Vis cu caise

Cu o lună de zile înainte de Crăciun, într-o zi blândă şi însorită de noiembrie, câţiva copii au jucat fotbal şi au aruncat, din greşeală, mingea pe copertina centralei termice din spatele blocului. Când m-am trezit într-o dimineaţă şi m-am uitat pe fereastră, a fost ca o surpriză cum clădirea aceea, cenuşie şi zăbrelită cu sârme ruginite, ţinea pe acoperişul ei, o minge gălbuie, decorată în mijloc cu romburi mici albastre. Apoi a fost vreme urâtă, cu ploaie rece. Vântul a deplasat puţin mingea care s-a menţinut totuşi pe marginea neagră a copertinei. După câteva zile de ploaie, romburile au dispărut şi s-au transformat în pete cu forme nedefinite. După Crăciunul tulburat de ceaţă, culoarea albăstrie a romburilor s-a făcut roşie şi s-a întins pe toată suprafaţa sferică. Era aceeaşi minge dar parcă ar fi fost revopsită. Şi nu ştiu de ce, asta mă întrista un pic. După ce l-am sărbătorit pe Sfântul Ştefan, seara am visat...
Eram într-o clădire mare dar neluxoasă, ba chiar era un pic lugubră. Mă aflam pe unul din paliere şi eram înconjurată de... lifturi. Unul avea uşa de fier larg deschisă, pe podea un suport de lemn, în mijlocul suportului, mingea. Am simţit că e un semn să nu aleg acel lift. Am intrat în altul, un bec pâlpâind anemic îmi semnala că sunt la etajul trei. Nu întrebaţi de ce am ales liftul dacă era doar etajul trei, spaţiile dintre etaje erau foarte mari şi poate nici nu existau scări în clădire, nu ştiu... Am apăsat pe butonul de parter şi am început să mă rog să nu se blocheze liftul, să nu mi se întâmple ceva rău în cutia neprietenoasă. Din când în când, pe marginea de jos puteam vedea o linie de lumină artificială. Bătăile inimii se mai răreau. Imediat după ce s-a deschis uşa, am păşit într-o casă ţărănească mare, boierească, învăluită de lumină albă, profundă dar odihnitoare. Într-una din odăile rustice, m-au întâmpinat bunica şi mama care m-a întrebat ce am în traistă. I-am răspuns mamei că am mere roşii. A gustat un măr dar nu i-a plăcut, mi-a zis că merele mele au gust de oraş. Să vezi ce a făcut bunică-ta în grădină! îmi zice. Hai du-te, e şi soră-ta acolo. Dau un ocol casei şi ajung în camera care, probabil, ar fi trebuit să aibă rol de salon, era dreptunghiulară, lungă şi amenajată ca o seră. Dintre ramurile copacilor pitici apare şi Nora zâmbind şi muşcând cu o plăcere molipsitoare dintr-o caisă atât de frumoasă cum n-am văzut vreodată în viaţa mea. Fructul e perfect rotund şi culoarea lui portocalie încălzeşte privirea. Încape numai bine în mâna delicată a sorei mele. Ea a ajuns la sâmbure şi lemnul acestuia e umed şi neted. Şi atunci îmi dau seama că arborii aceia pitici sunt caişi. Culeg o caisă, este puţin pufoasă dar tare plăcută la atingere, aşa cum ar fi un ursuleţ de pluş. Nora îmi spune să spăl caisa, atrăgându-mi atenţia că fiecare copac era plantat într-un fel de cadă umplută cu pământ, iar în colţ se afla o cişmea. Am deschis şi eu un robinet mic, a curs un firicel de apă şi caisa strălucea acum în mâna mea. Apoi m-am uitat prin ferestrele mari ale serei. Dincolo, am văzut o terasă de viţă de vie cu frunze de un verde crud tremurând imperceptibil. La orizont, nu era cerul, ci marea cu valuri albastre şi liniştite. Acolo, afară, sub viţa de vie, pe o băncuţă, mama şi bunica stăteau de vorbă, s-au întors un pic spre noi două (sora mea stătea lângă mine) şi ne-au zâmbit foarte discret. În câteva secunde, între noi şi ele a început să cadă o zăpadă cu fulgi mici, liliachii.
Când m-am trezit dimineaţă, ceaţa plecase, soarele strălucea vesel iar de pe copertina centralei, locul mingii fusese luat de un bulgăre alb de zăpadă. La micul dejun, pentru desert, Nora pregătise o fructieră plină de mandarine cu frunzuliţe verzi şi fragede.

Două recenzii de film

publicate în nr. 6/2013 al revistei "Poem caffe", revistă de poezie ce apare la Brăila prin susţinerea financiară a Cofetăriei POEM CAFFE

Broadchurch (2013, Marea Britanie)

La piel que habito (201, Spania, regie Pedro  Almodóvar)

A torinoi lo

...un film regizat de Bela Tarr (Ungaria). Filmul incepe cu relatarea momentului care a declansat nebunia lui Nietzsche, acesta asistand la biciuirea nemiloasa a unui cal decatre un birjar. Agonia calului l-a impresionat pe filozof peste masura: "In Torino, pe data de 3 ianuarie 1889, F. Nietzsche iese de la nr. sase, de pe strada Carlo Alberto, poate pentru a face cativa pasi, sau pentru a merge la oficiul postal pentru a-si ridica posta. Nu foarte departe de el sau intr-adevar foarte departe de el, un birjar avea necazuri cu calul sau incapatanat. In ciuda indemnurilor sale calul nu voia sa se miste, cat despre birjar... isi pierde rabdarea si pune biciul pe el. Nietzsche ajunge in multime si pune capat brutalei scene a birjarului, care in acel moment spumega de furie. Robustul si mustaciosul Nietzsche sare pe neasteptate in trasura. Apuca gatul calului cu bratele si plange in hohote.Vecinul lui il ia acasa, unde zace in pat, nemiscat si in tacere, vreme de doua zile. Dupa care pronunta celebrele sale cuvinte: 'Mama, sunt nebun!' Mai traieste10 ani intr-o nebunie blanda, sub ingrijirea mamei si a surorii sale. Despre cal, nu mai stim insa nimic." Si de aici incepe... povestea ... calului, singurul animal al unei familii formata din doua persoane, un barbat si fiica lui. Barbatul pare destul de in varsta dar asta probabil din cauza bolii de care sufera, are semipareza pe partea dreapta a corpului. Fata, in varsta de vreo 30 ani (mai mult sau mai putin), este uratica dar degetele ei sunt de o finete rara, n-ai cum sa nu le remarci atunci cand cei doi iau masa, constand mereu in cate un cartof fiert pentru fiecare. Locuinta este un bordei izolat de lume (interiorul seamana oarecum cu Chilia lui Daniil Sihastru de la Putna), afara este o furtuna de vant fara sfarsit. Atmosfera este dezolanta, spatiul de desfasurare claustrofob. Tatal si fiica iau doar de doua ori contact cu "lumea", o data cand o satra de tigani trece "intamplator" pe acolo si, prin vizita unui barbat bizar, un musteriu pentru palinca, un fel de profet paranoic, ce va tine un discurs delirant si nihilist. Cand barbatul acesta pleaca, ultima imagine a lui este incadrata in urmatoarea fotografie, impartita de canatul din mijloc al ferestrei: de o parte - silueta barbatului, aflata pe aceeasi linie cu copacul din departare (un simbolal evadarii in alta lume - care se va dovedi a fi imposibila), iar de cealalta parte - nimicul, singuratatea. Intrarea intempestiva a tiganilor se leaga de simbolul fantanii (mai sunt si alte simboluri in film: fereastra, furtuna, camasile albe, lampa, cartofii, lemnul, focul din vatra, ...)

Tacerile (se rostesc extrem de putine cuvinte), muzica psihedelica (Mihály Víg), sunetul frunzelor spulberate de vantul salbatic intregesc un tablou al dezolarii. Tatal si fiul sunt doua chipuri ale nefericirii. Dar cea mai coplesitoare pare a fi tristetea calului. Filmul se incheie magistral, cei doi parca ar fi figuri de ceara si se vor ineca treptat intr-un intuneric incarcat de semnificatii.
Un film despre care cineva afirma ca este o capodopera. Subscriu parerii respective!

aminamor

 pânza de păianjen se aşterne peste sexul lui

simt o tristeţe inexprimabilă în niciun sărut

văd cu ochii închişi bolta cerului

pe care pictorul a lăsat

o icoană cu maica îndurerată

faţa rotundă linie curbă continuă legând

buze nări ochi linie neagră linie caldă

absorbind lacrimi

pânza de păianjăn îşi încâlceşte iţele

eu nu voi fi niciodată femeia acestui bărbat

vorbele lui cad grele în inima mea

visul meu lângă el este peliculă neagră

„uite ce frumos se poate muri”

îmi şopteşte exersând

erotisme pe pânze abstracte

în camera lui de Barbă Albastră

îmi oferă blând şi de la distanţă

un loc într-un fotoliu piesă de anticariat

doar aşa pentru a privi

din când în când pe fereastră

la o nelămurită tandreţe

din depărtare el mă vedea

frumoasă

(poezie din vol. Din depărtare el mă vedea frumoasă, 2011, Ed. Tracus Arte)

Copilul Furnică, o poveste printre poveşti

Copilul furnică - o carte fabuloasă scrisă de Tincuţa Horonceanu Bernevic

Povestea Copilului Furnică m-a dus la un moment dat cu gândul la povestea „Regina albinelor” (Fraţii Grimm), în care dacă-mi aduc bine aminte, apare la un moment dat, o crăiasă a furnicilor. În plus, acţiunile ambelor poveşti respectă principiul „bine faci, bine găseşti”. Alice din Ţara Minunilor bea dintr-o sticluţă şi se micşorează sau gustă dintr-un cozonac şi dimensiunile ei se măresc. Când se afla în trupul de furnică, băieţelul Alikan dacă tuşeşte devine din ce în ce mai mare, ajungând la dimensiuni impresionabile. Însă întreaga istorie a lui Alikan poate fi citită şi în cheie simbolică, un cititor matur se va lăsa impresionat de dramatismul inclus în conţinut. Întâmplările prin care trece personajul principal pot fi transpunerile din visele avute în stările febrile cât timp a zăcut. Începând cu vizita eroului în cimitir şi înţepăturile furnicilor bătăuşe, totul ar putea fi doar un vis. De aceea consider că ar fi interesantă şi o evaluare a textului din perspectivă suprarealistă. Metamorfoza şi visele zbuciumate m-au dus cu gândul la Kafka. Dar în principal, cartea se adresează copiiilor şi poate fi citită ca un roman de aventuri.

Din punct de vedere al tehnicii literare, Tincuţa Horonceanu Bernevic construieşte foarte bine povestea, existând o interferenţă continuă între planul real şi cel imaginar. Ca modalitate artistică, foloseşte ingenios personificarea şi hiperbola. Un mijloc prin care rezolvă conflictul între bine şi rău este antiteza. Răul este întruchipat de prinţesa Yarinda, regina furnicilor-cameleon. Algun reprezintă binele şi frumosul, având totodată şi un caracter sacru. Intriga poliţistă pigmentată de umorul inteligent şi ironia fină determină desfăşurarea acţiunii într-un ritm alert. Dar registrele sunt schimbate cu măiestrie şi paginile antrenante sunt succedate de fragmente încărcate de lirism. [...]

În esenţă, am sentimentul că povestea „Copilul-furnică” ar fi fost şi pe placul lui G. Călinescu care afirma: „A ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om, acesta este secretul marilor lecturi pentru tineret”. Din punctul meu de vedere, „Copilul-furnică” este o carte fascinantă şi am convingerea că îşi va câştiga mulţi admiratori în rândul cititorilor de toate vârstele.

(fragmente dintr-un comentariu mai amplu, publicat în Revista Ateneu, noiembrie decembrie 2013., p. 6)

http://www.dordecarte.ro/COPILUL%20FURNICA/22887

Expoziţie Tabăra de la Straja

La Galeriile Alfa din Bacău se poate vizita, după cum s-au exprimat deja unele voci (mult mai avizate decât a mea), una din cele mai frumoase expoziţii de artă din acest an. Sunt expuse lucrări realizate de plasticieni băcăuani în tabăra de la Straja. Un reportaj bun, relevant, despre tabără şi artiştii participanţi, a scris Doina Cernica în revista Ateneu (iulie-august, p. 16-17)

Expoziţia de la Galeriile Alfa ne-a prilejuit bucuria de-a vedea ce au lucrat artiştii în tabăra de creaţie. Toate lucrările sunt frumoase şi au "ceva" aparte, o energie spirituală deosebită care, înclin să cred, a fost împrumutată din natura fermecătoare de la Straja. Tablourile artiştilor băcăuani parcă sunt mai luminoase ca niciodată şi, mai optimiste. Poţi să faci o plimbare prin expoziţie şi simţi aceeaşi relaxare ca după o plimbare minunată prin pădure. Zăboveşti în faţa multor case şi ţi-ar face placere să le treci pragul. Căpiţele de fân presărate prin pânza unuia şi altuia dintre artişti îţi înveselesc inima şi parcă te invită la joacă. Am privit amuzată cum Ilie Boca a pus la câteva "acoperişuri" dar apoi am descoperit, în fotografii făcute la faţa locului, că erau aşa şi în realitate. Dar bineînţeles că ... nu exact aşa, Ilie Boca imprimând în numeroasele tablouri pe care le-a pictat, spiritul său inconfundabil. Peisajele lui Ilie Boca mie mi se par melancolice, poate datorită griurilor speciale în care sunt lucrate. Imagini din realitate sunt zugrăvite şi de Silvia Tiperciuc dar şi ea are o manieră extrem de personală, parcă expune o vedere din interior spre exterior, prin nişte coloane (ce făceau parte in facto din arhitectura unei clădiri) ce te duc un pic cu gândul şi la cele greceşti... Cel puţin pe mine aşa m-au purtat gândurile, visele... Un tablou al lui Marius Crăiţă-Mândră m-a transpus într-o stare fantastică, eliadescă, aşa ca într-o secvenţă din "Noaptea de sânziene". Rafinament, stil si eleganta am admirat in picturile lui Dumitru Macovei, Vasile Craita-Mandra, Stefan Pristavu. O lumina speciala radiaza in picturile Biancai Rotaru. Imagini frumoase, instantanee sau panorame de la Straja, se regasesc la aproape toti expozantii. Iti dai seama de asta chiar daca nu ai avut prilejul sa vizitezi acele locuri, din faptul ca le regasesti in imagini la artisti diferiti, cu modalitati de expresie si interpretare personale. Doar doua plasticiene n-au ales sa ilustreze in panzele lor, peisajul de la Straja. Danny Zarnescu celebrand, cum ii sta in obicei, magia negrului iar Mari Bucur jucandu-se in picturile ei cu tot felul de culori si forme geometrice.

Danny Zarnescu

Imagini frumoase, instantanee sau panorame de la Straja, se regăsesc la aproape toţi expozanţii. Îţi dai seama de asta chiar dacă nu ai avut prilejul să vizitezi acele locuri, din faptul că regăseşti imagini asemănătoare la artişti diferiţi, deosebindu-se prin perspectivă, unghi, culori sau... interpretare.
Dar total ieşite din orice fel de canoane sunt tablourile lui Ion Mihalache. Ar fi un non-sens să spun că s-a depăşit pe sine însuşi pentru că în cariera sa artistică, I. Mihalache se află într-o continuă auto-depăşire, în permanenţă vine cu ceva nou, schimbă tematici, subiecte, formulele de exprimare, mereu îi reuşeşte foarte bine. Când am ieşit de la expoziţia ce abia se vernisase, sub imboldul impresiilor foarte proaspete am spus despre lucrările lui Ion Mihalache că sunt mai "altfel" decât orice "mai altfel" am văzut eu până acum. E drept, că nu sunt totuşi o cunoscătoare de artă, ci o modestă admiratoare. Dar mi se par formidabile aceste desene, despre care Irina Băcăoanu îmi mărturisea, la rându-i, în cele mai elogioase aprecieri vizavi de ele, că-i amintesc de felicitarile vechi, din copilăria noastră. Ea se mira de ce i-a putut provoca inspiraţia artistului, nişte banali stâlpi!
Să faci artă din ceva aparent banal, iată o reală măiestrie. I-am arătat, pe calculator, dnei Carmen Mihalache (critic de artă şi teatru) din desenele postate de artist pe pagina lui oficială de fb. Carmen Mihalache a exclamat: "parcă ar fi solfegii muzicale!" Şi da, chiar că după aceea am văzut şi eu portative cu chei sol deşi ele nu există în desene. De fapt, cred că poţi vedea în aceste desene şi mai mult dar totodată şi mai puţin decât a reprezentat artistul, exact în asta constă farmecul lor. De exemplu, eu am văzut într-un desen nişte siluete feminine, când i-am zis asta Irinei Băcăoanu ea mi-a răspuns că da, da, aşa e, foarte bine am observat. Dar nu sunt convinsă dacă nu cumva i-am indus propria iluzie optică.

Ion Mihalache

În alt desen , de-o parte şi de alta a tulpinei unui copac, am desluşit două zoomorfe miniaturale. Deasupra unei case, în locul unde ar fi trebuit să planeze nori, umbre ale pădurii... M-a impresionat şi percepţia deformată asupra timpului şi anotimpului. Tabăra a avut loc în mijlocul verii dar crochiurile lui Ion Mihalache mi-au transmis o nostalgie specifică lunii noiembrie. Mă-ntreb dacă le-aş fi văzut în martie, aş fi simţit oare boarea primăverii?! Picturile în ulei au o anumită blândeţe şi nu doar desfată ci şi liniştesc ochii privitorilor. Unele vederi mi s-au părut frontale, iar în cele mai multe lucrări se suprapun două sau chiar mai multe planuri. În lucrările realizate de Ion Mihalache la Straja, punctul pare aş fi dat întâlnire nu cu infinitul (nimic nu mă duce cu gândul la ... nesfârşit) ci cu veşnicul, cu împietrirea timpului.
Şi... se spune că aşchia nu sare departe de trunchi... La doar 12 ani , fiica artistului, Smaranda Mihalache a debutat pentru prima oară pe simeze. Mi-au plăcut mult desenele Smarandei. Se pare că moşteneşte talentul tatălui şi, la fel ca şi acesta, se pricepe să facă portrete. Unul din portrete a fost deja publicat în revista Ateneu, în desenul respectiv micuţa artistă o "prinde" (şi o face foarte bine) pe pictoriţa Bianca Rotaru. Îi conturează principalele trăsături ale chipului, captează şi ceva din personalitatea acesteia, iar întregul desen pare făcut ca şi cum creionul nu s-ar fi desprins de hârtie. Celălalt portret în care e zugrăvită iarăşi Bianca Rotaru este esenţializat, poate că nu o recunoşti neapărat pe cea reprezentată, fizic e posibil sa nu o recunoşti - pentru că, în opinia mea, portretul acela este un simbol elevat al prieteniei, trăsăturile Biancăi sunt transfigurate, spiritualizate. Şi lui Ştefan Pristavu i-a făcut portretul din câteva linii simple. Admirabil copilăreşti sunt cele două desene zoomorfe, în care Smaranda strecoară tandreţe dar şi un umor cald.

Ion Mihalache

Ilie Boca

Bianca Rotaru

Ştefan Pristavu

                                       

Dumitru Macovei

Silvia Tiperciuc

Marius Crăiţă Mândră

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.564710470286813.1073741857.367354726689056&type=1

Sublimul din fotografiile artistei Mia Nazarie

Articol publicat în Revista Accente, anul II, nr. 12

Artista fotograf Mia Nazarie

Mia Nazarie, artist fotograf, abordează diferite genuri de la portret şi nuduri, până la fotojurnalism sau fashion. Dar îmi permit să afirm că Mia Nazarie excelează în fotografiile de compoziţie, se ocupă ea însăşi de recuzită sau machiajul personajelor, îşi concepe singură scenariul, decorul, regia. În „Aviation project unique”, ea a atins măiestria. De la spectacolul vizual până la tehnică totul este desăvârşit. Paginarea este fără greşeală. Şi, ceea ce este foarte important, oricâte ai afla despre ce s-a întâmplat dincolo de imagini, în final, rămâne ceva necunoscut. Poţi afla totul din planul real despre aceste fotografii şi după aceea rămâi în suflet cu enigma. Poate bănuieşti o poveste cu un erou de război, fără un final clar, o iubire ascunsă, o taină... Majoritatea lucrărilor semnate Mia Nazarie seduc privitorul prin mister şi magie. Puţine artiste fotograf reuşesc să evidenţieze frumuseţea interioară feminină aşa cum o face Mia Nazarie, subliniind gingăşia, tandreţea, senzualitatea. Ea însăşi, frumoasă şi fascinantă, fotografiind „frumuseţea” caută sublimul şi accentuează până la un paroxism de tip oniric puterea de seducţie feminină. Înzestrată cu talent şi pentru pictură sau desen, nu este de mirare că multe din fotografiile ei s-ar putea confunda cu lucrări de artă plastică.
Mia Nazarie este fotograful oficial al cotidianului „Oneşti Expres”, are 30 de ani iar talentul ei a fost remarcat la expoziţiile de artă fotografică în care a fost prezentă cu propuneri diverse şi interesante. De la Viorel Cojan (artist vizual, coordonatorul proiectului „Salonul foto” în Bacău), ea declară că a învăţat foarte mult despre tehnica fotografică şi nu numai: „Viorel Cojan m-a învăţat să aud muzica din fotografie”. Regula ei de aur este: „Simt când apăs!” Îi place să lucreze „old classic”, imprimând fotografiilor un efect de film. Tatăl ei i-a pus pentru prima oară un aparat foto în mână, un „Zenit”, când avea doar 14 ani. Vorbeşte cu nedisimulată melancolie despre anii copilăriei, despre tragedia pierderii mamei când avea doar 8 ani şi implicit, necesitatea de a-şi găsi un refugiu: „Mi-am creat propriile jucării”. Şi, adaugă de fiecare dată: „Lui tata îi datorez totul”. Este pasionată de lectură, autorul ei preferat este Emil Cioran şi recunoaşte că se regăseşte enorm în cuvintele: „Numai uitând tot ne putem aminti cu adevărat”. Frumuseţea ei fizică şi spirituală l-a inspirat pe artistul plastic Ion Mihalache care a portretizat-o în picturi şi desene. (Violeta Savu)

delayed devotion

Aviation project unique

Aviation project unique

woman aviator

violin project ♫

© / Violin Project '♫ ruine/casa Vasile Alecsandri

Pagina oficiala a artistei : https://www.facebook.com/pages/mi-Nazarie-Photography/127818597335552

Site-ul Revistei Accente : http://www.revistaaccente.com/

Revista Accente, anul II, nr. 12

Şerban Axinte şi o păpădie aparte, electrică!

Titlul recentei cărţi publicată de Şerban Axinte, „Păpădia electrică” (Editura Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2012), imagine alegorică şi recurentă mi-a amintit într-o oarecare măsură de segmentul al şaptelea din filmul „Yume” („Vise”) de Akira Kurosawa. La umbra unor păpădii gigantice, într-o atmosferă sumbră, postnucleară şi apocaliptică, un om (însuşi regizorul) dialoghează cu un demon inofensiv, înfricoşat de ferocitatea şi canibalimsul altor demoni mai puternici. 

În acel episod, păpădiile uriaşe erau avataruri ale naturii distruse iar umbra lor era singurul colţ paşnic unde te puteai adăposti. Între creaţia lui Kurosawa şi cea a lui Şerban Axinte nu există prea multe asemănări dar, hiperbolizând, putem asocia demonii din infern cu cei ai frământărilor interioare. Opera celebrului regizor japonez impresionează prin filonul mesianic, „păpădia electrică” dispune, la rându-i, de un context vizionar. Kurosawa este un declarat îndrăgostit de natură. Dar şi poetul nostru zice într-un vers: „mă minunez de perfecţiunea naturii şi-mi fac singur cu ochiul”.

Morfologia păpădiei este uşor stranie şi presupun că dinamica plantei a determinat departajarea volumului în trei secţiuni: „decoct”, „bulb”, „acele electrice”. La prima lectură a cărţii ne-ar putea intriga diferenţa dintre euforia vizuală a unei „păpădii electrice” şi dramatismul conţinutului; aici cred că s-a mizat pe contrast şi surprindere. Totodată, ritmul interior, când accelerat, când sincopat, s-ar potrivi cu muzicalitatea unei „păpădii electrice”. Forţa poeziei din acest volum constă şi în minunata ei acustică. Deşi multe poeme au ca temă trauma, corpul uman afectat de boală sau spaima psihedelică de moarte, există şi intruziuni ale exuberanţei. Graniţa dintre oniric şi hipnotic este foarte subţire, adesea cele două stări confundându-se.

Poemul din deschidere, care foloseşte şi o formulă intertextualistă, redându-se un email primit de la O. Nimigean, ar putea fi considerat de convenţie biografistă dar ar putea fi şi o parafrază a poeziei douămiiste. Textul imediat următor „sublim, sublim”, cu influenţe suprarealiste, construit din imagini suprapuse, pare a fi scris sub dicteu automat. Deosebirea categorică faţă de un poem dadaist rezultă din evocarea a nimănui altul decât a celebrului poet dadaist. „ai auzit de tristan tzara, trist în ţară, trist în ţară, ovreiul ală de samuel/ rosentock; o să mă întorc inginer consultant, patru ore pe zi sau nici/ una, o să le trimit informaţiile prin telepatie”. Este remarcabil cum la Şerban Axinte, ironia este însoţită aproape în permanenţă de un acut simţ al autoironiei.

O altă trăsătură particulară este tentaţia permanentă a autorului de a vorbi cu sine însuşi la persoana I sau, ingenios, la persoana a II-a, vizând implicit tema dublului şi a dedublării. Anumite întâmplări din cotidian sunt relatate într-o ramă de autoportret. Când nu sunt travestite în epic, monologurile interioare au un pronunţat caracter introspectiv. Autorul utilizează frecvent conjunctivul ce poate converge şi la imperativ, versurile sunt câteodată aforistice, posibil sentenţioase sau axiomatice: „tot ce e de trecut va trece/ şi vom înţelege până la urmă/ de ce tocmai veriga asta rămâne mereu lipsă; exact aşa,/ o lume în spin,/ două oglinzi aşezate faţă în faţă.” Exemplificăm şi printr-un poem minimalist, de dimensiunea unui haiku: „revelaţia deplină/ va scăpăra/ numai din vârful/ chibritului meu ud.”

Într-un permanent conflict cu el însuşi, poetul, un antagonist prin excelenţă, devoalează exteriorizări şi interiorizări de mari intensităţi. Pentru a evita sufocarea se recurge la pauze şi întreruperi. Ele sunt obţinute prin schimbarea ritmului interior, devierea la alt subiect sau prin inserarea semnelor grafice (vezi versul - rând întreg cu puncte de suspensie sau cel cu asteriscuri): „îmi ţin respiraţia până la sfârşitul anului, poate înţelegi acum de ce eu încă/ nu îmi pot flexa genunchii.// uşor, uşor, rănile mele se acoperă cu o viţă sălbatică, mult mai uşor de/ imitat e zgomotul trupului care se rupe, mă legeni în părul tău, firele tale/ sunt rănile mele.// da, da, da, eu ştiu ce urmează, dar prefer să uit până se întâmplă:/ [............] / totul în contur, totul în bulb./ *** / chiar şi boala mi se ridică prin creştet ca o scamă de păpădie electrică.”

Conchidem prin a afirma că poezia din „păpădia electrică” este complexă. În ciuda secvenţelor narative, ea este abstractă şi încifrată. Caracterul criptic dar şi anumite aluzii din sfera spiritualităţii conferă acestui volum o aură de mister, o subsidiară energie mistică. Poemele ample adună într-un singur întreg un amalgam de ipostaze şi stări sufleteşti. Împrumutând termeni din arta plastică, le-aş numi colaje lirice. Deşi ambigue, ele au putere de seducţie şi le-aş compara cu filmele lui David Lynch care te cuceresc şi prin aceea că sunt special concepute să nu le înţelegi pe deplin. 

articol publicat in Revista Ateneu, iunie 2013, p. 6

Întâlnirea cu Inefabilul. Interviu cu actriţa Eliza Noemi Judeu

Eliza Noemi Judeu a fost „10 pentru Film” la TIFF

Violeta Savu:  Într-un articol despre spectacolul tău recent „5 şi cu 1, şase pentru un Amor” (după scrisorile Marianei Alcoforado), criticul de teatru Carmen Mihalache afirmă că întotdeauna te-ai îndreptat spre texte „cu o structură mai clasică”. Este adevărat că te atrag mai mult piesele clasice? Cum explici această înclinaţie a ta spre clasic, cu atât mai mult cu cât personalitatea ta are şi o latură excentrică?

Eliza Noemi Judeu : Citesc literatură modernă, îmi place dar pentru scenă mă-ntorc la clasici. Nu-mi propun în mod deosebit asta. În primul rând, eu sunt o vânătoare de sentimente. Mă las dusă de val, de valuri, de furtuni, de deşerturi. Eu las viaţa să curgă prin mine şi câteodată apare „ceva” pe care o numeşti inspiraţie, eu am să-i spun de acum Inefabilul... vrei să-l/ s-o dezvolţi, să-l arăţi, să-l simţi, să-l dăruieşti... În acele clipe nu mai aleg clasic sau modern, ci povestea cea mai potrivită „inefabilului” meu. Stau în starea asta divină şi uit de soţ, de copii sau părinţi, râd singură, plâng, nu dorm şi apoi mă pun pe treabă. Adică vreau să-l realizez pe el, pe Inefabil dar când spectacolul e gata, inefabilul iniţial s-a dus. Speri să nu oboseşti, să nu disperi şi să-i pregăteşti calea pentru a reveni. Eu nu citesc cărţi, eu le trăiesc! De citit, le-am citit altădată, în liceu, aveam profil filologic.

V.S. : Care sunt personajele pe care le-ai interpretat până acum în cariera ta şi care au fost cele mai ofertante pentru tine din punct de vedere artistic?

Eliza Noemi Judeu : Personajele mele... mi-au plăcut toate... dar toate! Pentru că eu le-am recreat. Pentru că textul este doar un semn pe care actorul trebuie să-l vieţuiască. Pentru toate am scormonit în fiinţa mea. Pentru toate a curs un pic de sânge, o lacrimă, a ieşit un fir alb. Personajele mele sunt viaţa mea. Desigur, era să cad în capcană... la Blanche, la Miss Julie, Viola, Sonia, la Nora... personalităţi puternice cu care m-am luptat. Tipul acesta de personaje pot pune mâna pe tine! Dacă le laşi şi te laşi... dar nu-i voie! Atunci apelezi la raţiune şi le gândeşti, nu le trăieşti... Nu-i nicio şmecherie dar e o magie, un mister. Ele sunt dublul meu. Aş putea fi şi aşa... ăsta-i misterul!

V.S. :  Ai interpretat roluri complexe, în care feminitatea era exhibată şi uneori exagerbată. Tu eşti o feministă?

Eliza Noemi Judeu : Nu cred în feminism decât dacă personajul meu crede. Pe mine personal ma plictiseşte feminismul... şi în general „ismele” mă plictisesc. De multă vreme m-am descătuşat de „isme”. Nu-mi place catalogarea, înregimentarea. Eu sunt totul şi nimic. Eu sunt ce vreau, când vreau, unde vreau. Eu sunt eu... orice. Ţin cu fiinţa umană! Pledez pentru ca fiinţa umană să-şi regăsească libertatea interioară, să-şi aducă simţurile, toate, în casa sufletului... pledez pentru OM.

V. S. : Eşti o bună prietenă a artiştilor plastici, a muzicienilor, eşti o fină cunoscătoare a artei în general. De când există pasiunea ta pentru artă, climatul familial , educaţia primită de la părinţi a favorizat asta?

Eliza Noemi Judeu : Arta este starea de graţie a fiinţei umane. Suntem făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”... deci, am putea fi creatori! Desigur, părinţii mi-au deschis toate orizonturile. Zările spre care să zbor, le-am ales eu. Mă-ntâlnesc cu tot felul de oameni, nu numai cu artişti... Un artist mă va inţelege mai repede dar bucuria mea este atunci când conving neartistul ca ar putea fi... Întotdeauna am îndemnat oamenii să revină la forma lor iniţială, aceea de recreatori ai acestei lumi, ai altui univers, ai propriilor vieţi.

Da, mama îmi citea marii poeţi români. Da, tata îmi cumpăra cărţi. Da, ascultam împreună muzică dar mergeam şi la pescuit cu tata, dar mergeam şi la dans cu mama. Noi suntem o familie normală. Nu socială. Societatea nu-i firească. E falsă, socialul înghite fiinţa umană bucată cu bucată. Firescul mi s-a „servit” mereu „la masă”, pe stradă, în relaţiile cu oamenii, la teatru... oriunde şi oricând.

V. S. : Ai susţinut câteva recitaluri excepţionale de poezie, ultimul fiind din opera Sylviei Plath. Cum te pregăteşti pentru un spectacol de poezie, cum diferă această pregătire de cea pentru interpretarea unui personaj?

Eliza Noemi Judeu : Îmi place poezia. Mult! Altă stare de graţie a fiinţei umane! Pregătirea unui recital sau al unui spectacol de poezie nu diferă de realizarea unui personaj dintr-o piesă. Eu am acelaşi lucru de făcut: de asumat un tip de gândire, de visare, de iubire, de ură... Mi-am asumat gândurile Soniei (să zicem) şi în aceeaşi măsură mi-am asumat sentimentele Sylviei Plath sau ...ale tale... (îmi surâde iar eu îi mulţumesc pentru acel moment)

V. S. : Am avut de câteva ori discuţii cu tine despre poezie şi m-ai uimit prin cunoştinţele pe care le ai despre poezia atât clasică dar şi cea modernă. Am observat că te emoţionează enorm poezia gravă, tăioasă, ştiu de exemplu că îţi place mult Angela Marinescu şi ţi-ai fi dorit să faci un spectacol din opera ei. De unde, de când, cum există această mare afinitate a ta cu poezia?

Eliza Noemi Judeu : Dintotdeauna. Eu m-am născut din poezie! Mama şi-a pus busuioc sub pernă şi a visat un marinar... şi l-a intâlnit pe tata, un tânăr marinar care tocmai işi terminase academiile (tata a fost comandor în marină, acum este pensionar). Apoi şi-a mai pus nişte dorinţe şi a visat albăstrele... aşa m-am născut eu. Din poezia mamei...

Pe Angela Marinescu am recitat-o prima oară la atelierul de poezie de la Ipoteşti (în 2004, vara, am fost unul dintre fericiţii actori participanţi la atelierul de rostire al poeziei de la Ipoteşti condus de Ion Caramitru, poetul Ilie Constantin şi criticul literar Alex Ştefănescu.

Angela Marinescu este spectaculoasă! Merită să faci un spectacol pe poezia dânsei... Nu ştiu cât e de necesar şi cui dar ar fi sublim! Mi-ar plăcea să-l fac cu Radu Afrim. Cu Radu Afrim mi-ar plăcea şi un spectacol după Bacovia.

V.S. : „Joacă, plânge, se izbeşte, strigă, râde hohotind şi tace vorbind” te descrie Irina Băcăoanu într-un frumos portret. Tot din articolul ei am aflat că vomiţi de emoţie înainte de a intra în scenă. Ţi se întâmplă să intri în rezonanţă cu trările personajelor până la paroxism? Nu poate fi periculos asta pentru sănătatea ta? Cum te redresezi după un rol care te solicită peste măsură?

Eliza Noemi Judeu : Intru în rezonanţă dar nu până la paroxism... La ce personaje am făcut până acum, dacă ar fi fost aşa, trebuia să fiu la Socola... N-am devenit alcoolică după Blanche, nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid ca Miss Julie, nu mi-am părăsit copiii şi soţul ca Nora... (râde) Un rol mă solicită în momentul în care-l prezint publicului. După spectacol dau jos costumul, beau o bere şi plec acasă. În timpul ăsta, de fapt, îmi recuperez propria viaţă... e simplu... Nu vin la teatru Sonia. Devin Sonia în faţa spectatorilor. Asta-i arta actorului. Să devii... Cum? Nu ştiu... Intru în scenă şi pas cu pas, replică de replică, încerc să rezolv „problemele” care apar. Odată terminată povestea, mă-ntorc la povestea mea, de-acasă... unde nu mai am chef să joc nici un rol... uite...mă gândesc de cât de puţine ori mi-am asumat rolul de mamă sau de soţie... poate de aceea copiii îmi spun Eliza şi nu mama... Poate ei inţeleg mai bine că teatrul este viaţa mea şi că acasă vreau doar să fiu eu... fără costume, fără replici... să fiu, pur şi simplu... să respir şi să mă bucur de respiraţia copiilor mei....Ştii că stau şi mă uit la ei cum respiră? Şi când dorm şi când se joacă sau manâncă, când fac teme sau prostii....e viaţă....

V.S. : Într-un interviu pe care i l-ai acordat jurnalistului Nelu Broşteanu la Impulsv TV Bacău spui că „menirea primordială a actorului este cea de creator”. În ce mod este actorul, creator? Teatrul poate modela suflete?

Eliza Noemi Judeu : Vii într-o seara la teatru... plouă afară, n-ai chef sa mergi acasă şi decizi să intri la teatru. Se trage cortina şi începi să fii martorul unei poveşti... şi nu-ţi place începutul... ghiceşti finalul, dar actriţa aia sau actorul ăla iţi spune ceva... îl / o placi... Sau : nu-ţi plac actorii dar ce frumoasă e povestea... Nu-ti plac actorii, nu-ţi place povestea dar iţi place regia... şi n-ai cum să pleci de la teatru fără ceva în suflet... Îti plac actorii, iţi place povestea, iţi place regia, iţi place sala! Când se-ntâmplă asta, ţi se schimbă şi viaţa! Toată! Da, teatrul nu numai ca modelează suflete, teatrul poate da sensuri noi vieţii tale, teatrul poate genera revoluţii! Teatrul este vocea cetăţii! Nu uitaţi asta! Împreună putem schimba lumea! Prin teatru, omul a ridicat cele mai importante întrebări Divinităţii, apoi societăţii, apoi lui însuşi.Teatrul este, după părerea mea, singura formă prin care Omul poate să ramână întreg, total.

 V. S. : Ai fost asistent de regie pentru Alexander Hausvater, pentru spectacolul „Recviemul”. Cum a fost să lucrezi cu un regizor de reputaţie internaţională? Ai învăţat lucruri noi de la el? Pentru că ai fost asistent de regie, tu nu ai jucat în spectacolul „Recviemul”. Dar ce personaj ţi-ar plăcea să interpretezi sub bagheta acestui maestru? Aţi vorbit despre o posibilă colaborare în acest sens?

Eliza Noemi Judeu : Alexander Hausvater este un om întreg! Iubeşte viaţa, iubeşte oamenii. Vrea să-i facă mai buni. Are încredere în ei, în forţele lor, în spiritul lor. El nu lucrează cu actorii, el stabileşte punţi de legătură între oameni, între bărbaţi şi femei, între colegi. Nu-şi propune să facă un spectacol de teatru ci işi propune sa recreeze viaţa! Şi da, vrea să scoată ce-i mai bun din om. Schimbă mentalităţi! Înalţă oamenii, le dă aripi! Este fascinant! Mi-a spus: „ai fost îngerul meu păzitor”... desigur, a fost tocmai invers! Îi mulţumesc! Mi-a mai spus că i-ar plăcea să fac rolul unei balerine care nu mai ştie sau nu mai vrea să danseze... sau nu-şi mai aduce aminte cum se face... Şi toţi cei din jurul ei, familia, încep să nu mai meargă normal prin casă, pe afară, ci în paşi de dans. Gesturile lor nu mai sunt fireşti, sunt graţioase, mlădioase, lente... totul pentru a o face pe mamă, soţie, să-şi aminteasca cine este, să danseze iar... frumoasă poveste! Desigur e un rol mut... da, mi-ar plăcea....cât mi-ar plăcea un rol mut!

 V.S. : Ţi-ar plăcea să faci regie de teatru? Dacă da, care ar fi prima piesă care ai pune-o în scenă?

Eliza Noemi Judeu : Nu, nu mi-ar plăcea sa fac regie de teatru. N-am antene pentru asta...

V. S. :  Spune-mi câţiva actori preferaţi, români şi străini. Ai modele printre mari maeştrii ai teatrului sau filmului în jocul tău actoricesc? Cu cine ţi-ar face plăcere să fii comparată?

Eliza Noemi Judeu : Mă măguleşte când Gheroghe Balint mă strigă „Gina!”... De la Gina Patrichi. Este una dintre actriţele mele preferate. Cred că o iubesc cel mai mult. Şi pe Meryl Streep. Dar şi pe mulţi alţii. Sunt mulţi oameni frumoşi în lumea asta.

V.S. : Ai fost în mai multe turnee atât în ţară, cât şi în străinătate. Iată că chiar în curînd, între 11 şi 14 iulie, vei juca la Roma, în cadrul Festivalului „TeatROmania”, „Femei singure” de Dario Fo, în regia lui Gheorghe Balint. Există diferenţe între publicul străin şi cel românesc?

Eliza Noemi Judeu : Nu sunt diferenţe. Oamenii sunt la fel peste tot. Aceleaşi poveşti le aşteaptă şi aici şi aiurea...

 V. S. : Eşti soţie şi mamă. Cum reuşeşti să împaci viaţa de pe scenă cu cea din familie? Cine te susţine cel mai mult?

Eliza Noemi Judeu : Cine să mă susţină? Iubirea vieţii mele! Marius! Curucli Marius! Este omul care din clipa în care m-a cunoscut şi-a dedicat viaţa mie... mi-a dedicat viaţa lui, mie... Îi curg prin vene... Şi mama ... şi tata... ei mi-au crescut copiii pâna la 3 ani... Şi pe Călin, şi pe Călina.

 V.S. : Printre personalităţile feminine ale oraşului Bacău faci notă aparte şi prin ţinuta vestimentară adesea excentrică, fără a fi însă ostentativă. Prin felul cum te îmbraci poţi oferi adevărate lecţii de stil. Eşti pasionată de modă?

Eliza Noemi Judeu : Sunt pasionată de modă. Dar nu-mi permit să mă îmbrac aşa cum visez... ceea ce vezi tu la mine din când în când e doar imaginaţie, nu e... vestimentaţie (râde)

V. S. : Întotdeauna când te întâlnesc îmi transmiţi o stare de bine. Mai mereu eşti exuberantă. Îmi laşi impresia unui copil fericit şi bănuiesc că ai avut o copilărie fericită. Totuşi s-a întâmplat o dată să te întâlnesc şi mi-ai zis: „Sunt tristă, Violeta”. Ai pus atâta durere şi regret în cuvânt, încât tu nu ai văzut, dar mi-ai stârnit o lacrimă. Tristeţea ta era de ordin metafizic. De ce erai tristă, Eliza?

Eliza Noemi Judeu : Sunt tristă mai tot timpul. Nu ştiu de ce... aşa am fost dintotdeauna... dacă mă vezi râzând să ştii că râd din suflet, dar tot tristă sunt...

V. S. : Te-ai născut la Cluj, ai terminat liceul la Constanţa şi după absolvirea facultăţii la ... Bucureşti, ai ajuns în Bacău, oraş care te-a „adoptat”. Ţi-ai dori să te muţi în alt oraş? Dar în altă ţară?

Eliza Noemi Judeu : Nu, nu vreau să plec din ţară, nici din Bacău. Doar în călătorii. Bacăul a devenit o parte importantă a sufletului meu...

 V.S. Ne apropiem de finalul dialogului nostru. Vorbeşte-ne te rog despre TIFF, despre prezenţa ta acolo în acest an, ce reprezintă pentru tine faptul că ai fost selectată la „10 pentru FILM”? Cu ce te-ai întors de la Cluj, ce-a însemnat experienţa TIFF pentru tine personal? Am văzut fotografii de acolo, aveai o rochie minunată, arătai ca o divă de la Hollywood, străluceai, iradiai!

Eliza Noemi Judeu : Tiff - Festivalul Internaţional de film Transilvania... este primul festival de film de lung-metraj. Una din secţiunile sale, aflată anul acesta la a doua ediţie, se numeşte „10 pentru Tiff”, adică 10 actori selectaţi de către criticii de teatru, 10 actori care nu au făcut film şi care ar merita să apară pe micile sau marile ecrane... Eu am fost unul din cei 10...

Ce a insemnat efectiv prezenţa mea la Tiff? Agonie şi extaz... Tu ştii că eu mă bazez 90% pe simţuri, pe sentimente, pe senzaţii... Nu pot să explic efectiv ce am făcut în patru zile... pot să spun ce am simţit... am simţit că aş putea fi, deveni, am simţit că nu sunt nimic şi că sunt totul, că lumea nu începe cu mine dar ar putea să-nceapă... m-am simţit un nimic şi m-am simţit Totul... Cea mai revelatoare întâlnire a fost cea cu regizorul Cristi Puiu... Ce discurs! Câtă pasiune! Mi-a spulberat toate visele şi mi le-a redat iar sub altă formă şi mai intens...

Să explic un pic: mie, întotdeauna, mi-a fost frică de film. De tehnica de care depinzi, de atenţia pe care trebuie să o acorzi unor detalii, cum ar fi... miile de fire ce te înconjoară, microfoanele de deasupra capetelor actorilor, reflectoarele, cei care vin tam-nesam să-ţi retuşeze machiajul sau freza sau hainele etc... pentru că, în final, să ţi se spună „Motor-actiune” şi tu să devii, să fii, să exişti ceva, cineva... cu şarm, cu naturaleţe... şi asta, probabil, după ce ai stat şi ai aşteptat ore până sa fii chemat la cadru... Îţi dai seama cât de mare este Luminiţa Gheorghiu? Desigur, ne putem gândi la toţi marii actori de film, dar Luminiţa Gheorghiu a fost imaginea TIFF anul acesta şi trebuie să se ştie asta...

Ei, de toate aceste temeri şi multe altele, m-a ajutat să scap regizorul Cristi Puiu... Nu îţi imagina că a stat de vorbă cu mine personal... discursul său era pentru noi, toţi cei 10... Ne explica de ce e filmul, cum e filmul, ce vrea filmul... sau căuta împreună cu noi răspunsuri la aceste întrebări. Pentru că, spunea: „nimic nu e sigur”, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. Poate nu se va întiâpla nimic, dar poate se va întâmpla ceva şi nu trebuie neaparat să fie extraordinar, şi dacă e extraordinar şi n-ai filmat, n-ai prins şi vrei să refaci şi nu mai iese... pentru că INEFABILUL NU ESTE REPETABIL....!!!

Atunci am simţit că n-are de ce să-mi fie frică de film pentru că toată tehnica aia, toată lumea aceea de pe platou aşteaptă... INEFABILUL... inefabilul fiinţei umane sau al unei stări... sau al unei frunze...

Ăsta-i TIFF-ul... A fost o şansă de-a mea... o lecţie de-a mea, o speranţă de-a mea... Un vis...

V. S. : O întrebare finală : Eliza Noemi Judeu, de ce iubeşti cu atâta ardoare teatrul?
Eliza Noemi Judeu : Teatrul este viaţă! Dragostea este viaţă. Teatrul este dragoste... Cum să nu-l iubeşti? Există o reciprocitate: tu-i dai viaţă, el îţi prelungeşte viaţa... dragostea... te conduce spre Veşnicie... nu, nu te omoară, te eternizează!

interviu publicat in Revista Ateneu, iunie 2013, pag. 10-11
http://www.teatrulbacovia.ro/informatii-actori/judeu-eliza-noemi.php

Pagina de facebook a actriţei Eliza Noemi Judeu

http://liviu-terinte.blogspot.ro/2012/04/day-1-eliza-noemi-judeu-femei-singure.html

Răspunsul meu la "Scrisorile portugheze" din spectacolul "5 şi cu 1, şase pentru un Amor", Confesiune la confesiune: Convulsiile Marianei-Eliza

Expoziţie Tristan Tzara la Moineşti

(s-a întâmplat la la Moineşti, la vernisajul expoziţiei de pictură şi colaje "Trsitan Tzara", la Galeria "MansARTA", 26 aprilie 2013... Dragele mele prietene artiste m-au rugat la vernisaj să spun şi eu acolo două vorbe... Am fost luată pe nepregătite şi am încropit pe loc un discurs ... dadaist, că tot ne aflam la "Simpozion Tristan Tzara Moineşti DADA").

Deci, notă plastică. Improvizaţie... 

Plimbare prin expoziţie (oarecum dadaistă) 

Am văzut chipul unui om ciudat, cu semi-transparenţe... Am mers mai departe, în mintea mea s-a ivit imaginea unei maşini răsturnate, la parterul unui bloc. Cotidian, prea mult cotidian, prea multe locuinţe suprapuse. 

(de la stânga la dreapta, două lucrări de Teodora Nicodim, a treia de Dorel Făcăuaru)

Îmi aduc aminte un vers din Sylvia Plath "incomensurabila răutate a cotidianului"... Am ieşit din blocul acela şi am intrat într-o lume a fanteziei, cu personaje din vis, poartă haine de arlechin şi dansează. Dar în dansul lor e multă nelinişte. 

(Elena Lupaşcu)

M-am gândit să le trimit scrisori dar n-am găsit foi albe de hârtie. Am răscolit prin casă şi-am dat de scrisori vechi, cu timbre ştanţate, primite de la rude şi prieteni. 

(Luminiţa Radu)

Am scris pe marginile rămase albe şi scriind atât de mărunt am simţit nevoia să îmbin geometria cu graţia.

Aici am găsit şansa de evadare, prin ceea ce eu văd o fereastră. Îmi doresc să pot privi lumea din acest punct, intuiesc o panoramă frumoasă. 

(Viorica Zaharia)

Floare a soarelui, ... amestec starea de galben cu starea de negru! 

(Geanina Ivu)

Negrul din care şi dadaiştii spuneau că izvodeşte lumina este culoarea de care le este dor unor bieţi orbi. Ne spune Borges în eseurile lui despre orbire. 

Dau peste numele unui alt poet, Tristan Tzara. Da, da! Dada! 

(Bianca Rotaru)

Am obosit... Îmi oferă odihnă un scaun cu trei picioare pictate. Patru e umbra albastră şi... Rubick!

(art-obiect de Elena Samburic, în spate patru lucrări de Viorica Zaharia şi un colaj de Luminiţa Radu)

Mă ridic, privesc în faţa mea... fierul negru-negru şi lemnul mângâiat...

(Ion Văsâi)

(Valentin Vârtosu)

Şi fierul negru-negru şi lemnul mângâiat...