Un tăietor cu o foarfecă bună

 

Un film interesant ne-a propus anul acesta, odată cu debutul său în regia de lungmetraj, Graham Moore (n. 1981) în “The outfit” (în limba română, filmul a fost difuzat și cu titlul „Mafia”). În “The outfit” este și co-scenarist, alături de Johnathan McClain, iar cei doi construiesc o poveste noir, un thriller incitant cu gangsteri mărunți, dar periculoși, care într-o noapte de iarnă a anului 1956 tulbură liniștea unui dichisit atelier de croitorie din Chicago. Intriga polițistă și schimbările de situație creează suspansul, dar filmul captivează cel mai mult prin charisma personajului principal, înzestratul croitor Leonard Burling, un veteran școlit cândva la vestitul brand de modă masculină “Savile Row”, care a emigrat în anii ’50 din Anglia în SUA, motivul după spusele sale fiind „războiul blugilor” (rol reflexiv făcut de Mark Rylance, o interpretare artistică fără cusur, magnetică; din cariera actorului mai amintim filmele “Bridge of spies”, pentru care a primit Premiul Oscar pentru rol secundar în 2016, miniseria “Wolf hall” 2015, “Don’t look up” 2021).

Decorurile, cu scrinuri, cu dulapuri din lemn pe rafturile cărora se sprijină baloturi de materiale sau role de hârtie pentru tipare, fac din micuța prăvălie un loc plin de mister. Atelierul modest dar fermecător este proprietatea lui Leonard Burling; aici el croiește costume elegante pentru clienți cu dare de mână, printre aceștia numărându-se și bandiții care conduceau cartierul prin forță, crime și înșelătorii. Lui Leonard îi ține uneori companie asistenta lui, Mable (Zoey Deutch), o tânără frumoasă, inteligentă și rafinată, dar care nu-i împărtășește pasiunea pentru meșteșugul croitoriei; dimpotrivă, ea își dorește să evadeze din acest univers pe care-l consideră prea mic pentru aspirațiile ei. Între cei doi există chimie, Leonard nutrind față de Mable sentimente paterne.

Acțiunea se petrece într-un spațiu închis, iar în intrigă sunt implicate puține personaje; din aceste motive, filmul aduce cu o piesă de teatru, cu atât mai mult cu cât se acordă o importanță specială cuvintelor. Dialogurile sunt excelent construite, iar în monologuri se strecoară și atractive aforisme: „Nu poți să faci ceva bun până nu înțelegi pentru cine îl faci”; „Toate hainele spun ceva”; „Iei măsurile unui om, dar abia când înțelegi cine este ești pregătit să începi (să croiești pentru el – nota mea).”; „Eu nu sunt croitor, sunt un tăietor!”, „Perfecțiunea este un obiectiv necesar, tocmai pentru că este de neatins”; „Dacă nu urmărești perfecțiunea, nu poți face nimic grozav”. Nu lipsește umorul; cu o subtilă ironie este introdus acest citat clasic din Oscar Wilde: „Un nod făcut bine la cravată este primul pas serios în viață”.

Deși personajul principal este evident inspirat din romanul lui John Le Carré, „Croitorul din Panama” (ecranizat în 2001 de John Boorman, care-l distribuia pe Geoffrey Rush în rolul principal), construcția dramatică din “The outfit” mi-a adus mai mult aminte de scenariul filmului “Sleuth” (1972; adaptare a piesei omonime a lui Anthony Shaffer); asemănător cu “Sleuth”, și aici fascinează un joc de-a șoarecele și pisica. Doar că în “The outfit” „pisica” se va dovedi Leonard, care va prinde în capcana sa întinsă cu sagacitate nu doar un „șoarece”, ci o bandă întreagă de mafioți, clienți fideli ai atelierului său din care aceștia făcuseră, probabil prin abuz de putere, locul lor de întâlniri clandestine. Nostim este că toți cei din banda mafiotă îi suspectează pe partenerii lor că ar fi „trădători”/„șobolani” și fiecare dintre ei își dorește să pună mâna pe o casetă ce ar conține dovezi în acest sens. Caseta le-a parvenit în cutia poștală a atelierului, din partea unei organizații mafiote de supremație „mondială”, organizație intitulată sugestiv... “The outfit” („Ținuta”). Poate părea curios că niște bandiți destul de versați în „meseria” lor – oportunistul Francis interpretat impecabil de Johnny Flynn; arogantul Richie (Dylan O’Brien, corect în rol); tatăl lui Richie, Roy, capul celulei mafiote (Simion Russell Beale, nu întotdeauna convingător); la care se adaugă mai târziu o apariție pitorească, capul bandei rivale, o femeie afro-americană vorbitoare de franceză, Violet LaFontaine (Nikki Amuka-Bird) – se lasă păcăliți de un om simplu, introvertit și umil. Dar să amintim aici, deoarece se potrivește ca o mănușă, convingerea lui Schopenhauer: „Mijlocul prin care oricine se poate pune pe picior de egalitate cu oricine și poate egala pe dată chiar și cea mai mare inegalitate intelectuală este insulta. Natura inferioară are chiar o tendință instinctivă de a insulta de îndată ce începe să simtă o superioritate intelectuală”. Subestimarea din partea ticăloșilor, ofensele lor la adresa lui, Leonard le va folosi în propriul său avantaj. El are perspicacitatea de a observa atent, din umbră, atitudinile, obiceiurile, reacțiile, metehnele celor din jurul său și în locul unei scontate ofensive, face ce știe el mai bine: decupează. Nu întâmplător, mai mult decât croitor, el însuși se definește “cutter”. Știe că de cele mai multe ori oamenii se comportă conform unor șabloane: „Șabloanele tale, formele tale fixe verificate în timp nu sunt dușmanii tăi. Sunt singurii tăi prieteni”. Conștiința croitorului este bântuită de un trecut întunecat, iar din întâmplările sumbre de odinioară el a învățat să identifice pericolele și să aplice cele mai abile strategii de apărare. „Cunoașterea realului trebuie să poată fi într-un fel extrasă dinăuntrul propriei noastre ființe” (Schopenhauer). Este de mare impact secvența dinspre finalul filmului, în care Leonard se transformă într-o clipă dintr-un bărbat pașnic într-o fiară (câtă ferocitate în privirile lui Mark Rylance!), care poate imprima unei banale unelte de lucru, în acest caz unei foarfeci, o întrebuințare de natură criminală.

Mi-a plăcut scenariul acestui film, tăieturile sale sunt utile și precise ca în... croitorie; nu e nimic în plus, nimic în minus, iar elementele previzibile nu deranjează, chiar contribuie la caracterul verosimil. Unele lucruri rămân neexplicate și nu e deloc un lucru rău; dimpotrivă, acestea îi pot incita ulterior pe spectatori la discuții pe marginea filmului.

Ultimul cadru este simbolic, croitorul poartă un palton care nu e pe măsura sa; problema nu este așa cum ar părea unui ochi neprofesionist „la mâneci”, ci „la umeri”, iar acest lucru l-am aflat tot de la el pe parcursul poveștii, odată cu o lecție despre smerenie. Atelierul în flăcări asociat cu zâmbetul optimist al lui Leonard este imaginea care ne rămâne pe retină, iar de suflet ni se lipește acest personaj fabulos ale cărui virtuți sunt cele plotiniene (cf. Dan Tomuleț): „înțelepciunea, curajul, stăpânirea de sine și dreptatea”; importante sunt și manierele sale, proprii unor „moduri de viață asumate practic”. Așa cum spune Dan Tomuleț în studiul său despre Plotin, „acestea sunt forme armonioase ale vieții concrete, care se compun din materialul virtuților. Viețuirea virtuoasă se pretează la stil, pentru că depinde de culoarea ochiului moral și de agerimea cu care acesta vede nuanțele frumuseții purității. În sensul acesta, se poate afirma că esența moralei este de natură estetică” (în „Plotin. Despre esența sufletului I și II, Despre intelect, eide și ființă”, București, Ed. „Eikon”, 2018).

Aspectul artistic al filmului se datorează mai multor factori: costumele specifice epocii sunt realizate de designerii de modă Sophie O’Neill și Zac Posen; decorurile și mobilierul din lemn de mahon poartă semnăturile lui Tonja Schurmann și Richard Selway; directorul de imagine este Dick Pope. Muzica lui Alexandre Desplat potențează misterul acestui film cu linii simple și elegante.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul dublu 635-636 al Revistei „Ateneu”, iulie-august, 2022)

Fericiți cei ce visează

Oana-Mihaela Savin publică destul de rar, dar atunci când o face, scrierile sale sunt atât de convingătoare încât recunoașterea nu întârzie să apară. Pentru prima sa carte, „Orologiul” (Iași, Ed. „Princeps edit”, 2003), a primit Premiul U.S.R. Filiala Bacău, pentru volum de debut. O perioadă, Oana Savin a lipsit de pe scena culturală a Bacăului, timp în care a cunoscut experiența complexă a emigrării – a locuit 15 ani în Canada. Întoarcerea acasă a marcat-o cu un alt volum „Timpul meu de singurătate” (Bacău, Ed. „Ateneul scriitorilor”, 2018), pentru care a primit, în 2019, Premiul I, la Festivalul de creație „Vrancea literară”, secțiunea proză scurtă. În 2019, publică volumul „Povestea înțeleptului Smotănilă și a unei fetițe cuminți” (Iași, Ed. „Rotipo”), pentru care va primi în următorul an un nou premiu din partea U.S.R. Filiala Bacău, la secțiunea literatură pentru copii.

Sunt foarte curioasă de traseul celei mai noi cărți semnate de Oana-Mihaela Savin, mai ales că volumul de proză scurtă „Milionarul și alte povestiri” (Bacău, Ed. „Ateneul scriitorilor”, 2022) se distinge prin rafinament și o surprinzătoare maturitate a scrierii.

„Milionarul și alte povestiri” cuprinde opt proze scurte, desfășurate în plan realist. Cititorul va fi cucerit de întâmplările inedite, de fondul lor etic, de personajele ferm conturate, de analiza lucidă a unor experiențe de viață. Autoarea nu urmărește să frapeze, nu caută cu dinadinsul senzaționalul, ci firescul, căruia îi conferă o aură specială, atunci când îl infuzează din belșug cu aroma visului. Cu toate acestea, proza Oanei Savin nu este onirică, am putea spune chiar că refuză oniricul. Dar evocările sunt străbătute latent de ceva misterios și reușesc să captiveze cu atât mai mult cu cât cititorul este incitat să-și pună frecvent întrebări. Rareori însă va afla răspunsurile exacte. Finalul de obicei lasă loc de continuare, se cultivă cu grație elipsa, iar inexorabilul Timp pare a îndeplini rolul unui personaj invizibil, dar puternic în opoziția sa față de dorințele omenești.

Unele relatări se fac la persoana I, altele la persoana a III-a, prin aceasta autoarea demonstrând că este un prozator desăvârșit care stăpânește toate mijloacele narative. Dialogurile sunt bine conduse, monologurile conving pentru că au finețe psihologică, iar descrierile sunt vibrante. Fiecare povestire are farmecul ei, dar piesele de rezistență ale volumului sunt „Milionarul”, „Îl iubeam” și „Fără tine acasă”.

„Milionarul” e povestea unui marginal, a unui bărbat american aflat la pensie ce duce un trai modest. Rămas văduv de ani buni, se luptă cu problemele bătrâneții, e chinuit de singurătate. Chiar dacă suferă de o „timiditate maladivă”, are puterea de a-și depăși crizele existențiale confecționându-și, din nimic, iluzii. Vizita pe care și-o oferă în fiecare sâmbătă la mall-ul din oraș o trăiește ca și cum ar fi o mare aventură. Din substraturile acțiunilor lui ce pot părea ridicole (unele chiar sunt, dar umorul, ironia și autoironia sunt absolut savuroase!) transpare însă sensibilitatea acestui bărbat, un anonim într-o mulțime pestriță. Numele lui nu-l aflăm nici măcar la sfârșitul povestirii când el se va întâlni la ieșirea din mall, din întâmplare, cu o veche cunoștință, de care nici nu-și amintea prea bine, un ins căpătuit, ajuns între timp milionar. Grobian, milionarul e chiar opusul bătrânului văduv. Gesturile milionarului sunt bolovănoase, iar atitudinea sa e sfidătoare. Din aroganță și probabil din neatenție, milionarul îl umilește pe bătrânul cu suflet de copil. Dar eroul nostru are puterea de a trece peste jignirea ce i-a fost adusă și de a se refugia rapid în introspecție. Nostalgia îl năpădește: „Inexistența lui căpătase, dintr-odată, dimensiuni uriașe. Renunțase la Ely, [...] la micile lor bucurii, la tot ceea ce-i dădea un sens... Să știe că nimic din ce avuseseră nu se va mai întoarce, să se simtă abandonat pentru totdeauna și să învețe să ia totul de la capăt, însemnase, într-adevăr, ceva... «Sâmbetele la mall asta fac, de fapt: iau totul de la capăt», realiză el și oftă, trecându-și mâna peste față”.

Despre „Îl iubeam”, Carmen Mihalache (critic de teatru), în eseul „Povestirile Oanei” („Deșteptarea”, 5 iunie 2022), a afirmat: „Preferata mea din volum este povestirea «Îl iubeam», scurtă și percutantă analiză a eșecului unei relații de cuplu în care femeia este puternică și vulnerabilă în același timp, pentru că este idealistă și crede în dragoste, pentru care face sacrificii, susținând necondiționat ascensiunea profesională, cariera bărbatului. [...] Povestirea este bine construită, cu o excelentă gradație, cu elemente imprevizibile, cu intens gust amărui, dar cu un final revigorant, în fond, pentru că femeia se va elibera de relația falsă, va scăpa de autoiluzionare, de naivitate, oferindu-și o nouă șansă de a găsi fericirea”.

„Fără tine acasă” atinge și tema inadaptării emigrantului. Acțiunea se desfășoară într-un oraș universitar din Elveția și gravitează în jurul a trei personaje: Gicu și Mia Mitrea, un cuplu stabilit de multă vreme în Elveția, ambii în jur de 57 de ani, fără copii; și chiriașul lor, Ștefan, un tânăr de 22 de ani, sosit din România în Occident, pentru studii universitare. Mia, dar mai ales Ștefan sunt nevoiți să se confrunte, fiecare în felul său, cu extaticele confuzii ale lui Gicu, generate de dorința acestuia, îndelung reprimată, de a trăi bucuria paternității.

Merită o menționare și povestirea „Lira”, o lecție solidă despre prejudecăți, remarcabilă prin doza de candoare și sensibilitate.

Eroii din prozele acestui volum provin din lumi diferite, dar fie că fac parte din înalta societate sau se află la extremitate, au ceva în comun: își depășesc limitele existențiale prin pofta de ludic și prin recursul la vis. Eroii Oanei-Mihaela Savin visează, dar în mod curios, visează rațional. Nu visul a ales să-i locuiască, ci ei au ales cu bună știință visul, ca formă de evadare dintr-o realitate coercitivă. Ei se folosesc de vis, în mod conștient, pentru înviorarea propriului spirit. Nu-i deloc întâmplător citatul din Mark Twain ales ca motto al volumului: „Nu te despărți de iluziile tale. Când ele nu vor mai fi, vei continua să exiști încă, dar vei înceta să trăiești”. Nu știu cât de fericiți pot fi cei ce au puterea de a visa, dar am convingerea că în sufletul unui visător pot să încapă, chiar și în vremuri întunecate, toate stelele de pe cerul unei nopți senine.

  (articol publicat de Violeta Savu în numărul 635-636 al Revistei „Ateneu”, Iulie-August, 2022)

Prietena ultimului dragon de apă

 

“Raya and the last dragon” (2021) este o animație fermecătoare, viu colorată, cu personaje memorabile și o poveste antrenantă, inspirată din legendele culturii Asiei de Sud-Est. Acțiunea se petrece în fictivul regat Kumandra, despre care aflăm că în urmă cu 500 de ani era un adevărat paradis unde oamenii trăiau în armonie, împreună cu cei mai buni prieteni ai lor, dragonii de apă. Dar a apărut o forță malefică Druun, care distrugea totul în cale. Dragonii au luat apărarea oamenilor, dar Druun reușește să transforme toate ființele vii în piatră. Sisudatu, singurul dragon care a scăpat de pedeapsă, reușește să-și concentreze toată magia într-o nestemată și să-l învingă pe Druun. Revin toți la viață, mai puțin dragonii.

După 500 de ani, apare prințesa Raya, într-o lume distopică. Oamenii nu mai au deloc încredere unii în alții, iar Kumandra este fragmentată în cinci regiuni. Nestemata este păzită cu sfințenie de tatăl Rayei, „Șef” Benja, cel care conduce o țară mai prosperă, „Inima Dragonului”. Piatra Dragonului este însă motiv de discordie și ură, locuitorii celorlalte patru regiuni râvnind-o pentru puterile ei magice. Raya se afla la vârsta preadolescenței când tatăl ei, având vocația ospitalității și visând de multă vreme la împăcare, îi invită la o sărbătoare pe ceilalți patru suverani. Cu această ocazie, Raya o cunoaște pe Namaari, fiica Prințesei Virana, conducătoarea Țării „Coada Dragonului”. Cum cele două prințese au minți ascuțite, vârste apropiate, gusturi și preocupări asemănătoare, mânuiesc  cu abilitate speada și adoră dragonii, se împrietenesc rapid. Namaari îi destăinuie Rayei o legendă care spune că ultimul dragon de apă, Marele Sisu, ar fi în viață, dar doarme de veacuri în albia unui râu. Fermecată de poveste, Raya o conduce pe Namaari în locul sacru unde era păstrată Piatra Dragonului. Dar Namaari trădează, încearcă să fure piatra, clanurile se atacă reciproc. Se iscă o ambuscadă și piatra se fărâmă în cinci bucăți, fiecare dintre șefii celor cinci țări obținând câte o părticică. Odată cu distrugerea pietrei care le asigura de fapt tuturor protecție, se reactivează Druun care îi transformă pe mulți în statui de piatră, inclusiv pe tatăl prințesei Raya, care se sacrifică în favoarea fiicei, în palmele căreia strecoară pietricica fermecată.

Adevărata aventură abia de-aici începe, odată cu călătoria, după șase ani, a prințesei Raya, care pornește în căutarea ultimului dragon Sisu și a celorlalte patru fragmente de piatră, pentru a le uni și a salva astfel lumea. La început, singurul ei sprijin este animalul ei de companie, simpaticul Tuk-Tuk. Raya este acum o tânără femeie frumoasă, inteligentă, ambițioasă, cutezătoare, dar are și defecte: e răzbunătoare, suspicioasă, răzvrătită și singuratică. Îl găsește în mod miraculos pe Sisu, care nu pare deloc puternic. E un dragon de sex feminin, drăgălaș și cam naiv. Sfiiciunea îi este treptat anihilată de curiozitatea ferventă. Ca model pentru Sisu, realizatorii s-au inspirat din mitologia asiatică a șarpelui Nāga.

Sisu este foarte frumos desenată, atât în forma sa originală de dragon, cât și atunci când ia formă umană. E personajul care dă un farmec special acestei animații și pe care, cu siguranță, copiii îl vor îndrăgi pentru caracterul ei optimist, prietenos, jucăuș și amuzant. Uneori poate părea superficială și imatură, dar de fapt este foarte modestă și intuitivă. Are daruri speciale pe care le va folosi în beneficiul celor apropiați, mergând până la sacrificiul suprem. Între ea și Raya se leagă o prietenie pe viață și pe moarte, ajutându-se reciproc să devină persoane mai bune. Am zis despre un dragon că este... o persoană? Da, nu cred că am greșit, deoarece comportamentul lui Sisu are un firesc uman.

Călătoria întreprinsă de Raya e desigur nu doar una plină de aventuri și de personaje comice și pitorești, ci și una inițiatică, o călătorie spre sine. În final, Raya salvează lumea, dar se salvează și pe ea însăși, căci experiențele prin care trece o conduc la concluzii de acest fel: Este fundamental curajul, dar niciodată nu poți învinge răul de unul singur; Este foarte importantă familia, dar nu trebuie neglijate nici prietenia, credința, solidaritatea; Un trădător care își regretă fapta se poate vindeca (reabilita); Iertarea te poate ajuta să evoluezi spiritual; În spatele unui aspect fizic dizgrațios sau a unei deprinderi urâte de multe ori se ascunde o dramă din trecut. Mesaje de acest tip sunt conținute mai mult sau mai puțin explicit în film, uneori se topesc în acțiunea bogată, aspectele multiculturale, aglomerarea de personaje și trimiterile la socialul contemporan.

“Raya and the last dragon” are mici defecte, dar este o animație viu colorată, cu efecte spectaculoase și grafică minuțioasă. Mimica și vocile personajelor au o expresivitate ieșită din comun. Animația nu e lipsită de poezie și chiar dacă intriga merge pe căi deja bătătorite, acțiunea fiind previzibilă iar aforismele stereotipe, textul este bine scris, îmbogățit de invențiile lexicale. Și, cel mai important, filmul este bogat prin morală, ne vorbește despre pace și toleranță, despre prietenie și iertare, despre unitate în familie și spiritul de sacrificiu, despre comuniune și speranță.

O infuzie de optimism de care mulți avem nevoie, “Raya and the last dragon” ne ajută să redescoperim unele dintre cele mai nobile sentimente.

“Raya and the last dragon” (2021) este o producție Disney și a fost regizată de Don Hall și Carlos López Estrada, iar co-regizori sunt Paul Briggs și John Ripa. Scenariul este realizat de Qui Nguyen și Adele Lim.

 

  (articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 634 al Revistei „Ateneu”, Iunie, 2022)