O veghe continuă

(impresii despre volumul de poezii „Altminteri nici n-am fi trăit”, de Mirela Bălan)

În volumul recent apărut, Altminteri nici n-am fi trăit (Cluj-Napoca, Ed. „Casa Cărții de Știință”, 2023), poeta Mirela Bălan descrie istoria unei întâmplări tragice. 
Un accident pe care soțul ei l-a avut la un zbor de parapantă s-a soldat cu răni severe, comă, zbatere între viață și moarte. Chiar dacă îmbracă și haina oniricului, experiențele relatate nu sunt din închipuire, aparțin crudei realități. Iar actul poetic devine un fel de spovedanie într-un spațiu intim, căruia i s-au fisurat, printr-un cataclism produs în viața personală, zidurile protectoare. Pe undeva, vom găsi în carte și o lecție moralizatoare despre cum într-un cuplu fiecare se poate salva prin celălalt. Autoarea ne arată cum în situații critice compasiunea are rolul ei în vindecare, dar acutele salvării sunt speranța, răbdarea și perseverența de a fi cu celălalt.

Realitatea frustă este atenuată de oniric în textele de largă respirație, mici narațiuni bogate în introspecții și analize psihologice. Textele Cu înghițituri mici sau De mai multe ori sfârșit etalează constelația familială în cazul traumei: suferința tatălui transmisă (ca o moștenire) fiului, transpunerea soției în situația soțului, schimbarea habitatului intim cu austeritatea spitalului, înlocuirea rutinei domestice cu cea medicală etc. Unele poeme conțin episoade de factură suprarealistă, în care poeta se întâlnește cu personaje misterioase ce pendulează între o lume concretă (dominată de suferință) și una ficțională (transfigurată de serenitate). Într-un poem, asistentele gravitează cu perfuzii în jurul soțului bolnav, ca într-un dans fantomatic.

Dacă poemele în proză sunt mai bogate în confesiuni, în poemele lirice am putea spune că se produce debușeul. În Bucuria nimicului, versurile sincopate subliniază tensiunea și o febrilitate aproape apocaliptică: „Noapte neagră. Adânc neagră. Mată. Mută. Împâclită./ Somn adânc./ O dihanie mă apasă în întuneric. Mă apasă până mă pune jos./ Mă apasă până mă lipește de podea. Gât îngustat. Gâfâi./ Nu mă opun. Nu se oprește. Mă apasă./ Mă apasă uniform. Presă uriașă. Corp la corp./ Carne de metal peste carne vie”. Încă nu știu surprinde momentul când o activitate manuală își leapădă caracterul banal, îmbrăcându-l pe cel existențialist. Un insignifiant instrument de cusut, acul, va fi instrumentul prin care se insinuează presimțirea tragicului: „Accidentul (zborul frânt) s-a produs de mai puțin de o oră. Eu încă nu știu. Lumea mea are încă aceleași coordonate, pe aceleași axe. Mi-am scurtat rochia și acum îi cos tivul pentru că nu peste mult timp urmează să ieșim în oraș. Chiar și așa, fără-ncetare îmi arunc ochii pe fereastră. Nu știu ce caut. Simt o neliniște. O nerăbdare. Nu știu cum să descriu mai clar. Un fior în degetele care țin acul”. Simbol al pericolului iminent, acul (și nu e o coincidență întâmplătoare că el este folosit și în chirurgie) devine motiv recurent; cităm prima strofă din Mai departe: „Închid și pun telefonul pe masă, cu fața în jos./ Privesc rochia și tivul neterminat/ și acul care atârnă în gol”.

Freud considera fundamentale în psihicul uman două instincte: Erosul și Thanatosul. Instincte aflate într-un aparent antagonism, ele se pot afla în simbioză. În Altminteri nici nu am fi trăit, orice atingere fizică implică durere, iar atingerea din imaginație dă vitalitate. Rolurile se schimbă în cuplu, bărbatul aflându-se între două lumi devine elementul fragil și vulnerabil, iar femeia își asumă rolul protector: „Dacă tu ai putea sta pe o parte câteva clipe,/ eu aș putea fi sarcina ta, sursa ta de energie,/ ori apartul tău de respirat,// un făt care-și ține părintele în viață./ Dacă ar putea vorbi, te-ar întreba/ cum e să te lași în seama lui.// Cum e să te lași în seama mea?”.

Mirela Bălan se află la a cincea carte de poezii, ea a mai publicat volumele Un sărut mai adânc, Supradoză, Tirania cercului, Alintpoeme. Nu știu dacă Altminteri nici n-am fi trăit este cea mai bună carte a ei, poate că da, dar cu siguranță, prin tema aleasă, se dinstinge de celelalte. Poeziile din Altminteri nici n-am fi trăit m-au dus cumva cu gândul la poeta poloneză Halina Poświatowska: și aceasta i-a dedicat soțului ei, care a suferit mult, zeci de poeme de o rară intensitate (anul trecut a apărut o antologie la Editura „Tracus Arte” din versurile poetei poloneze, intitulată Când vreau să trăiesc țip, în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan). Sigur, faptul că experiențele celor două poete au finalități opuse duc la multe diferențe, inspirația Halinei Poświatowska vine din tragedia morții, iar a Mirelei Bălan din izbânda supraviețuirii. Dar pendularea între Eros și Thanatos e prezentă la ambele poete, în inimile amândurora arde dorința de viață. Mirela Bălan asociază morții negația, e o metodă supremă de anulare a potențialului funest; exemplificăm cu primele strofe din poemul În răspăr primul pas: „Moarte, moarte, nu am spus niciodată moarte!// Am spus smulge tuburile de pe tine, tuburi și cabluri,/ Smulge-le, ia-ți ultima picătură de sânge/ Și pleacă.// Ți-au legat de pat mâinile și picioarele, cu cârpe,/ Tu te zbați și te zbați, dar lasă mâinile, lasă picioarele,/ Lasă cârpele. Dă-le drumul/ Și pleacă”. Dacă la Halina Poświatowska, drama morții determină spiritualizarea iubirii, la Mirela Bălan erosul va dizolva tanaticul, iar în partea a doua a cărții sale ne vom bucura că o ușă nouă se deschide spre o viață nouă, că membrii familiei se reunesc și luptă să revină la normalitate, chiar dacă vor mai simți pentru o vreme cicatrici sângerând. O altă poetă poloneză, Wisława Szymborska, dedica poezia Autonomia compatrioatei sale Halina Poświatowska și două versuri din acea poezie ar putea caracteriza volumul Altminteri nici n-am fi trăit: „Abisul nu ne desparte/ Abisul ne înconjoară”. Însă Mirela Bălan alege un motto personal, optând pentru simbolul giulgiului, astfel trimiterea la Înviere se subînțelege: „Foarte adâncă această strădanie de a desface giulgiul care leagă rana din care mă stropește Sânge”.

Altminteri nici n-am fi trăit este o carte tulburătoare, cu toate acestea, nu este pesimistă. Pentru că Altminteri nici n-am fi trăit nu e despre a-l privi pe cel iubit cum stă pe muchie de cuțit, ci despre metodele de-a toci zimții ascuțiți ai cuțitului. Cu iubire, cu răbdare, cu stoicism, cu spirit de sacrificiu. Jurnalul poetic al Mirelei Bălan descrie o veghe continuă și dezvăluie, prin intermediul literaturii, într-un mod sensibil și rarisim, o putere nebănuită care face posibil un miracol.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 644 al Revistei „Ateneu”,aprilie 2023)