Un carusel de vise

Remember David Lynch 

Patricia Arquette și Bill Pullman, 
 în Lost highway 

       De curând, pe 16 ianuarie 2025, ne-a părăsit David Lynch, reprezentant marcant al neo-noir-ului, „regizor și producător de film, artist vizual, muzician, YouTuber, patron de club de noapte și practicant de meditație transcendentală” (cf. „Scena9”). În România, publicul larg îl cunoaște pe David Lynch mai ales ca realizator al serialul american Twin peaks – difuzat și la televiziunea română prin anii ’90, constituind un adevărat fenomen: fiecare nou episod era așteptat cu frenezie de spectatori. David Lynch nu a conceput de unul singur Twin peaks, el a colaborat cu regizorul și scenaristul Mark Frost.

       Cele mai importante realizări ale lui David Lynch cred că sunt epopeea Dune (1984) și cele trei lungmetraje, pentru care a avut parte de nominalizări la Premiile Oscar, secțiunea regie: The elephant man (1980), Mulholland Drive (2001), Blue Velvet (1986). David Lynch însă nu a tras biletul câștigător, pierzând rând pe rând statueta, în fața lui Robert Redford, Oliver Stone și Ron Howard. Lui David Lynch i se recunoaște în mod oficial valoarea artistică în 2019, când primește Premiul Onorific Oscar, pentru întreaga filmografie.

         Zilele acestea am revăzut lungmetrajul Lost highway (1997; apărut în limba română cu titlul Metamorfoze, scris și regizat de David Lynch; la scenariu contribuie și scriitorul Barry Gifford; director de imagine, Peter Deming) – un thriller psihologic estetizant, cu tușe psihedelice, având trăsături specifice universului lynchian: obscuritatea, absurdul, misterul, nebunia. Este de mirare că atât la vremea lui, cât și ulterior, acest film a trecut aproape neobservat, subestimat de critica de film (nu a avut la nicio secțiune vreo nominalizare la Oscar).

       Temele centrale ale filmului Lost highway (1997) sunt gelozia, trădarea, vinovăția și paranoia. Eroul acțiunii, Fred Madison (interpretat excepțional de Bill Pullman), este un saxofonist de succes și are o parteneră frumoasă și delicată, Renée Madison (Patricia Arquette este alegerea ideală pentru a sublinia senzualitatea eterică a personajului). Par cuplul ideal, până când vor găsi la ușa apartamentului lor câteva casete video, lăsate de un expeditor anonim. Filmările de pe casete sunt de un voyeurism oripilant, prezentând secvențe din dormitorul celor doi: în pat se conturează siluetele a doi oameni, dar imaginile sunt foarte neclare, fără puterea de a dezvălui vreo identitate, ceea ce lui Fred îi va declanșa o gelozie nefirească, paranoidă. În consecință, Fred își ucide iubita. Sau... se poate interpreta că doar crede că-și ucide iubita.

       Universul bizar, situat între schizofrenie și vise, derutează și captivează, deopotrivă. În termeni moderni, filmul este de tip mind-fuck. Există un film-în-film, prin certitudinea unui vis: după ce este arestat și își așteaptă la izolator sfârșitul (fiind condamnat la moarte, prin executare pe scaunul electric), Fred își creează o altă identitate, un dublu al său. Astfel, el devine Pete Dayton (interpretare impecabilă a actorului Balthazar Getty), un mecanic-auto foarte tânăr (mai tânăr decât Fred), priceput, ale cărui servicii sunt preferate de un mafiot abject, Mr. Eddy/Dick Laurent (un inconfundabil Robert Loggia), căruia îi place să se afișeze cu amanta sa, Alice Wakefield. Pete se îndrăgostește nebunește de Alice, mai ales că ea îi amintește vag de altă femeie... Alice este un doppelganger al lui Renée. 

Patricia Arquette și Balthazar Getty,
în Lost highway

Patricia Arquette se achită admirabil de rolul dublu: Renée este o brunetă enigmatică, timidă și tandră, iar Alice este o blondă platinată seducătoare care, din cauza unui trecut obscur, e capabilă să fie impertinentă, intrigantă, cinică. Alice este, totodată, întruchiparea infidelității. Dubla identitate a femeii, momentele ei deconcertante, cadrele în care camera se plimbă lent pe chipul ei sunt clar trimiteri la filmul lui Hitchcock, Vertigo (1958).  

    

Robert Blacke 

Sunt două personaje-liant între cuplul Fred-Renée și cuplul Pete-Alice: un personaj fantastic, obscur, Mystery Man (simbolizând forța demonică, interpretarea ambițioasă a lui Robert Blacke poate îngheța sângele în vine, mai ales cu întrebarea sa repetitivă, pe care i-o adresează lui Fred: Ne-am mai întâlnit, nu-i așa?), și Andy (interpretat de Michael Massee), un tânăr bogat, ce organizează petreceri luxoase (aluzie la Gatsby).

       Chiar și în vis, Fred se încurcă teribil în ițele încâlcite ale geloziei și mâniei. David Goleman, specialist în psihologie și neuroștiință, afirmă: „Cu cât ne frământăm mai mult în legătură cu lucrul care ne-a înfuriat, cu atât găsim «motive mai întemeiate» și justificări pentru faptul că ne-am mâniat. [...] Mânia netemperată de rațiune se transformă ușor în violență”. Categoric, acțiunile sângeroase ale lui Pete/Fred sunt lipsite de rațiune. Dar... e plauzibilă și această variantă: Fred își conștientizează afecțiunea (gelozia patologică) și încearcă să-i anuleze efectele nocive plonjând într-un carusel de vise. De vom ține cont că însuși David Lynch a afirmat că Lost Highway este o “psychogenique fugue” (fugă disociativă; „se caracterizează printr-o călătorie inopinată, departe de casa sau de locul de muncă habitual, însoțită de incapacitatea bolnavului de a evoca propriul trecut, de confuzie referitoare la identitatea personală sau chiar de asumarea unei noi identități”), vom încerca să înțelegem personajul principal din alt unghi de vedere, focusat pe caracteristicile bolii psihice.

       Oricât de mult am analiza filmul Lost highway, de fiecare dată vom ajunge la contradicții și nedumeriri, dar rămâne întotdeauna valid faptul că amalgamul de piste false se asociază cu obsesii, isterii și traume. Laitmotivul farurilor luminând în noapte o șosea pustie (lost highway însemnând „autostrada pierdută”) simbolizează, fără îndoială, subconștientul.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 665 al Revistei „Ateneu”, Ianuarie 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/)