Bagajul emoțional și metafora candelabrului

 

Teureongkeu (2024; film cunoscut mai bine cu titlul tradus în engleză, The trunk, iar în limba română a apărut cu titlul Bagajul) este o miniserie de tip k-drama (k-dramas sunt seriale TV, realizate în Coreea de Sud, vorbite în coreană). Povestea din cele opt episoade se bazează pe romanul omonim al scriitoarei Kim Ryeo-ryeong, la scenariu contribuind și Park Eun-Young, cinematografia este realizată de Park Jang-hyuk, iar regia este semnată de Kim Kyu-tae.        

          Mai mult decât telenovelă, Bagajul este o dramă psihologică, cu doze consistente de mister, și cu ușoare accente de thriller polițist. Personajul principal este Han Jeong-won (interpretare memorabilă, de mare intensitate, a lui Gong Yoo) – un bărbat înalt, chipeș, în jur de 35-40 de ani, având o carieră strălucită ca producător de muzică. Han Jeong-won locuiește într-o vilă de lux (moștenire de la tatăl său), dar eleganța decorurilor minimaliste nu atenuează tristețea interioarelor sumbre și claustrofobe. Scara, mai mult o rampă imitând șurubul lui Arhimede, mi-a amintit de grafica artistului neerlandez M.C. Escher.

        Sufletul protagonistului este pătruns de spleen. Divorțul de dată recentă îi sporește depresia. Femeia cu care a fost prieten încă din copilărie, pe care la maturitate a iubit-o cu ardoare, Lee Seo-yoon (interpretare remarcabilă – Jung Yun-Ha), 

 continuă să-l învinovățească pentru o tragedie care le-a marcat căsnicia. La scurt timp după divorț, ea se recăsătorește cu un bărbat mai tânăr decât ea, Yun Ji O (interpretare, Jo Yi-Gun). Cu toate acestea, Lee îi oferă lui Han șansa iertării și împăcării, cu condiția unui pact: să accepte să se căsătorească, prin intermediul unei agenții secrete care contracta căsătorii

fictive, și să trăiască timp de un an cu „noua” lui soție... Lee, o arhitectă cu o fantezie debordantă (inclusiv casa lui Han a fost reamenajată după ideile ei avangardiste) este o femeie dominatoare, înnebunită să dețină controlul, seducătoare și fascinantă, dar frumusețea ei este glacială. A-l obliga pe fostul soț să se căsătorească, fie și pentru un termen scurt, cu o femeie aleasă de ea, este un act prin care își manifestă supremația. Astfel, din oferta agenției de căsătorii de conveniență, Lee o alege ca soție pentru fostul ei soț pe cea care i s-a părut a fi docilă și insignifiantă, pe Noh In-Ji (rafinată și nuanțată interpretarea actriței Seo Hyun-jin). Han e vexat de absurditatea propunerii lui Lee, dar în cele din urmă cedează insistențelor și manipulărilor ei. Un vechi proverb românesc descrie perfect situațiile care vor urma: socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg... Apropiată ca vârstă de Lee și Han, Noh In-Ji nu trece neobservată, fiind o femeie atrăgătoare, stilată, sofisticată, misterioasă. Han și Noh încep o relație convențională, dar motivațiile amândurora sunt mai ales de ordin psihologic: la început, pentru amândoi falsa căsătorie reprezintă un exercițiu în lupta cu fantomele trecutului. Când doi oameni conviețuiesc, chiar dacă sunt doi străini, confesiunile sunt inevitabile. Emergența experiențelor celuilalt echivalează cu descoperirea propriului sine; și cum între Han și Noh există suficiente compatibilități, treptat se declanșează atât atracția fizică, cât și cea sufletească. Însă în proaspătul cuplu nu lipsesc suspiciunile, motivele de gelozie și tensiunile, iar viitorul lor împreună este discutabil. Chimia între cei doi actori este vibrantă; interpretările ambilor actori sunt admirabile, fiind capabili să exprime o varietate de trăiri în cuvinte puține, mai mult prin gesturi și priviri.

       The trunk nu este o miniserie perfectă, dintre cusururi menționez: multe personaje secundare au rămas insuficient dezvoltate; ultimele două episoade conțin momente melodramatice; jocul actorilor din rolurile secundare e uneori șarjat; finalul cvasi-edulcorat. Ritmul lent nu m-a deranjat, dar sunt câteva secvențe statice lungite nejustificat. Anumiți spectatori s-au declarat un pic iritați de întoarcerile și înaintările în timp. Dar analepsele și prolepsele generează o dinamică bună, în plus, activează puterea de concentrare a spectatorilor.

        Cu toate că ritmul e lent, povestea nu e lipsită de suspans. Deși subțire, intriga polițistă funcționează ca un liant între cele două cupluri (Han și Noh; Lee și Yun Ji O) și antrenează aproape toate personajele secundare. Victima este Um Tae-seong (interpretare, Kim Dong-won), un individ paranoic, cu antecedente penale, hărțuitor al lui Noh In-Ji. Pentru experimentatul detectiv Kim Hyun-Choo (interpretare, Choi Young-Joon), toți membrii cvadruplului amoros devin suspecți. Pe malul unui superb lac, unde a fost găsit cadavrul, apa aduce și un misterios cufăr, securizat cu un cifru puternic. Conținutul bagajului va demasca însă o suferință traumatică, disimulată abil de unul dintre cele mai contrariante personaje ale poveștii.

       Titlul Bagajul poate deruta, aruncă o pistă falsă legată de importanța cufărului în ancheta criminalistică. În cele opt episoade, sunt mult mai dese și mai bogate de sens referințele la somptuosul candelabru din locuința lui Han. Într-o nuvelă a lui Lev Tolstoi, Stăpân și slugă, bogătașul Vasili, rătăcind drumul pe un vifor cumplit, se tot învârte pe un câmp în jurul unei tufe de peliniță pe care, într-un mod suprarealist, de la distanță, o confundă cu un sat. Această peliniță din povestirea lui Tolstoi, ne explică scriitorul american George Saunders, este „o plantă asociată cu amărăciunea, moartea, vremurile de restriște, speranțele frânte”. „Pelinița este – afirmă mai departe George Saunders – un «simbol» strălucitor și bizar, ce reprezintă mai multe lucruri deodată. E un semn al zădărniciei [...] Ea amintește de natura nemilos de egalitară a morții și de imposibilitatea de a o evita (o vede oriunde s-ar duce, nu atât ostilă, cât indiferentă). Vasili se identifică cu ea, se vede pe sine și pelinița ca fiind într-o dificultate similară ([...] la fel ca ea, și el este singur, «în așteptarea morții inevitabile, apropiate și absurde».”^* Prin opulența sa, candelabrul din The trunk se află în antiteză cu modestia tufei de peliniță. Totuși, ca simbolistică îi seamănă: candelabrul, purtând amprentele violențelor extreme ce au marcat copilăria lui Han, reprezintă „amărăciunea, moartea, vremurile de restriște, speranțele frânte”. Acest obiect îi este realmente ostil lui Han, cu toate acestea el nu are puterea de a-l înlocui, căci rănile sale din copilărie nu s-au cicatrizat. Candelabrul este totodată „un «simbol» strălucitor și bizar” al relației dintre Han și fosta soție... Dar, într-un ungher al casei, un superb bonsai își întinde discret crengile spre o lucarnă, prin care se întrevede petecul unui cer senin... Oglindește oare acest bonsai brațele unei noi iubiri?!...

     În literatura română, H. Bonciu publica în 1934 romanul Bagaj.... Pompiliu Constantinescu găsea în Bagaj pagini de „o claritate de halucinație, o senzație de vis cu ochii deschiși”; pe Mihail Sebastian îl uluiau pasagii cu „forță de sumbră senzualitate”; iar Anton Holban s-a lăsat impresionat de cum Bonciu „știe cum să alterneze umbrele și luminile, și cari sunt cuvintele cari sugerează și desprind melancolii”. Claritatea de halucinație, senzația de vis, forța senzualității sumbre, jocul de lumini și umbre, melancolia – toate se află printre atributele miniseriei sud-coreene... Sunt fascinată de coincidențe, dar obiectiv vorbind, Bagajul... lui H. Bonciu este dedicat iubirii fizice, iar explicația titlului The trunk constă în faptul că fiecare personaj al cvadruplului amoros (Han, Lee, Noh, Yun) poartă în suflet un bagaj burdușit cu răni și deziluzii. Dar visele liniștite și iubirea sinceră ar putea face povara mai ușoară... 

Notă

^*George Saunders, O baie în iaz, pe ploaie. O lecție despre scris, citit și viață de la patru maeștri ruși ai prozei scurte, traducere din limba engleză de Iulian Bocai, București, Editura Trei, 2024

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 666 al Revistei „Ateneu”, februarie 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/ )

Un carusel de vise

Remember David Lynch 

Patricia Arquette și Bill Pullman, 
 în Lost highway 

       De curând, pe 16 ianuarie 2025, ne-a părăsit David Lynch, reprezentant marcant al neo-noir-ului, „regizor și producător de film, artist vizual, muzician, YouTuber, patron de club de noapte și practicant de meditație transcendentală” (cf. „Scena9”). În România, publicul larg îl cunoaște pe David Lynch mai ales ca realizator al serialul american Twin peaks – difuzat și la televiziunea română prin anii ’90, constituind un adevărat fenomen: fiecare nou episod era așteptat cu frenezie de spectatori. David Lynch nu a conceput de unul singur Twin peaks, el a colaborat cu regizorul și scenaristul Mark Frost.

       Cele mai importante realizări ale lui David Lynch cred că sunt epopeea Dune (1984) și cele trei lungmetraje, pentru care a avut parte de nominalizări la Premiile Oscar, secțiunea regie: The elephant man (1980), Mulholland Drive (2001), Blue Velvet (1986). David Lynch însă nu a tras biletul câștigător, pierzând rând pe rând statueta, în fața lui Robert Redford, Oliver Stone și Ron Howard. Lui David Lynch i se recunoaște în mod oficial valoarea artistică în 2019, când primește Premiul Onorific Oscar, pentru întreaga filmografie.

         Zilele acestea am revăzut lungmetrajul Lost highway (1997; apărut în limba română cu titlul Metamorfoze, scris și regizat de David Lynch; la scenariu contribuie și scriitorul Barry Gifford; director de imagine, Peter Deming) – un thriller psihologic estetizant, cu tușe psihedelice, având trăsături specifice universului lynchian: obscuritatea, absurdul, misterul, nebunia. Este de mirare că atât la vremea lui, cât și ulterior, acest film a trecut aproape neobservat, subestimat de critica de film (nu a avut la nicio secțiune vreo nominalizare la Oscar).

       Temele centrale ale filmului Lost highway (1997) sunt gelozia, trădarea, vinovăția și paranoia. Eroul acțiunii, Fred Madison (interpretat excepțional de Bill Pullman), este un saxofonist de succes și are o parteneră frumoasă și delicată, Renée Madison (Patricia Arquette este alegerea ideală pentru a sublinia senzualitatea eterică a personajului). Par cuplul ideal, până când vor găsi la ușa apartamentului lor câteva casete video, lăsate de un expeditor anonim. Filmările de pe casete sunt de un voyeurism oripilant, prezentând secvențe din dormitorul celor doi: în pat se conturează siluetele a doi oameni, dar imaginile sunt foarte neclare, fără puterea de a dezvălui vreo identitate, ceea ce lui Fred îi va declanșa o gelozie nefirească, paranoidă. În consecință, Fred își ucide iubita. Sau... se poate interpreta că doar crede că-și ucide iubita.

       Universul bizar, situat între schizofrenie și vise, derutează și captivează, deopotrivă. În termeni moderni, filmul este de tip mind-fuck. Există un film-în-film, prin certitudinea unui vis: după ce este arestat și își așteaptă la izolator sfârșitul (fiind condamnat la moarte, prin executare pe scaunul electric), Fred își creează o altă identitate, un dublu al său. Astfel, el devine Pete Dayton (interpretare impecabilă a actorului Balthazar Getty), un mecanic-auto foarte tânăr (mai tânăr decât Fred), priceput, ale cărui servicii sunt preferate de un mafiot abject, Mr. Eddy/Dick Laurent (un inconfundabil Robert Loggia), căruia îi place să se afișeze cu amanta sa, Alice Wakefield. Pete se îndrăgostește nebunește de Alice, mai ales că ea îi amintește vag de altă femeie... Alice este un doppelganger al lui Renée. 

Patricia Arquette și Balthazar Getty,
în Lost highway

Patricia Arquette se achită admirabil de rolul dublu: Renée este o brunetă enigmatică, timidă și tandră, iar Alice este o blondă platinată seducătoare care, din cauza unui trecut obscur, e capabilă să fie impertinentă, intrigantă, cinică. Alice este, totodată, întruchiparea infidelității. Dubla identitate a femeii, momentele ei deconcertante, cadrele în care camera se plimbă lent pe chipul ei sunt clar trimiteri la filmul lui Hitchcock, Vertigo (1958).  

    

Robert Blacke 

Sunt două personaje-liant între cuplul Fred-Renée și cuplul Pete-Alice: un personaj fantastic, obscur, Mystery Man (simbolizând forța demonică, interpretarea ambițioasă a lui Robert Blacke poate îngheța sângele în vine, mai ales cu întrebarea sa repetitivă, pe care i-o adresează lui Fred: Ne-am mai întâlnit, nu-i așa?), și Andy (interpretat de Michael Massee), un tânăr bogat, ce organizează petreceri luxoase (aluzie la Gatsby).

       Chiar și în vis, Fred se încurcă teribil în ițele încâlcite ale geloziei și mâniei. David Goleman, specialist în psihologie și neuroștiință, afirmă: „Cu cât ne frământăm mai mult în legătură cu lucrul care ne-a înfuriat, cu atât găsim «motive mai întemeiate» și justificări pentru faptul că ne-am mâniat. [...] Mânia netemperată de rațiune se transformă ușor în violență”. Categoric, acțiunile sângeroase ale lui Pete/Fred sunt lipsite de rațiune. Dar... e plauzibilă și această variantă: Fred își conștientizează afecțiunea (gelozia patologică) și încearcă să-i anuleze efectele nocive plonjând într-un carusel de vise. De vom ține cont că însuși David Lynch a afirmat că Lost Highway este o “psychogenique fugue” (fugă disociativă; „se caracterizează printr-o călătorie inopinată, departe de casa sau de locul de muncă habitual, însoțită de incapacitatea bolnavului de a evoca propriul trecut, de confuzie referitoare la identitatea personală sau chiar de asumarea unei noi identități”), vom încerca să înțelegem personajul principal din alt unghi de vedere, focusat pe caracteristicile bolii psihice.

       Oricât de mult am analiza filmul Lost highway, de fiecare dată vom ajunge la contradicții și nedumeriri, dar rămâne întotdeauna valid faptul că amalgamul de piste false se asociază cu obsesii, isterii și traume. Laitmotivul farurilor luminând în noapte o șosea pustie (lost highway însemnând „autostrada pierdută”) simbolizează, fără îndoială, subconștientul.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 665 al Revistei „Ateneu”, Ianuarie 2025, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/)