De pe prima clapetă a cărții, reținem câteva informații biografice despre
artistul iranian: „Cineast, fotograf, pictor și poet, Abbas Kiarostami (22
iunie 1940, Teheran – 4 iulie 2016, Paris) este cel mai cunoscut regizor al
Noului Val iranian [...]. A fost implicat în realizarea a peste patruzeci de
filme, scurtmetraje și documentare. Printre producțiile sale de mare succes se
numără filmele trilogiei Koker – Unde este casa prietenului meu (1987), Viața merge înainte (1992), Printre măslini (1994) –, Close-up
(1990), Vântul ne va purta (1999) și Gustul
cireșelor (1997)”.
Lungmetrajul lansat în 1997, Gustul cireșelor (Ta’m e guilass/ Taste of cherry), câștigător al Palme d’Or, îl are ca personaj principal pe Mister Badii (Domnul Badii), a cărui ocupație nu este precizată, dar elevația limbajului sugerează profilul unui intelectual. Putem presupune că Badii are o condiție materială foarte bună, din moment ce conduce un Land Rover. În acest rol debutează, la o vârstă matură, actorul Homayoun Ershadi (n. 1947), care interpretează impecabil un personaj dificil. Badii a ajuns într-un punct în care simte „că nu mai poate continua” și se gândește la sinucidere ca soluție a curmării suferinței. Îl vedem mai mult la volanul mașinii sale, unde îi invită să-i fie tovarăși de călătorie pe câțiva oameni întâlniți întâmplător (un soldat kurd, un afgan care stă de pază la o fabrică de ciment, un student la teologie, un taxidermist în etate), dar face acest gest nu din generozitate, ci pentru că vrea să-i „angajeze” pentru o muncă stranie. Le mărturisește că intenționează să-și ia viața, că va lua pastile și se va așeza într-o groapă (una anume, prezentată cu precizie potențialilor săi „luntrași”; trimiterea la Charon este inevitabilă), dar își dorește ca în zori să vină cineva și să arunce peste trupul său inert câteva lopeți de pământ, iar acest efort îl va răsplăti cu o sumă mare de bani. Unii se cutremură auzind propunerea lui Badii, soldatul chiar îl crede nebun și fuge din mașină, fără să-i pese că se află pe un deal înfiorător de pustiu și de arid. Alții încearcă să-l înțeleagă, dar totodată vor să-i explice de ce este greșit să-ți iei viața. Majoritatea religiilor consideră sinuciderea un păcat, iar unul dintre personaje, ce respectă învățătura Coranului, îi spune lui Badii că a te sinucide e la fel cu a comite o crimă, răpești viața unei persoane, în cazul sinuciderii, persoana ești tu însuți.
Dar Badii nu are nevoie de teorii, le cunoaște bine din cărți, nici de înțelegere nu are nevoie, pentru că mult mai important este ceea ce el simte, iar trăirea/suferința este doar a lui însuși și nu poate fi transferată nimănui. Bătrânul taxidermist, domnul Bagheri, este singurul care pare să cadă la învoială, dar după un timp (timp pe care îl prelungește într-un mod abil, propunând un drum mai lăturalnic, dar mai frumos), îi vorbește lui Badii despre bucuriile simple ale vieții: să admiri răsăritul sau un apus de soare, să vezi luna în nopțile senine, să bei apă dintr-un izvor. Dar mesajul cel mai important este propria lui experiență din anii tinereții, când și el a avut o tentativă de suicid, dar planul i-a fost schimbat radical de dudul de a cărui creangă încerca să-și prindă frânghia... Prin apariția neașteptată a unor copii, care doreau să se înfrupte din fructele copacului, dar erau prea scunzi să ajungă la crengile înalte, tânărul Bagheri a descoperit gustul miraculos al fructelor acelui pom. În film, singurul copac despre care se vorbește nu este un cireș, ci acest dud. Dudul și gustul fructelor sale au schimbat destinul unui om.
 |
| Abbas Kiarostami |
Pe cât de narative sunt filmele lui Abbas Kiarostami, pe atât de
minimaliste sunt poemele scrise de acesta. Pentru că sunt concentrate, se
referă frecvent la natură și conțin imagini, poemele cineastului sunt asemănătoare
cu haiku-urile, dar nu sunt haiku-uri deoarece nu respectă rigorile poemului
japonez. Kiarostami a explicat nevoia sa de a scrie poezie: „Deseori, îmi apare
în minte o imagine care stăruie atât de obsesiv, încât pur și simplu nu mă pot
odihni până nu fac ceva cu ea, până nu o încorporez cumva în orice fel de
proiect. În acest punct, poezia se dovedește a fi atât de la îndemână, atât de
folositoare pentru mine. [...] Mi-ar lua extrem de mult timp să transpun toate
aceste imagini în film. Ca să nu mai spun de cât de dificil mi-ar fi să găsesc
un subiect de film care să le poată încorpora pe toate”.
Poezia lui Kiarostami nu este vizuală și doar atât, e aforistică, are conținut moralist, este densă, exprimând o bogăție de sentimente. Preocupările sale ontologice (vizibile în cinematografie) transpar și în încercările sale lirice. Imaginile devin metafore pentru: singurătate („Ecoul vântului/ pe străzile înguste./ Niciun trecător,/ nici măcar un câine.”), forță ascunsă în fragilitate („O sută de copaci mari/ au fost rupți/ de vânt./ Din puietul firav/ lipsesc/ doar două frunze.”), propagarea răului („Viermele iese/ din mărul infestat/ și intră într-unul proaspăt.”), ignoranță („Un om însetat/ doarme lângă un râu./ Un cerșetor/ doarme pe comoara îngropată.”), aspirație la cele înalte, fără a lua în seamă pericolul („Un puiet mic/ se înalță/ către cer,/ fără habar/ de tăișul toporului.”), potențialul curativ al poeziei („Negustorii de poezie/ aduceau versuri pe furiș/ în corăbii fără pânze./ Marinarii aruncau/ preaplinul de poezie în mare./ La farmacii, clienții primeau/ poezii/ drept rest.”). Nu lipsesc trimiterile la dragoste, prietenie și spiritualitate, aforismul „Ca să atingi Raiul/ ești silit să treci întâi prin iad.” se înrudește cu îndemnul Sfântului Siluan Athonitul: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Despre deznădejde este vorba și în filmul Taste of cherry. În ortodoxie, avem anumite rugăciuni care se spun în caz de deznădejde, spre exemplu, Sfântul Arsenie Capadocianul recomanda citirea psalmilor 69 și 70. Sfântul Ioan de Kronstadt, unei persoane care trece prin stări ca „îndoiala, îngrijorarea, descurajarea, tulburarea”, îi adresează acest sfat cald: „Cheamă din toată inima ta dulcele nume al lui Iisus Hristos, în care tu vei afla totul: și lumina, și încrederea, și mângâierea, și liniștirea; vei afla în El mai cu seamă bunătatea, mila, mărinimia”.
Spre final, în filmul Gustul cireșelor,
regizorul introduce intenționat
sincopa, firul narativ se întrerupe brusc, cu o secvență în care actorul din
rolul principal, într-o pauză de la filmare, se leapădă de haina personajului.
În final, în cadre tot mai largi, care-l includ pe însuși Kiarostami, sunt cuprinse
trimiteri la arta cinematografică. E forfotă, deci e viață. Ca un exercițiu de
imaginație, sfârșitul filmului l-am putea privi având în minte și ultimele
versuri din cartea La umbra copacilor:
„Să lăsăm în urmă/ fericirea și tristețea./ Să lăsăm în urmă/ despărțirea și
împăcarea./ Să lăsăm în urmă/ cuvintele rele, fără sens/ și iubirile goale./ Să
lăsăm totul/ în urmă”.
(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 647-648 al Revistei „Ateneu”, iulie-august 2023)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu