Două cărți de poezie, o singură autoare - Tincuța Horonceanu Bernevic

 Un pelerinaj plin de poezie

    

Volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024) nu este primul experiment poetic religios al scriitoarei Tincuța Horonceanu Bernevic. Scriitoare prolifică, având la activ peste 15 cărți publicate, de diferite genuri (poezie, proză scurtă, roman, literatură pentru copii), avea să publice în 2021, la aceeași editură Limes, volumul Imnuri-acatiste pentru copii, o carte cu povestiri duhovnicești scrise în versuri, despre viețile și minunile unor sfinți din calendarul ortodox.

      Chiar dacă e tot cu filon religios, volumul Atunci nimeni nu s-a tocmit e foarte diferit de Imnuri-acatiste pentru copii. Nu doar prin faptul că de data aceasta ne întâlnim cu poezie reflexivă, redată în vers alb, adresată în special cititorilor adulți. Individualitatea acestui volum constă în chiar sursa de inspirație: un pelerinaj în Țara Sfântă. Astfel, au rezultat peste 80 de pagini de poezie profundă (menționăm că volumul este bilingv, Alexandra Avram semnând traducerea în engleză), de foarte bună calitate literară și duhovnicească. De multe ori m-am gândit că există asemănări între poezia religioasă și poezia pentru copii: par ușor de scris, dar de fapt sunt genuri dificile, care nu pot fi abordate decât de cei mai aleși scriitori. Pe lângă sensibilitate, cultură generală solidă, stăpânirea tehnicii poetice, vocabularul bogat, diversitatea ideilor, mai e nevoie de sinceritate și de ceva indicibil, preaplin de inimă ar putea întrucâtva sugera acea inefabilă și rară calitate. Iar Tincuța Horonceanu Bernevic a demonstrat deja că dispune de aceste date, așadar Atunci nimeni nu s-a tocmit nu este o surpriză, ci o confirmare.

     Toate poemele din acest volum au ca principal filtru Cuvântul din Evanghelii. Desigur că autoarea relatează preponderent experiențe duhovnicești personale, dar se raportează permanent la Învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Ea reconstituie, într-un mod frisonant, odată cu etapele pelerinajului, cele mai importante evenimente din istoria creștinismului, aducând în actualitate povestea ancestrală, fie prin referințe autobiografice, fie prin referințe generale la istoria umanității.

     Copleșitor este amplul poem Via Dolorosa, alcătuit din paisprezece fragmente, ilustrând, după cum anticipează titlul, drumul plin de suferințe urmat de Domnul Iisus Hristos, cu Crucea pe umeri, de la pretoriu (unde a fost emisă sentința de condamnare la moarte), până la Golgota, locul unde a fost răstignit. Cităm parțial fragmentul XII: „se apropie furtuna / temătorii fug de întunericul de afară / întunericul dinăuntru era dens ca o smoală lichidă / dar nu i-a speriat / Maria privește cum / Își dă duhul în brațele Tatălui”.

      Ghenizaret, Arderi, Zidul Plângerii ș.a. surprind tainice momente de reculegere, în alternanță cu lupte duhovnicești care, atunci când sunt câștigate, fac posibilă capacitatea de transfigurare: „Păstrăm liniștea și ne strecurăm în piața largă / la gât purtăm cruciulițe din lemn de măslin / daruri de preț atârnând de un șnur negru / la Zidul Plângerii e Ziua de Șabat / ni se cere să ne ascundem crucile / umbrele își caută drumul / nu știm cine este Iisus / obosim când nu vrem să-I știm Răstignirea / liniștea e o decorațiune purtată la vedere / vântul se strecoară printre oameni / și-i împacă unii cu alții”. Titlul volumului este dat de ultimul vers al poemului Învierea lui Lazăr, un poem minimalist, în care pe lângă o doză sănătoasă de (auto)ironie, se strecoară o lecție despre cum sufletul nu poate fi redus la materie: „Lazăre scoală / se aude o voce clară / și pelerinii coboară în mormântul vechi / să vadă istoria vie / să-i simtă pulsul // eu nu cobor / mă tocmesc pentru suveniruri / fără tact / nu-mi place tocmeala [...] // Lazăre scoală / se aude o voce clară / atunci nimeni nu s-a tocmit”.

     Promisiunea Luminii se împlinește, iar minunea Învierii este cântată într-un imn în care credința are drept vecinătăți grația și imponderabilul: „Smoc de Lumină venită din cer / pătrunde în Sfântul Mormânt / Dumnezeu se face Lumină și ne atinge pe fiecare / Se împrăștie în jurul Lumii / și Se împarte în flăcărui mici mici / pe pământ și pe ape / prin cer și peste munți”.

    Cartea Atunci nimeni nu s-a tocmit/Back then nobody haggled, cu o fotografie pe coperta I realizată de autoare în Cetatea Ierusalimului, beneficiază pe coperta a IV-a de girul redutabilului scriitor Adrian Alui Gheorghe, din care decupăm: „Prin atingere de acele simboluri întemeietoare poezia se face rugăciune, o pace adâncă stinge toate războaiele știute și neștiute, inclusiv cele din sufletul fiecăruia. Tincuța Horonceanu-Bernevic reușește să transmită această emoție cu harul care se amplifică acolo unde «setea sufletului» primește picătura binefăcătoare a vieții fără pată și fără sfârșit”.

   (articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură „Ateneu”, aprilie, 2025)

Frumuseți fără seamăn în Femei de mătase

      

„Când vezi o fată ori o femeie frumoasă, ori un tânăr frumos, cugetă de îndată la frumusețea desăvârșită a desăvârșitei sfințenii, Căreia i se datorează toate frumusețile cele cerești și pământești – adică la Dumnezeu. Lui să-I aduci slavă, Celui ce din pământ face asemenea frumuseți fără seamăn”, spunea cândva Sfântul Ioan din Kronstadt (vezi vol. Omul își află pacea numai în Dumnezeu, Ed. Sophia, 2023, p. 120). Este ceea ce face, într-o măsură considerabilă, Tincuța Horonceanu Bernevic în volumul Femei de mătase (București, Ed. Bifrost, 2025): portretizează semeni, dezvăluindu-le nu atât frumusețea exterioară, cât cea interioară, punând accent pe latura sensibilă, spirituală („Și atunci nimeni nu a văzut ce am văzut eu / Urâta era tare frumoasă”). Fiindcă sunt expuse diferite tipologii umane, caracterizările pornind de la persoane reale (figuri celebre din istorie sau din lumea literară, rude apropiate, prietene, colege, femei pe care le-a întâlnit în copilărie în satul natal, femei cu rol important în procesul educației sale, dar și femei modeste, de la marginea societății etc.), s-ar putea găsi aproprieri între cartea Tincuței Horonceanu Bernevic și Antologia orășelului Spoon River a lui Edgar Lee Masters, cu amendamentul că poeta băcăuană are propriul ei construct, personajele, după cum indică și titlul, sunt majoritar feminine, iar în fiecare poezie găsim – direct sau indirect – reflecții despre a fi, a trăi, a face. 

        Trecem în revistă câteva portrete, notând că multe altele ar fi meritat evidențiate, dar spațiul nu ne permite.

       Nina reprezintă maturizarea femeii, iar în poemul eponim, apare motivul oglinzii, se evocă un ritual de nuntă și sunt sugerate intersecțiile/suprapunerile erosului cu thanatosul. Însingurata Zenovia incarnează supraviețuirea, nu doar a ei ca persoană, ci a limbii române. Raveica este simbol al maternității, dar în povestea sa se strecoară multă suferință, ulterior, răzvrătirea împotriva bolii. Moașa din Femeia fără nume asigură perenitatea. Atât Mama, cât și Leonora, nașa Zamfira, Dragomira vin dintr-o lume arhaică & patriarhală, iar forța lor stă irecuzabil în iubire; de asemenea, prin ele se conservă tradițiile și obiceiurile. O rafinată lecție de virtuozitate oferă Feodosia (băcăuanii o vor recunoaște pe etnografa Feodosia Rotaru): „Feodosia toarce norul într-o clipă / și mâinile-i pricepute parcă dansează / făcând volute în aer / așa vom face și noi / așa vom face / ne strigăm în cor nepriceperea / în timp ce Feodosia deja e pe alt nor / torcând lumină pentru tot orașul”. Marcate de hazard, femei de la marginea societății, precum Ioana, Marița sau Mareșanca, uluiesc cu diada lumină-întuneric: „nu-i știe nimeni numele / e femeia lui Mereșan și atât / o cerșetoare / femeia merge încet prin mijlocul drumului prăfuit / ca un pom neroditor / ducându-și pe umărul mic și chircit / traista de lână în care înțeleaptă / și-a îngrămădit o câmpie în plină vară / și un cer sfâșiat de lumină”.

      Figuri luminoase sunt: prescornița Ileana (simbol al credinței); lipoveanca Liuba, care întruchipează hărnicia și generozitatea; Victoria, cea care aduce liniștea odihnitoare; blânda Saveta, care alungă frigul. Cu note suprarealiste, Fetița este poemul despre copilărie, candoarea și fantezia domină până la punctul terminus al maturizării. 

       În poeme precum Întâlnire, Eu nu aveam nimic, Sărbătorita, autoarea se dezvăluie boemă, calină, chiar ghidușă, dar și cu spirit calofil. Nimic nu e desuet, căci poeta are abilitatea de-a evita orice edulcorare, aplicând fără menajamente autoironia.

     Tulburătoare sunt însă câteva texte autobiografice, cuprinzând amărăciuni, dezamăgiri, boli și întâmplări tragice. Copleșitor este poemul dedicat fiului, pasărea moartă este metafora suferinței mamei al cărei copil moare la o vârstă foarte fragedă: „Cu brațele pline de flori / am poposit ca o pasăre neagră / la mormântul copilului meu”. Este descrisă o zi plină de forfotă, în contrast, sufletul femeii este zbatere, nu cu sens de viață, ci de neîntrerupt doliu. Epitaful din finalul poemului, în care auzim țipătul sfâșietor al unui cântec mut, este răvășitor: „Nu există mormânt mai jefuit ca al lui Tudor / poate că imediat ce plec / apucă buchetele cu mânuțele mici / le aruncă pe celelalte morminte și râde / vrea să mă vadă mereu / cu brațele încărcate de flori / scurmând pământul ca o pasăre neagră / necântătoare”.  

      Ne întoarcem la alte alese cuvinte de-ale Sfântului Ioan din Kronstadt (1829 – 1909): „Ziua este închipuirea vieții noastre pământești celei degrab trecătoare. Mai întâi dimineața, apoi ziua, iar mai pe urmă noaptea și, odată cu venirea nopții, a trecut ziua toată. Așa se scurge și viața. Mai întâi copilăria, asemenea zorilor unei dimineți, apoi adolescența și vârsta deplinătății, când soarele urcă pe cer până la ceasul amiezii, apoi dacă dă Dumnezeu, bătrânețea, asemenea unui amurg, iar după ea moartea, de care nimeni nu se izbăvește. [...] Cât de sfâșietoare este pentru părinți moartea copiilor lor dragi, atunci când îi văd zăcând fără de suflare înaintea lor! [...] Moartea adevăratului creștin este doar un somn până la ziua învierii sau nașterea la o nouă viață”. Iată cum Ioan din Kronstadt, prin aceste pasaje, a concentrat preliminar mesajele și esența cărții poetei Tincuța Horonceanu Bernevic, insuflând totodată întărire duhovnicească.

  (articol publicat de Violeta Savu în Revista Ateneu, iunie, 2025)

 

Resursele regenerării în poezia Gabrielei Gheorghișor

 

În volumul de debut în poezie al Gabrielei Gheorghișor („cunoscută drept critic literar de prim rang al generației de mijloc” – Vasile Spiridon, în prezentarea de pe coperta a IV-a), citim poeme preponderent narative, autobiografice, traversate de livresc, deopotrivă cerebrale și senzoriale. Chiar dacă reflectă tot soiul de regrete, deziluzii și anxietăți, poezia Gabrielei Gheorghișor stă în mod esențial sub semnul regenerării. Văduva plătește dublu (București, Ed. Cartea românească, 2025) se constituie din trei capitole: Destrămare, Cutia neagră și Bătălia.

    Destrămare este de fapt un amplu poem (versurile dense se întind pe 13 pagini), compus din gânduri, amintiri, impresii despre lumea înconjurătoare, instantanee din călătoriile fizice sau imaginare, redate alternativ cu introspecții. Fire analitică, poeta ajunge (și) la note aforistice: „Frumusețea divină doar este.”, „Patria e somn fără vise.”, „Nu știe oricine să bată toaca, / însă clopotul meu e mișcat și de vânt.”, „Viața e o flotă de avioane de hârtie / azvârlită în mare.”, „Orice boală e și metafizică”, „Un singur click e suficient pentru delete”. Astfel de „incizii” apar și în celelalte două secțiuni ale cărții, fiind strecurate pentru a atenua amarul unor decepții (chiar și atunci când sunt tăioase, causticitatea imprimă versurilor vitalitate). Sintagma sufletul meu destrămat (întâlnit și în formula sinonimă sufletul meu deșirat) concentrează laitmotivul durerii încă de la primele două versuri: „Sufletul meu destrămat ca o dantelă veche / nu mai poate înveli niciun suflet”, iar poemul se încheie ciclic, ca un uroborus, cu o întrebare ce depășește (sau chiar suprimă) retorica, fiindcă răspunsul nu poate evita echivocul, referirea la elementul creștin oferind multiple sensuri: „Sufletul meu destrămat / ca o cruce de lemn putrezită / se mai poate iar aduna?”

       Cutia neagră e bogată în amintiri, în exerciții de cunoaștere a propriului sine, uneori prin minuțioasă desfășurare... genealogică, cu accente puse pe nedreapta dominație masculină (însă fără a cădea în capcana unui feminism radical), pe corporalitate, feminitate, cât și pe aspecte tradiționale: „Am moștenit bolile femeilor din familia mea, / furia sângelui și gheara în gât, / nu știu dacă și longevitatea [...] // Am moștenit și puterile femeilor din familia mea, / lacrima, tămâia, rugăciunea, / știu să fac colivă și colaci, / știu să leg bănuții în pomnete, / am învățat să trag după mine moartea”. Chipul tatălui, dispărut prematur, când poeta era foarte mică (avea mai puțin de doi ani, aflăm din poemul autobiografic Catalogul traumelor) are ceva hipnotic. Poeta reconstituie din poveștile relatate de rude și din fotografiile rămase în albumul familiei nu doar portretul fizic al tatălui, ci personalitatea lui (iată, re-construcție imaginativă echivalentă regenerării), iar frumusețea lui rară, pentru că este ieșită din concretul real și din cel temporal, împlinește idealul: „Când eram fetiță, mă uitam la fotografia înrămată a tatălui meu / și credeam că asta e marea frumusețe”. Și văduvia se moștenește, văduvie transferată în celibat; în încercările vieții sau doar în simple accidente cotidiene, o femeie singură se lovește de multiple dezavantaje în lupta nedreaptă și inegală cu supremația masculină. În acest sens, reprezentativ e puternicul poem eponim, din care decupăm: „Văduva plătește dublu, zice mama, / o femeie singură este înșelată de toți – / mecanici, zugravi, instalatori – / ea știe că e înșelată, dar nu are ce face [...] // Eu sunt văduva tânără neîndoliată, / aproape veselă, aproape singură, / toate se strică treptat în casa văduvei, însă libertatea e o armură de oțel”.

    În Bătălia, descoperim un caracter de învingătoare, poeta dezvăluind cum stările de disconfort social și/sau existențial le-a putut depăși prin forță interioară. Ea a avut capacitatea de a preschimba propria fragilitate (tradusă în multe cazuri ca sensibilitate feminină) în resursă pozitivă, asociind-o cu revolta, raționalitatea și perseverența. Astfel, eul poetic e mai puțin retractil, dezinhibarea e favorizată, iar mărturisirile lirice încărcate de tristețe se citesc în altă cheie, de debușeu metafizic: „Am fost nevoită să mă dezbrac, / să-mi dau jos armura, să las scutul și armele. / Să sap o groapă pe sub ziduri, / să mă strecor pe brânci. / Mi-am julit coatele, genunchii, mi-am rupt unghiile, / dinții, am înghițit noroi. // Dincolo de ziduri nu eram decât eu”.

    Tonul confesiv și asemănătoare – în termenii lui Ion Pop – „strigăte de revoltă și de eliberare de condiția femeii oprimate de către autoritatea masculină” mă fac să apropii întrucâtva vocea Gabrielei Gheorghișor de cea a Martei Petreu, cu deosebirea că poezia puternică a Martei Petreu e caracterizată de „somația justițiară” (același Ion Pop, despre Marta Petreu), iar poezia Gabrielei Gheorghișor se remarcă printr-o continuă și neobosită căutare a echilibrului sufletesc.

P.S.: La câteva zile după apariția revistei, am aflat că Gabriela Gheorghișor este nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru 2024. Pe 2 iunie s-au anunțat câștigătorii: Gabriela Gheorghișor a primit din partea Uniunii Scriitorilor din România, pentru creația Văduva plătește dublu,  „Premiul pentru Cartea de Poezie pe anul 2024”. 

(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 669 al Revistei „Ateneu”, MAI 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/ )

Bagajul emoțional și metafora candelabrului

 

Teureongkeu (2024; film cunoscut mai bine cu titlul tradus în engleză, The trunk, iar în limba română a apărut cu titlul Bagajul) este o miniserie de tip k-drama (k-dramas sunt seriale TV, realizate în Coreea de Sud, vorbite în coreană). Povestea din cele opt episoade se bazează pe romanul omonim al scriitoarei Kim Ryeo-ryeong, la scenariu contribuind și Park Eun-Young, cinematografia este realizată de Park Jang-hyuk, iar regia este semnată de Kim Kyu-tae.        

          Mai mult decât telenovelă, Bagajul este o dramă psihologică, cu doze consistente de mister, și cu ușoare accente de thriller polițist. Personajul principal este Han Jeong-won (interpretare memorabilă, de mare intensitate, a lui Gong Yoo) – un bărbat înalt, chipeș, în jur de 35-40 de ani, având o carieră strălucită ca producător de muzică. Han Jeong-won locuiește într-o vilă de lux (moștenire de la tatăl său), dar eleganța decorurilor minimaliste nu atenuează tristețea interioarelor sumbre și claustrofobe. Scara, mai mult o rampă imitând șurubul lui Arhimede, mi-a amintit de grafica artistului neerlandez M.C. Escher.

        Sufletul protagonistului este pătruns de spleen. Divorțul de dată recentă îi sporește depresia. Femeia cu care a fost prieten încă din copilărie, pe care la maturitate a iubit-o cu ardoare, Lee Seo-yoon (interpretare remarcabilă – Jung Yun-Ha), 

 continuă să-l învinovățească pentru o tragedie care le-a marcat căsnicia. La scurt timp după divorț, ea se recăsătorește cu un bărbat mai tânăr decât ea, Yun Ji O (interpretare, Jo Yi-Gun). Cu toate acestea, Lee îi oferă lui Han șansa iertării și împăcării, cu condiția unui pact: să accepte să se căsătorească, prin intermediul unei agenții secrete care contracta căsătorii

fictive, și să trăiască timp de un an cu „noua” lui soție... Lee, o arhitectă cu o fantezie debordantă (inclusiv casa lui Han a fost reamenajată după ideile ei avangardiste) este o femeie dominatoare, înnebunită să dețină controlul, seducătoare și fascinantă, dar frumusețea ei este glacială. A-l obliga pe fostul soț să se căsătorească, fie și pentru un termen scurt, cu o femeie aleasă de ea, este un act prin care își manifestă supremația. Astfel, din oferta agenției de căsătorii de conveniență, Lee o alege ca soție pentru fostul ei soț pe cea care i s-a părut a fi docilă și insignifiantă, pe Noh In-Ji (rafinată și nuanțată interpretarea actriței Seo Hyun-jin). Han e vexat de absurditatea propunerii lui Lee, dar în cele din urmă cedează insistențelor și manipulărilor ei. Un vechi proverb românesc descrie perfect situațiile care vor urma: socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg... Apropiată ca vârstă de Lee și Han, Noh In-Ji nu trece neobservată, fiind o femeie atrăgătoare, stilată, sofisticată, misterioasă. Han și Noh încep o relație convențională, dar motivațiile amândurora sunt mai ales de ordin psihologic: la început, pentru amândoi falsa căsătorie reprezintă un exercițiu în lupta cu fantomele trecutului. Când doi oameni conviețuiesc, chiar dacă sunt doi străini, confesiunile sunt inevitabile. Emergența experiențelor celuilalt echivalează cu descoperirea propriului sine; și cum între Han și Noh există suficiente compatibilități, treptat se declanșează atât atracția fizică, cât și cea sufletească. Însă în proaspătul cuplu nu lipsesc suspiciunile, motivele de gelozie și tensiunile, iar viitorul lor împreună este discutabil. Chimia între cei doi actori este vibrantă; interpretările ambilor actori sunt admirabile, fiind capabili să exprime o varietate de trăiri în cuvinte puține, mai mult prin gesturi și priviri.

       The trunk nu este o miniserie perfectă, dintre cusururi menționez: multe personaje secundare au rămas insuficient dezvoltate; ultimele două episoade conțin momente melodramatice; jocul actorilor din rolurile secundare e uneori șarjat; finalul cvasi-edulcorat. Ritmul lent nu m-a deranjat, dar sunt câteva secvențe statice lungite nejustificat. Anumiți spectatori s-au declarat un pic iritați de întoarcerile și înaintările în timp. Dar analepsele și prolepsele generează o dinamică bună, în plus, activează puterea de concentrare a spectatorilor.

        Cu toate că ritmul e lent, povestea nu e lipsită de suspans. Deși subțire, intriga polițistă funcționează ca un liant între cele două cupluri (Han și Noh; Lee și Yun Ji O) și antrenează aproape toate personajele secundare. Victima este Um Tae-seong (interpretare, Kim Dong-won), un individ paranoic, cu antecedente penale, hărțuitor al lui Noh In-Ji. Pentru experimentatul detectiv Kim Hyun-Choo (interpretare, Choi Young-Joon), toți membrii cvadruplului amoros devin suspecți. Pe malul unui superb lac, unde a fost găsit cadavrul, apa aduce și un misterios cufăr, securizat cu un cifru puternic. Conținutul bagajului va demasca însă o suferință traumatică, disimulată abil de unul dintre cele mai contrariante personaje ale poveștii.

       Titlul Bagajul poate deruta, aruncă o pistă falsă legată de importanța cufărului în ancheta criminalistică. În cele opt episoade, sunt mult mai dese și mai bogate de sens referințele la somptuosul candelabru din locuința lui Han. Într-o nuvelă a lui Lev Tolstoi, Stăpân și slugă, bogătașul Vasili, rătăcind drumul pe un vifor cumplit, se tot învârte pe un câmp în jurul unei tufe de peliniță pe care, într-un mod suprarealist, de la distanță, o confundă cu un sat. Această peliniță din povestirea lui Tolstoi, ne explică scriitorul american George Saunders, este „o plantă asociată cu amărăciunea, moartea, vremurile de restriște, speranțele frânte”. „Pelinița este – afirmă mai departe George Saunders – un «simbol» strălucitor și bizar, ce reprezintă mai multe lucruri deodată. E un semn al zădărniciei [...] Ea amintește de natura nemilos de egalitară a morții și de imposibilitatea de a o evita (o vede oriunde s-ar duce, nu atât ostilă, cât indiferentă). Vasili se identifică cu ea, se vede pe sine și pelinița ca fiind într-o dificultate similară ([...] la fel ca ea, și el este singur, «în așteptarea morții inevitabile, apropiate și absurde».”^* Prin opulența sa, candelabrul din The trunk se află în antiteză cu modestia tufei de peliniță. Totuși, ca simbolistică îi seamănă: candelabrul, purtând amprentele violențelor extreme ce au marcat copilăria lui Han, reprezintă „amărăciunea, moartea, vremurile de restriște, speranțele frânte”. Acest obiect îi este realmente ostil lui Han, cu toate acestea el nu are puterea de a-l înlocui, căci rănile sale din copilărie nu s-au cicatrizat. Candelabrul este totodată „un «simbol» strălucitor și bizar” al relației dintre Han și fosta soție... Dar, într-un ungher al casei, un superb bonsai își întinde discret crengile spre o lucarnă, prin care se întrevede petecul unui cer senin... Oglindește oare acest bonsai brațele unei noi iubiri?!...

     În literatura română, H. Bonciu publica în 1934 romanul Bagaj.... Pompiliu Constantinescu găsea în Bagaj pagini de „o claritate de halucinație, o senzație de vis cu ochii deschiși”; pe Mihail Sebastian îl uluiau pasagii cu „forță de sumbră senzualitate”; iar Anton Holban s-a lăsat impresionat de cum Bonciu „știe cum să alterneze umbrele și luminile, și cari sunt cuvintele cari sugerează și desprind melancolii”. Claritatea de halucinație, senzația de vis, forța senzualității sumbre, jocul de lumini și umbre, melancolia – toate se află printre atributele miniseriei sud-coreene... Sunt fascinată de coincidențe, dar obiectiv vorbind, Bagajul... lui H. Bonciu este dedicat iubirii fizice, iar explicația titlului The trunk constă în faptul că fiecare personaj al cvadruplului amoros (Han, Lee, Noh, Yun) poartă în suflet un bagaj burdușit cu răni și deziluzii. Dar visele liniștite și iubirea sinceră ar putea face povara mai ușoară... 

Notă

^*George Saunders, O baie în iaz, pe ploaie. O lecție despre scris, citit și viață de la patru maeștri ruși ai prozei scurte, traducere din limba engleză de Iulian Bocai, București, Editura Trei, 2024

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 666 al Revistei „Ateneu”, februarie 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/ )

Un carusel de vise

Remember David Lynch 

Patricia Arquette și Bill Pullman, 
 în Lost highway 

       De curând, pe 16 ianuarie 2025, ne-a părăsit David Lynch, reprezentant marcant al neo-noir-ului, „regizor și producător de film, artist vizual, muzician, YouTuber, patron de club de noapte și practicant de meditație transcendentală” (cf. „Scena9”). În România, publicul larg îl cunoaște pe David Lynch mai ales ca realizator al serialul american Twin peaks – difuzat și la televiziunea română prin anii ’90, constituind un adevărat fenomen: fiecare nou episod era așteptat cu frenezie de spectatori. David Lynch nu a conceput de unul singur Twin peaks, el a colaborat cu regizorul și scenaristul Mark Frost.

       Cele mai importante realizări ale lui David Lynch cred că sunt epopeea Dune (1984) și cele trei lungmetraje, pentru care a avut parte de nominalizări la Premiile Oscar, secțiunea regie: The elephant man (1980), Mulholland Drive (2001), Blue Velvet (1986). David Lynch însă nu a tras biletul câștigător, pierzând rând pe rând statueta, în fața lui Robert Redford, Oliver Stone și Ron Howard. Lui David Lynch i se recunoaște în mod oficial valoarea artistică în 2019, când primește Premiul Onorific Oscar, pentru întreaga filmografie.

         Zilele acestea am revăzut lungmetrajul Lost highway (1997; apărut în limba română cu titlul Metamorfoze, scris și regizat de David Lynch; la scenariu contribuie și scriitorul Barry Gifford; director de imagine, Peter Deming) – un thriller psihologic estetizant, cu tușe psihedelice, având trăsături specifice universului lynchian: obscuritatea, absurdul, misterul, nebunia. Este de mirare că atât la vremea lui, cât și ulterior, acest film a trecut aproape neobservat, subestimat de critica de film (nu a avut la nicio secțiune vreo nominalizare la Oscar).

       Temele centrale ale filmului Lost highway (1997) sunt gelozia, trădarea, vinovăția și paranoia. Eroul acțiunii, Fred Madison (interpretat excepțional de Bill Pullman), este un saxofonist de succes și are o parteneră frumoasă și delicată, Renée Madison (Patricia Arquette este alegerea ideală pentru a sublinia senzualitatea eterică a personajului). Par cuplul ideal, până când vor găsi la ușa apartamentului lor câteva casete video, lăsate de un expeditor anonim. Filmările de pe casete sunt de un voyeurism oripilant, prezentând secvențe din dormitorul celor doi: în pat se conturează siluetele a doi oameni, dar imaginile sunt foarte neclare, fără puterea de a dezvălui vreo identitate, ceea ce lui Fred îi va declanșa o gelozie nefirească, paranoidă. În consecință, Fred își ucide iubita. Sau... se poate interpreta că doar crede că-și ucide iubita.

       Universul bizar, situat între schizofrenie și vise, derutează și captivează, deopotrivă. În termeni moderni, filmul este de tip mind-fuck. Există un film-în-film, prin certitudinea unui vis: după ce este arestat și își așteaptă la izolator sfârșitul (fiind condamnat la moarte, prin executare pe scaunul electric), Fred își creează o altă identitate, un dublu al său. Astfel, el devine Pete Dayton (interpretare impecabilă a actorului Balthazar Getty), un mecanic-auto foarte tânăr (mai tânăr decât Fred), priceput, ale cărui servicii sunt preferate de un mafiot abject, Mr. Eddy/Dick Laurent (un inconfundabil Robert Loggia), căruia îi place să se afișeze cu amanta sa, Alice Wakefield. Pete se îndrăgostește nebunește de Alice, mai ales că ea îi amintește vag de altă femeie... Alice este un doppelganger al lui Renée. 

Patricia Arquette și Balthazar Getty,
în Lost highway

Patricia Arquette se achită admirabil de rolul dublu: Renée este o brunetă enigmatică, timidă și tandră, iar Alice este o blondă platinată seducătoare care, din cauza unui trecut obscur, e capabilă să fie impertinentă, intrigantă, cinică. Alice este, totodată, întruchiparea infidelității. Dubla identitate a femeii, momentele ei deconcertante, cadrele în care camera se plimbă lent pe chipul ei sunt clar trimiteri la filmul lui Hitchcock, Vertigo (1958).  

    

Robert Blacke 

Sunt două personaje-liant între cuplul Fred-Renée și cuplul Pete-Alice: un personaj fantastic, obscur, Mystery Man (simbolizând forța demonică, interpretarea ambițioasă a lui Robert Blacke poate îngheța sângele în vine, mai ales cu întrebarea sa repetitivă, pe care i-o adresează lui Fred: Ne-am mai întâlnit, nu-i așa?), și Andy (interpretat de Michael Massee), un tânăr bogat, ce organizează petreceri luxoase (aluzie la Gatsby).

       Chiar și în vis, Fred se încurcă teribil în ițele încâlcite ale geloziei și mâniei. David Goleman, specialist în psihologie și neuroștiință, afirmă: „Cu cât ne frământăm mai mult în legătură cu lucrul care ne-a înfuriat, cu atât găsim «motive mai întemeiate» și justificări pentru faptul că ne-am mâniat. [...] Mânia netemperată de rațiune se transformă ușor în violență”. Categoric, acțiunile sângeroase ale lui Pete/Fred sunt lipsite de rațiune. Dar... e plauzibilă și această variantă: Fred își conștientizează afecțiunea (gelozia patologică) și încearcă să-i anuleze efectele nocive plonjând într-un carusel de vise. De vom ține cont că însuși David Lynch a afirmat că Lost Highway este o “psychogenique fugue” (fugă disociativă; „se caracterizează printr-o călătorie inopinată, departe de casa sau de locul de muncă habitual, însoțită de incapacitatea bolnavului de a evoca propriul trecut, de confuzie referitoare la identitatea personală sau chiar de asumarea unei noi identități”), vom încerca să înțelegem personajul principal din alt unghi de vedere, focusat pe caracteristicile bolii psihice.

       Oricât de mult am analiza filmul Lost highway, de fiecare dată vom ajunge la contradicții și nedumeriri, dar rămâne întotdeauna valid faptul că amalgamul de piste false se asociază cu obsesii, isterii și traume. Laitmotivul farurilor luminând în noapte o șosea pustie (lost highway însemnând „autostrada pierdută”) simbolizează, fără îndoială, subconștientul.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 665 al Revistei „Ateneu”, Ianuarie 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/)