Şerban Axinte şi o păpădie aparte, electrică!



Titlul recentei cărţi publicată de Şerban Axinte, „Păpădia electrică” (Editura Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2012), imagine alegorică şi recurentă mi-a amintit într-o oarecare măsură de segmentul al şaptelea din filmul „Yume” („Vise”) de Akira Kurosawa. La umbra unor păpădii gigantice, într-o atmosferă sumbră, postnucleară şi apocaliptică, un om (însuşi regizorul) dialoghează cu un demon inofensiv, înfricoşat de ferocitatea şi canibalimsul altor demoni mai puternici. 
În acel episod, păpădiile uriaşe erau avataruri ale naturii distruse iar umbra lor era singurul colţ paşnic unde te puteai adăposti. Între creaţia lui Kurosawa şi cea a lui Şerban Axinte nu există prea multe asemănări dar, hiperbolizând, putem asocia demonii din infern cu cei ai frământărilor interioare. Opera celebrului regizor japonez impresionează prin filonul mesianic, „păpădia electrică” dispune, la rându-i, de un context vizionar. Kurosawa este un declarat îndrăgostit de natură. Dar şi poetul nostru zice într-un vers: „mă minunez de perfecţiunea naturii şi-mi fac singur cu ochiul”.
Morfologia păpădiei este uşor stranie şi presupun că dinamica plantei a determinat departajarea volumului în trei secţiuni: „decoct”, „bulb”, „acele electrice”. La prima lectură a cărţii ne-ar putea intriga diferenţa dintre euforia vizuală a unei „păpădii electrice” şi dramatismul conţinutului; aici cred că s-a mizat pe contrast şi surprindere. Totodată, ritmul interior, când accelerat, când sincopat, s-ar potrivi cu muzicalitatea unei „păpădii electrice”. Forţa poeziei din acest volum constă şi în minunata ei acustică. Deşi multe poeme au ca temă trauma, corpul uman afectat de boală sau spaima psihedelică de moarte, există şi intruziuni ale exuberanţei. Graniţa dintre oniric şi hipnotic este foarte subţire, adesea cele două stări confundându-se.
Poemul din deschidere, care foloseşte şi o formulă intertextualistă, redându-se un email primit de la O. Nimigean, ar putea fi considerat de convenţie biografistă dar ar putea fi şi o parafrază a poeziei douămiiste. Textul imediat următor „sublim, sublim”, cu influenţe suprarealiste, construit din imagini suprapuse, pare a fi scris sub dicteu automat. Deosebirea categorică faţă de un poem dadaist rezultă din evocarea a nimănui altul decât a celebrului poet dadaist. „ai auzit de tristan tzara, trist în ţară, trist în ţară, ovreiul ală de samuel/ rosentock; o să mă întorc inginer consultant, patru ore pe zi sau nici/ una, o să le trimit informaţiile prin telepatie”. Este remarcabil cum la Şerban Axinte, ironia este însoţită aproape în permanenţă de un acut simţ al autoironiei.
O altă trăsătură particulară este tentaţia permanentă a autorului de a vorbi cu sine însuşi la persoana I sau, ingenios, la persoana a II-a, vizând implicit tema dublului şi a dedublării. Anumite întâmplări din cotidian sunt relatate într-o ramă de autoportret. Când nu sunt travestite în epic, monologurile interioare au un pronunţat caracter introspectiv. Autorul utilizează frecvent conjunctivul ce poate converge şi la imperativ, versurile sunt câteodată aforistice, posibil sentenţioase sau axiomatice: „tot ce e de trecut va trece/ şi vom înţelege până la urmă/ de ce tocmai veriga asta rămâne mereu lipsă; exact aşa,/ o lume în spin,/ două oglinzi aşezate faţă în faţă.” Exemplificăm şi printr-un poem minimalist, de dimensiunea unui haiku: „revelaţia deplină/ va scăpăra/ numai din vârful/ chibritului meu ud.”
Într-un permanent conflict cu el însuşi, poetul, un antagonist prin excelenţă, devoalează exteriorizări şi interiorizări de mari intensităţi. Pentru a evita sufocarea se recurge la pauze şi întreruperi. Ele sunt obţinute prin schimbarea ritmului interior, devierea la alt subiect sau prin inserarea semnelor grafice (vezi versul - rând întreg cu puncte de suspensie sau cel cu asteriscuri): „îmi ţin respiraţia până la sfârşitul anului, poate înţelegi acum de ce eu încă/ nu îmi pot flexa genunchii.// uşor, uşor, rănile mele se acoperă cu o viţă sălbatică, mult mai uşor de/ imitat e zgomotul trupului care se rupe, mă legeni în părul tău, firele tale/ sunt rănile mele.// da, da, da, eu ştiu ce urmează, dar prefer să uit până se întâmplă:/ [............] / totul în contur, totul în bulb./ *** / chiar şi boala mi se ridică prin creştet ca o scamă de păpădie electrică.”

Conchidem prin a afirma că poezia din „păpădia electrică” este complexă. În ciuda secvenţelor narative, ea este abstractă şi încifrată. Caracterul criptic dar şi anumite aluzii din sfera spiritualităţii conferă acestui volum o aură de mister, o subsidiară energie mistică. Poemele ample adună într-un singur întreg un amalgam de ipostaze şi stări sufleteşti. Împrumutând termeni din arta plastică, le-aş numi colaje lirice. Deşi ambigue, ele au putere de seducţie şi le-aş compara cu filmele lui David Lynch care te cuceresc şi prin aceea că sunt special concepute să nu le înţelegi pe deplin. 
articol publicat in Revista Ateneu, iunie 2013, p. 6

2 comentarii:

Cristina C spunea...

Salut!
Pentru ca imi place blogul tau, am inceput sa-l urmaresc. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/
si daca ai placere sa ma urmaresti...
:) O iarna frumoasa iti doresc!

Violeta Savu spunea...

Multumesc, Cristina C! Te-am vizitat si eu. Ne "urmarim". :)