Bestii pictate

 

Dacă ești dispus să acorzi timp picturilor realizate de plasticianul Dionis Pușcuță, ciudatele lui personaje, care la început ți s-au părut poate hidoase, îți dai seama că sunt, de fapt, niște creaturi haioase, ludice. Cei mai sensibili privitori ar intui că aceste „bestii pictate” (formula îi aparține prozatorului Dan Perșa) sunt expresia inadaptării; suferă, ascund traume. Le ascund fizic, acoperindu-se cu aripi confecționate, cu solzi sau cu armuri; dar mai ales prin atitudine, epatând. Fiecare dintre noi se poate regăsi într-o ipostază sau alta, nu de puține ori încercăm să ne deghizăm defectele sub masca autoironiei sau mimând sluțirea. Dintre toți, creatura lui Frankenstein se distinge prin sobrietate; paradoxal, exact împrumuturile din trăsăturile umane induc o copleșitoare teamă. Impresia e posibil subiectivă, influențată substanțial de mitologia celebrului personaj. Oare este portretul realizat de artistul băcăuan chiar o reprezentare a monstrului imaginat în romanul ei de Mary Shelley? 

„Sunt rău pentru că sunt nefericit. Nu mă ocolește oare cu ură întreaga omenire? Chiar tu, creatorul meu, bucuros m-ai face bucățele de-ai putea. Gândește-te atunci și spune-mi: de ce să-mi fie mie milă de om când lui nu-i este deloc? De-ai putea să mă azvârli într-una dintre prăpăstiile astea de gheață, distrugând astfel opera propriilor tale mâini, desigur, nu ai numi aceasta crimă.” Dacă ne vom aminti această mărturisire și vom privi din nou imaginea, s-ar putea să găsim reflectate chinurile creației.

După ce am vizitat în octombrie expoziția „Bestiarium” de la Galeriile „Karo”, am realizat că Dionis Pușcuță are un discurs plastic aparte, care merită mai multă atenție și vizibilitate. Artistul creează povești, personajele lui subtil se interconectează (ceea ce deja a observat criticul de artă Constantin Țînteanu, curatorul expoziției). Lucrările lui se remarcă prin siguranța desenului, curaj în folosirea și distribuirea culorilor. Așa că premiul ce i-a fost acordat în decembrie 2021 de filiala Bacău a U.A.P. „pentru cea mai bună activitate artistică” a fost pe deplin meritat. (Violeta Savu, în revista „Ateneu”, februarie, 2022)

Următorul fragment face parte din eseul criticului de artă Constantin Țînteanu, „Bestiarium”, publicat în revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021:

Expoziția „Bestiarium“ de la Galeriile „Karo“ a venit împreună cu întrebări greu de ignorat. Ce artă face pictorul (Dionis Pușcuță), care e simbolistica sa, de unde își trage puterea? De ce ne arată lumea fiarelor și a monștrilor, a mutanților, cum au apărut oamenii aceștia cu aripi și coarne, cu ochi aproape ieșiți din orbite? Licornul și zgripțorogul, vasiliscul, scarabeul, aspida, pasărea calandrinon cu dinți de fierăstrău, împăratul pitic, balaurul completează cu succes un adevărat cabinet de curiozități atât în formă, cât și în spirit. Te aștepți să apară din spatele unui paravan însuși Ulisse Aldrovandi, chiar el, ținând sub braț tratatul său despre monștri, „Monstrorum Historia“. Căci se continuă din carte pe zidurile galeriei șirul ființelor nemaivăzute, cu trup de pasăre și cap de om, sirene, grifoni, vârcolaci, demoni care mănâncă soarele și luna.

Sursele de inspirație ale motivelor prezentate sunt multiple: miturile românești, dar și cele universale, banda desenată, pop suprarealismul, revista Juxtapoz, filmele horror și marvel. Ne este dezvăluit un univers al figurativului, al descriptivului, în care o poveste continuă pe cea de dinaintea ei și pregătește locul celor care vor veni. Fiecare lucrare este un stop-cadru din succesiunea imaginilor legate intim între ele, reconstituire sensibilă a trăirilor și experiențelor extraordinare, descoperite cu încântare în paginile revistelor Pif și Rahan, oaze de lumină care au bucurat copilăria artistului, într-o perioadă când totul în jurul său era cenușiu și anost. Redă de asemenea pe pânză lumea invocată în cantafabulele formației Phoenix, pe care mărturisește că o ascultă adeseori atunci când pictează; de aici probabil s-a ivit zoomahia, temă importantă a creației sale.

Un război al fiarelor în fața vanității, ne arată că aparențele sunt înșelătoare; mai mult chiar, noi înșine dorim să fim înșelați. Prea des privim în jur având idei preconcepute, fără intenția de a deschide ochii cu adevărat, alegând mereu numai ceea ce ne confirmă prejudecățile. Monștrii stau de fapt în mintea și sufletul fiecăruia; de acolo ei se văd altfel, mereu diferit, le dăm chip sau asemănare după cum ne sunt firea și voia. Prigonitul, cocoșatul, diformul, ființa incertă care se târăște prin colbul înecăcios ori zvâcnește spre înaltul cerului sunt neputințele noastre născute din incapacitatea de a vedea frumusețea ce se află dincolo de aparență. „Pulvis et umbra sumus“, constată Horațiu. Căci toate se vor contopi la sfârșitul veacurilor în umbră, praf și pulbere. Reflectând asupra efemerității lucrurilor, asupra fragilității ființei umane, aparentei lipse de sens a demersului omului ca individ, în egală măsură celebrăm viața, doar pentru simplul și miraculosul fapt că există. (Constantin ȚÎNTEANU)

 Cu lucrări din creația artistului plastic Dionis Pușcuță a fost ilustrat numărul 630 al Revistei „Ateneu” (februarie, 2022) 

Margareta scriitorilor

 

    În „Margareta noastrã” (Chișinãu, Ed. „Cartier”, 2021), Dumitru Crudu satirizeazã lumea culturalã contemporanã, în particular pe cea literarã. Titlul este o „capcanã”: Margareta este doar un personaj secundar, simbolizând un ideal imposibil de atins. Pe de altã parte, sigur cã titlul face referire și la un celebru roman, „Maestrul și margareta”, Cosmin Perța gãsind cã romanul lui Crudu are în comun cu cel bulgakovian „registrul grotesc-parodic” în care autorul român „descrie societatea scriitorilor chișinãuieni”. Personajul-narator din „Margareta noastrã” se numește Colea Iarușevschi și este un scriitor consacrat, încã tânãr, relativ apreciat de breaslã. El se lasã acaparat de lumea boemã, tumultuoasã și bogatã în derapaje a confraților sãi. Pe poetul Marius Terebnea, maestrul sãu în poezie, aproape cã-l divinizeazã, într-un fel îl și invidiazã pentru succesele repurtate deopotrivã în literaturã și în viața personalã. Dupã cum afirmã autorul în preambul, modelul personajului Marius Terebnea i-a fost inspirat de celebrul poet basarabean Eugen Cioclea. Deși sunt anumite coincidențe între biografia prototipului și a personajului din carte, cei doi nu trebuie confundați. Din povestirile lui Colea, reiese caracterul lui Terebnea: un tip inteligent, talentat, misogin, rebel, fãrã scrupule, efervescent și contradictoriu, speculativ și arogant; peste toate acestea, dependent de alcool. Din înlãnțuirea gândurilor lui Colea, îi putem contura și acestuia un profil: e locvace, ambițios, sensibil, generos, timid, suspicios, mistic (moderat). Știm cã fusese recompensat cu premii literare importante; așadar, presupunem cã este talentat, chiar dacã el însuși ironizeazã instituția premiilor, recunoscând cu sinceritate propria culpã.

     E foarte multã autoironie în acest roman. Dintre personajele secundare, cel mai comic este unul care se numește... Dumitru Crudu! „Dumitru Crudu trecea printre mese însoțit de hohote neîntrerupte de râs. Eu, dacã aș fi fost în locul lui, m-aș fi cãrat de mult. Se vede însã cã tipul, de dragul de-a bea un vin pe gratis, era în stare sã înghitã orice gãlușcã”.

     Umorul din „Margareta noastrã”, la prima vedere, e dulce-amãrui, dar în realitate sunt destule pasaje acide. Tagma scriitorilor nu e de prea bunã calitate: rivalitãțile și comploturile sunt la ordinea zilei, invidiile, bețiile, indiscrețiile, bârfele, farsele, micile compromisuri (sau chiar unele mari, cum ar fi colaborãrile unora dintre „veterani” cu forțele opresive ale sistemului comunist), puseurile de vanitate, minciunile etc. Chiar și așa, la indivizii din aceastã categorie, nu sunt lipsite calitãți precum solidaritatea, prietenia, devotamentul, loialitatea, o anumitã candoare, aspirația la idealuri înalte și chiar sacrificiul. Aceste trãsãturi pozitive îi leagã și pe cei doi scriitori: Marius Terebnea și mai tânãrul Colea Iarușevschi. Tânãrul va ilustra cu umor, dar și cu nostalgie și pãreri de rãu etapele decãderii maestrului sãu.

     Chiar dacã asistãm la un lung monolog al lui Iarușevschi (ceea ce nu exclude dialogul interior), este multã acțiune în „Margareta noastrã”, iar avalanșa verbalã nu împiedicã, dimpotrivã imprimã un ritm alert. Forfoteala din mintea lui Colea Iarușevschi este generatã de lupta sa cu inerția. Colea și-ar dori un echilibru între subiectivitate și obiectivitate, o armonie între mesajele literaturii și conduita scriitorilor. De aceea, acest roman l-aș considera în primul rând unul despre conștiințã. Dar e și unul despre timpul absolut și cel relativ. Evadarea, ieșirea din timp, se face prin introducerea unor episoade fantastice, suprarealiste, dar cu toate acestea verosimile (cãlãtorii nocturne ciclice cu taxiuri conduse de șoferi obscuri; vizite de un comic absurd; apeluri telefonice neantizate; dispariții neelucidate etc., etc.).

   Marius Terebnea în cele din urmã se stinge, dar dacã moartea lui este o certitudine, existã în schimb șanse ca poezia sã-i supraviețuiascã: „Moartea lui îl transformase din nou într-un mare poet, așa cum mai fusese perceput doar la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, dupã care fu uitat cu totul. Mã îndoiesc cã cei care se rãțoiau la autoritãți sã-i ridice un monument pe Aleea Clasicilor și sã-i dea numele sãu unei strãzi din Chișinãu sã-l fi citit, dar dãdea bine la public și avea prizã comercialã. Am stins dezgustat televizorul pentru a-i deschide o carte de poezii”.

   Concluzionând, aș spune cã romanul recent al lui Dumitru Crudu este despre conștiințã (moralã și artisticã) și despre timp. „Dar nu trebuie sã concepem timpul în afara sufletului”, spunea Plotin. Și iatã cã în „Margareta noastrã”, timpul nu se petrece în afara sufletului. S-a vorbit deja (Romeo-Aurelian Ilie) despre „pseudo-triunghiul” amoros: Marius Terebnea – Margareta – Colea Iarușevschi. Cred cã existã douã triunghiuri amoroase; la cel enunțat se adaugã Margareta – Colea Iarușevschi – Liza. Și poate vor fi cititori care-și vor pune întrebarea: pe cine iubește de-adevãratelea Colea? Eu cred cã o iubește pe acea femeie care a apreciat frumusețea trandafirilor albaștri și la care s-au oprit splendidele buchete de flori. De aceea, dintre cele douã finaluri oferite de autor, personal optez pentru al doilea. Consider cã primul este un „pseudo-final”, deznodãmântul fiind identic cu „al doilea final”.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, ianuarie 2022, p. 11

pdf-ul, aici http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2022_01net.pdf)