Expoziție de artă erotică. Opalinele lui Ion Mihalache

„Îmi place să le văd goale, zburdând ca mânzele, cu tremur în carne, cu icnitul iepelor isterice în fața armăsarului cu nechezat în flageoletă...” În expoziția artistului Ion Mihalache, ne place să le vedem goale pe tăinuitele modele în picturi și crochiuri. L-am citat la început pe încă prea puțin cunoscutul scriitor erotic H. Bonciu, dar femeile din tablouri nu se află în ipostaza descrisă de prozator, nu-s surprinse în zburdălniciile lor, ci mai degrabă în însingurările lor. Femeile din expoziția* lui Ion Mihalache sunt enigmatice, sunt goale, dar asta le face mai naturale, mai sincere. Prin limbajul trupului ele își declină dorința de a fi ocrotite. Printr-o arcuire într-un anumit fel a corpului, le este dezvăluită firea, așa descoperim femeia: îndrăzneață, expansivă, încrezătoare, timidă, jucăușă, visătoare, misterioasă... Dacă te uiți mai atent, s-ar putea să observi particularități ale trupului în diferite etape ale vârstei feminine, de la tinerețe la maturitate. Negreșit privitorii vor fi sensibilizați de elogiile aduse maternității.

    Impresionează cum într-un desen s-a putut cuprinde o trăire senzorială. Nu e nimic vulgar, trupul femeii este gol, dar fără a fi ostentativ. Pe simeze stă scrisă o poveste despre feminitate. E ca un vis cu frumoase amazoane, fiecare încearcă să te ademenească în lumea ei, dorind să te farmece cu propria poveste. Ion Mihalache a creat un spațiu oniric, care mă face să mă gândesc mult la lumea din romanul Laurei Lindsedt (Ed. Paralela 45, 2016, traducere de Sigrid Crasnean). În romanul autoarei finlandeze sunt creionate șapte tipuri de personalități feminine, ele suferă (sau așa lasă impresia) de un sindrom ciudat, numit Cotard. Romanul este atipic, fascinant și mai ales, după cum îi este și numele... oniric. Se desfășoară într-o lume a tenebrelor, poate tocmai de aceea senzualitatea este intensă. Cea mai apropiată de expoziția lui Ion Mihalache este eroina Polina. Îmi amintesc că Iulian Bucur (critic de artă) a spus că parcă auzea la vernisaj* cum modelele pictorului șuierau, că erau „șuierătoare”. Și Polina șuieră, e chiar verbul folosit în traducere. Într-o atmosferă eterică, eroina șuieră hipnotică un lung monolog, în care îl evocă și pe excentricul filozof Swedenborg. Doar pentru a vorbi despre „iluzie și fantezie”, și despre „promisiuni neonorate de dor erotic, în care avea poftă să se arunce, în care voia să se desfete”... Polina poate ar fi putut fi cea de-a șaptea femeie, cifra șapte în romanul Laurei Lindstedt nu e întâmplătoare, fiecare caracter feminin corespunde unei zile a Creației. Unul dintre modelele pictorului Ion Mihalache ar putea fi Polina.

    Dacă în roman avem un număr exact de femei, șapte, în expoziția de artă erotică nu știm cu exactitate câte avem, cu atât mai mult cu cât cele mai multe își ascund, gingaș și discret, chipul. Dar și dacă am ști numărul finit al modelelor, se află ceva în „spatele” acestor tablouri, care te face să îți închipui că mai există încă o femeie, o frumusețe neafișată, imaculată și furișată ca un secret printre toate celelalte. E un construct asemănător în Oneiron: „Însă femeile noastre, în albul acela, fuseseră închise una în alta precum coțofenele în gudron: Shlomith prizonieră în Polina, Polina în Shlomith, Nina în ele toate și toate în Nina, la fel și Maimuna, Wlbgis și Ulrike prizoniere în fiecare dintre ele și fiecare în ele însele, toate prizoniere, în afară de Rosa Imaculada care reușise să scape.” Modelele din expoziție poate că sunt prizoniere în tușa pictorului, dar asta le eliberează și le face să fie învingătoare. Mai ales în lupta cu timpul.

Picturi de Ion Mihalache

*Expoziția artistului Ion Mihalache, deschisă la Galeriile Alfa Bacău, cuprinde peste o sută de lucrări, crochiuri și pictură în ulei, picturile sunt de mari dimensiuni. Expoziția este deschisă până la data de 16 decembrie 2016. 

**Romanul „Oneiron” de Laura Lindstedt a apărut în 2016, la Editura Paralela 45. 

Vernisaj Viorica Zaharia. Marea retrospectivă

Draga mea, de dincolo, prietenă
Înainte de fiecare vernisaj, cei care suntem prietenii Vioricăi încă mai aşteptăm un telefon de la ea, cu impulsul simplu, dar atât de convingător: "Hai la vernisaj!". Apoi, auzeai imediat râsul ei plin de viaţă... Haideţi la vernisaj! E vernisajul Vioricăi Zaharia, de care ne este dor. Ne este dor de artista Viorica Zaharia, ne este dor de buna ei dispoziţie, ne este dor de prietenia ei. Bucuria ei, tristeţile şi mângâierile, împlinirile şi uneori, nemărturisirile ei (cine nu pomeneşte în evocarea ei marea discreţie?!) - toate acestea, şi mai mult decât atât; marea ei inimă se reflectă în picturile la care a lucrat cu pasiune arzătoare, dar totodată cu deosebită atenţie, profesionalism, inteligenţă. De la o expoziţie la alta, Viorica Zaharia schimba registrele, de aceea expoziţia retrospectivă de vineri, care cuprinde peste 200 de picturi, este una în care întâlnim teme diverse. Ele cuprind partea cea mai frumoasă din viaţa unei artiste, al cărei zbor a fost frânt prea devreme... şi această frângere este revelată plastic. Artistă de mare sensibilitate, găsim în picturile ei un aer diafan şi enigmatic, culori care ne alină, dar şi multă siguranţă. Pictura Vioricăi Zaharia este de o rară frumuseţe, având calitatea deosebită de a îmbina armonios geometria cu graţia.
Fie că aţi cunoscut-o şi cu siguranţă aţi îndrăgit-o, fie că abia acum o descoperiţi, nu rataţi şansa să veniţi la vernisajul din 11 noiembrie, cu o rază de lumină caldă, pe care sigur o veţi avea în privire, când vă veţi afla în faţa unor picturi minunate. Viorica Zaharia, în marea ei generozitate, continuă să dăruiască. Lumină, culoare, fluturi, jocuri din lumea copilăriei, cifre, semne, sentimente, sentimente...

VERNISAJUL va avea loc vineri, 11 noiembrie, la Galeriile FRUNZETTI Bacău.

Concept/editare album și afiș: Geanina Ivu, Viorel Cojan
Curator expoziţie: Geanina Ivu
Organizator: Mihai Zaharia și Galeriile Frunzetti Bacău

Thomas Emmerling: Artiştii trebuie să fie uniţi

Eveniment Expoziţie Henri Matisse la Galeriile Alfa

În această toamnă, Bacăul a avut şansa unui eveniment artistic de excepţie: expoziţie Henri Matisse. Cum a fost posibil?  Prin intermediul pictoriţei Oana Ionel, plasticianul Dionis Puşcuţă a reuşit să ia legătura cu Thomas Emmerling, care a fost de acord să aducă la Galeriile Alfa din Bacău cele peste 120 de litografii şi desene Matisse, din colecţia sa personală. Mai departe, Dionis Puşcuţă s-a ocupat de organizarea expoziţiei, care a fost deschisă în perioada 10 octombrie-10 noiembrie. Thomas Emmerling, născut în Nürnberg, a făcut o şcoală de pilotaj şi este licenţiat în drept. A avut o afacere, o firmă de comerţ internaţional, pe care a vândut-o în 2013, pentru a se dedica exclusiv colecţiilor sale de artă. Este fericitul posesor a numeroase lucrări de la mari artişti ai lumii: Dali, Picasso, Renoir, Albrecht Dürer, Henri Matisse. Probabil Henri Matisse este mai cunsocut publicului larg din România prin celebra pictură: „La Blouse Roumaine”, despre care se spune că i-ar fi fost inspirată de faimoasele românce, atât prin frumuseţea lor fizică, cât şi spirituală, care trăiau în Franţa: Elvira Popescu, Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Martha Bibescu. Henri Matisse s-a impus ca artist de geniu, în opera sa ocupând un loc foarte important litografiile şi desenele figurative, care au putut fi admirate şi în expoziţia de la Bacău. Câteva dintre lucrările de la Galeriile Alfa fac parte din seria „Jazz”, altele sunt ilustraţii pentru cartea „Florileges des Amours” de Pierre de Ronsard.

Am purtat un scurt dialog cu domnul Thomas Emmerling pe care îl redăm mai departe.

- Care a fost prima lucrare de artă pe care aţi achiziţionat-o?

Thomas Emmerling : S-a întâmplat în urmă cu 21 de ani, când am cumpărat o marină de Paul Flaubert. Apoi cu timpul, am achiziţionat Dali, Picasso, Renoir, Dürer, Henri Matisse. Dürer a fost prima mea dragoste. Am aflat de el în 1971, pe vremea când eram la şcoală la Nürnberg, oraşul meu natal, care este şi oraşul lui Albrecht Dürer.

- În expoziţia Henri Matisse de la Galeria Alfa din Bacău există lucrări din seria „Jazz”. Apropó de acest lucru, s-a întâmplat vreodată să combinaţi o expoziţie de artă Matisse cu un spectacol de muzică?

Thomas Emmerling : Nu s-a întâmplat până în prezent. Dar se va întâmpla anul viitor când lucrările lui Matisse din colecţie vor fi expuse în Bulgaria, la Festivalul internaţional de jazz de la Varna.

- Un element de legătură între Matisse şi publicul din România ar putea fi... ?!

Thomas Emmerling : În primul rând, Matisse a avut mulţi prieteni printre artiştii români: Theodor Pallady, Brâncuşi, s-a cunoscut bine cu cei din Gruparea DADA, Tristan Tzara, Marcel Iancu...

- Să ne întoarcem la colecţiile lui Thomas Emmerling: în ce ţări au fost expuse?

Thomas Emmerling : Au fost expoziţii în Spania, Polonia, Germania, Austria, Luxemburg şi, desigur, România.

- Spre deosebire de aceste ţări, România vi se pare austeră?

Thomas Emmerling : Românii au un mare potenţial creativ. Dar nu se iau în serios. Un motiv este că în mare măsură oficialităţile sunt dezinteresate. Cultura este aşa cum oamenii o fac. De la aceste diferenţe rezultă mentalităţi, mentalitatea germană, românească, franceză etc. Cultura este aşa cum sunt oamenii locului. Cultura duce omenirea mai departe. Valorile sunt date de frumos şi estetic, iar asta e ceva ce românii fac din ce în ce mai mult. Îi vâd aplecaţi spre artă.

- În această ecuaţie, cât anume contează managementul artistic?

Thomas Emmerling : Arta este şi o afacere. Indiferent dacă tabloul este albastru, verde, negru... spune-mi numele. Numele este brandul. Fiecare îşi face propriul nume. Sunt mulţi artişti talentaţi. Nu trebuie să se piardă. Să o ia ca pe o meserie. Arta este nevoită să îşi facă singură marketing. Artiştii trebuie să-şi caute cumpărători. Cunosc artişti şi aici în România, dar şi artişti bulgari, croaţi, sârbi, cu care sunt prieten şi care singuri îşi vând lucrările. Dar de multe ori nu poţi face singur asta. Din fericire, Europa are o tradiţie veche în ceea ce priveşte breasla artistică. Există bresle de artişti. Trebuie să se ajute între ei. Artiştii trebuie să fie uniţi.

Au consemnat Violeta Savu şi Irina Băcăoanu (translator) 

Notă: Interviul a fost publicat în Revista Ateneu, (nr. 566), octombrie 2016

 

 

Thomas Emmerling si Violeta Savu

Mia Nazarie la Festivalul "Visa pour l’Image"

Între 27 august şi 16 septembrie s-a desfăşurat la Perpignan (Franţa), Festivalul internaţional de Fotojurnalism Visa pour l’image. Dintre fotoreporterii de renume mondial, în acest an au participat: Niels Ackermann, Claire Allard , Peter Bauza, Yannis Behrakis, Marie Dorigny , Laurence Geai , David Guttenfelder, Yuri Kozyrev , Aris Messinis, Dominic Nahr , Frédéric Noy , Andrew Quilty , Marc Riboud. În cei aproape 30 de ani de existenţă, adunând un total de aproape 1000 de expoziţii, acest festival a atras peste un milion de vizitatori.

La fel ca în anii precedenţi, în 2016 expoziţiile de artă şi fotografie au umplut nu doar galeriile din Perpignan, ci toate magazinele şi cafenelele, tot oraşul s-a îmbrăcat în Imagine!

Ne mândrim că la ediţia din acest an, fotografa româncă Mia Nazarie, ca o încununare a frumoaselor ei realizări de dată recentă, a făcut parte din acest proiect, 14 lucrări de-ale ei au fost expuse în patru galerii neconvenţionale, una dintre expoziţii se numeşte „Visa gloups” (numele artiştilor participanţi se regăsesc în afiş). 

Fotografiile Miei au reuşit să atragă atenţia, remarcându-se prin calităţi deosebite: forţă descriptivă, multă fantezie, tehnică ireproşabilă, senzualitate enigmatică. Visa pour l'image este pasul prin care Mia Nazarie intră în fotografia internaţională, acolo unde îi este locul! Felicitări, Mia Nazarie!

Din atmosfera Festivalului :

Aşa cum îi stă bine unui artist care îşi îmbogăţeşte din ce în ce mai mult palmaresul, cu proiecte mereu surprinzătoare, Mia Nazarie a deschis de curând un site personal de fotografie, PANDORAPHOTO, pe care dacă doriţi să plonjaţi în lumi total onirice şi să vă bucuraţi privirea cu frumuseţe, vă invităm să-l parcurgeţi: http://miafotoconcept.wixsite.com/pandoraphoto

Casa memorială George Bacovia. Film documentar

Artă media... Oare ce ar fi zis George Bacovia? Cum îi stătea în fire, probabil nu şi-ar fi declarat entuziasmul, dar cred că ar fi fost mulţumit. George Bacovia prefera să rămână discret în ceea ce privea opiniile altora despre el şi poezia sa.
Pentru noi şi mai ales pentru generaţiile următoare, acest film cântăreşte mult, e o bucurie pentru cei care-l iubesc pe G. Bacovia. Pentru mine, Casa memorială "George Bacovia" a devenit ceva familiar, când o vizitez am sentimentul că merg la o rudă apropiată. Păşind din cameră în cameră, am senzaţia că trăirile poetului devin ale mele. Îi simt prezenţa. Lucrurile sale sunt aici. Peniţa cu care a scris versurile, obiectele de mobilier care apar deseori în versurile sale, totul e atât de familiar şi în mod paradoxal, liniştitor. În salon, privirea este atrasă de oglinda pe care o pomeneşte în acest film şi poeta Tincuţa Horonceanu Bernevic, custode al Casei Bacovia. Îmi amintesc cât de frumos a descris Constantin Călin (inegalabilul exeget în Bacovia) această oglindă, odată cu evocarea textului "Poem în oglindă", fixându-i gestual locul în "salonul plin de vise".
Cine îl iubeşte pe Bacovia, dar nu locuieşte în Bacău şi nu are posibilitatea de a-i vizita în mod fizic casa, are acum şansa de a o face virtual, bucurându-se de ceea ce are poate cel mai valoros filmul: o şi mai mare apropiere de poet. Trecerea dintr-o cameră în alta e ca trecerea de la o stare la alta, pentru că în poezia şi proza sa, Bacovia nu e întotdeauna sumbru şi pesimist, are pasajele lui de tandreţe şi lumină. Salonul, cu pian, candelabre şi multe ferestre, unele care dau spre strada în care niciodată nu e mult trafic, străluceşte de eleganţă. E pace şi lumină. Ieşi din salon, treci prin celelalte camere, dispuse în stil vagon, şi dispoziţia sufletească se schimbă, devine mai grea, umbrele mai dese. Emanaţii neguroase. Fizic se explică prin rărirea ferestrelor. Poate deveni copleşitor şi când ţi se pare că nu mai suporţi intensitatea, cauţi tensionat una din cele două ieşiri, te trezeşti în curte şi grădina, acaparantă, îţi soarbe sentimentele. Mă întreb uneori dacă nu e un spirit viu, creativ, această casă, atât de mult îi simţi răsuflarea... Poet contemporan cu noi, custode al Casei Bacovia între 1980 şi 1989, Ovidiu Genaru spune despre acest loc că este "aproape sacru"... Şi cum să nu-i dreptate autorului volumului de poezii "Patimile după Bacovia"?! Şi celui care în 2001 s-a îngrijit de de reeditarea volumului "Stanţe burgheze", într-o ediţie bibliofilă.*

Eu zic să veniţi, poeţi, pictori, muzicieni, să vizitaţi Casa Bacovia, merită să urmăriţi acest film documentar! Veţi trăi variate sentimente reflectate în opera lui Bacovia, veţi vedea cu ochii săi locul care a însemnat pentru el "acasă" şi îi veţi auzi, chiar şi-n tăcere, muzica!

Producător: Complexul muzeal „Iulian Antonescu” Bacău
Co-producător: Chromatique Photo Studio & Art Gallery ( Ovidiu Ungureanu PFA), cu sprijinul Universității de Arte „George Enescu” Iași, Programul Tabără de Cercetare aplicată pentru studenții masteranzi. Coordonator: Conf. univ. dr. Bogdan Teodorescu, Coordonator tehnic: Vlad Onescu, Sânziana Ceteraş. Imagine: Vlad Onescu, Ovidiu Ungureanu, Sunet: Mădălina Dochiţoiu, Asistent platou: Daniel Ciobanu, Tudor Chertz; Postproducţie: Montaj video: Sânziana Ceteraş, Vlad Onescu, Editare sunet: Vlad Onescu, Colorizare: Sânziana Ceteraş, NARATOR: Nicolae Ionescu, Documentare platou: Ciprian Pricop.
Cu participarea: Prof. univ. dr. Ioan DĂNILĂ, custode Tincuţa BERNEVIC, poet Violeta Savu.
PROMOVAREA MULTIMEDIA A CASEI MEMORIALE GEORGE BACOVIA DIN BACĂU, 2016

Notă: * În respectiva ediţie sunt sunt reproduse manuscrisele rânduite sub titlul „Stante burgheze“, aflate la Muzeul Judetean de Artă şi Etnografie Bacău, caligrafiate de Bacovia ca forma finală a volumului , la care sunt adăugate patru fotomanuscrise din patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În această toamnă (a anului 2016), prin grija lui Dumitru Brăneanu, cu sprijinul Consiliului Judeţean Bacău, volum a fost reeditat. 

ID FEST 2016. Interviu cu actorul Ștefan Huluba

„Este cel mai viu eveniment cultural al Bacãului“

Ștefan Huluba, unul dintre trainerii cu tradiție ai I. D. FEST, a avut amabilitatea de a rãspunde la câteva întrebãri despre ediþia de anul acesta și despre ce înseamnã acest festival pentru el, pentru Bacãu și pentru teatrul românesc.

– Abia s-a încheiat I.D. Fest. Cum ți s-a pãrut aceastã ediție? Ce s-ar putea îmbunãtãți? Ștefan Huluba : – Da. S-a încheiat și aceastã ediție, cea de-a 17-a. Pentru mine doar a 12-a. Din punctul meu de vedere, a fost una dintre cele mai bune, dar și cele mai grele. A fost ediția cu cel mai mare numãr de participanți, peste 250, în toate cele trei secțiuni (spectacole de grup, recitaluri, dramaturgie). Au fost foarte multe spectacole invitate bune și mulți dintre actorii din distribuțiile acestor spectacole au fost, la rândul lor, de-a lungul anilor, participanți în I.D.Fest. I.D.Fest poate reprezenta un loc de „întoarcere“ pentru mulți dintre noi. Cred cã un punct forte au fost spectacolele liceenilor. Majoritatea foarte bune, prin temele abordate (specifice vârstei lor), dar și prin modul de realizare, precum și implicarea lor surprinzãtoare în realizarea sarcinilor. Bravo lor!! Bravo și celor de la secțiunea „One Man Show“, unde am vãzut personalitãți foarte interesante și, cred, cu un viitor frumos, indiferent de drumul pe care și-l vor alege. Bravo tuturor! Energia organizatorilor și pofta de a face lucruri interesante pentru comunitatea lor este un alt punct forte. Din punctul meu de vedere, este cel mai viu eveniment cultural al Bacãului și am putea învãța și noi, cei „mari“ multe de aici. Îmbunãtãțiri... evident cã da. Cred cã ar trebui sã atragã și mai multi „oldies“ (foști participanți sau organizatori), care acum studiazã sau lucreazã în multe domenii (nu doar cel teatral) și care ar putea sprijini, fiecare dupã propriile posibilitãți. Spuneam mai devreme de „întoarcere“... Poate doar simpla poveste personalã legatã de acest festival ar putea sã-i inspire pe cei „mici“ în alegerile lor viitoare. Prin I.D.Fest au trecut de-a lungul celor 17 ediții oameni care acum sunt foarte activi și se bucurã de mult succes în meseriile lor (altele decât cele artistice!!).

– La categoria festivalurilor de teatru tânãr cam la ce nivel s-ar situa I.D. Fest?

Ștefan Huluba : – Este evident cã în ultimii ani acest fenomen al teatrului tânãr a luat amploare. Sunt foarte multe festivaluri de acest gen în mai toate colțurile țãrii. Fiecare are un specific pe care și l-a conturat în timp sau și-l formeazã acum. Cred în valoarea impactului pe care un festival de acest gen îl are asupra beneficiarilor sãi. Mai cred cã aceste festivaluri ar trebui sã se inspire unele pe altele având ca obiective educația și dezvoltarea tinerilor, nicidecum orgoliile și ambițiile coordonatorilor lor. Mai cred cã aceste festivaluri existã atâta vreme cât beneficiarii au nevoie de ele și beneficiarii, adicã adolescenții, au nevoie sã se exprime, în primul rând dar sunt și în cãutare, mai mult sau mai puțin conștientã, de repere. Revenind la I.D.Fest, cred cã se situeazã la nivelul la care vrem noi sã fie. Noi, însemnând bãcãuanii. Toți. Acest festival ar trebui sã fie al nostru, al Bacãului, pentru cã, chiar dacã principalii beneficiari sunt liceeni (cei care participã și cei care îl organizeazã), putem profita și noi, comunitatea. La Alexandria, datoritã festivalului, s-a adus teatrul într-un oraș care nu avea NIMIC în acest sens. Era zero pe plan cultural, iar acum se „bat“ artiștii ca sã ajungã acolo. Exemplele de acest fel sunt nenumãrate. Pot vorbi ore întregi despre cât de mult bine poate face un astfel de eveniment pentru o comunitate. Iar I.D.Festul mai are un mare atu: este organizat în proporție de peste 90% de liceeni; care credeți-mã se organizeazã foarte bine. Surprinzãtor! Și nu sunt singuri. I.D.Fest face parte dintr-o „familie“ mai mare de festivaluri, alãturi de T4TTimișoara, MagicFest-Suceava, AmFiTeatru-Botoșani; toate având acest numitor comun: sunt organizate de liceeni! (iatã, o alta formã utilã de educație pluridisciplinarã). Acest lucru conferã „viul“ I.D.Festului, de aceea nivelul la care a „ajuns“ este unul special și foarte valoros.

– Ai fost trainer. Ce a însemnat aceastã experiențã pentru tine?

Ștefan Huluba : – Dupã ce mi-am „încheiat“ activitatea de licean-participant am încercat sã revin cât mai des posibil ca trainer. Aceastã experiențã mi se pare cea mai frumoasã. An de an intru în contact cu oameni care încã sunt „curați“, care viseazã, care au pasiuni, care iubesc, care suferã, care au mari dileme, care nu știu ce vor cu adevãrat, care cred cã știu ce vor, care se luptã cu certitudini (ale lor dar mai ales ale altora), care se rãzgândesc, care sunt deștepți, informați, sensibili, diferiți dar nu au încredere în calitãțile lor, care uneori exagereazã, care sunt încrâncenați sau foarte relaxati... Toți acești oameni mã ajutã, de fapt, sã rãmân conectat la realitatea și lumea pentru care, pânã la urmã, lucrez ca actor. Chiar dacã între timp am mai crescut și începe sã devinã evidentã diferența dintre generațiile noastre, întâlnirile din aceste ateliere mã fac sã rãmân viu și mã impulsioneazã sã „cresc“ și eu. Îmi place foarte mult sã ascult. Îmi place sã și vorbesc și cel mai mult îmi place sã mã joc, iar atelierele sunt o altã formã de spectacol în care performeri suntem cu toții. Ideal este sã avem cu toții de câștigat de pe urma acestor „spectacole“ și sã ne stimulãm reciproc. Satisfacția cea mai mare este când observãm aceste câștiguri. Însã pentru acest lucru avem nevoie de timp și de rãbdare.

– Atunci când ai fost licean ai fost și tu membru al unei trupe de teatru? Ce amintiri ai de atunci?

Ștefan Huluba : – Ooo, da. Am fost în trupa Nobody’s Group. Am o grãmadã de amintiri. Multe în I.D.Fest, dar și celelalte festivaluri la care mergeam (T4T-Timișoara, D.O.T.- Brașov, Ideo Ideis etc.). M-am îndrãgostit, am visat, am cãlãtorit, am invidiat, am admirat, mi-am cunoscut viitorii (mult mai târziu) prieteni, am avut eșecuri. Mi-am dorit foarte mult sã fac asta în liceu. Strângeam bani pe toate cãile (nu mâncam la școalã; plimbam un cãțel; strângeam toate „cadourile“, inclusiv cel de la 18 ani pentru școala de șoferi) pentru a putea merge la aceste festivaluri. Îmi plãcea, simțeam cã asta vreau sã fac și nu regret drumul pe care am luat-o.

– În rândul liceenilor și chiar al elevilor de gimnaziu, teatru câștigã din ce în ce mai mulți simpatizanți. Mulți se organizeazã în trupe de teatru. Uneori copiii sunt îndrumați de profesioniști din lumea teatrului, alteori de profesorii de la școalã, iar alții sunt doar pe cont propriu. Cred cã de aici rezultã niște diferențe vizibile între trupe. Care ar fi aceste diferențe?

Ștefan Huluba : – Da, cum am mai spus acest fenomen este în plinã creștere. Acest lucru nu ne spune decât cã liceenii au o foarte mare nevoie de exprimare, iar teatrul le oferã acest lucru. Și nu numai!! Pânã când nu se vor lua mãsurile necesare și anume - introducerea în sistemul de învâțãmânt a cursurilor de „educație teatralã“ sau cum se numește în vest „drama“ - copiii se vor organiza singuri pentru a-și satisface aceste nevoi. Fiecare trupã cum poate. Acum, ce fac ei acolo, este o altã problemã. Unii reu- șesc sã facã lucruri extraordinare trecând peste multe neajunsuri, alții rãmân blocați în niște preconcepții care se dovedesc a le fi dãunãtoare. Profesorul meu de la facultate (dl. Nicolae Mandea) ne spunea cã nu existã o anumitã metodã bunã și cã orice metodã care funcționeazã este bunã. Iar eu cunosc foarte multe trupe de teatru din întreaga țarã. Multe dintre ele cu rezultate excelente, dar condițiile și modurile de lucru sunt foarte diferite. Acum, aș vrea sã lãmuresc puțin faptul cã prin „rezultate“ eu nu înțeleg deloc „premii“. Sunt altele obiectivele care cred cã trebuie urmãrite, iar dacã acestea sunt atinse, dacã mai e nevoie și de ele (eu cred cã nu!!!) vin și premiile, care trebuie sã fie un efect, niciodatã o cauzã. Eu în aceste festivaluri nu urmãresc „crearea“ de actori (dacã existã date în aceastã direcție, cu siguranțã aceștia se vor „crea“ mai târziu). Nu aici. Ce mi se pare minunat la „educația prin intermediul mijloacelor teatrale“ este cã obiectivul principal este definirea personalitãții proprii prin conștientizarea și stimularea simțurilor, prin cunoașterea mediului în care trãim precum și prin dezvoltarea relațiilor cu cei din jurul nostru. Toate aceste lucruri se realizeazã prin intermediul JOCULUI, fie cã este un exercițiu de consolidare a grupului, de coordonare, de ascultare, de improvizație, de lucru pe un anume text sau chiar un spectacol. Acum, cum facem asta? Am mai spus: fiecare cum poate. Interesante sunt, din punctul meu de vedere, trupele din Bacãu (Nobody’s Group, ACT, In The Spot, Transparency), care la ora actualã nu au un coordonator stabil și își conduc singure „existența“. Cei mai „mari“ îi antreneazã pe nou-veniți, din ce au învãțat ei la rândul lor, din festivaluri. Mi se pare un proces viu care responsabilizeazã mai mult pe cei implicați și este foarte interesant sã urmãrești evoluția lor atât ca grup cât și individualã.

– Te-am vãzut pe scena Teatrului Bacovia de douã ori, prima datã în 2012 la Gala STAR, cu recitalul „Camil. Un oarecare“ de Rãzvan Ropotan, iar anul acesta, la FIRD (o continuare de fapt a festivalului Gala STAR), cu „ISH“, un spectacol de autor, tu semnând și textul și regia. Douã spectacole de facturi diferite. Ce înseamnã fiecare gen pentru tine și de care te simți mai atras?

Ștefan Huluba  : – Cred cã fiecare actor ar trebui sã încerce mãcar o datã experiența unui „One Man Show“. Mie îmi place foarte mult și cred cã îți dezvoltã abilitãți speciale acest gen de spectacol. Cu „Camil. Un oarecare“ a fost prima mea încercare și mi-a folosit foarte mult. Tocmai terminasem facultatea și îmi doream sã lucrez. Mi-a plãcut foarte mult acest personaj creat de colegul meu, Rãzvan Ropotan, pentru un alt proiect care nu s-a mai concretizat și împreunã am decis sã-l dezvoltãm într-o monodramã; el autor și regizor, eu actor. L-am jucat destul de mult, în foarte multe spații înclusiv în strãinãtate (în Letonia). A avut un impact foarte interesant și special. Nu a fost un spectacol „hit“, dar demersul a fost foarte sincer din partea amândurora și chiar și acum, dupã ceva ani, mai sunt unii oameni care mã întreabã „ce mai face Camil?“. Îmi plac spectacolele interactive; în care publicul îmi este partener direct, mai ales când pe scenã sunt... singur. Cu „...ish“ povestea e mai interesantã, provocatoare și cred cã va dura mult mai mult. Este un format de improvizație, solo (cred cã singurul din țarã, în aceastã formulã), nu are un text stabilit și nici o regie. Are doar o structurã și un concept (gramelot-ul este o formã de expresie prin care imiți fonetic limbi strãine; se întâlnește des în jocurile de improvizație și mult mai des o utilizeazã copiii foarte mici atunci când se chinuie sã învețe o limbã). Eu mã joc foarte mult cu acest gramelot, pe diferite limbi strãine, mai ales în show-urile de impro cu trupa mea. La un moment dat m-am hotãrât cã vreau sã fac un spectacol în care sã nu depind de absolut nimeni; sã dureze cât vreau eu și sã pot sã-l joc unde și când vreau eu și sã fie în gramelot, ca sã nu depind nici de un text (pe care publicul sã trebuiascã neapãrat sã-l înțeleagã). Provocarea a fost sã spun totuși o poveste coerentã. Și sã fie și interactiv și improvizație. Am gândit un concept (ideea cu mai multe personaje anchetate cu privire la o crimã) care s-a potrivit cu cerințele de la Gala Hop din 2014 și am mers acolo sã-l verific. Acolo a funcționat foarte bine o variantã de maxim 20 de minute, apoi m-am decis cã meritã sã încerc varianta mai lungã, de o orã. Este o „jucãrie“ cu care cred cã mã voi juca mult timp și de care nu mã voi plictisi ușor.

– Ce planuri de viitor ai? Te vom revedea în curând la Teatrul Municipal Bacovia?

Ștefan Huluba : – În viitor voi continua pe toate aceste planuri, care mã intereseazã în egalã mãsurã: actorie, teatru și film. Cât mai mult! Improvizație - explorarea si dezvoltarea domeniului, care la noi este înțeles și tratat încã superficial (deopotivã de public dar și de noi, improvizatorii) și pedagogia, pentru care cercetez în continuare la UNATC. În ceea ce privește Teatrul Municipal Bacovia mi-aș dori sã vin nu doar în turneu sau spectator, ci mai mult, poate chiar sã și lucrez un proiect, de ce nu? ...mai ales cã sunt unii oameni care sunt deschiși și dornici sã încerce lucruri noi și sã nu „amorțeascã“ într-o „instituție publicã pãrãsitã“ (dar pe fațada cãreia au inceput sa crescã crude, verzi crenguțe).

A consemnat Violeta Savu

Interviul a apărut în nr 563-564 al Revistei Ateneu, iulie-august 2016, p. 19. Același număr al Revistei Ateneu dedică 2 pagini evenimentului ID FEST. Adrian Jicu a coordonat paginile 16-17, ID FEST 17 - „Un festival viu”. 
(Revista Ateneu poate fi citită în format pdf pe site http://www.ateneu.info/)

Un joc serios pe simeze, expoziţia DADA Characters

Fiind anul centenar al mişcării DADA, dintre vernisajele desfăşurate de Noaptea Muzeelor în data de 21 mai 2016, de o importanţă însemnată a fost cel al expoziţiei „DADA Characters”, de la Muzeul de Artă Bacău. Mai întâi această expoziţie a fost deschisă la Moineşti, la Galeriile de Artă „Geneza”, vernisată pe 15 aprilie, în cadrul amplei manifestări „Simpozionul Internaţional «Tristan Tzara şi Cultura DADA»”. Panotată acum şi în municipiul Bacău, sărbătorită la Noaptea Muzeelor, lucrări importante au putut fi admirate de un public foarte numeros.

Despre acest eveniment am vorbit cu artistul plastic Dionis Puşcuţă, preşedintele Filialei U.A.P. Bacău, el a fost curatorul expoziţiei.

- Care sunt principalii organizatori ai expoziţiei?

Dionis Puşcuţă : - A fost o colaborare sub egida Muzeului de Artă Bacău, în parteneriat cu Primăria Moineşti, Consiliul Judeţean Bacău, Filialele U.A.P. Bacău, U.A.P. Iaşi şi „Chromatique photo studio & art”.

- Ideea de la care aţi plecat este strâns legată de mişcarea DADA. Am văzut multe portrete ale lui Tristan Tzara, părintele dadaismului.

Dionis Puşcuţă : - Da, este o expoziţie omagială Tristan Tzara, personalitate a Moineştiului, a Bacăului. Când ne-am propus să facem această expoziţie nu ne-am aşteptat să aibă un impact atât de bun.

- Am văzut câteva rarităţi în expoziţie, iar în deschidere privitorul este întâmpinat de un obiect compus dintr-o revistă.

Dionis Puşcuţă : - Da, asta pentru că am colaborat cu colecţionari de artă, un rol foarte important avându-l Octav Olaru. El ne-a adus lucrări inedite de Marcel Iancu şi Harry Guttman. De la el avem şi revista „Turnul de fildeş”. De fapt, punctul de plecare a fost revista, considerând-o kilometrul 0. Este o revistă foarte rară, prin aceea că în ea se află semnăturile originale ale autorilor în dreptul fiecărui articol. Sunt foarte puţine exemplare în toată ţara.

- Da, am observat semnături deosebite, de la scriitori marcanţi ai momentului: Camil Baltazar are un grupaj de poeme, unul intitulându-se „Ierusalim”, A. L. Zissu conduce o anchetă incitantă „Ce-i Judaismul?”, Al Dominic dedică şi el un poem Ţării Sfinte, F. Aderca publică nuvela „Soluţia dela Piteşti”, iar B. Fundoianu e prezent cu poemul devenit ulterior celebru, „Privelişti”, care dă şi titlul cărţii din 1930, singurul său volum de poezii publicat în timpul vieţii.

Aşadar, o colecţie de semnături rare, iar coperta a fost realizată de Marcel Iancu! Iată cum se leagă frumos literatura de plastică!

Dionis Puşcuţă : - Da, şi mă voi întoarce la plastică pentru a spune că o altă lucrare importantă este colajul lui Maxy Max Herman, din colecţia Muzeului de Artă.

- S-a mai întâmplat până acum să fie expuse aceste lucrări sau e o premieră absolută?

Dionis Puşcuţă : - Doar una dintre ele a mai fost inclusă în expoziţia „Artişti evrei în colecţii particulare”, vernisată în urmă cu câţiva ani la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, celelalte sunt pentru prima oară incluse într-o expoziţie publică.

- Spuneai că expoziţia este şi o colaborare frumoasă între artiştii ieşeni şi cei băcăuani...

Dionis Puşcuţă : Da, nu este prima dată când colaborăm. De la Iaşi participă în această expoziţie Manuell Mănăstireanu, un portretist bun, de factură Baba, dar destul de modern. Un portret realizat de Mănăstireanu dă şi imaginea afişului. Felix Aftene are grafică şi sculptură, Bogdan Teodorescu o instalaţie, triptic pictură şi obiect. Tot din Iaşi sunt şi Sorin Purcaru, Florin Petrachi, Cristian Diaconescu. Bineînţeles ponderea cea mai mare o au artiştii băcăuani: Ilie Boca, Marius Crăiţă-Mândră, Elena Lupaşcu, Dumitru Macovei, Ovidiu Marciuc, Ion Mihalache, Carmen Poenaru, Mariana Popa, Dionis Puşcuţă, Bianca Rotaru, Ovidiu Ungureanu (cu fotografie), Silvia Tiperciuc.

- Această expoziţie ar merita poate itinerată în toată ţara. V-aţi gândit la acest aspect?

Dionis Puşcuţă : - Ce pot să spun, deocamdată suntem foarte bucuroşi de ecourile pozitive. Că sunt meritate ne-am putut da seama şi din reacţia domnului acad. Răzvan Theodorescu, el s-a aflat sâmbătă, 11 iunie în Bacău şi a vizitat mai multe galerii de artă. A remarcat că „DADA Characters” este o expoziţie unitară şi a spus că i-ar plăcea să o ducă chiar la Academie. Deocamdată a fost o idee, un gând, nu ştim dacă se va concretiza sau nu, dar cert este că expoziţia s-a bucurat de aprecierea lui Răzvan Theodorescu.

- Cum ai descrie în câteva cuvinte expoziţia, din punct de vedere plastic şi nu numai, ce anume crezi că o face să fie specială?

Dionis Puşcuţă : - Este o expoziţie cu contemporani şi cu cei ce nu mai sunt, dar care au o legătură, sub ideea de DADA. Este o expoziţie unitară, dintre participanţi nu pot spune că unul este mai bun decât altul. Exact cum se joacă scriitorii cu cuvintele, noi ne jucăm cu pictatul. DADA e joc. Expoziţia „DADA Characters” e joc.

A consemnat Violeta Savu

(articol publicat in Revista Ateneu, iunie 2016, p. 12)

http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2016_06net.pdf

Mai puțin despre portocale, mai mult despre iubire

Deși se intitulează OrAngeLove, în filmul ucrainean din 2007, apar doar vreo două cadre cu... portocale. Evident, or -ange- love...Filmul începe într-o frumoasă și răcoroasă zi de toamnă. Din primele secunde realizăm că ni se va relata o poveste tristă. Scenariul păcătuiește un pic prin împrumuturile din alte povești de dragoste foarte cunoscute, dar este salvat de surprinzătoare schimbări de situații. Dar nu scenariul contează în acest film, ci toate celelalte, imaginile sunt încântări vizuale, fiecare cadru este o fotografie de artă, ritmul alert captivează, montajul este perfect, interpretările actorilor sunt senzoriale, la transmiterea emoțiilor din cele mai intense, contribuind și muzica. Este filmul cu care debutează Alan Badoev (n. 1981, Rusia). Despre OrAngeLove, criticii de film europeni au facut următoarea afirmație: ”the first real movie of Ukrainian cinematography”. Director de imagine a fost Yaroslav Pilunskiy. Muzica aparține lui Zeljko Marasovich.

      Dar despre ce este vorba în film? Doi tineri se întâlnesc întâmplător și se îndrăgostesc. Povestea lor de dragoste va fi arzătoare, pătimașă, sufocantă. El, Roman (Aleksey Chadov) este pasionat de fotografie, ea, Katya (Olga Makeeva) cântă la violoncel. Par a se dedica total unul celuilalt și tocmai asta va favoriza deznodământul fatal. Destinele celor doi vor fi influențate și de intervenția unui personaj straniu și obscur. Săraci fiind, cei doi îndrăgostiți nu aveau unde locui. Dar într-o zi, ea, Katya (nu întâmplător în primele secunde ale filmului se inserează imaginea unui măr din care s-a mușcat cu poftă) vede un anunț într-un ziar. Un bărbat care își trăia ultimele zile de viață oferă cadou un apartament pentru un cuplu de îndrăgostiți. Singura condiție era ca iubirea lor să fie testată în acel apartament pe care nu aveau voie să-l părăsească. Locuința este lugubră și are un secret zguduitor...
     Faptul că finalul este trist nu contează chiar atât de mult. Sub motto-ul „А что ты знаешь про любовь?” (”What do you know about love?”), mesajul filmului este că atunci când dragostea dintre doi oameni este foarte puternică, ea poate fi distructivă și, în cele din urmă, unul dintre cei doi va fi anihilat (sau absorbit) de către celălalt. Cel care pare mai slab se poate dovedi mai puternic. Capabil de sacrificiu se dovedește tocmai acela care nu-și declară iubirea prin rafinate retorici. Este multă poezie și senzualitate în acest film, dar ele nu sunt conținute în cuvinte, ci în imagini și gesturi. 
      Melancolia filmului este atenuată de secvențele idilice în care îi vedem pe cei doi împărtășindu-și unul altuia iubirea oriunde se aflau, în locul unde s-au văzut reciproc prima oară (în tramvai), pe străzile pe care s-a așternut un covor de frunze... portocalii, pe podurile pe care le traversează prin ploaie, în localul unde servesc o cafea sau... în apartamentul claustrofobic unde vor fi sechestrați. Acolo le va fi testată nu doar iubirea ci și dorința de libertate și, în mod special, va fi vorba despre libertatea de creație.
       O altă latură interesantă este alternanța timpului prezent cu trecut. Dualitatea feminin-masculin este foarte bine subliniată. Ea, o roșcățică silfidă, feminină și foarte delicată, cu o paloare care-i accentuează senzualitatea. Violoncelul este un accesoriu care o completează, simbolizând împlinirea ei, nu doar artistică. El, masculin, cu alura sportivă. În cazul lui, aparatul foto este o armă pe care o folosește pentru a cunoaște lumea înconjurătoare și interiorul oamenilor. Este de un dramatism copleșitor autoportretul în care Roman își lipește aparatul de tâmplă. O fotogafie abstractă. Abstracte sunt și toate vederile care îl includ pe proprietarul acelui apartament misterios. Abstract și absurd este în întregul lui acest fantastic thriller pasional... un film care s-ar putea să-ți inducă dorința de a mai vedea și o altă realizare a regizorului Alan Badoev.
      Și... poate că dorințele unora vor fi satisfăcute dar alții vor fi dezamăgiți. Conform informaţiilor de pe imdb, din 2007 Alan Badoev nu a mai realizat niciun film de lungmetraj. Cu toate astea, a avut o activitate foarte bogată. Badoev are numeroase contracte cu companiile de televiziune, ocupându-se de regia multor spectacole de divertisment. Din 2000 și până în prezent, el este liderul la producția de videoclipuri în Comunitatea Statelor Independente și în țările baltice. Faima lui a depășit aceste granițe, ajungând să o coopteze într-un amplu proiect muzical pe celebra cântăreață belgiană Lara Fabian. În 2013 avea să apară muzicalul „Mademoiselle Zhivago”.

Câte tăceri în cuvinte! Ich bin Ofelia, cu Eliza Noemi Judeu!

Ich bin ofelia, cu Eliza Noemi Judeu
foto: Alin Leancă

Ich bin Ofelia.... Nu de mult timp, Eliza Noemi Judeu, în „Călin - poveste modernă”, ne învăța că poți tăcea pe scenă și să spui foarte multe. Acum, personificând personajul Ofelia la bătrânețe, închisă între zidurile mănăstirii, a vorbit despre toate tăcerile ei cumulate în timp. Și despre tăcerile din jurul ei. A vorbit despre suferințele lui Hamlet. Și despre revoltă. Dar și despre resemnare. Cu amărăciune.
Un alb înspăimântător de jur împrejur... spațiul în relație cu firul roșu depănat - curgerea timpului. Și s-a întâmplat ce se întâmplă în teatru - Timpul a devenit personaj. 
Să vorbești șoptit și să te auzi atât de puternic în inima celui care te ascultă... ce miracol!
Ofelia - Eliza Noemi Judeu - TAINĂ! 

La acest spectacol, publicul a umplut până la refuz Sala Mare a Teatrului Municipal Bacovia. M-am bucurat că au fost prezenți și foarte mulți tineri! Într-o liniște deplină, am ascultat cu toții o poveste nu doar bogată în referințe livrești, ci mai ales o poveste care te sfâșie pe dinăuntru prin profunzime!

Felicitări, Eliza! Ai fost impresionantă!
Felicitări, Erika Marton (scenografie)! Felicitări, Sorin Militaru (regie)!

Pentru acest rol, Eliza Noemi Judeu a primit un foarte meritat premiu la Festivalul International al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”. Premiul pentru creatie feminină! 

fotografie de Alin Leancă

Pentru cei care aţi văzut "Ich bin Ofelia", în interpretarea actriţei Eliza Noemi Judeu​... citiţi poemul de mai jos şi veţi regăsi aceeaşi "stare".
Senzaţia de preaplin alb, "cameră albă" care a lăsat loc doar pentru povestea şi trăirile personajului, a fost realizată de artistul scenograf Erika Márton​. 
Poemul a fost scris de către Mariana Marin, în urmă cu ceva timp (prin anii 80)... Timpul şi spaţiul uneori nu au limite, mai ales atunci când este vorba de artă...


MARIANA MARIN
UNIC POEM DE DRAGOSTE
Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele
(ah tandrul sfâșietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi și nu urlu,
până când ea se golește de aer
și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a nașterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii...
Acesta e un unic poem de dragoste, spun.
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele)

Franjuri

Franjuri

Volum de poezie
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 84
Copertă: Violeta Savu, portret artistic de Mia Nazarie

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii http://www.tracusarte.ro/poezie/273-franjuri.html

Revista Revistelor. ASYMPTOTE !

Asymptote este considerată în prezent una dintre cele mai bune reviste de „world literature” din lume. În ultimii ani, printre scriitorii prezentaţi în această revistă, s-au aflat adesea şi scriitori români: Gellu Naum (poemul „Eftihia”, în traducere, titlul apare sub forma „Eutychia”), Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Denisa Comănescu, Radu Vancu, Bogdan Ghiu, Adina Dabija, Ştefan Bolea, Mircea Dinescu, Andra Rotaru, Felix Nicolau, traduşi în limba engleză de Martin Woodside, Adam J. Sorkin, Eiléan Ni Chuilleanáin, Florin Bican, Lidia Vianu, Claudia Serea, Denisa Comănescu, Chris Tanasescu (Margento), acesta fiind şi editor/ redactor al revistei Asymptote. Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Margento, mi-a semnalat care ar fi, în opinia lui, cele mai atractive subiecte din cel mai recent număr al revistei, anume cel din ianuarie 2016: proza Olgăi Tokarczuk, cu îmbucurătoare citate pe care le dă autoarea poloneză din... Emil Cioran; o lucrare fascinantă este „The legend of the Dakini Ray of Sunlight (White Tara)”; la critică literară, nu trebuie ratată cronica lui Deborah Smith la cartea „Human acts” de Han Kang, remarcabilă fiind cea a lui Germán Sierra la cartea „Nocilla dream” de Agustín Fernández Mallo; rubricile de artă vizuală sunt asigurate de Eva Heisler, care propune două extrem de interesante interviuri, unul cu artistul vizual Brandon Downing, celălalt cu o foarte cunoscută poetă performer-artist multimedia Caroline Bergvall; la secțiunea specială a numărului, traduceri experimentale, nu trebuiesc ratate selecţiile lui Jared Pearce din diferiţi autori sumerieni, pe care îi traduce/rescrie/reinventează cu voci și contexte contemporane, în egală măsură fiind fascinante şi haiku-urile lui Nenten Tsubouchi, traduse/rescrise/analizate/dezvoltate inclusiv grafic, de Martin Rock şi Joe Pan. La rubrica de poezie în acest număr, întâlnim mai multe nume: Uljana Wolf, Toast Coetzer, Dalthon Pineda, Dijala Hasanbegović, Sebastián Rivero, Lalbihari Sharma, Kazuko Shiraishi ş.a.  Asymptote, revistă de limbă engleză „world literature”, are şi un blog foarte activ şi frecventat: http://www.asymptotejournal.com/blog/. Iar pe site-ul revistei : http://www.asymptotejournal.com/, cei interesaţi pot citi integral articolele prezentate mai sus.

„The premier site for world literature. 2015 London Book Fair Award Winner. Member of The Guardian's Books Network. One of Entropy's Best Magazines of The Year.” Așadeci, în 2015, în cadrul Târgului de carte din Londra, revista Asymptote a fost câștigătoare a Premiului International Literary Translation Initiative.
(articol publicat de V. Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016)

Meditaţiile unui nerăbdător. Ciprian Măceşaru şi "Locul în care n-am ajuns niciodată"

În cartea „Despre nerăbdarea de a fi răbdător” (Ed. Humanitas, 2014), Dan C. Mihăilescu îi făcea o esențială caracterizare partenerului său de dialog: „Ciprian Măceșaru, poet, romancier, eseist, diarist, recenzent, autor de interviuri, făcător de reviste, baterist în formații indie-rock, PR-ist și entertainer cultural, meloman, ca să nu le mai înșir pe cele multe, mari sau mărunte, de soț și tată, când șomer, când patron ș.a.m.d.” Tot în acea carte, Dan C. Mihăilescu își mărturisea, recurgând la un colaj de citate, impresiile la lectura volumului de poezii semnat de C. Măceșaru, „Debaraua cu simțuri” (Ed. Tracus Arte, 2013): „odată cu sarcasmul existențial și funinginea sufocantă a unor tipare neoexpresioniste, totul forfotește, colcăie, furnicăie, fornăie, tropăie, țâșnește. (...) în doar șaizeci de pagini, plămânii «zbârnâie ca niște trambuline», primăvara «descleiază orașul», asfaltul «se întărâtă», «lumea e ca o mașină de tocat carne», mersul poetic simte «în tălpi rădăcinile de sub asfalt» și «scormonim iar și iar cu vârful săgeții în rană», în vreme ce «poemul de ură din stânga se contopește inevitabil cu poemul de iubire din dreapta».” Nu am amintit întâmplător de cartea celor doi auto-declarați „nerăbdători”. Ciprian Măceșaru spunea în deschiderea dialogului epistolar: „Răbdarea este, pentru mine, încercarea supremă. Toată forfota mea interioară a sucombat adesea din cauza Nerăbdării.”

Dacă febrilitatea era prezentă în „Debaraua cu simţuri”, cartea asupra căreia vom zăbovi în continuare, „Locul în care n-am ajuns niciodată” (Ed. Charmides, 2015) pare a fi creaţia unui contemplativ. În acest volum, versul lui C.M. este ermetic, lapidar, păstrând însă acel filon de „sarcasm existenţial”. În prefaţa pe care o semnează, Radu Vancu defineşte foarte bine universul cărţii: „un infern tăcut şi întunecos”. Este adevărat, sunt multe tăceri cu subînţeles în cartea lui Măceşaru, iar versul scurt, tăios contribuie la inducerea unui sentiment de sufocare. Există, în poemele ale căror concentrare şi esenţă te cam obligă să le reciteşti, o inversare a sugestiilor, a stărilor sau, poate mai degrabă, o relativizare a văzutului şi nevăzutului, a amăgirii şi dez-amăgirii, posibilitatea confuziei între lumini şi umbre, dar şi dintre imaginea falsă şi cea reală, în funcţie de punctul de observaţie pe care ţi-l stabileşti: „Preşedintele/ George Washington/ a avut proteză dentară/ din fildeş de elefant/ şi de hipopotam,/ cu dinţi de om,/ de cal şi de măgar./ Preşedintele/ Washington/ lua laudanum/ şi nu aproba sclavia,/ dar a moştenit/ de la fratele său/ 12 sclavi./ În câţiva ani,/ numărul lor/ a ajuns la 49.” Totul s-ar putea vedea cu totul altfel dacă ai privi din acel loc în care este foarte posibil să nu ajungi niciodată. Totodată contează foarte mult care sunt obiectele pe care le observi şi/sau analizezi şi cât de încărcate sunt ele de emoţia unor amintiri profunde, despre aceasta vorbeşte poemul care dă şi titlul volumului.

Tot Radu Vancu observă viziunea apocaliptică a autorului. Dar nu e atât un presentiment al unui sfârşit dramatic, cât mai mult e spaima ca acest sfârşit să nu se apropie. Poemul cu care se deschide cartea ar putea fi considerat o parafrază la vorbele Părintelui Cleopa: „Ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul.” Numai că în loc de cărare, Ciprian Măceşaru introduce uşa: „Îmi spun înnebunit/ că următoarea încăpere/ o să fie şi mai frumoasă./ Când nu vor mai exista uşi,/ întoarcerea, ştiu foarte bine,/ nu o să fie posibilă.” („Întoarcerea”)

Dan C. Mihăilescu îşi arăta mirarea cât de multe a putut spune poetul Ciprian Măceşaru în „doar şaizeci de pagini”. Volumul „Locul în care n-am ajuns niciodată” are chiar şi mai puţine, dar cele patruzeci de pagini conţin suficient de multe idei şi destul de multă emoţie, încât un poet şi critic redutabil ca Radu Vancu a concluzionat în substanţiala sa prefaţă: „lumea poeziei lui Măceşaru e de o factură cu totul particulară, neasemănătoare cu a nici unui congener de-ai lui; combinaţia aceasta de Weltschmerz douămiist, tăcere traumatică non-douămiistă şi observare aproape calofilă a tropismelor luminii, infernul acesta tăcut şi luminos e numai al lui – şi îl prinde.” 

Articol publicat de Violeta Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016

The Revenant. Un basm feeric. O poveste profundă

M-am întrebat de ce anumiţi oameni, pe care îi apreciez foarte mult, au un dinte sau chiar mai mulţi dinţi împotriva acestui film. M-am gândit la câteva explicaţii, dar recunosc că nu sunt absolut convinsă de valabilitatea lor.
Cert este că multe păreri (semi)negative sau cel puţin rezervate aparţin mai multor oameni de litere. O explicaţie ar fi faptul că scenariul filmului este subţire, nu asta a fost miza filmului, un scenariu mai bine dezvoltat ar fi sufocat mesajele create prin sugestie vizuală si senzorială. Probabil că literaţii au acordat o atenţie considerabilă textului şi nu e de mirare că au fost dezamăgiţi. Însă, dintre amicii şi prietenii mei, cei care au tangenţă cu artele vizuale, în general nu doar că au apreciat filmul, dar chiar au fost fascinaţi. Mie mi-ar fi plăcut să fiu artistă, dar sunt sau să zicem mă străduiesc să fiu scriitoare. Şi totuşi, mie mi-a plăcut foarte mult acest film, l-am văzut de două ori, după a doua vizionare am hotărât că The Revenant este unul dintre filmele pe care le-aş păstra, ca pe un diamant de mare preţ, într-o colecţie. De ce? Sigur, o calitate deosebită, pe care o recunosc chiar şi cei care se află într-o anume adversitate faţă de film, este cea a imaginii, asigurată de incredibilul artist Emmanuel Lubezski. Imaginile sunt de o frumusețe care-ţi taie răsuflarea, iar eu nu le-aş ceda pentru nimic în lume pentru o vizionare de tip National Geographic, dupa cum m-au ironizat unii (a nu se inţelege ca nu urmăresc documentare, printre preferatele mele se numără The crimson wing:mystery of the flamingos, Powaqqatsi, Ten canoes). Oricât de magistral ar fi realizat un documentar, tot nu ar avea poezia vizuală din The Revenant. Filmul mi-a oferit ocazia nu doar de a privi peisaje de o maiestate copleşitoare, ci mi-a indus şi sentimentul că aş călători dimpreună cu lumina, plutind deasupra munţilor încărcaţi de zăpadă. Iar umbra mea parcă trecea și ea pe deasupra apei, topindu-se în furia cascadei. The Revenant mi-a dat posibilitatea să arunc o privire sau mai multe priviri în urmă asupra unor cadre de basm. The Revenant... nu e doar eroul, în acest film, şi imaginile, şi lumina, chiar şi timpul, dar şi visul și... răzbunarea, totul se întâmplă să revină. Ceea ce unii au considerat repetitiv, redundant, obositor... pentru mine a fost ritmic ca un refren armonios. Refren-revenant... Unii comentatori consideră ridicolă lupta cu ursul, nerealistă şi de aici generalizează întreg filmul ca fiind infantil. În mod ciudat, deşi sunt o fană declarată a filmului, subscriu la aceste păreri aproape în totalitate. Este ridicolă lupta cu ursul?! Da, poate fi în ochii anumitor privitori. Domnul Constantin Călin ne spunea, într-o întâlnire amicală la redacţia Revistei Ateneu, că el îşi aminteşte că a fost la Cinema la premiera filmului "Păsările" de Hitchcock, iar la scena, de un intens dramatism, a atacului păsărilor, pe mulţi din sală i-ar fi pufnit râsul... Da, mi se pare excelentă paralela. Cam tot atâta ridicol este şi în scena luptei cu ursul din The Revenant... mie mi se pare o parabolă. Durata ei este nepermis de lungă... zic unii. Dar oare de ce? Acea secvenţă introduce, intenţionat, o discontinuitate. Până în acel moment avem o poveste, inspirată dintr-un caz real... o poveste realistă cum unii fals judecă întreg filmul. Dar tocmai că nu este deloc un film realist. E un film fabulos în care nimic din ceea ce se întâmplă după lupta eroului cu ursul nu trebuie raportat la realitate şi nici la ... normalitate. După acea luptă, filmul capătă caracter supranatural şi oniric. Aşadar sunt de acord, lupta cu ursul musteşte de nerealism! Infantil?! Oh, da, povestea are un sâmbure de basm. Îmi poate aminti de poveştile în care Făt Frumos se luptă cu un ditamai monstrul şi după o luptă cumplit de grea, în care nu pornise deloc cu sorţi de izbândă, Făt Frumos ucide balaurul! Eu ador poveştile, deşi sunt om matur, uneori mă întorc la ele şi mă bucur recitindu-le. Deşi nu împărtăşesc sută la sută opiniile Viorellei Manolache, mi-a plăcut foarte mult analogia pe care o face cu basmul "Harap Alb", în cronica, publicată pe liternet.ro, "The revenant sau pielea ursului din pădure".
Ce să mai zic de simboluri, totemuri etc? Unii le-au considerat absurde, alţii au zis că aglomerează filmul. Mie mi-au plăcut! Poate nu m-aş pricepe să explic fiecare simbol în parte. Am să dau doar un exemplu, lăsând imaginile să vorbească de la sine.
O imagine din film:

după cum aflat dintr-o cronică, citează o fotografie datând din anul 1870, în care ni se arată o piramidă formată din... schelete din bizoni. Fuseseră vânaţi pentru pieile lor, iar resturile erau lăsate pe pământ pentru ... fertilizare!

fotografie din 1870

Faţă de povestea de la care s-a plecat, The Revenant introduce un personaj nou. Copilul metis pe care Hugh Glass l-ar fi avut cu soţia lui amerindiană. Iar apelul la a nu judeca un om după culoarea pielii este evident. În cazul filmului este foarte important personajul fiului, simbolizând persoana inadaptată, neacceptată de societate etc, dar și posibilitatea împăcării/unirii a două lumi foarte diferite. Hugh Glass depune eforturi supraomenești pentru a străbate un drum extrem de dificil (e și o călătorie inițiatică în fond, eu am receptat-o în acest mod şi mai puţin ca o lecţie de supravieţuire). Mobilul eroului nu este de a se răzbuna pe sine, ci de a răzbuna moartea fiului. În călătoria sa (inițiatică), Hugh Glass învață să-și ceară iertare, vina sa era una morală, fusese călăuză pentru un grup de colonişti, porniţi la vânătoare de blănuri. Animalele pădurii sălbatice erau sacrificate din dorinţa de câştig material... Hugh Glass îşi însuşeşte lecţiile primite, treptat se împrietenește cu natura, și cu spiritele ei, integrându-se perfect. Așa se motivează și inconsistența dialogului verbal. Căci: „Informaţiile pe care le primim din mediu sunt de natură senzorială: vizuale, auditive, gustative, tactile (de atingere), olfactive (mirosul), vestibulare (mișcarea), proprioceptive (poziţia corpului în spaţiu).” 
Filmul m-a cucerit şi prin interpretarea fără pereche a actorului Leonardo DiCaprio, dar aş menţiona şi excelentul rol secundar pe care-l face Tom Hardy. Unii susţin că rolul lui DiCaprio a fost mai mult fizic... Nu e chiar aşa, sau nu e nici pe departe doar atât... Sigur, DiCaprio a făcut nişte eforturi fizice incredibile, dar cum Oscarul nu se acordă din câte ştiu eu pentru cascadorie, cred că mai degrabă rolul a fost apreciat pentru gradul înalt de dificultate. În cuvinte puţine şi de cele mai multe ori, prin tăceri îndelungi, priviri expresive și o excepțională redare a naturii senzoriale, actorul a reuşit să creioneze caracterul unui personaj, să prezinte diferite şi intense stări emoţionale. E mai greu decât a fi capabil să rosteşti impecabil o replică (pe care la o adică la film, spre deosebire de teatru, poţi să o repeţi de mai multe ori în faţa camerei până când iese aşa cum ar trebui). Dar chiar şi în ceea ce priveşte vocea, Leonardo DiCaprio este perfect în acest rol. Vocea lui este schimbată, răguşită, exemplificând şi în acest mod trauma personajului.
"The revenant" a împărţit publicul: cei care spun că filmul nu este unul foarte bun, ba unii îl consideră chiar o "aiureală" sau ceva de genul. În general, persoanele care judecă sever filmul The revenant fac parte din categoria celor împătimiţi de lectură (cred că e un mic defect profesional şi e oarecum de justificată atitudinea lor, din cauza inconsistenţei dialogului). Am şi destui amici scriitori care au apreciat în mod deosebit filmul, S.G.B. a subliniat într-un comentariu de pe fb faptul că The Revenant este "o parabolă", un apărător al filmului este Iulian Tănase, care a scris pe blogul lui personal o cronică favorabilă şi incitantă - "Cum nu l-a plagiat Inarritu pe Tarkovski". Din ceea ce am observat eu, cei care se manifestă isteric (subliniez Isteric) împotriva filmului şi sunt în stare şi să te înjure dacă le spui că ţie ţi-a plăcut mult filmul, fac parte dintre acele persoane pasionate de vorba multă şi deşartă, cărora le face o deosebită plăcere să se audă pe ei înşişi şi care ţin să li se acorde întotdeauna dreptate. Cu alte cuvinte, sunt aşa nişte persoane cu o deosebită autoritate (cum ar fi şi acel faimos critic de film şi tenis).
Părerile pe care mi le-am mărturisit aici sunt ale unei simple spectatoare, nu mă pricep la critica de film. Doar am încercat să-mi explic, poate mai mult pentru mine decât pentru alţii, de ce mi-a plăcut foarte mult ceva, ce am constat, puţin surprinsă, că alţii au desconsiderat.
Închei spunând că am fost la film cu sora mea, ea este de profesie matematician. Şi ei i-a plăcut foarte mult filmul şi a reacţionat chiar în timpul vizionării: "a, dar acesta nu e un film realist!" Cred că trebuie să fii iubitor de artă şi să stai bine la capitolul gândire abstractă pentru a fi apropiat de filmul The Revenant. Un film despre care tind să cred că peste câțiva ani se va vorbi subliniind de fiecare dată inovația regizorală. Inarritu e genial şi niciun alt film de-al lui nu seamănă deloc cu acesta. Ba, în filmele anterioare, Inarritu a pus foarte mult accent pe text, cu mult dialog, tensiune dramatică, iar metafora vizuală era puţin dezvoltată.
În concluzie, The Revenant este doar în aparență un film simplu, dar de fapt el relevă o dramă umană, individuală, prezentată în stil existențialist. E poate filmul care combină cele mai multe genuri: este dramă, western, thriller, fantasy, biografic. Scena luptei cu ursul are caracter de groază. Într-o măsură destul de mare, The Revenant este film de artă. Film metafizic. Film-metaforă.
Notă: nu susţin că eu am dreptate şi ceilalţi se înşeală, sunt doar nişte puncte de vedere. Subiective.
Au fost destui cârcotaşi care au afirmat că Leonardo DiCaprio a primit Oscarul pentru cel mai bun actor pentru rolul din The Revenant, doar aşa pentru că... i-ar fi venit rândul... Măi să fie...! Ce vrajă o fi făcut oare Inarritu de a primit Oscarul pentru regie în 2016? Căci lui parcă îi venise rândul în 2015, când a fost onorat cu Oscar pentru regia filmului "Birdman"... Cred că nu şi-au dat seama cei de la Academia Americană de Film că era vorba de acelaşi regizor, doar sunt atât de diferite cele două filme... !
Din punctul meu de vedere, chiar dacă nu primea niciun premiu Oscar, The Revenant este un film mare, puternic, inovator.