Un whodunit încântător

 See how they run (2022)

See how they run (2022; regie, Tom George) este o comedie polițistă agreabilă, cu note de mister. Scenariul, semnat de britanicul Mark Chapell (autor de sitcomuri), deși e animat de o intrigă polițistă à la Agatha Christie, nu oferă prea mult suspans. Din fericire, compensează prin fantezie și personaje pitorești (interpretate convingător de o pleiadă de staruri), dialogurile sunt excelente, adesea suculente, presărate cu umor, este cultivat comicul de situație și de limbaj. Decorurile (designer de producție, Amanda McArthur), cu accente de roșu și de violet, seamănă mai mult cu cele de teatru, creând spectatorului senzația de familiaritate.

Acțiunea se petrece la Londra, în anul 1953. Teatrul londonez se pregătește de o nouă reprezentație a piesei The mousetrap, de Agatha Christie. Un regizor de film american, Leo Kopernick (Adrien Brody), sosește la Londra cu scopul de-a adapta piesa pentru marele ecran, lăudându-se peste tot că doar el poate realiza un film bun dintr-o „piesă polițistă de mâna a doua”, afirmație făcută înainte de-a vedea montarea scenică: „Nu că aș fi văzut piesa... Dar este o poveste whodunit. Ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Un prolog interminabil în care sunt prezentate toate personajele. Îți faci o idee despre lumea fiecăruia, apoi cel mai nesuferit personaj este eliminat”. Kopernick se poartă cu aroganță față de oamenii de teatru și de cinema londonezi, devenind tuturor... nesuferit. Conform cutumei enunțate, va fi asasinat. Crima e comisă la opulenta petrecere dată în cinstea succesului celei de-a 100 reprezentații a piesei, unde sunt prezenți toți cei cu care Kopernick reușise să intre în conflict: patroana teatrului Petula Spencer (Ruth Wilson); actorul Richard Attenborough (Harris Dickinson); soția actorului, Sheila Sim (Pearl Shanda); producătorul John Woolf (Reece Shearsmith); scenaristul Mervyn Cocker-Norris; un chelner obscur (Charlie Cooper). După ce Kopernick este ucis chiar în culise, își fac apariția doi polițiști, care vor investiga cazul, fiind la prima lor colaborare. Inspectorul Stoppard (Sam Rockwell), veteran, cu un defect la picior căpătat în Al Doilea Război Mondial, este ursuz, dipsoman, suferă pentru că a fost părăsit de soție. Este sexistă atitudinea lui față de subalterna Constable Stalker (Saoirse Ronan), o polițistă novice, ambițioasă, pe care el o subestimează, desconsiderându-i metodele și raționamentele. Îl irită entuziasmul tinerei. În final, toate barierele dintre cei doi polițiști se vor ridica, fiecare va învăța de la celălalt câte o lecție: ea de la el, lecția despre beneficiile răbdării; el de la ea, lecția despre frumusețea pasiunii. Relația dintre cei doi evoluează, devenind armonioasă, succesul este scontat. Sam Rockwell și Saoirse Ronan sunt sarea și piperul filmului, susținându-și nemaipomenit partiturile.

În See how they run, acțiunea ia adesea înfățișarea unei farse suprarealiste. Filmul are și un caracter parodic, dar nu știu cât de mult poate fi descifrat de spectatorii care nu sunt fani ai genului whodunit și nici nu cunosc, din istoria teatrului, formidabila poveste a piesei The mousetrap. Scrisă de Agatha Christie, a avut premiera în Nottingham, la Theatre Royal, pe 6 octombrie 1952. Dar autoarea vinde drepturile de ecranizare, punând o clauză: turnarea filmului să înceapă după cel puțin șase luni de la ultima reprezentație teatrală. Astfel, în prezent, The mousetrap este piesa cu cele mai multe reprezentări pe scenă (peste 26000), dar cu nicio adaptare cinematografică... 

See how they run îmbină fericit ficțiunea cu câteva elemente biografice. Richard Attenborough (1923-2014) a fost un remarcabil actor și regizor, câștigător în 1983 al Premiului Oscar pentru regia filmului biografic Gandhi. Personalitate complexă, Richard Attenborough a fost actor de teatru și de film. El într-adevăr a interpretat pentru prima oară rolul detectivului din The mousetrap. Nu avem acces la acea performanță, dar celor pasionați de ecranizările după Agatha Christie, le recomand filmul produs în 1974, And then there were none (cunoscut și cu titlul Ten little indians; regie, Peter Collinson), în care joacă și Richard Attenborough. Filmul este o bijuterie cinematografică, în special datorită directorului de imagine Fernando Arribas (1940-2021), care a creat splendori vizuale, ajutat și de exotismul locurilor de filmare: interiorul luxosului hotel Abassi din Iran și Templul lui Debod din Spania. Templul lui Debod este egiptean, amplasat inițial pe malul Nilului, datează aproximativ din secolul II î.H., dar în 1972, într-o campanie internațională de salvare a 22 de monumente din Nubia, a fost demontat, mutat și reconstruit în Spania, în centrul Madridului, unde se află și-n prezent.

Dar să ne întoarcem la filmul recent lansat la cinema și să mai punctăm câteva lucruri. See how they run este alcătuit din flashbackuri, iar conceptul artistic pare inspirat de creațiile marelui regizor Wes Anderson. Deconectant, ar putea satisface și gusturile spectatorilor pretențioși, prin bogatele referințe la mari filme și la mari actori. Cei care prețuiesc un film mai mult pentru cinematografie și mai puțin pentru scenariu, probabil vor fi dezamăgiți, cinematografia nu se ridică, de exemplu, la nivelul spectaculosului Knives out (2019), în fond, tot un whodunit. Scenaristul filmului See how they run, Mark Chapell are abilitatea de-a introduce subtil citate din The mousetrap. Astfel, punctul culminant se desfășoară la... conacul Monkswell. Mă abțin să vă dezvălui identitatea criminalului. „Neașteptatul se produce când spectatorii buni tac.” (Agatha Christie). În minunata galerie de personaje este și... Agatha Christie (interpretată, cu șarm, de Shirley Henderson).

Elogiu adus deopotrivă teatrului și cinematografiei, See how they run este un whodunit rafinat și seducător.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)

Geanina Ivu: „Tradițiile românești nu ar trebui să dispară”

 

Geanina Ivu - Maramureș

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Geanina Ivu

– Ne aflăm în satul Bogdana, la Simpozionul „Zone strategice de creație” și vreau să profităm de această oportunitate și să stăm un pic de vorbă despre tine și despre arta ta. Am văzut ce ai lucrat aici în aceste zile – la fel ca în cazul altor picturi făcute de tine și acum m-a impresionat curajul tău de a pune culori tari pe pânză, siguranța cu care o faci. 

Indiferent în ce etapă a carierei tale au fost făcute, creațiile tale cuceresc privitorii prin spectacolul de culoare și se diferențiază prin temele recurente din tradițiile românești. Chiar dacă evoci adesea lumea satului, o lume așadar arhaică, un ochi profesionist va remarca îndată că maniera ta de lucru este modernă. Totuși, aș vrea să te întreb de ce ai ales să evoci obiceiuri și tradiții românești, acum, când lumea traversează un progres tehnologic fără precedent?

Geanina Ivu: – Într-adevăr, tradiția face parte din lucrările mele, în toate etapele pe care le-am traversat: urșii de Crăciun, peisajele cu imagini din cimitire, picturi cu vase de lut, iar acum evoc portul popular. Fără tradiții nu cred că putem exista ca nație. Actualmente, traversăm o perioadă în care tradițiile par a se pierde în negura vremurilor... nu mai ținem cont de ele, ni se pare că nu ne mai reprezintă...

Geanina Ivu - Chimir bărbătesc 

– Cred că asta se întâmplă și pentru că majoritatea trăim în medii citadine. Puțini dintre noi mai avem rude la țară. Ție, cumva, dragostea pentru frumusețea lumii rurale ți-a fost cultivată în copilărie?

Geanina IVU: – M-am născut la oraș și am crescut la bloc. Dar tare îmi plăcea când mergeam la bunicii de pe tată, la țară, la Cucuieți, lângă Moinești, sau la Buhuși, la bunica de pe mamă, care locuia la casă. Viața la oraș mi se părea atunci o normalitate, dar, crescând, viața la țară mi s-a părut o binefacere, pe care ar fi minunat să o putem simți în fiecare moment.

– Crezi că există posibilitatea ca în viitor să dispară tradițiile?

Geanina IVU: – Totul este într-o majoră schimbare. Arta este și ea în schimbare, dar tradițiile românești nu ar trebui să dispară, fără tradiții s-ar dezintegra iremediabil identitatea noastră națională. Din păcate, mi se pare destul de apropiat momentul nimicirii chiar și a memoriei tradițiilor și mă tem că într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, nici măcar prin muzee nu le vom mai găsi... Evoluția vieții alunecă într-o altă direcție și există acest risc ca tradițiile să dispară cu desăvârșire. Dar sper ca eu să nu apuc acel moment.

– Și-atunci, cum crezi că își găsesc locul în ziua de azi, în expozițiile de grup, lucrările tale care evocă satul – unde timpul parcă se oprește, să ne amintim și de zicerea lui Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat” –, lângă alte lucrări, foarte moderne, care ilustrează evoluția tehnologică?

Geanina IVU: – Chiar dacă par rupte de realitatea de zi cu zi, lucrările mele se integrează în cadrul expozițiilor de grup. Pot părea o antiteză în contextul modern, dar chiar și așa, fiecare om cred că are o frântură de amintire din copilărie, poate de la bunici sau de la alte rude, astfel încât se pot regăsi în picturile mele. Încă există artiști culți, pe plan național dar și internațional, care includ în arta lor referiri directe sau subtile la tradiții, iar asta nu-i face să fie depășiți, dimpotrivă, părerea mea este că arhaicul, tocmai prin raritatea sa, poate îmbogăți o creație cu note de fantezie.

Geanina Ivu - Viața satului

– Ai fost invitată în multe tabere de creație, mai mult decât atât, tu însăți ai organizat câteva. Cum vezi tu lucrurile, ce rol au taberele de creație?

Geanina IVU: – În calitate de coordonator de proiect, până în prezent, am organizat trei tabere de creație artistică. Este un lucru destul de complicat de gestionat. Am fost invitată în mai multe tabere de creație – atât naționale, cât și internaționale – toate au fost importante pentru dezvoltarea mea artistică și, în plus, au pus „cărămizi” la formarea mea de coordonator de proiect. Rolul unei tabere? Cel mai important lucru este conexiunea care se creează între artiștii invitați: schimbul de idei, experimentele plastice la care luăm parte. Sunt emoționante legăturile care se formează între oameni, chiar și-atunci când se-ntâmplă adesea să fim din țări diferite sau mai ales atunci. Arta este limbajul universal care ne leagă. Fiecare tabără își are povestea ei, care rămâne în minte și în suflet. O experiență deosebită a fost tabăra de pictură și ceramică Cucuteni, din 2016, în care au participat pictori și ceramiști. Pe mine m-a fascinat „arta focului”, mi s-a părut aparte cum focul își spunea și își ardea povestea în același timp.

– În arta ta, în unele pânze e bucuria vieții, în altele e prezent sentimentul morții. Viața și moartea sunt teme care te inspiră, sunt teme profund filozofice, iar tu le relevezi fără să abstractizezi, într-un mod natural. Cum reușești?

Geanina Ivu - Viața satului

Geanina IVU: – Viața și moartea fac parte din noi. Îmi aduc aminte de-o vorbă de duh a lui Petre Țuțea: „Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare”. Nu a zis că se teme de singurătate, ci de însingurare... În ce mă privește, eu nu văd moartea ca pe un sfârșit etern, ci ca pe o ușă către o altă viață, spre o altă lume. Îmi place să redau și viața și moartea în pictură, așa cum le înțeleg eu, fără să le cosmetizez.

– Ai o serie de picturi cu urși. Memorabile, dar și frisonante sunt picturile tale cu cimitire. Cum au apărut aceste picturi, ce anume te-a inspirat?

Geanina IVU: – Picturile cu urși au fost inspirate de Festivalul de datini și obiceiuri de Crăciun, când artiști populari din satele județului Bacău vin să-și prezinte tradițiile pe care încearcă să le țină vii și să le transmită mai departe copiilor lor. Seria picturilor cu cimitire pot spune că a început cu o lucrare, cu evocarea unei imagini din „cimitirul vesel” de la Săpânța. Întâi a fost acea lucrare, au urmat altele. Am vizitat cimitirul de la Săpânța, am citit poveștile de pe cruci, am privit atent picturile care au la bază o idee genială, excelent pusă în practică. Dincolo de denumirea de „cimitir vesel”, eu am observat că acolo e mai degrabă o zonă în care au murit foarte mulți oameni tineri. Probabil de aici a venit și ideea de a picta și a scrie acele povești pe cruci, pentru a atenua tragismul destinelor și a îndulci suferința rudelor rămase în viață.

– Acum ești o artistă ajunsă la maturitate, cunoscută și apreciată. Dar cred că oricine la început are nevoie să fie încurajat. Cum au fost primii tăi pași în artă? Ce artiști sau profesori au avut un rol decisiv în formarea ta ca artist? A contat, în evoluția ta, admirația specială față de un anumit artist?

Geanina Ivu - Autoportret

Geanina IVU: – Domnul Ilie Boca a fost pentru mine omul care mi-a insuflat încredere și care m-a susținut să pășesc pe drumul artei. Îi mulțumesc din toată inima mea domnului Ilie Boca! De admirat, admir mulți artiști și mi-ar fi greu să numesc pe unul sau pe altul. De la fiecare am luat, în timp, ceea ce mi-a plăcut, apoi am trecut prin prisma mea personală. Dacă ar fi să mă plasez într-un anumit curent, cel mai bine cred că mă regăsesc în fovism. Și dacă tot am pomenit de fovism, aș vrea să spun că îmi plac foarte mult aceste cuvinte ale lui Henri Matisse: „Culoarea ajută la exprimarea luminii, nu la fenomenul fizic, ci la singura lumină care există cu adevărat, cea din creierul artistului”.

Geanina Ivu - Casa de la Buha. Pridvor

Geanina Ivu - Maramureș. Păpuși

– Așadar, dintre curentele plastice, aderi la fovism. Dar ce părere ai despre unitatea în diversitate versus păstrarea unui singur stil? Îți pun această întrebare, pentru că am asistat nu chiar de mult la o polemică interesantă la un vernisaj, iar tu ți-ai susținut cu pasiune punctul de vedere.

Geanina IVU: – Au fost mai multe discuții pe această temă. În primii mei ani de studenție, unul dintre profesori ne-a spus că un artist trebuie să-și păstreze stilul de-a lungul carierei, pentru a putea fi ușor identificat. Și sunt de acord. Doar că nu apare deodată un apogeu al carierei artistice. Trebuie să parcurgem niște pași obligatorii (școală, facultate, primele expoziții etc.), să urcăm o scară imaginară treaptă cu treaptă, să acumulăm informații, cunoștințe, experiențe... Toate aceste etape se regăsesc în formarea noastră, indiferent de domeniu: ne maturizăm, ne transformăm, iar când ajungem sus pe un platou, putem spune că am atins apogeul carierei noastre, un vârf de formă. Doar că acolo nu putem sta la infinit, după o vreme începem să coborâm. Personal, am trecut prin etapele enumerate, m-am schimbat de multe ori, m-am reinventat, dar cred că un artist este recognoscibil indiferent de schimbările prin care trece. Schimbările sunt benefice, sunt ca un nou început, ca o întoarcere la prima tinerețe.

– În ultima vreme tu ai repurtat succese importante nu doar în artă, ci și în sport, la competițiile de tir cu arcul. Nu te simți uneori lezată că sportul iți ia din timpul pentru creația artistică?

Geanina IVU: – Am fost întrebată de multe ori care este relația dintre sport și artă, cum reușesc să le îmbin pe amândouă. Un concept ZEN spune că „dacă ai reușit să tragi măcar o dată cu arcul așa cum trebuie, se poate spune că ai trăit o viață”. Trasul cu arcul ne-ajută să facem pași prin noi înșine, întărindu-ne astfel puterea interioară; ne insuflă încredere în forțele proprii; ne călăuzește pașii spre credință și chiar ne poate purta pașii spre... infinit! Îmi place să spun că atât în fața pânzei albe, cât și în fața țintei, eu stau singură, doar cu mine însămi. Inevitabil, arta „mănâncă” din timpul sportului și viceversa. Dar, vreau să cred, că am reușit să le fac să coexiste. E ca și cum o mamă are doi copii. Sigur găsește timp pentru amândoi.

– În viața oricărui artist există proiecte. Tu ce proiecte ai?  

Geanina IVU: – Îmi doresc mult să pot duce mai departe Simpozionul „Zone Strategice de Creație”, care se află deja la a II-a ediție anul acesta. Am în plan o viitoare expoziție personală. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate se vor împlini.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2022, p. 16, 

pe copertă ilustrația este reproducere după o pictură de-a artistei Geanina Ivu)

Cu brațele întinse spre inima lumii

Două povești s-a intitulat expoziția personală de debut a artistei Anca Mihăilă și a fost deschisă pe 3 noiembrie în cele două săli ale UAP, filiala Bacău, la galeria „Nouă” și la galeria „Frunzetti”. Curatorul expoziției a fost conf. univ. dr. Ovidiu Ionescu.

Mai întâi am fost invitați în sala mică de la parter, unde am putut admira vase de ceramică, lucrate de artistă, cu rafinament, din dragoste pentru Cultura Cucuteni.

Interesant ni s-a părut modul cum au fost puse în scenă vasele de ceramică: pe mulțimi, unele cu multe elemente simbolizând aglomerația, cu o demonstrație despre cum se poate folosi economicos spațiul; iar altele, cu puține elemente, simbolizând retragerea din marea masă, individualizarea. Vasele aparțin teluricului și în mod obișnuit le vedem așezate pe pământ, deci la orizontală, dar artista le-a ridicat pe verticală într-o instalație, vrând parcă să sugereze desprinderea omului de cele materiale, aspirația lui către cele înalte, dorința de a transcende. De altfel, o inversiune ortogonală funcționează și când ajungem la a doua poveste, expusă la etaj, unde verticala se schimbă cu orizontala. 

În sala mare, vedeta este reprezentarea mâinii, mai mult decât atât, lucrările expuse ilustrau mâini lucrătoare, multiplicarea aceleiași mâini sugerând prețuirea pentru munca manuală. În general, mâna se asociază poziției verticale, chiar și atunci când gestul făcut urmează o traiectorie orizontală. Mâna e legată aproape mereu de verticală, pentru că atunci când lucrăm ceva cu mâinile sau chiar și atunci când doar gesticulăm, mâna e prinsă de corpul nostru care se află pe verticală (sau cel puțin așa ar trebui). Dar Anca Mihăilă a așezat pe orizontală multe mâini și inițial ne-am întrebat dacă acea instalație astfel concepută nu era cumva și o graniță între ea și ceilalți. 

Însă expresivitatea degetelor, cu dinamica lor fantastică obținută prin repetiție, pe mine m-a făcut să mă gândesc la implorare, dar nu în sensul de rugăciune, pentru că altfel e reprezentat în artă gestul pentru rugăciune – e atunci când cele două palmele sunt lipite. În instalația ceramistei, cele două mâini sunt disjuncte. Mâinile ei sunt invitații la prietenie, la comuniune. Și chiar dacă n-a inclus vizibil semnul rugăciunii, expoziția a avut și o dimensiune sacră. Într-o carte publicată pentru prima oară în Franța în 1977, tradusă în 2019 și la editura „Humanitas”, cu titlul „Făurari și alchimiști”, Mircea Eliade vorbește în ultimul capitol despre criza spirituală a omului modern, care din cauza accentului pus pe progresul tehnologic (de altfel, util și important, ceea ce nu contestă nici Eliade), a pierdut dimensiunea liturgică a muncii: „Desacralizarea muncii constituie o rană deschisă în corpul societăților moderne. Nimic nu ne spune însă că o resacralizare nu se va produce în viitor”. Dar resacralizarea se poate face și prin artă, iar expoziția „Două povești” a avut și rostul ei de a resacraliza.

Într-adevăr, a fost de mare impact o expoziție de ceramică despre mâini, drept dovadă de mult nu am mai văzut la expoziție un public atât de numeros, printre ei, mulți tineri, unii dintre ei urmând școli cu profil de artă. Din istoria artei, aflăm că au existat numeroși creatori, mai ales în pictură și grafică, care au dat atenție mâinii, ca formă plastică. În multe picturi celebre, raportul dintre portret și mână este foarte important – îi amintesc aici pe Ștefan Luchian, cu Autoportretul „Un zugrav”; pe El Greco, cu „Deschiderea Celui De-al Cincilea Sigiliu”; pe Boticelli, cu „Primăvara” și „Nașterea Venerei”; pe Leonardo da Vinci, cu pictura „Sfântul Ioan Botezătorul”; pe Rembrandt, cu un autoportret în care el stă într-un fotoliu și e îmbrăcat foarte elegant. Multe alte exemple se pot da. Sunt și lucrări în care mâinile sunt vedetele, cum ar fi studiile lui Leonardo da Vinci sau Dürer sau Escher. În pictură, Diego Rivera are un tablou interesant, „Mâinile doctorului Moore”. Am făcut această incursiune pentru a spune că de fapt nu aș asemăna experimentul Ancăi Mihăilă cu niciunul pomenit. Dacă aș ține cu dinadinsul să fac o comparație cu un artist care a fost preocupat în mod pătimaș de tema mâinii, m-aș gândi la sculptorul american contemporan Jasper Johns (n. 1930), care a folosit amprenta propriei mâini în multe lucrări de grafică și gravură. O tensiune asemănătoare găsim și în frumoasa expoziție Două povești, dar la Anca Mihăilă modul de exprimare – în porțelan și sticlă – presupun că necesită mai multă răbdare și o muncă mai asiduă.

Cred că este o adevărată magie să poți să redai tensiune, exprimări ale celor mai intense stări interioare, în astfel de mulaje, care intrinsec suferă de rigiditate. Dar Anca Mihăilă și-a întins cu suplețe spre noi brațele, multiplicându-le (metaforic, dar și fizic, în lucrări de artă) și a reușit să ne transmită ceea ce oricine dorește să primească odată cu o îmbrățișare: căldură sufletească.

Imagine de la vernisajul Două povești, 
Anca Mihăilă (Două povești) și Violeta Savu

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 639-640 al Revistei „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2022)