Marius Manta
– „Tată și fiu” (Ed. Vicovia, Bacău, 2015)
„Tată și fiu” reprezintă debutul în poezie al lui Marius
Manta, fiind o carte inspirată din sentimentele de filiație. Descoperind
frumusețea lumii prin ochii băiatului său, autorul scoate la suprafaţă, din
străfundurile sale interioare, poezia. E o carte-testament, în care se fac mai
multe mărturisiri de iubire, pentru copil, pentru tatăl trupesc și pentru
Dumnezeu. Pentru cei care au citit amănunțit volumul de debut absolut al lui
Marius Manta, cartea de eseuri „Literathurbahn”, religiozitatea sa nu este o
surpriză. Nașterea fiului, creșterea lui și împrietenirea cu acest îngeraș
coborât pe Pământ duc la descoperirea și mai profundă a sensurilor vieții, la
intensificarea trăirilor duhovnicești. Autorul începe a scrie despre jocul
copilului, despre jucăria-Univers, despre cum Maica Domnului veghează somnul
celui mic și, treptat, discursul patern se convertește într-unul despre
simbolul crucii, liturghie, sfânta împărtășanie, sărbătoarea Crăciunului,
despre duhovnici sau sfinți cum ar fi Serafim de Sarov, despre sunetul de
toacă, încheind un poem cu „Doamne Iisuse miluiește-mă”. De altfel, emblematic
pentru volum pare a fi „Lemnul vieții”, a cărui muzicalitate ne-ar putea
trimite cu gândul la un axion: „E strânsură de nedesfăcut/ E lipitură de
nedespărțit/ E făcătură de neghicit/ Cu vrere Dumnezeiască/ În tată și fiu/ E
lemnul vieții”
Cartea
cuprinde câteva texte inspirate de o estetică a cotidianului, remarcabil fiind
ca performanţă stilistică prozopoemul „Blocul”. Paralele interesante cred că
s-ar putea face între acest text și un fragment din poemul „Îmi amintesc”, în
care Mircea Cărtărescu descrie relația sa cu „blocul stacojiu”. La Marius Manta
blocul e gri, dar este numai așa doar la o privire exterioară: „Blocul meu e ca
o catedrală. E foarte înalt și te înconjoară. Totuși, blocul meu nu e o
catedrală, pentru că e gri. Și catedralele sunt gri dar înăuntru sunt poleite.”
Or întreaga carte a lui Marius Manta stă sub semnul privirii cu un al treilea ochi,
unul interior, deschis înspre îmbunătățire sufletească.
„Povești cu
scriitoare și copii”, volum coordonat de Alina Purcaru (Ed. Polirom, Iaşi, 2014)
O cărticică
frumoasă, în care mai multe mămici scriitoare răspund unor întrebări adresate
de Alina Purcaru, aceasta le roagă pe partenerele sale de dialog să spună, în
primul rând, ce relație au avut cu scrisul „în perioada care a urmat nașterii
copilului (sau a copiilor), perioadă în care raportul cu timpul și cu ceilalți
se modifică”. Astfel, întrebarea a fost prilej, pentru cele care sunt co-autoare,
de a povesti despre miracolul nașterii și despre făpturi minunate și pure,
copiii, în primii ani ai lor de viață, îngerași ai Domnului.
Vorbind
despre copii, nu puține mămici și-au amintit propria copilărie, idilică pare să
fi fost cea a poetei Svetlana Cârstean. Cât privește actul creației literare,
ea mărturisește: „Urgenețele mele legate de scris au rămas aceleași, le-am
rezolvat parțial în timp. Dar textura cuvintelor mele s-a schimbat,
corporalitatea lor.” Aproape toate spun despre actul scrisului că ar fi, pentru
ele, o jucărie. Totodată, ele au încercat să definească încărcătura imensă de
emoții și senzații din sufletul unei mame, să redea poezia miracolului de a fi
un trup cu două inimi. Carmen Mușat se întreabă retoric: „Cum să povestești
inefabilul?” Cam toate vorbesc despre parfumul copilului și se pare că există o
notă comună, în primele luni de viață, pruncul miroase a cozonac sau „a lapte
și miere și nucă” (Simona Popescu) Câteva dintre mămicile scriitoare răspund
prin atractive proze scurte, optând între lirism sau dialog. Luminița Marcu alege
stilul epistolar, imaginându-şi un posibil schimb de scrisori între un medic şi
o femeie însărcinată, cu care se identifică. Co-autoarele își aduc aminte de
fragmente din cărțile lor, mai vechi sau mai noi, care se potrivesc de minune
cu subiectul lansat, unele citează paragrafe întregi din cărți aflate în stadiu
de manuscris sau cărora le-a fost amânată publicarea. Întâlnim în toate paginile
cărţii foarte multă poezie, chiar dacă, de exemplu, Adina Rosetti spune despre
decupajele ei că ar fi fragmente dintr-un roman la care nu mai reușește să
lucreze, însă citind cu atenţie, constaţi că acele decupaje sunt poezie,
poezie, poezie... Tristă, impresionantă povestea Mirunei Runcan care a pierdut
o fată cu vârsta de numai 8 ani... Dar Dumnezeu i-a trimis alt copil, la
nașterea căruia a „contribuit” și sora lui mai mare, căci Miruna Runcan,
tulburată profund de doliul în care se afla, o întreabă pe fata cea mare, Irina,
în vârstă de 16 ani, dacă ea și-ar asuma creșterea unui copil mic, sugerând o
posibilă renunţare... Adolescenta îi răspunde răspicat: „Ne bate Dumnezeu!” Așa
s-a salvat un suflet (de fapt două, al copilului şi al mamei) și s-a născut
Matei-Vladimir: „un dar trimis să ne treacă puntea morții”.
Cartea
cuprinde și un interviu cu Angela Marinescu, care nu ezită să vorbească, și cu
această ocazie, tot despre poezie, dar și despre fiul ei, acum un critic
cunoscut, Alexandru Matei.
Co-autoare la
această carte sunt aşadar 18 doamne, „poete, prozatoare, eseiste, critici
literari”, remarcabile prin creaţiile lor artistice şi, mai presus de toate,
mămici admirabile: Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Domnica Drumea,
Cristina Ispas, Luminiţa Marcu, Angela Marinescu, Ştefania Mihalache, Ioana
Morpurgo, Viviana Muşa Augusto, Carmen Muşat, Simona Popescu, Adina Rosetti,
Miruna Runcan, Georgiana Sârbu, Simona Sora, Mihaela Ursa, Elena Vlădăreanu. Volumul
a fost coordonat, după cum am menţionat deja, de Alina Purcaru, care semnează
şi un cuvânt înainte constituind un eseu interesant.
Notă: Articol publicat în revista "Credinţa ortodoxă" , decembrie 2015
