Despre cea mai recentă carte de poezii a lui Teodor Dună, Flașneta Babel (București, Ed. „Nemira”, 2022, Colecția „Vorpal”), reputatul critic Al. Cistelecan, în cronica intitulată „Un diplomat al Universității Patmos” (Revista „Vatra”, 3-4/2023), scria: „Cum deja din primul vers («cântă, ventriloace, cruzimea din miezul fiecărei frumuseți») al Flașnetei Babel [...] Dună pare a-l invoca și provoca pe Rilke printr-o replică dinadins homerizantă, nu-i de mirare că acesta i-a sărit imediat în ochi lui Radu Vancu, entuziasmat, pe copertă, să vadă în poezia lui Dună «îngerii lui Rilke cu corpuri ecorșate din Bacon». [...] Dacă la Rilke «frumosul e începutul cumplitului», la Dună e mai degrabă invers, cumplitul/ cruzimea e începutul frumosului – care nu e decât un scenariu de agonie. Iar dacă temeiul e tocmai acesta, devine de la sine că nu pe calea imnică va merge Dună, ci, din contră, pe calea denunțului sarcastic și a exasperării. Dacă există entuziasm în poezia lui, acesta e doar entuziasmul sarcasmului, contopit în vulcanica imaginației. Totul reprodus într-o vorbire din viscere, din măruntaiele delabrate ale ființei, de unde se zice că vorbesc ventrilocii”. Inevitabil, în paragraful anterior, Cistelecan îl citează pe Octavian Soviany care scria într-o carte despre experimentalism că Teodor Dună este „cel mai apocaliptic dintre poeții grupului 2000”. E cazul să precizăm că Teodor Dună (n. 1981), absolvent al Facultății de litere din București, s-a remarcat încă de la debutul său cu Trenul de treieșunu februarie (București, Ed. „Vinea”, 2002, prefață de Mircea Ivănescu), volum distins în 2002 cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Au urmat volumele Catafazii (Editura „Vinea”, 2005); De-a viul (Editura „Cartea Românească”, 2010); Obiecte umane (Editura „Cartea Românească”, 2015 – Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori); Kirilă (Editura „Tracus Arte”, 2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură) și antologia Minunata lume (Chișinău, Editura „Cartier”, 2019).
Revenind la Flașneta Babel, putem afirma că, fără a
fi calofilă, poezia de aici se caracterizează printr-o estetică vizionară și
conține (în pofida faptului că poetul o introduce frecvent prin antiteză) „uriașe
cantități de frumusețe”, așa cum obervă cu finețe Radu Vancu. Deja de la al
doilea și al treilea poem, mâini și fețe
și suferința unei mese galbene,
plonjăm în plin surrealism, fiind clar că Teodor Dună cultivă umorul absurd,
ironia și autoironia, sarcasmul, parodicul, iraționalul: „fac și eu ce pot: pe
sufragerie o mut în dormitor,/ apoi pe dormitor îl mut în vestibul, după ce
frec bine pe jos,/ îmi propun ca pe vestibul să-l mut în hol,/ dar îmi dau
seama că în hol/ e plin de hol, sunt obligat să mă răzgândesc”.
Scepticismul,
generat de continua degradare spirituală a omului contemporan, are conotații
romantice. Lumea modernă e falsă, toxică, civilizația se află în proces de
autodistrugere, natura e sufocată de chimicale și plastic: „puteam în sfârșit
decreta/ triumful plasticului asupra mesei/ marele triumf al lumii împotriva
celor care au înălțat-o”. Unul dintre episoadele apocaliptice imaginate conține
o luptă violentă, acerbă, între Soare și Pământ, în descrierea confruntării
fiind folosită personificarea. Când cerul „devine gol sau s-a mutat în altă
parte” (mingea), nostagia copilăriei
are o aură luminoasă, dar jocul din amintire are și valență argheziană: „și parcă
era ieri/ când ne jucam în cer/ veseli și nepăsători, în strălucirea aurie/ a
locului, iubind terenul, iubind/ cealaltă echipă, iubind orice alunecare a
mingii/ în plasa de lumină,/ pentru că ne jucam doar de dragul jocului,/ de
dragul bătutului de minge în ceruri,/ când nu pierdea, nu câștiga nimeni”.
Solitudinea se
asociază cu decepții, cu sentimentul apăsător că iubirea este doar o iluzie. În
alt poem de referință, O plimbare tăcută
pe o faleză înaltă, prin umorul amărui se încearcă disimularea disperării,
dar tristețea se decelează din simbioza om-animal (de la început ni se spune
despre câinele însoțitor că este mort): „ne gândeam că ce bine ar fi să putem
suferi din nou./ dar eram prea jalnici și, oricum, era prea târziu, iar
faleza,/ prea înaltă și nici nu mai conta deloc/ dacă eu, sau câinele”. La
Teodor Dună, referințele mitologice îmbracă haina fantasticului sau a
fabulosului. Câinele, în mitologia clasică, în general, simbolizează veghea
asupra binelui stăpânului/ omului. În mitologia egipteană, îl întâlnim însă pe zeul
Anubis, cu trup de om și cap de câine sau de șacal – acest zeu era patronul morților și al ritualurilor
funerare. În Flașneta Babel, câinele apare
în câteva poeme, simbolizând protecția (mai mult, pierderea acesteia), dar mai
ales stări sufletești angoasante și iminența morții: „el, câinele meu îngrozitor
de negru și de blând,/ el e acum mort, fără s-o știe, de parcă nu/ s-ar fi
întâmplat nimic/ de parcă nu ar mai putea să-i pese” (în Câinele neîntrerupt).
Imposibilitatea
împlinirii unui ideal în viața pământeană reiese și din răscolitorul poem Ce aș vrea să aflu dacă ar fi cu putință,
tonul e de la un capăt la altul grav, problema ontologică este enunțată în
propoziții dubitative: „cine sunt eu/ să trezesc groparii// și cu ce drept/ să
arunc cu zarul corpului tău/ în ce aer, în ce mlaștină, prin al cui deșert//
ești tu sigur,/ ești tu absolut sigur că vrei să nu mai fii/ că vrei să-ți fie
și ție/ dor de lumină// n-ar fi oare, totuși,/ puțin mai frumos ca tu, măcar
tu/ chiar să nu mori niciodată”.
Ar fi amuzant
dacă nu ai realiza că este sardonic umorul din poemul de largă întindere Mefistofel, scheci radiofonic în capitalism.
Titlul anunță intertextualismul și sigur că analogii sau, dimpotrivă, antiteze
se pot face cu Faust al lui Goethe,
sau de ce nu cu Țiganiada lui Ion
Budai-Deleanu, sau dacă tot vorbim de călătorii onirice, mai aproape, din
literatura contemporană, cu romanul lui Dan Perșa, Călătorie în iad și în rai și-n oraș, publicat în 2022. „Ei bine,
în rai sunt toate cele trebuincioase./ muzici eternități odihnă/ pajiști flori
și pârâiașe./ e tot ce trebuie ca să fie frumos./ e lumină căcălău, ca-ntr-o
cisternă cu miere./ sunt cazane mari de fericire./ ți se face poftă, te duci,
iei un polonic și te umpli din nou”. Dacă nu ții seama de tertipurile...
mefistofelice, promisiunile sunt tentante: „și-acolo foamea e un moft, e o
treabă a luminilor// o tocăniță de raze”.
Flașneta Babel este primordial onirică, dar nu lipsesc
imaginile din realitatea înconjurătoare, însă în subsidiar și acestea au ceva
straniu, distopic. Și atunci când aparent se povestește, poezia iese la
suprafață, pentru că raportarea se face la sensibilitate, iar zbaterile
revelate sunt metafizice. Ființele portretizate (oameni sau animale) sunt sau
par estropiate (vezi tulburătorul poem O
jumătate de fată), dar tocmai deformările le fac mai vii, cu o poftă de
viață mai accentuată decât restul lumii. Teodor Dună are curajul de a răsturna
uzanțe, de a imagina „cantități de frumusețe” (în termenii lui Radu Vancu) în
tristețe sau chiar în cruzime, de a convinge că sub faldurile discreției este
posibilă cea mai frumoasă moarte.
În cele peste
100 de pagini ale Flașnetei Babel,
cuprinzând 40 de poeme (majoritatea de largă respirație), alternează fastuosul
cu atmosfera carnavalescă, vitalitatea cu fenebrul, oniricul cu realismul, etericul
cu empiricul, luciditatea tăioasă cu nonsensul, umilința cu orgoliul, egocentrismul
cu empatia, sadismul cu blândețea. 40 de poeme la care simți nevoia să te
întorci chiar și după ce ai întors ultima filă: ceva misterios le traversează
(poate „cântecul ventrilocului” sau... vocea autorului), reușind să seducă
cititorul. Flașneta Babel, prin
imaginile puternice de factură suprarealistă și prin bogăția de idei, este una
dintre cele mai bune și mai fermecătoare cărți de poezie apărute recent în
literatura română.
(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 649 al Revistei „Ateneu”, septembrie 2023)
 |
| Teodor Dună citind din „Flașneta Babel”, la Premiile Revistei „Ateneu” (2023) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu