului/ca pe o cămașă/dintr-o singură bucată”. Sinceritatea e o altă trăsătură esențială. Duioasele&splendidele poezii de dragoste sunt de o frapantă naturalețe: „Bărbatul pe care-l iubesc/e un cais/crescut lângă o bătaie prelungă de clopot/când înflorește/își înfășoară grădina pe tâmple/decupând miresme/în care mă ghemuiesc/ca-ntr-un joc neinventat”.
Cele mai puternice motive ale cărții mi s-au părut umbra și păpușa, ele alternând sau coexistând. Sunt poeme care-și găsesc continuitatea într-unul succesiv. În „Candoare” („Eu sunt o păpușă de lemn/crestată dintr-o creangă subțire de alun/am venit pe lume/într-o după-amiază senină/să-ți țin de urât/încap în palmele tale și știu când/de emoție/degetul tău cel mic mă strânge de mijloc/ca și cum s-ar fi îndrăgostit de mine/eu sunt doar o păpușă de lemn/dar visez la ziua când/voi vedea pe chipul tău/o tresărire de dragoste”), facem cunoștință cu drama păpușii de lemn, un amalgam de nostalgie, puritate și delicatețe. Drama se îmbogățește de înțelesuri în poemul de pe pagina următoare, „Umbră îndrăgostită”.
Un sens al cărții este acela de a atrage atenția că o păpușă (alter ego al autoarei, metaforă a oricărei femei sau, extinzând, a oricărei ființe) poate „căpăta viață”, poate fi însuflețită numai și numai dăruindu-i dragoste.
Nu doar datorită filonului postromantic, influențelor simboliste și imaginarului bogat aș apropia discursul liric al Tincuței Horonceanu-Bernevic de cel al laureatei Premiului Nobel Gabriela Mistral, ci mai ales pentru că poezia celor două se aseamănă în sensibilitatea mesajelor. Citind „Anotimpul păpușilor”, am călătorit parcă în alt timp, un timp în care era mai multă pace, lumină și visare. Deși sunt reflectate și amintiri triste, stări de temere sau chiar de panică, dintr-un „anotimp” al „înstrăinărilor”, majoritatea poeziilor de aici au capacitatea de a împrăștia în aer mireasma aromată și binecuvântată a pâinii de casă scoase proaspăt din cuptor.


Violeta Savu,
fotografie de Mia Nazarie
Notă: "Cartea din colet" este rubrica pe care o semnează Violeta Savu în Revista Ateneu.
Portretul Violetei Savu a fost realizat de artista fotograf Mia Nazarie.

O pagină din jurnalul taberei de la Ghimeș

Am plecat într-o zi de vară din Bacău. Când umbrele umbrelelor lăsau cerc în cercuri concentrice. Am evadat. În pasul Ghimeș, verdele se întinde ca marea sub cer. 
Într-o zi la Buha, binoclul găsit în costumul popular al bunicului, un tânăr ce-avea nume de polonez l-a folosit să aprindă un foc. Pe plita din fontă, cele cinci mezine au gătit picioici foarte gustoase. Vântul a purtat fumul aromat la vecinul vrednic de peste drum, care își țesăla calul. O iapă. Steluța știa să necheze în două limbi. Cu tandrețe de mamă, s-a oferit să poarte în spinare copiii care-au animat valea cu visele lor transpuse în filme tot de ei regizate. Povești cu prinți și prințese, cu pielea la fel de albă ca laptele care, mai de demult, a fost folosit pentru a stinge flăcările ce-amenințau să înghită biserica veche.
În fiecare zi copiii au pictat și au luat lecții despre culori, lumină și compoziție de la artiștii plastici.  Artiștii poartă într-un secret buzunar lumina fermecată a făuririi vieții și frumuseții. Artiștii Taberei au fost: Geanina Ivu, fata cu buclele de aur; ea e pictorița care în urmă cu câțiva ani a „îmblânzit” marele urs carpatin. Iar din Drumul Crucii numai ea știe să facă un joc colorat de-a v-ați ascunselea; Marius Crăiță-Mândră, pictorul cu inimă mare; are capacitatea de a fermeca până și biții. 0100 1100 1011 0011 știu sub bagheta lui să danseze. Octete, valsați în culori! Elena Samburic, artista din Basarabia, venind de peste râul râurat de dor și românească durere, s-a împrietenit cu Calea Lactee. Ion Mihalache: el e ca un vulcan care mocnește pe dedesubt; seara îl prindea pe colinele din jur, pictând în plein-air. El a desenat din fericită treime de linii chipurile colegilor artiști și a făcut o nouă casă pictată în casa celor de-au fost gazdele noastre într-o zi de vineri - Ildiko și Andreea Juverdeanu. În curtea casei de la Buha am învățat să cosim. Să așezăm iarba pentru viitorul ei de fân bun. De la bunicul Andreei am învățat și prietenia sunetelor din cântecul de gorună și din melodiile cântate împreună.
La Buha, umbrele umbrelelor și umbrele umbrelor și orice fel de umbre se topesc în coronițe de raze de soare. La Buha, centrul centrului este cea dintâi trăire a omului: Iubirea.
Când ne-am întors înapoi din tabără, în oraș aproape era toamnă.

*„Tabăra de creație pentru tineri Palanca-Ghimeș-Făget” este proiectul Asociației „Time for art” (președinte, Geanina Ivu, vicepreședinți, Constantin Broșu și Oana Gheorghe), perioada de desfășurare: 20-27 august, proiect realizat cu sprijinul primarului municipiului Bacău și al Consiliului Local al municipiului Bacău, în cadrul „Bacău – capitala tineretului din România, în anul 2017”. Tabăra a fost bogată în activități: work-shop-uri, ateliere de pictură, fotografie și video, lecții de scriere creativă, drumeții, vizite la muzee, activități sportive etc. Au participat: Geanina Ivu, Elena Samburic, Ion Mihalache, Marius Crăiță-Mândră (artiști plastici, membrii U.A.P.), Constantin Broșu (fotograf), poetele Oana Gheorghe și Violeta Savu și următorii elevi și studenți: Maria Vlad, Diana Iftime, Bogdan-Ștefan Novac, Călin Silviu Vizante, Teodor Vlad, Mara Bucur, Andrada Broșu, Ana Trăistaru, Bianca Gheorghe, Carina Gheorghe, Teodora Tuduriu, Alexandra Creangă, Vlad Cazimir. Primul vernisaj al taberei va fi pe 4 noiembrie la Galeriile Karo. Se expun lucrările pictate în tabără și se proiectează scurtmetrajul „Psihoză” (regie și scenariu, Maria Vlad; montaj, Diana Iftime; imagine, Bogdan-Ștefan Novac; costume, Juverdeanu Ildiko; în distribuție: Vlad Cazimir, Maria Vlad, Diana Iftime, Bogdan-Ștefan Novac, cadre filmate în Buha, comuna Ghimeș-Făget. Cel de-al doilea vernisaj al Taberei va avea loc pe 18 noiembrie, la Universitatea „George Bacovia” din Bacău.

Geanina Ivu - Casa de la Buha
Ion Mihalache - Casa de la Buha
Marius Crăiță-Mândră - Compoziție
Elena Samburic - Calea lactee


(articol publicat în Revista Ateneu, octombrie, 2017)

Întâlnire la foișor

Și ne-am dus în foișorul acoperit,
unde am găsit toate jucăriile copilăriei,
căluțul cu cheie mecanică și trenul electric,
de care ne-am bucurat împreună,
coșul meu cu păpușile spre care nu ai vrut
în primii tăi ani să privești. Cum nici eu
nu m-am apropiat de soldățeii de plumb, iar
tancurile cu telecomandă chiar și acum îmi sunt
urâte. Dar după atâția ani, când jocurile noastre
s-au schimbat, multe au și dispărut,
ne uitam la acele amintiri și mâinile noastre
s-au atins deasupra unui obiect, un puzzle
cu mii de piese viu colorate, reprezentând un castel.

Apoi ploaia a trecut, soarele tot mai cald împrietenea
jocul cu lumina, gesturile noastre mature cu copilăria.
Însă toată vraja s-a rupt cu zgomotul unei drujbe electrice.
Au venit lucrătorii primăriei să taie din curtea interioară
copacii. Au crescut prea înalți, mult prea înalți... Și atunci,
m-am gândit că te-am iubit pentru cât de zvelt ești,
și nu mi-am dat seama că ești în pericol, la fel ca un copac
neobișnuit de frumos.

(text: Violeta Savu)


pictură de ION MIHALACHE

Două cărți de Marguerite Yourcenar într-un singur volum

Editura Humanitas ne oferă, într-un singur tom, prilejul de a citi două microromane ale scriitoarei Marguerite Yourcenar. Ambele sunt scrise la persoana I, sub formă de confesiuni.

Deși o scriere de tinerețe, datorită lirismului său, m-a impresionat mai mult prima dintre povestiri, „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”, de fapt o lungă scrisoare a unui bărbat către soția sa, Monique, pe care o părăsește, expunându-i motivele. Poezia acestei cărți a fost foarte bine redată de rafinata traducere făcută de Petru Creția.
Epistola e presărată cu tot felul de panseuri, cu evocări sensibile din copilărie, Alexis ajunge să îi scrie soției și despre amintirile lor comune, dar trecându-le prin filtrul său propriu, prin prisma dezvăluirii făcute despre adevărata lui identitate. Subiectul cărții m-a dus cu gândul și la două creații moderne, la filmul „The Danish girl” și într-un fel și la textul lui  Emmanuel Adely, „Mad about the boy”, nu doar pentru că tema tratată este cea a ambiguității sexuale, ci pentru că totodată reliefează dramele interioare, problemele de conștiință ale personajelor. Sunt opere pe care nu te poți opri să le admiri pentru calitățile estetice/artisitice, indiferent dacă ai sau nu ceea ce să numim generic prejudecăți. Cu atât mai mult cu cât frământările lui Alexis pot fi ale oricărui individ care suferă din cauza unei atracții/iubiri interzise, neacceptată, în particular, de propria conștiință, în general, de societate. Vina asumată de Alexis este cea de a-i fi ascuns soției sale prea mult adevărul despre el însuși, nu prin minciună, ci printr-o apăsătoare tăcere.
Însă cel mai mult impresionează nu atât subiectul abordat, întâlnit în zilele noastre în multe alte cărți, ci mai ales farmecul deosebit al scriiturii, cu desele și formidabile alăturări de termeni aparent antitetici/incompatibili: „miracol efemer”, „fleacuri utile”, „prestigiu romantic”, „primejdia renunțărilor subite”, „sofismele pasiunii”, „intimitate îndepărtată”. Am rezonat cu profundele reflecții despre dragoste, prietenie, moarte și viață, teamă și adevăr, muzică și pasiune, tăcere și comunicare într-o relație.

Totuși, o mare parte a cititorilor s-ar putea să fie mai atrași de lectura microromanului „Lovitura de grație”, publicat de Yourcenar, în 1939, la exact zece ani de „Alexis...”. Are o poveste bună (traducere de Doina Jela Despois), în mărturisirea făcută de Erich, apar mai multe personaje, iar locul unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, un vechi castel, cu aer gotic, contribuie la crearea unei atmosfere sumbre, apăsătoare, dar și misterioase. Avem un triunghi amoros: Eric, Conrad (el este tânărul moștenitor al proprietății castelului) și Sophie, sora lui Conrad. Plecând de la prefața întocmită chiar de M. Yourcenar, un fel de autoprezentare (și „Alexis...” beneficiază de o asemenea interesantă introducere), m-am așteptat la o poveste în genul celor scrise de Patricia Highsmith, „The talented Mr. Ripley” (1955), „The two faces of January” (1964). Nu am citit cărțile Patriciei Highsmith și nici nu-mi propun să o fac, dar am văzut ecranizările, „En plein soleil”, 1960, „The talented Mr. Ripley”, 1999), „The two faces of January, 2014” și mi-au plăcut foarte mult. Însă povestea lui Yourcenar e altfel și altcum. Imediat după ce am citit intro-ul am fost puțin iritată de faptul că autoarea deja îmi dezvăluise (credeam eu) intriga și deznodământul, dar nu mi-a luat mult timp până când am înțeles că esența cărții aveam să o descopăr treptat, iar tensiunea finalului nu aveam cum să o bănui. Fondul războiului acutizează drama personajelor, pe care concomitent le urăști și le iubești, le admiri și le detești. Însuși naratorul (Eric) se prezintă pe sine într-o lumină deloc favorabilă, iar Sophie, care se îndrăgostește fără speranță de el, nu e chiar cea mai frumoasă femeie, nu-i lipsește tandrețea și inocența, dar în comportamentul ei rezidă tot timpul ceva masculin(izat).
Povestea, chiar dacă e spusă la persoana I, are dinamică, tensiune și conflict și o bună imagistică,  pretându-se a fi scenariu de film sau de teatru.  De altfel, de pe contracopertă am aflat că romanul „Lovitura de grație”a fost ecranizat în 1976, în regia lui Volker Schlondorff. Am urmărit câteva excerpte pe youtube, printre care și secvența bombardării a unei aripi a castelului, dar descrierea din carte impresionează mult mai mult. Însă și filmul cred că e bun, are forța peliculei alb-negru care lasă dialogul să respire, mi-au plăcut secvențele pe care le-am vizionat, interpretările actorilor sunt foarte bune.

Pe copertă: desene de Egon Schiele 

În continuare, redau câteva citate din cele două romane.

Din  „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”
- „Toate lucrurile, chiar și heleșteile, au secretul lor, starea de liniște, ca și tăcerea, nu este decât o suprafață și, cea mai rea dintre minciuni este minciuna liniștii.”
- „Când se statornicește tăcerea într-o casă e greu să o mai scoți de acolo. Cu cât un lucru e mai important, cu atât simți nevoia să nu vorbești despre el.”
- „Închipuirile noastre sunt cele care încearcă să înveșmânteze realitatea, realitatea este însă de o nuditate divină.”
- „Cuvântul fericire pare de fiecare dată un cuvânt derizoriu, pentru că dovedește mai bine nimicnicia noastră decât importanța pe care o dăm fericirii.”
- „Plăcerea este efemeră, iar muzica ne înalță o clipă, apoi ne lasă și mai triști. Somnul aduce însă alinarea. Chiar după ce ne trezim, trec întâi câteva secunde și abia apoi începem să suferim iarăși.”
-„Apa curge îmbelșugată și mută, prin vinele pământului, se adună, dă pe dinafară, iar stropii care curg în lumină sunt sonori. Muzica n-ar trebui să fie decât preaplinul unei mari tăceri.”

Din „Lovitura de grație”

„Prietenia este înainte de toate certitudine, asta o și deosebește de dragoste. Ea mai înseamnă și respect și acceptare totală a unei alte ființe.”
„Existența nu e făcută din elanuri subite și din obstinată constanță, ci din compromisuri și uitări.”
„Există șanse pe care, împotriva noastră, propriul instinct le refuză.”


Văzduhul albastru (Maxim Dumitraș)

Am văzut nori albi, am văzut nori
albaștri, am văzut nori ce erau pregătiți
pentru atârnarea de cer. Privită de la balcon, forma unui nor,
ce fusese culcat cu grijă de Maxim Dumitraș în grădina cu statui,
era o covată. Mi-am dorit s-aud din viitorul ploii un cântec de leagăn.
Aș fi fost norul alb și albastru, aș fi căzut picătură cu picătură
peste acoperișul ierbii. 

Când esența lemnului de stejar, mâna sculptorului o transformă
în strălucire de marmură, norii își fac camăruțe
cu pereți de zăpadă. Rătăcind prin coridoarele lungi care le leagă,
vom visa, vom visa taina, vom descifra arhitectura albastră a bucuriei.


Despre rezidența „The blue”: „Programul de Rezidențe artistice de sculptură “Albastru” are ca principal scop constituirea unei colecții valoroase de sculptură contemporană în lemn ce vizează reorganizarea și amenajarea spațiului expozițional „Muzeul în aer liber” al Centrului de Cultură „George Apostu”, un important monument de for public.
La ediția de anul acesta, ce se desfășoară în perioada 3-21 iulie 2017, participă: Maxim Dumitraș (România), Nedim Hadziahmetovic (Serbia) și Krasimir Metodiev (Bulgaria).
Maxim Dumitraș are un proiect intitulat Nori, forme abstracte, cu mare putere de imaginație.
http://www.modernism.ro/2017/07/11/rezidenta-artistica-de-sculptura-albastru-centrul-de-cultura-george-apostu/

Și mie mi-a scris Fernando Krapp

Încă de când s-a anunțat (eu am auzit prima dată la Radio România Cultural) titlul piesei montate la cel mai nou teatru municipal din România, cel din Suceava (care a primit numele dramaturgului Matei Vișniec), - ”Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, regia aparține „artistului-fenomen”Alexander Hausvater, mi-am dorit să văd spectacolul. Așa că pe 27 iunie m-am suit în tren, împreună cu o bună prietenă, și am purces... la Suceava. Din păcate, timpul scurt nu ne-a permis să vizităm obiectivele turistice care merită văzute și revăzute în Suceava, dar am promis că ne vom reîntoarce, sperând că vom putea revedea și piesa. Povestea relatată e frumoasă, emoționantă, tulburătoare, iar montarea ei pune în valoare mai multe forme de artă: dans, muzică, video, poezie, scenografie, dramaturgie, arta actorului... Textul este scris de dramaturgii Tankred Dorst și Ursula Ehler, și e inspirat de nuvela lui Miguel de Unamuno, „Nada menos que todo un hombre” („Nimic altceva decât un bărbat”). E o poveste de viață și dragoste, care îmbină senzaționalul cu misterul, tandrețea cu tensiunea dintre personaje. Tehnici ultra-moderne ale artei spectacolului sunt îmbinate cu elemente de teatru antic. Corpul de dansatori, care formează, după cum atrage atenția Carmen Mihalache, „personajul colectiv”, mie mi-a adus aminte de corul din teatrul antic, numai că de data aceasta prin atitudini corporale și câteva propoziții aforistice declamate se spune ce altădată se făcea prin strofă, antistrofă și epodă. Chiar și începutul piesei mi-a amintit cumva de „Ifigenia în Aulia” (Euripide), Iulia, la fel ca Ifigenia, este sacrificată de tatăl său. Iulia, o tânără de o frumusețe diafană, este „vândută” lui Fernando Krapp, un tânăr bogat, carismatic, dar cu o faimă foarte proastă... se bănuiește că și-ar fi omorât prima soție, deși nimeni nu a putut demonstra asta vreodată. Iulia, încet-încet, se va îndrăgosti de soțul ei, dar comportamentul rece al acestuia, care dă frâu liber și unor instincte primare, o determină să caute dragoste (de fapt, mai mult atenție) în altă parte, chiar dacă evadarea ei (este sau nu) doar o iluzie. 
Totul curge într-o armonie perfectă și nu simți când se trece de la un tablou la altul, evoluția personajelor se face gradat și subtil, e multă trăire în acest spectacol, care transmite idei de profunzime și prin sugestii afrodiziace, e într-adevăr, așa cum spune însuși Hausvater „un carnaval al simțurilor”. Deși nu-s adepta muzicii cu sonorul la maxim, aici și-a avut rostul și am simțit cum mi-a pătruns în toți porii, parcă prin vene nu mai curgea sânge, ci muzică. 
Impactul cel mai mare asupra publicului o au scenele de la spitalul de psihiatrie, prin muzica psihedelică, reproducerea zgomotelor făcute de șocurile electrice, epuizarea fizică și nervoasă a Iuliei (care fusese internată acolo de Fernando), lașitatea contelui (așa-zisul amant al Iuliei) contribuind la oprimarea Iuliei. Pare că un delir infernal a contaminat toate personajele, lumea întreagă e cuprinsă de distopie... (aș face o paralelă cu o secvență din filmul rusesc „Dom durakov”). 
Iulia va reveni în cuibul familial, și totul va începe să devină suportabil, se instalează calmul, dar și apatia. Până la urmă cei doi, Iulia și Fernando, vor îmbătrâni împreună (splendidă metafora cu copăcelul din decor în care apar sau dispar frunze în funcție de... anotimpurile vieții). El nu i-a mărturisit niciodată iubirea femeii adorate, dar nici moartea nu l-a putut dezlipi de lângă aceasta. Se pierde intensitatea sentimentelor dacă le mărturisim?! Fernando Krapp așa a crezut și, paradoxal sau nu, dar poate chiar această teamă a făcut nemuritoare iubirea dintre el și Iulia. 
 „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare” are o forță și o grație specială, regizorul Hausvater face ca această piesă să fie memorabilă, el o încarcă de simboluri, te poți bucura la vizionarea primei reprezentații, dar ca să înțelegi pe deplin mesajele, necesită revizionare. Din multele simboluri, mă opresc să divulg câteva: albul imaculat al costumelor (doar colonelul poartă un costum de culoarea pielii), fantoma soției moarte cu fața acoperită de văl (de fapt spectrul morții), codițele rasta albe (lacrimi, dar și semne ale maturizării și îmbătrânirii), ochii dintr-o proiecție video, imaginea acestora se rotește cu diferite unghiuri, iar la un moment dat privirea este acoperită de o rămurică a arborelui delicat (semn că deseori privirea ne este, metaforic vorbind, penetrată și nu vedem clar realitatea) și multe alte coduri ar fi de identificat.

Fără să exagerez, mi se împleticeau picioarele când am ieșit din sala de spectacol. Am trăit emoții foarte puternice. A fost un eveniment special, foarte apreciat de publicul sucevean prezent în număr destul de mare, și care a chemat și rechemat actorii pe scenă pentru aplauze, deși pe 27 iunie nici nu era premieră... 
O cronică foarte bună a acestui spectacol a scris Carmen Mihalache (critic de teatru) în Revista Ateneu, iunie, 2017. 


Regele e gol, dar și-a învățat lecția!

TEATRUL BACOVIA
HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI
dramatizare de Ciprian Huțanu
după Hans Christian Andersen
Distribuție: Mihăiță Cornea, Andreea Sandu, Neagu Alina Vasilica, Laurenţiu Budău, Tiberiu Gabor-Bitere, Ciprian Cârstiuc, Costras Adrian, Denise Ababei
Regia artistică: Ciprian Hutanu, Scenografia: Gavril Siriteanu, Muzica: Ciprian Emil Manta; Afiș: Mihaela Nazarie
Atmosfera de epoca, stralucire de curte imparateasca, un imparat ce nu se mai simte bine in propriile haine, drept urmare va primi unele asa-zis "fermecate", negustori escroci, profitand de naivitatea dar si servitudinea si ipocrizia unora.... Un spectacol viu, animat si de muzica excelenta, foarte reusit vizual, costumele superbe imbraca personajele ce par coborate direct din cartile de povesti, cateva tablouri, in culori pastelate, suspendate in aer, se constituie chiar intr-o mica si intima expozitie de pictura. Privind decorul minunat (reverențe plasticianului Gavril Siriteanu), fie ca esti om mare, dar mai ales daca esti copil, privirile iti vor fi atrase magnetic de cele doua marionete- Imparatul mic si cocosat, dar de o formidabila expresivitate si frumoasa, eleganta, inalta Imparateasa.
Toti actorii, cu o inepuizabila pofta de joc, într-un spectacol destul de solicitant pentru ei, dau viata unei povesti foarte amuzante, dar si pline de talc! Am remarcat jocul impecabil, chiar senzațional, într-un rol de compoziție, al lui Mihăiță Cornea, în rolul regelui. Disciplinată, Andreea Sandu, care mânuiește alături de Denise Ababei păpușa uriașă ce-o reprezintă pe împărăteasă, spune cu claritate toate replicile. Coerență și forță impresionantă (al jocului actoricesc) au demonstrat Alina Neagu și Laurențiu Budău, la Alina Neagu a fost transparentă bucuria jocului, nici Laurențiu Budău nu s-a lăsat mai prejos, interpretarea lui mi s-a părut c-a avut efect de echilibru în economia spectacolului. Cei doi au interpretat atât rolurile croitorilor pungași, cât și cele ale oamenilor simpli, din popor. 
Povestea (un pic schimbată față de cea originală a lui Andersen) e cam așa: Un rege destul de arogant, megaloman, narcisist dar și complexat, lipsit de perspicacitate, poruncește să i se aducă haine cu mult mai strălucitoare decât cele pe care le are deja, considerând că ar merita cele mai frumoase straie posibile. Așa că va fi păcălit de doi croitori escroci și i se va oferi... nimic, un nimic pe care-l plătește însă cu căruțe de lână de aur... Nici Împărăteasa nu e mai vrednică, deși poate prin intuiție feminină, a existat o secundă când ar fi părut că întrezărește  pericolul... Așadar regele va ieși în văzul lumii dezbrăcat, pentru că hainele oferite de croitorii speciali nici nu existau...  „Împăratul e gol!” strigă poporul, cu râs batjocoritor. Deznodământul e însă blând, regele și regina își asumă lecția umilinței, se smeresc, își cer și iertare, regele mai ales își recunoaște greșeala. E un final pozitiv, dar și optimist... oamenii se pot schimba în bine, pot evolua, chiar și fețe împărătești dacă ar fi. Și... ce bine ar fi dacă ar fi așa!
Cu acest spectacol al Secției de Animație,iată că s-a încheiat o altă stagiune la Teatrul Bacovia, a fost una excepțională, așa cum nu s-a mai întâmplat de ceva timp la acest teatru, iar pentru propunerile de spectacole bune și foarte bune, dar și diverse ca tematici, pentru un reușit Bacău FEST Monodrame (în care am urmărit spectacole de excepție, cele din recitalurile extraordinare pe toate le-aș revedea!, - recunosc că cel mai mult m-a impresionat Cerasela Iosifescu în „Obsesii”), pentru toate aceste frumoase realizări merită felicitări actrița Eliza Noemi Judeu, care din toamna anului trecut a devenit manager al acestei instituții, așadar în mai puțin de un an a reușit, cum s-ar spune, „să mute și munții din loc”.

„Fotografia este infinită.” Interviu cu Ovidiu Ungureanu

Violeta Savu : Ovidiu, cum ai devenit atât de pasionat de fotografie? Când ai avut primele încercări?
Ovidiu Ungureanu: Prima dată nu a fost o pasiune, ci o activitate. În anii 80, mai precis eram în clasa a IV-a şi aveam 10 ani, toţi copiii erau obligaţi să aibă activităţi şi se înscriau undeva la Casa Pionierilor. Am intrat şi eu pe poarta acelei instituţii, dar peste tot erau cam ocupate locurile de care m-aş fi simţit atras: carting, aeronautică. Dar pe o uşă am văzut scris: foto-video şi am bătut acolo. Aveam deja un aparat Smena şi lucram în compania fratelui meu, mai mare cu şapte ani, care avea acasă în atelierul său de fotografie inclusiv aparatură de developat. Atunci m-am înscris la acel cerc. Cred că a fost o alegere inspirată, am avut şi rezultate frumoase, am obţinut în acea perioadă un premiu III pe ţară la artă fotografică.
V.S.: Ne poţi descrie fotografia cu care ai câştigat premiul?
Ovidiu Ungureanu: Da. O bicicletă Tohan era rezemată de un copac foarte mare, din Parcul Trandafirilor, se vedea şi o sacoşă de rafie în care erau o sticlă de vin şi o pâine. Tot în acea perioadă am câştigat primii mei bani. Făceam poze cu artişti: Elvis Presley, Marilyn Monroe.
V.S.: Mă uimeşte ce spui. Cum ai realizat acele fotografii?
Ovidiu Ungureanu: Existau nişte negative. Fotografiai direct de pe o revistă. Decupam de acolo, multiplicam şi colegii voiau câte o poză cu Elvis Presley. Alte amintiri frumoase sunt din excursiile şcolare, când eu eram fotograful echipei. Îmi amintesc că la început am avut un blitz cu sursă Chaika, un aparat foto Zenit.
V.S.: Ştiu că tu ai fost o perioadă marinar.
Ovidiu Ungureanu: Da, am fost navigator, am navigat timp de aproape nouă ani. Am avut ocazia să văd trei sferturi din Planeta Pământ, pe mările şi oceanele globului. În mod special m-au impresionat Cercurile Polare. La vremea de atunci, foloseam aparate foarte ieftine, unele erau de unică folosinţă, pentru că nu aveam posibilităţi materiale. Mai târziu am reuşit să-mi iau un aparat bun. Dar cu fotografiile realizate acolo, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, e vorba de nişte orizonturi, voi face un proiect. În acel proiect voi prezenta publicului imagini de la cele două cercuri polare, cu locuri care din păcate acum nu mai există: gheţari, banchize. S-au topit demult. E altă formă geografică, efect al încălzirii globale.
V.S.: După ce ai navigat, ce ai făcut?
Ovidiu Ungureanu: Am revenit la pasiunea pentru fotografie.
V.S.: Ce înseamnă că ai revenit? Nu a fost continuă?
Ovidiu Ungureanu: Am muncit, am navigat, am făcut poze, dar nu am făcut expoziţii în perioada aceea, până în ’99. Odată cu venirea mea pe uscat am început să mă dedic cu adevărat fotografiei.
V.S.: Iar anul trecut ai adus în faţa publicului multe proiecte frumoase, atât pe fotografie cât şi la film-video. Cred că a fost anul cel mai prodigios pentru tine.
Ovidiu Ungureanu: Da, unele proiecte le-am început de prin 2015 şi chiar de mai înainte, dar într-adevăr anul 2016 a fost pentru mine foarte productiv. La ora actuală îmi place foarte mult să documentez. Am şansa să trăiesc într-un oraş cu artişti plastici foarte valoroşi şi nu aş pierde niciodată ocazia să documentez pe cineva, de a-l imprima sau a-l fotografia. Sunt interesat să realizez fotografie-document. Dintre cei mai fotografiaţi şi documentaţi este Ilie Boca, la expoziţia retrospectivă Ilie Boca a fost proiectat şi un film realizat de mine, cu fotografii din colecţia personală a domniei sale. De câte ori am avut şansa de a-l vizita acasă, şi pot spune că nu s-a întâmplat de puţine ori, nu am ratat prilejul de a înregistra video momente cu acest artist important, maestru al picturii. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! Ilie Boca a fost cel care m-a trimis la şcoală. El m-a întrebat dacă am făcut vreun curs sau o şcoală de artă. I-am răspuns că nu ştiu dacă timpul îmi permite să mai urmez încă o facultate la zi, aveam deja un master în peisagistică şi consideram atunci că ar fi suficient. Dar Ilie Boca mi-a spus că studiile superioare la o facultate de calibru obligatoriu mă vor ajuta. M-a convins şi am mai făcut încă un master, foto-video la Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, pe care l-am absolvit cu nota maximă şi unde am avut şansa să învăţ de la profesori extraordinari: Matei Bejenaru, Bogdan Teodorescu. Având colegi masteranzi foarte talentaţi şi plini de entuziasm, au apărut taberele făcute cu studenţii, în colaborare cu Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, cu Filiala Bacău a Uniunii Artiştilor Plastici. Cu colegii de la master am făcut, punând la dispoziţie partea tehnică prin Studioul Cromatique, două tabere de cercetare, una de documentare Nicu Enea, în 2015, şi cealaltă, în 2016, despre George Bacovia. Taberele au fost subvenţionate de Consiliul Judeţean Bacău. Parteneri au fost Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” şi Facultatea de Arte „George Enescu” Iaşi. În cele două tabere am reuşit să realizăm două filme documentare: „Casa memorială Nicu Enea” şi „Casa memorială George Bacovia”. Acestea fac parte dintr-o dorinţă mai veche a mea, cea de a puncta reperele băcăuane. Anul acesta aş dori să realizez un film despre George Apostu. În afară de taberele axate pe partea documentară, am iniţiat şi alte tabere, cu artişti plastici: Tohani, Pralea, pentru ambele realizând albume de fotografie şi pictură.
Pentru mine a fost o onoare că am fost invitat într-o altă tabără, cea de la Tescani, şansă pe care am folosit-o pentru a face documentarul „Tescani 40 de ani”. Iar albumul „Tescani 40” e producţia proprie a Studioului Cromatique, în parteneriat cu Muzeul Naţional „George Enescu” Bucureşti.
Dacă tot am ajuns la capitolul de filme documentare pe care le-am realizat ca producţii ale studioului propriu Chromatique, tot în 2016, am mai scos „Repere culturale. Pictori băcăuani”, un proiect de asemenea cofinanţat de Consiliul Judeţean Bacău, de data aceasta am avut drept partener Asociaţia Conştiinţa Europeană, domnul Emil Berceanu ocupându-se şi de scenariu.
V.S.: Îmi amintesc şi de un proiect deosebit, inedit pentru Bacău, o proiecţie 3D, lansată în luna mai, la Noaptea Muzeelor.
Ovidiu Ungureanu: De fapt, am avut în acea zi, pe 21 mai, mai multe evenimente. La iniţiativa doamnei Mariana Popa, director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, s-a organizat la Galeriile Alfa vernisajul expoziţiei taberei Pralea, cu lansare album şi vizionarea filmului documentar al taberei. Publicul care a fost interesat de Noaptea Muzeelor, a putut vizita şi expoziţia de fotografie Take or Make, de la Galeriile Frunzetti, care se vernisase cu o seară înainte, proiect realizat împreună cu colegii masteranzi de la foto-video, coordonator a fost universitarul Bogdan Teodorescu. La Muzeul de Artă Bacău a fost vernisajul expoziţiei „DADA Characters”, la organizarea expoziţiei unde au expus lucrări artişti importanţi din Bacău şi Iaşi, colaborând şi „Chromatique Photo Studio & Art Gallery”, alături de Primăria Moineşti, Consiliul Judeţean Bacău, Filialele U.A.P. Bacău, U.A.P. Iaşi. Dar foarte mulţi au considerat momentul de graţie al Nopţii Muzeelor proiecţia 3D video-mapping.
V.S.: Da, mulţi au apreciat acel moment ca fiind inedit şi de excepţie. Presa a fost receptivă şi te-a felicitat, îmi aduc aminte de încântarea jurnalistului Gheorghe Bălţătescu: „M-au trecut fiorii la proiecţia 3D mapping, realizată extraordinar de Cromatique Studio&Art Gallery, de artistul fotograf Ovidiu Ungureanu.”
Să revenim un pic la fotografie, artă prin care te-ai impus mai întâi în spaţiul artistic băcăuan, ai avut câteva expoziţii personale şi de grup, chiar şi până în anul 2016. Am observat că ai fotografii cu imagini poetice. Îţi place poezia?
Ovidiu Ungureanu: Da, bineînţeles, am avut şi câteva încercări în scris, dar erau modeste. Ai observat bine, mi-a plăcut întotdeauna partea poetică a fotografiei. Îmi doresc să transmit starea mea celui care priveşte o fotografie făcută de mine. Evit temele abstracte, cu chei de interpretare. Aleg emoţiile, stările. Prefer liricul, îmi place prin fotografie să spun o poveste, iar cel care o priveşte să simtă că aparţine şi el acelei imagini. Ochii mei caută în permanenţă stări, personaje, locuri. Sunt un vânător de fotografie. Sunt tot timpul în căutarea unui pixel de aur.
V.S.: Ce artişti fotografi îţi plac în mod deosebit?
Ovidiu Ungureanu: În facultate am studiat istoria fotografiei, am aflat despre foarte multe stiluri de fotografie. Sunt mulţi artişti mari pentru care am un respect deosebit. Dar dacă ar fi să dau un singur nume, spun: Ion Grigorescu, am avut ocazia să-l cunosc personal la evenimentul organizat anul trecut la Galeriile Karo, „Podul lui Ion Grigorescu”. Ion Grigorescu mi-a făcut plăcerea de a-mi vizita studioul, unde am avut lungi discuţii despre artă. Găsesc că există similitudini între genul lui de fotografie şi al meu, moduri asemănătoare de documentare. Dar aş vrea să subliniez că m-am ferit tot timpul să mă asemăn cu cineva. Am recunoştinţă faţă de artistul fotograf Viorel Cojan, care m-a încurajat foarte mult, atât pentru fotografie, cât şi pentru filme documentare. Viorel Cojan este un maestru al fotografiei, foarte modest din fire. Am fost încurajat şi de alţi plasticieni, cum ar fi Carmen Poenaru, Dionis Puşcuţă.
V.S.: Ce aparat ai: Canon sau Nikon şi de ce?
Ovidiu Ungureanu: Am o gamă de aparate Nikon. Primul a fost cadoul soţiei pentru mine. Şi aşa am rămas la Nikon.
V.S.: O alegere sentimentală. Ştiu că ai o fetiţă, crezi că îţi va urma pasiunea pentru fotografie?
Ovidiu Ungureanu: Fetiţa mea, Anastasia, are deja propriul ei aparat Olympus, rezistent la intemperii şi şoc. Da, cred că deja e pasionată de fotografie. Fotografiază mult oamenii, îi plac personajele.
V.S.: Ce anume crezi că face diferenţa între un fotograf artist şi unul amator?
Ovidiu Ungureanu: Aparatul foto este o unelată folosită de un deţinător, care l-a achiziţionat din diferite motive: imortalizarea unor evenimente importante, imortalizarea unor stări, trăiri. Fotograful artist vede cu ochiul sufletului, de acolo cred că-i diferenţa. Idei pentru fotografie există peste tot. Nu sunt aparate disponibile pe planeta Pământ şi fotografi care să surprindă cât de departe poate să ajungă fotografia. Fotografia este infinită. Din acest infinit eu am ales să documentez locurile în care m-am născut, zona mea, ţara mea, planeta mea, oamenii care îmi sunt cel mai aproape.
V.S.: Proiecte de viitor?
Ovidiu Ungureanu: Film documentar George Apostu, o expoziţie personală artă foto la Paris. Voi colabora în continuare cu importante instituţii de cultură din Bacău şi din ţară. Şi, desigur, cel puţin o tabără de creaţie, poate chiar două, voi vedea. Mai am şi alte proiecte, dar nu le divulg acum. Sper că vor fi surprize plăcute.




Ilie Boca în atelierul său
Ion Grigorescu
Ovidiu Ungureanu



Interviul a fost publicat în Revista Ateneu, februarie 2017, http://www.ateneu.info/

Trei poveşti de dragoste - un spectacol sensibil

Noul spectacol de la Teatrul Municipal Bacovia, "Trei poveşti de dragoste", te face să crezi în iubire. Trei poveşti, "Sandwich cu pui" (de Matei Vişniec), "Împăiaţi-vă iubiţii" (de Theodor Mazilu) şi "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" (tot de Matei Vişniec) s-au unit sub bagheta regizorului Geo Balint, un ingredient foarte important a fost şi coregrafia, de care s-a ocupat Lorette Enache.  Şi, nu în ultimul rând, remarcăm muzica foarte bine aleasă, autorul coloanei sonore fiind Ciprian Manta.
Cele "Trei poveşti de iubire" spun, in formule simple si sincere, adevăruri despre cupluri, despre efectele pozitive, pe termen lung, ale înţelegerii/toleranţei faţă de celălalt.
De mare efect este intro-ul acestui spectacol, un dans enigmatic, misterios prin ne-dezvăluirea lui în întregime, spectatorii privind fascinaţi doar baletul perechilor de picioare.

În prima poveste, amestec de simplitate şi modernism, Alina Simionescu şi Ştefan Alexiu spun o poveste veselă despre pragmatism, dar în combinație cu note de naivitate şi speranţă. Interpretările ambilor actori sunt convingătoare și transmit bună-dispoziție. Catherine se foloseşte de atu-urile ei feminine, în principal gingăşia şi fragilitatea, şi-l convinge pe Billy că deşi este însărcinată, ea este virgină. E doar o "mamă-purtătoare". Cei doi se decid să-și deschidă, cu banii primiți de la patronul lor Billy, un restaurant.


În a doua povestire, de mai mare impact, poate şi prin consistenţa sa (e cea mai lungă partitură dintre cele trei fragmente), Emilia este actriţă, are în jur de 40 de ani, e marcată de eşecurile din trecut, dar asta nu o împiedică să arate bine, e frumoasă. Îşi aşteaptă iubitul în garsoniera sa modestă, dar primitoare. Aranjează frumos masa, e veselă, dansează, dă muzica la maxim, se simte plină de energie. Valentin soseşte cu oarecare impetuozitate, dar treptat, deşi încearcă să-şi demonstreze superioritatea în faţa femeii, este dominat de aceasta şi îşi pierde energia. Valentin este regizor şi tot încearcă să-i demonstreze iubitei că numai de el depinde ca ea să primească sau nu un rol în noul spectacol pe care îl va monta. Rol pe care, de altfel, nici nu i-l oferă, dar nu atât pentru că, aşa cum îi aruncă în faţă cu dispreţ, ea nu ar avea talent, ci mai mult din gelozie.
Deşi bărbatul e regizor cu destulă faimă, apreciat de critica de specialitate, replicile tăioase, inteligente îi aparţin femeii. Excelent monologul Emiliei, interpretat perfect de Florina Găzdaru. Ca de altfel întregul rol, Florina Găzdaru a alternat frumos în interpretarea ei spontaneitatea cu reflexivitatea. Şi Bogdan Buzdugan a făcut un rol bun, creionând foarte bine caracterul infatuat al regizorului Valentin, dar şi nonconformismul acestuia. Emilia, în final, îl iartă pe Valentin pentru toate, pentru meschinărie, aroganţă, misoginism și multe altele, declarându-i în schimb că îl iubeşte. Dar nu pentru talent și inteligență, calități pe care ea i le recunoaște cu generozitate, ci pentru o singură trăsătură, dar răscolitoare: pentru frica lui de moarte. Şi în viitor cei doi vor forma o pereche.
A treia poveste "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" începe poetic, cu dans plin de senzualitate între cei doi parteneri (Eliza Noemi Judeu şi Dumitru Rusu), ale căror şoapte de iubire se aud de pe o bandă înregistrată. (textul introductiv, de un lirism aparte, "Spune A", de Matei Vişniec). Liric, încărcat de emoţie, este şi dansul celor doi actori.
După povestea de amor, sugerată discret, cu umbre în spatele unei cortine albe, EA, frământată de probleme existenţiale, îşi doreşte să poarte un dialog cu partenerul ei. Numai că acesta trăieşte în alt mod frumuseţea acelui moment, căutând să-şi prelungească sentimentul de pace interioară, servind un pahar de vin bun şi fumând o ţigară. Se simte relaxat, dar din păcate, ignoră nevoile iubitei sale. EA (foarte caldă şi empatică interpretarea Elizei Noemi Judeu) gravitează în jurul Lui (o interpretare curată şi sinceră a lui Dumitru Rusu), se pisiceşte, dar face şi pe bosumflata, în fond căutând aproape cu disperare (aşa cum fac femeile de obicei) ca bărbatul să-şi manifeste dragostea faţă de ea nu doar fizic, ci şi prin cuvinte. În final, vine şi declaraţia de iubire a unui bărbat ce demonstrează că poate fi şi delicat, manifestând înţelegere pentru "capriciile" feminine. Şi totul se termină cu... dragoste.

Pe scenă rămân, învăluite în fum de ţigară, două scaune, lângă ele, o sticlă de vin şi două pahare. Două scaune ce aşteaptă să fie ocupate de alte două personaje. O altă poveste, cu aceeaşi nobilă trăire: Iubirea.
"Trei poveşti de dragoste" legate de sunetul duios al unei cutiuţe muzicale... Un spectacol simplu, frumos, optimist şi sensibil despre iubire. Iar câştigul, pentru spectator, este poezia de dincolo de cuvinte, din stări sugerate, eleganţa cromaticii, aşezarea obiectelor (recuzitei), muzica şi dansul, chimia dintre personaje.

Fotografii din spectacol: Mihaela Nazarie

Dezamăgirile unui clovn şi prinţesă medievală îmbrăcată în blugi

Bacău FEST Monodrame
Marţi, 25 aprilie 2017

Alex Buescu, "Opiniile unui clovn", după Heinrich Böll,
Regia: Anca Maria Colţeanu
Teatrul Luni, Bucureşti

Dezamăgirile clovnului Hans Schnier ne-au fost spuse de către tânărul actor Alex Buescu. Din păcate, minunatul roman al lui Heinrich Böll, "Opiniile unui clovn" n-a fost transmisă pe deplin. Am ascultat un rezumat al cărţii, despre care cred că pentru interpretare scenică trebuia făcut un pic mai condensat. Totuşi, Alex Buescu s-a identificat bine cu personajul, dar nu a avut suficientă forţă, mi s-a părut lipsit de energie. Un spectacol lung şi destul de monoton, având ca temă principală bigotismul şi suferinţa din dragoste. Actorul a fost descurajat (şi bruiat!) de penibilile zgomote din pub-ul Valhalla, produse probabil de un aparat de măcinat cafea.
L-am apreciat pe Alex Buescu pentru emoţie şi sensibilitate, dar şi pentru memoria foarte bună, el reproducând cursiv, timp de mai bine de o oră, povestea tristului vagabond arlechin.


Valentina Zaharia, foto: Cotidianul Deşteptarea
Valentina Zaharia, "Venus şi Adonis", după William Shakespeare
Regie: Ioana Petre, Teatrul Mignon, Bucureşti
Chitară: George Popescu

În sfârşit, am văzut la Bacău FEST Monodrame... şi arta actorului. Fără o scenografie în spate, îmbrăcată într-un top şi o pereche de blugi (a renunţat la "frumoasele costume", adaptându-se la spaţiul neadecvat şi cam neprietenos de la Hotel Decebal), folosindu-se doar de o bucată dintr-o geacă, de o eşarfă mătăsoasă, acompaniata de George Popescu cu minunate acorduri de chitară clasică, Valentina Zaharia a fost şi Venus, şi Adonis, şi naratorul! Ba, a imitat foarte bine şi calul cavalerului! Am vibrat la întâlnirea plină de candoare a celor doi îndrăgostiţi, am ascultat cu încântare versurile în pentametru iambic. Un spectacol în care m-am simţit legănată de o frumoasă poveste de dragoste. Cu Valentina Zaharia am făcut o călătorie în timp şi m-am trezit în epoca medievală, chiar dacă prinţesa era îmbrăcată modern, în blugi negri! Nu ştiu ce ar fi zis Shakespeare, dar cred că şi el ar fi îndrăgit-o. Eu am îndrăgit-o pe Valentina Zaharia pentru dicţia impecabilă, pentru mişcările armonioase, pentru gestica elegantă şi da, şi pentru seriozitatea cu care şi-a asumat acest rol (am apreciat-o foarte mult că a făcut de la început observaţia să se facă linişte la bucătărie şi că a fost oarecum ironică atunci când a spus că speră să placă povestea pe care ne-o va dărui, chiar dacă spectacolul se ţine "într-o sală de mese".)
Din păcate, eu nu am prins spectacolul în concurs al lui Ali Deac. Dar din cei cinci concurenţi pe care i-am urmărit la Bacău FEST Monodrame, Valentina Zaharia este preferata mea. 

Bacău Fest Monodrame se desfăşoară în Bacău, între 21-26 aprilie, organizator: Teatrul Municipal "Bacovia" şi Primăria Municipiului Bacău

Singurătatea femeilor, două recitaluri la Bacău FEST Monodrame

Bacău FEST Monodrame
Luni 24 aprilie 2017

Spectacol în CONCURS
Actor: Iulia Valentina Verdeş
"Before breakfast", după Eugene O'Neill
regie: Constantin Florescu , Teatrul Municipal Ariel, Râmnicu Vâlcea


Iulia Verdeş, foto: Alin Leancă
Drama în cuplu... Eşecul vieţii de cuplu... Trădări, neîmpliniri, adulter... Povestea este spusă de ea, soţia frustrată, neglijată şi înşelată de soţ. Pare a fi o femeie rece, răzbunătoare îşi va omorî soţul. Ni se spune de la început asta, aşa că uciderea soţului eu cred că e mai mult metaforică.
Iulia Valentina Verdeş a reuşit să contureze destul de bine "depersonalizarea" personajului, însă spectacolul a avut părţi monotone, prea multe tăceri lungi, lipsite de sens. Scenografia a fost reuşită, sugerând claustrarea şi anxietatea, cei doi parteneri ridică ziduri între ei şi se trezesc prizonieri unul celuilalt. Sunt închişi într-un spaţiu ostil. 
În fotografiile din proiecţii îl vedem pe soţul femeii. Un bărbat cu aspect maladiv. Un bărbat care se simte neîmplinit, atât în viaţa de familie, cât şi în cea profesională, pasiv, blazat. 
Ultima fotografie a bărbatului, cu lama briciului tăindu-i beregata, e de factură horror.

Nefericirea celor doi soţi a început de fapt cu pierderea copilului. Moartea pruncului e devastatoare. Efectul: cei doi se vor distruge unul pe celălalt.
La acest spectacol, personal am simţit nevoia unui plus de tensiune. 
Însă nu a fost un spectacol rău. Iulia Valentina Verdeş a fost o prezenţă frumoasă, cu ochi expresivi, a transmis mesajele mai mult prin priviri, şi poate mai puţin prin gesturi. Nici sala nu a avantajat-o, cred că spectacolul acesta ar fi căpătat mai multă forţă jucat pe scena teatrului, distanţa cam mică dintre actor şi spectator, în acest caz, a diminuat tensiunea dramatică.

Spectacol în CONCURS
Actor: Simona Codreanu
"Gări înlăcrimate: fragmente dintr-un vodevil inexistent", după Anton Pavlovici Cehov
Regie: Nicoleta Dănilă, proiect independent Târgu Mureş


Simona Codreanu, foto: cotidianul Deşteptarea
Cu o intrare de mare impact, mi-am zis: o să urmeze ceva tare fain! N-a fost chiar aşa, dar nu cred că din vina actriţei. Ea a demonstrat că are date bune, atât pentru comedie, cât şi pentru dramă. Însă spectacolul a fost putin dezavantajat de proasta acustică, pentru acest gen de spectacol, a pub-ului Valhalla, unde s-a desfăşurat recitalul. Din locul in care am stat eu, nu s-a auzit prea bine. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, actriţa a avut nerv, a umplut toate spaţiile goale, şi-a ţinut în mână spectatorii, a interacţionat cu ei. 
De la acest spectacol am plecat cu mesajul enunţat şi în sinopsis: "Cine crede că femeile sunt doar delicate se înşeală amarnic. În general beau mai mult decât te aştepţi, mint mai mult, înşeală mai mult şi iubesc banii mai mult decât ar vrea să-şi iubească bărbaţii.": 
fost un show plăcut, cu o energie bună. Şi uneori asta contează mult, poate fi, şi a şi fost, ca o terapie. 

Bacău Fest Monodrame se desfăşoară în Bacău, între 21-26 aprilie, organizator: Teatrul Municipal "Bacovia" şi Primăria Municipiului Bacău

Două povestiri, o înţepătură de ac

Andreea Darie, foto: Cotidianul Deşteptarea
Bacău FEST Monodrame
Duminică, 23 aprilie 2017

Spectacol în CONCURS
"Două piese cu o femeie", după Franz Xaver Kroetz, 
regia Ion Mircioagă
Teatrul 7, Iaşi  
Actor: Andreea Darie 

Spectacolul de tip one-women-show se bazează pe două texte ale dramaturgului Franz Xaver Kroetz: "La noroc" şi "Melodia preferată". Din a doua piesă, am văzut un spectacol formidabil montat în Bacău, în regia lui Horia Suru, cu o interpretare memorabilă a actriţei Eliza Noemi Judeu. 

"Două piese cu o femeie" uneşte două poveşti, petrecute în timpuri diferite (prezent şi trecut), dar personajele feminine ar putea să fie, de fapt, una şi aceeaşi femeie. Numele ei este Rasch. Femeia matură rememorează un episod nefericit din trecutul ei, după cum citim în sinopsis-ul din caietul-program: "Un cântec difuzat la radio îi declanşează o amintire îndepărtată în care ea, împreună cu fiul, călătoreşte cu trenul în speranţa că-l va revedea pe bărbatul iubit." Timpurile alternează: prezent-trecut, iarăşi prezent. Trecutul este sugerat metaforic prin călătoria cu trenul. Recursul la copilărie se face prin imaginea trenuleţului electric. Povestea din prezent se bazează pe monodrama "Melodia preferată" şi este relatată fără cuvinte, înţelegem doar din mimică şi gesturi ce se întâmplă cu Rasch, este răvăşită sufleteşte, singurătatea o înnebuneşte şi o aruncă în depresie puternică. În trecut, în urmă cu probabil vreo 20 de ani, era foarte tânără, o adolescentă care-şi câştiga singură pâinea într-o fabrică de confecţii. Naivă, cade uşor victimă unui bărbat deja însurat. Ea călătoreşte cu trenul, împreună cu pruncul ei, sperând că se va întâlni, fie şi pentru scurt timp, cu tatăl copilului. Imatură, destul de superficială, chiar dacă a trecut prin fantastica experienţă a naşterii, în ea nu s-au trezit încă instinctele materne şi nu prea ştie cum să se comporte cu copilul. Intenţionează să-l părăsească în tren, pe o banchetă dintr-un compartiment care a "fost doar pentru ei doi" (simbol al casei/locuinţei de care cei doi, mamă şi copil, au stringentă nevoie). Totuşi, Rasch se întoarce după copil, îmbrăţişându-l lung, dar şi... sufocându-l. 
În timpul călătoriei, Rasch susţine un lung monolog, se adresează copilului, dar de fapt rememorează pentru ea însăşi scurta, dar destul de frământata ei istorie personală. În timpul acesta, coase. Şi se înţeapă grav cu acul. Acest element al înţepăturii îl întîlnim şi-n episodul "Melodiei preferate", când Rasch se înţeapă foarte tare în acul unui cactus din garsoniera în care locuieşte. Înţepătura sugerează că este vorba de acelaşi personaj. Totodată este şi simbol al eşecului în viaţă. În basme (v. "Frumoasa din pădurea adormită"), simbolistica înţepăturii se leagă de adormire, de vis, de moarte clinică. Finalul piesei face recurs la această simbolistică, conferind însă deznodământului caracter tragic.
Jocul actriţei mi-a plăcut mai mult în episoadele non-verbale, deşi dificile, le-a executat fără erori, dar în partea din mijloc, cea verbală, cel puţin în spectacolul jucat în cadrul Bacău FEST Monodrame, nu mi s-a părut prea convingătoare. 
Însă, încărcat de simboluri, probabil acest spectacol l-aş înţelege altfel, poate mai mult şi mai bine, la o revizionare. 


Ce nu ai vrea să auzi, dar...

"Ştiu că nu asta vrei să auzi", foto Viorel Cojan
"Ştiu că nu asta vrei să auzi", după Carmen Dominte
Denise Ababei, actor Teatrul Bacovia Bacău
Regie: Irina Crăiţă-Mândră
Scenografie: Cezarina Iulia Popescu
Spectacolul care a avut premiera la Teatrul Bacovia, în seara zilei de 21 aprilie 2017, în cadrul Bacău FEST Monodrame, "Ştiu că nu asta vrei să auzi" ne-a spus povestea unei adolescente şi odată cu povestea ei, a ilustrat un episod dramatic de la revoluţia din 1989. 
Pentru cei care am prins anii de comunism, spectacolul a fost răvăşitor. Personal, în 1989, aveam vârsta eroinei din piesă, aşa că nu mi-a fost prea greu să mă identific cu personajul.
În "Ştiu că nu asta vrei să auzi", vedem prin ochii unei copile cum regimul comunist avea puterea de a perverti sufletele. Dar Raluca, o adolescentă, o fată cu părul împletit în codiţe reuşeşte să-şi păstreze inocenţa. Pentru ea, mai întristătoare decât claustrarea (foarte bine sugerată de cubul în care se trezeşte mereu închisă) impusă de dictatura politică, este faptul că persoanele mature din jurul ei sunt abrutizate. La şcoală i se impun reguli stupide. Materiile studiate, cele mai multe sunt rigide. Din păcate, nici în familie nu găseşte dragoste sau înţelegere. Marcată de ruptura dintre părinţi, speră că prin păstrarea unor lucruri în care s-au imprimat amintiri îşi va aduce înapoi tatăl. La un moment dat, într-un dialog cu mama ei, fata eliberează un strigăt de revoltă adresat tatălui. Dar nu ştim exact al cui e ţipătul, al ei sau al mamei? Aparenta resemnare din glasul mamei poate părea contrar caracterului acesteia, care mai târziu va comite actul imoral de a-şi denunţa benevol vecinii revoluţionari. De fapt, piesa spune un adevăr crud: în timpul comunismului, oricine, chiar şi o femeie obişnuită, care suferise propriile dezamăgiri în viaţa personală, putea ajunge informator. Şi încă de bună-voie...
Denise Ababei, foto Cătălin Niţu
Singurul prieten al Ralucăi este un coleg de clasă, iar această prietenie îi va aduce alt necaz fetei: va fi anchetată într-o boxă a securităţii. Sentimentul de teroare e foarte bine indus prin muzica excelent aleasă, prin pauzele apăsătoare dintre sunete şi cuvinte. Simţi sufocarea din pieptul personajului.
Finalul copleşeşte prin intensitate. Actriţa ezită în aşezarea matricolei înroşite pe piept. Cu o mişcare, puţin mai în stânga sau în dreapta, în marea masă a eroilor de la revoluţia din 1989, Raluca şi-ar fi putut schimba destinul... Prin sacrificiu, reuşeşte să evadeze din cubul de un alb anxios, în care nu se va mai întoarce niciodată.
Actriţa Denise Ababei a făcut un rol foarte bun, s-a auzit foarte bine pe scenă, are o dicţie impecabilă. A părut o fetiţă de 12-13 ani, o fetiţă care caută, cu asiduitate, prin propriile mijloace să afle ce înseamnă dreptatea şi adevărul, dar totodată păstrează cele mai frumoase caracteristici ale copilăriei: inocenţa şi ludicul.
Carmen Dominte a scris un text bun, coerent, a creat un personaj dramatic şi credibil. Iar Irina Crăiţă-Mândră din punct de vedere regizoral a exploatat la maxim calităţile textului. Admirabilă şi scenografia minimalistă, semnată de Cezarina Iulia Popescu, ea a costruit un spaţiu ce sugerează închisoarea ce te ţine captiv, fizic, dar mai ales emoţional şi mental,un sistem totalitar.
"Ştiu că nu asta vrei să auzi" este un spectacol curajos, pentru că el simbolizează în mare măsură şi incapacitatea multora de a depăşi vechile mentalităţi comuniste.
Ştiu că nu asta vreţi să auziţi : multe dintre problemele atinse în această monodramă sunt încă de actualitate.