Vorbeam despre
comparațiile ineluctabile între zidurile picturale ale lui Bogdan Antochi și
unele ce au devenit iconice în istoria omenirii sau în istoria artelor. Picturile
lui Bogdan Antochi se potrivesc de minune cu câteva piese ale formației Pink
Floyd, de pe albumul „The wall” (1979), album pentru care Roger Waters și-a
dorit să fie făcut și un film, dorință care i-a fost împlinită de regizorul Alan
Parker. În mod surprinzător, între picturile lui Bogdan Antochi (n. 1989) și
filmul „Pink Floyd The Wall” (1982) există niște afinități. Filmul lui Alan
Parker este cenușiu și are câteva accente de culoare, roșului acordându-i-se o mare
importanță. Zidurile lui Bogdan Antochi sunt lucrate în griuri cu accente
intense de roșu-cărămiziu. Însă roșul din filmul lui Alan Parker este agresiv,
simbolizează sângele a cărui curgere a fost provocată prin crime și alte tipuri
de violență, roșul lui Antochi ar putea fi un simbol al sacrificiului, neîndoielnic
sentimentul pe care i-l transmite privitorului este cel de tihnă. Așadar, în
filmul lui Alan Parker roșul reprezintă teama,
la Bogdan Antochi, roșul este liniște, pace, dragoste. Într-o secvență
din film, la un moment dat drapelul statului britanic se ridică pe o înaltă
cruce gri, prin animația realizată de Gerald Scarfe, treptat din steag rămâne
doar crucea roșie, iar roșul începe să se întindă pe toată suprafața
crucii-suport. Într-o lucrare, tânărul nostru plastician reprezintă un contur
creat într-un zid de cărămizi, este vorba de o cruce mare pictată în... griuri.
Dar griul din pelicula cinematografică, atât cel din imaginea crucii evocate,
cât și în tot restul filmului, este palid și simbolizează adesea alienarea
omului contemporan. Forțând o expresie, aș putea spune că la Bogdan Antochi
nici chiar griul nu este cenușiu, de altfel la el griurile sunt calde sau
argintii, iar simbolistica este legată de sentimentul trecerii timpului, de
dispariție, dar o dispariție aproape mută, discretă. Spuneam că zidurile lui
Bogdan Antochi s-ar potrivi cu câteva dintre piesele de pe discul „The wall”, făcând
însă această afirmație, nu m-am referit nicio clipă la firul narativ (subliniez
faptul că filmul respectă povestea redată în albumul muzical). Deși „zidurile”
lui Bogdan Antochi spun propria lor poveste, ele nu sunt narative. Sunt
frumoase realizări plastice, compoziții armonioase. Privind aceste picturi, în
același timp eu am auzit și muzica lor, care era una foarte apropiată de
sonoritățile unor piese cum ar fi „Outside the wall”. Piesa începe puțin
înainte de sfârșitul filmului, se prelungește pe generic, iar muzica se
asociază cu imaginile în care un grup de copii, de etnii diferite, strâng
cărămizile împrăștiate pe un teren, după ce oamenii mari au dărâmat, prin
explozii, un zid. Așadar cei mici vor pune fiecare câte o cărămidă pentru a
construi o lume nouă. Bogdan Antochi reconstruiește și el o lume. Iar versurile
din „Outside the wall” vorbesc într-un fel și despre demersul său în atât de
frumoasa lume a artei: „All alone, or in two's,/ The
ones who really love you/ Walk up and down outside the wall.// Some hand in
hand/ And some gathered together in bands./ The bleeding hearts and artists/ Make
their stand.// And when they've given you their all/ Some stagger and fall,
after all it's not easy/ Banging your heart against some mad bugger's wall.//
Isn't this where....”
Bogdan
Antochi își demonstrează talentul și tenacitatea în această expoziție (deja a
treia personală a sa), fiind unul dintre tinerii foarte promițători în arta
plastică. Un tânăr capabil nu doar să iasă el însuși „în afara zidului”, ci să
și lanseze invitații la eliberare din orice îngrădire fizică sau spirituală.
(Notă: articol publicat în Revista „Ateneu”, octombrie, 2015. Mai nou, Revista Ateneu dispune de doua pagini si pe reteaua facebook: Revista de Cultură "Ateneu" şi Colocviile Revistei Ateneu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu