The
wonderful story of Henry Sugar – Personajul principal Henry Sugar (Benedict
Cumberbatch) este un tânăr bogat care află întâmplător, dintr-un raport
medical, despre cazul incredibil al unui om „care vede fără să-și folosească
ochii”. Se apelează la povestirea în ramă, căci doi medici (interpretați de Dev
Patel și Richard Ayoade) povestesc despre darul ieșit din comun al pacientului Imdad
Khan (interpretat de Ben Kingsley). Povestea are un caracter moralist și ne
arată cum o însușire de excepție (dăruită de la natură sau dobândită prin
perseverență) poate fi folosită în scopuri bune sau rele, în funcție de liberul
arbitru.
Dintre celelalte mai „scurte”
scurtmetraje, cel care mi-a plăcut mai puțin este The rat catcher, însă trebuie să recunosc că m-a fascinat interpretarea
lui Ralph Fiennes. El joacă rolul un deratizator care este angajat pentru
exterminarea rozătoarelor dintr-un sat. Nevoit să înțeleagă comportamentul
șobolanilor, el însuși devine un om-șobolan și va fi, asemenea victimelor sale,
disprețuit de oameni. Ralph Fiennes apare ca personaj doar în această poveste
din cele patru, în celelalte îl închipuie chiar pe autorul Roald Dahl, vorbind
dintr-un fotoliu situat lângă o sobă ce pufăie, sub jacheta lui cafenie se vede
croiala unei cămăși de culoarea piersicii, iar pantalonii vișinii par un pic cam strâmți. Așa îl vedem și în tensionatul Poison.
Tensiunea este de natură psihologică: un bărbat care locuiește singur, Harry
Pope (Benedict Cumberbatch; excelent în evocarea schimbărilor bruște de
dispoziție), este înspăimântat căci a simțit cum un șarpe „krait”, extrem de
otrăvitor, s-a strecurat în patul său, în timp ce el citea o carte. Din
fericire, e vizitat de prietenul Timber Woods (un Dev Patel mai ludic ca oricând),
care îl cheamă pe medicul bengalez Ganderbai (Ben Kingsley, ca de obicei,
excepțional), dar frica pacientului se va dovedi fără temei real. Paranoia lui
Harry se transformă în furie față de medicul altruist, ieșind la suprafață
caracterul rasist al „pacientului”. Această povestire a fost ecranizată în 1958
și de Alfred Hitchcock, inegalabilul maestru al suspansului accentuează stările
de febrilitate și nu se abține să modifice finalul nuvelei lui Roald Dahl: după
ce doctorul pleacă jignit din casa lui Harry, șarpele iese de sub pernă și
mușcătura lui îl va ucide pe bonomul Timber Woods, sub privirea rece a
lui Harry. Hitchcock nu a rezistat tentației de a dezvolta terifiantul, dar
opțiunea lui Anderson de a respecta litera cărții mi se pare mai inspirată.
Cel mai tare m-a impresionat povestea din The swan, având ca temă bullyingul. Puștiul
Peter Watson, probabil viitor ornitolog, căci iubește mult păsările și le
studiază comportamentul (primul rol important pentru tânărul Asa Jennings) este
hărțuit de doi copii mai mari, a căror ură crește progresiv (posibilă aluzie la
antisemitism sau orice altă formă extremă de rasism). Cei doi bătăuși atacă și
omoară o lebădă albă, ce se afla în perioada de reproducere, spre disperarea
micuțului Peter care, asemenea unui înger, va ajunge să poarte într-un chip
aproape mistic, dar și ca semn al inocenței, aripile păsării. Povestea este
redată în cadre picturale inefabile; narațiunea se montează pe flashbackurile
adultului Peter Watson (excelent aici, Rupert Friend; de data aceasta Wes
Anderson nu respectă întru totul nuvela lui Dahl, căci acolo nu e prezent eroul
matur). Micul artificiu la care recurge Wes Anderson se justifică psihologic, chipul
împietrit al adultului Peter reflectă că traumele din copilărie lasă urme
adânci.
Din punct de vedere cinematografic, cele
patru scurtmetraje nu se diferențiază de filmele lungi ale lui Wes Anderson, în
ele pot fi identificate elemente specifice care l-au consacrat pe Anderson ca
unul dintre cei mai mari esteți: simetria cadrelor, construirea imaginii ca o
compoziție plastică, alegerea atentă a culorilor, costumele asemănătoare celor
din anii ’60, folosirea briliantă a luminii, fotografia frontală. Este cazul să
menționăm directorii de imagine cu care a colaborat la cele patru scurtmetraje:
cu Roman Copolla, pentru The swan; și
cu Robert D. Yeoman, pentru celelalte trei.
Cele patru scurtmetraje (le amintesc într-o
ordine subiectivă: The swan, The wonderful story of Henry Sugar, Poison, The rat catcher), ca majoritatea filmelor semnate de Wes Anderson, provoacă
emoții (sau cel puțin ridică probleme de moralitate) și încântă vizual. Wes
Anderson rămâne un regizor neconvențional, un estet fidel fanteziei, care în
același timp nu își neglijează publicul, căutând să îi satisfacă dorința de evadare
și nevoia de visare.
(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 650 al Revistei „Ateneu”, octombrie 2023)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu