Andra Rotaru - Lemur

recenzie de carte publicata in Revista Ateneu, aprilie 2013

O poezie enigmatică afăm în volumul semnat de Andra Rotaru, intitulat „Lemur” (Cartea Românească, Bucureşti, 2012). Cartea este stranie încă din titlu, explicat de autoare în „Ziarul de duminică”: „Înseamnă că un spaţiu minunat a avut un efect neaşteptat asupra mea. Lemurul s-a născut în pădurile de la Tescani, pe un domeniu imens, populat de animale şi urletele lor. Într-o cabană de lemn care a găzduit mulţi trecători. Acolo, noapte de noapte, frica punea stăpânire pe mine, pădurea şi câmpurile dimprejur expulzau animale până în apropierea cabanei, le goneau înspre alte forme de viaţă. S-a nimerit să ne întâlnim. Dacă eu purtam cu mine temerile iscate de o izolare atât de îndelungată, ele purtau ofrandele lor primitive: blănuri acoperite de sânge, resturile de animale cu care se hrăniseră. Atingerile dintre mine şi ele au fost aproape ritualice. Îmi dezveleam braţele, le lăsam să mă adulmece, de abia apoi le mângâiam. Pielea albă a mâinilor se murdărea de sângele vieţuitoarelor omorâte de ele.” Desigur, explicaţia este metaforică, realist vorbind, mărturisirea dezvăluie doar unde se plasează geografic (Tescani, judeţul Bacău), spaţiul care i-a prilejuit poetei întâlnirea şi contactul cu un animal fabulos, căruia alege să-i dea supranumele de „lemur”.
Spaimele, frisoanele singurătăţii s-au concentrat în poezii dense, destul de apăsătoare, cu o textură aproape carnală. Înfăţişările lemurului nu sunt altceva decât proiecţii ale eului, cum de altfel atrage atenţia poetul Ioan Es. Pop pe coperta IV: „Cine este eu în această carte? Cine este tu? Sau: există cu adevărat eu, tu, noi aici?”. Între personajul uman şi animalul „lemur”, interacţiunile variază, de la apropiere, prietenie, identificare, până la detaşare sau frică teribilă de „celălalt”. Diferenţele între cei doi sunt definite ca între văzut şi nevăzut, spirit şi materie, dar fără a fi complementare. În mod neconvenţional, domină natura animală. Lemurul are simţurile supradezvoltate şi dispune de puteri magice, răscolind în natura umană, trăiri de o intensitate copleşitoare. De fapt, ele sunt provocate de „amintiri”, după cum se numeşte şi un poem.
Sunt descrise tot felul de gesturi ritualice ale lemurului, el se manifestă alternativ; teluric, ca un animal primar venit din preistorie, mistic, ca un idol născocit de o religie posibil hindusă. Dar tendinţa lui de acaparare şi posesivitate este adesea împinsă la extrem: „îşi apropie buzele de fruntea mea,/ şi buzele seamănă cu nişte piei de copil./ ţin ochii închişi, îi deschid,/ şi el vrea să se apropie tot mai mult./ ar vrea să-mi scormonească tâmplele,/ să le desfacă. de o parte să aşeze ochii,/ de o parte să-mi aşeze părul.// îmi urează bun venit.// şuvoaie de apă vin din toate părţile,/ privesc acei ochi rotunzi. se revarsă fântânile/ cu var. aerul rece în pori, în globii oculari./ simt palma lui strângându-mi gâtul. apoi mişcarea/ buzelor pe faţa mea. recunosc apropierea asta.// sapă în gâtlej. desface pieliţele cu grijă;/ coboară mai adânc. ritmul sacadat al înaintării,/ căldura de neoprit.// în astfel de cripte asfixia/ posedă întregul trup.”
Ca şi în precedentele volume, autoarea mizează în textele ei pe fascinaţia indusă de taină. Ceea ce poate surprinde în Lemur, este efectul de mister cuprins nu în expresii lirice lapidare, ci în unele de largă respiraţie. Poezia este destul de tenebroasă, chiar vag psihedelică după cum se poate lesne deduce dintr-o sumară trecere în revistă a unor cuvinte obsedante: limbaj atroce, devorare, imagini confuze, şanţuri nămoloase, vale descărnată, stârvuri proaspete, mere putrede, lichid vâscos, animal eviscerat sau chiar în sintagmă, febră. otravă. Prosimienii pot avea rol psihopomp, dar terifiante sunt posibilele valenţe malefice, ei pot prevesti moartea sau atingând maximul ferocităţii, devin capabili să muşte „braţele care i-au purtat atâta drum”. Într-unul din poemele de referinţă, „îşi spune lemur mai ales în zilele de toamnă.”, sunt inserate afirmaţii ce par desprinse din apocalipsă: „îl întreb din nou, şi-mi spune:/ am întâlnit azi o fiară fără puteri.” Mai departe se vorbeşte despre procesul de maturizare şi riscul de a alege între un drum şi un altul, despre materie, dematerializare, despre auto/devorare şi despărţire.
Imaginarul concretului este scindat de ezoteric. „Lemur” este încărcat de semne şi simboluri, unul dintre ele este spre exemplu laptele, elementul de legătură între om şi lemur, prin acest lichid hrănitor se ajunge la empatie puternică între cele două fiinţe.
În concluzie, în „Lemur”, unul din volumele însemnate ale anului 2012, citim o poezie foarte personală, marcantă prin stranietatea ei. 


Fotografii cu poveste


În luna martie, cei care au vizitat Galeriile Frunzetti din Bacău s-au putut bucura de o impresionantă expoziţie de fotografie. Salonul foto este proiectul înfiinţat şi condus de Viorel Cojan, artist vizual, membru U.A.P. Anul acesta, pentru prima dată în acest proiect, au expus şi fotografi de peste hotare, doi din Franţa (Charlotte Martin şi Nicolas Sac), unul din Statele Unite ale Americii (Rene Herteux). Nu doar prezenţele internaţionale au ridicat nivelul calitativ al expoziţiei, participanţi mai vechi sau mai noi s-au întrecut în a veni cu propuneri foarte bine realizate, cu subiecte inedite, incitante şi foarte diverse. Am admirat portrete (Ionuţ Boncu, Cătălin Niţu, Ion Mihalache, Mihai Andoni, Gheorghe Frantz, Ştefan Alexiu), peisaje din natură (Ovidiu Ungureanu, Nicolas Sac, Cristian Macovei, Oana Vasâi, Ilie Doru Narcis), peisaje urbane (Adrian Cristea, Cezara Dragodan, Valentin Sarca), reportaj (Liviu Maftei), spiritualitate (Ioan Burlacu), fotografii abstracte (Ovidiu Bobeică). De fapt, cam toţi cei numiţi au introdus abstractul în modul de a fotografia, au surprins şi evidenţiat arhitecturi interioare, linii frânte ale naturii, lumini stranii sau anatomii cu perfecţiune geometrică. 
Constantin Broşu a venit cu fotografiile lui speciale „din cer”, ipostaze pe care le surprinde din „zbor” în timpul exerciţiilor de paraşutism. Amintim că în toamnă a avut prima lui personală, foarte reuşită, intitulată inspirat „Doar cerul e mai sus”.

Impresionante şi cu cel mai mare impact la public au fost pictorialele care aveau în spate o poveste, pur fictivă sau inspirată din realitate. Viorel Cojan excelează la acest capitol prin tehnica elevată şi crearea unei atmosfere speciale. Un virtuoz al artei fotografice, el îşi dovedeşte clasa în compunerea unei drame cu două personaje, imaginile sugestive relevă patosul unei iubiri. Trăirile intense sunt subliniate şi prin decorul alcătuit din obiecte cu încărcătură dramatică.

Pitoreşti sunt şi instantaneele lui Valentin Sarca în care este evidenţiată frumuseţea şi graţia feminină. Cadrele din mijlocul naturii, având în centru o femeie tânără, par imagini desprinse dintr-o poveste având ca personaj principal o zână frumoasă şi blândă. Rochia lungă şi roşie, al cărei material pare cu textură de catifea, demonstrează că seducţia feminină se poate manifesta şi altfel decât prin dezgolirea trupului.

Centrul de greutate al expoziţiei a fost pictorialul realizat de Mia Nazarie, intitulat „Aviation project unique”, un omagiu dedicat pilotului de încercare Petru Lazăr. Nu ştii ce să admiri mai mult din complexul acestui spectacol vizual, achiziţionarea recuzitei (cască, uniformă, chipiu etc.), găsirea unui model masculin ideal pentru această punere în scenă, descoperirea şi adaptarea excelentă a decorului din care nu putea lipsi un MIG, sau mai ales tehnica desăvârşită a fotografiilor, stilistica imaginilor surprinse cu forţă, fermitate şi cu o sensibilitate aparte. Prin prelucrări ulteriore, imaginilor le-a fost conferită o ataşantă patină de „vechi”, inducând un sens de atemporalitate şi senzaţii uşor spectrale. „Aviation project unique” este un amestec fascinant şi emoţionant de masculinitate şi feminitate (caracterul feminin este dat de fondurile delicate din planul secund), putere şi iubire, temeritate şi melancolie a amintirii. Din punct de vedere plastic, colajul „Aviation project unique”, compus de Mia Nazarie, pare un melanj între fotografie, grafică şi scenografie.


Salonul Internaţional de Fotografie 2013 a fost foarte reuşit, iar coordonatorul proiectului a ţinut la vernisaj să atragă atenţia că în cuprinsul întregii expoziţii nu a fost inclus niciun nud artistic. Nu din pudibonderie, ci dimpotrivă, pentru că peste câteva luni fotografii vor pregăti un eveniment şi mai spectaculos, „Erotica”. Desigur, abia aşteptăm să vedem.

Convulsiile Marianei - Eliza


(fotografie de Alin Gabriel)

pentru  Eliza Noemi Judeu şi rolul său memorabil din spectacolul „5 şi cu 1, şase pentru un Amor”, adaptare după „Scrisorile portugheze” de Mariana Alcoforado. Cu participarea cvintetului "Orpheus" (Ciprian Sicinschi - vioară, Dan Crivăţ - vioară, Adrian Gheorghe - violă, Liviu Mera - violoncel, Ciprian Cărare - contrabas)

Flori otrăvitoare se agaţă în părul lung al Marianei, strălucesc ademenitor pentru o clipă apoi cad, ofilite, pe un disc negru. Icnetele de durere şi strigătele de revoltă mobilizează o forţă centrifugă, oricăt de mult ar încerca Mariana s-atingă centrul, chiar prin prăbuşiri şi ridicări repetate, ea rămâne la „margine”.
Ca degetele de la o mână, cinci necunoscuţi cântă în jurul ei. Cântă, cântă!... Ea stă mai părăsită, mai singură, în mijloc de cântec.
Şi-apoi râsul sardonic... HA-HA-HA! Ce monstruoasă iubire! Ridicol sentiment la o călugăriţă...  va spune cel care niciodată n-a fost uitat într-o mănăstire oarecare, mai mult sau mai puţin metafizică, dar la fel de îngrăditoare.
Sacadat... stocatto... Toaca, TAM-TAM-TAM!
Hai, gustă încontinuu din licoarea amară a ne-împărtăşirii! Ha-ha-ha, ţi-ai găsit tonul în a cincea şi ultima scrisoare pentru ofiţerul tău francez! ÎMPOTRIVINDU-TE... 
Dar crezi tu că dacă ţi-ai dat jos manşetele elegante, jupuindu-ţi pielea, ai dat jos  şi amprentele lui? Dar ce, cât şi de ce i-ai vorbit stareţei despre starea ta sufletească? Cum ar fi putut ea să-nţeleagă dragostea ta? Şi de unde ştii că nu chiar stareţa a oprit scrisorile lui şi trecerea dincolo de porţile de fier? Şi dacă te-a ascultat, de ce măcar ea nu te-a oprit să-ţi faci din discul negru, altarul de nuntă?
Ah, Mariana, Eliza,
nu ştiu cine ai fost, cine eşti, şi de ce îmi semeni atât de mult! Tot ceea ce ştiu este din ceea ce tu mi-ai scris şi aşa am aflat: cât de curat este sângele golit dintr-o inimă care preamult iubeşte!