Flavius Lucăcel, un dramaturg cu fior liric

Sunt rare festivalurile de literatură care oferă distincții pentru scriitorii ce aleg ca modalitate de expresie dramaturgia. Însă un festival dedicat scriitorului Vasile Alecsandri, considerat de mulți „creatorul teatrului românesc”, nu avea cum să ignore acest gen literar. Astfel, la ediția din 2019, la Reuniunile Culturale „Alecsandriada”, desfășurate în Bacău, laureatul Premiului de excelență pentru dramaturgie a fost Flavius Lucăcel.

Născut în Aluniș, la Sălaj, avea să debuteze în 1992 cu poezie în revista „Tribuna”, dar din 1993, când publică pentru prima oară teatru în revista „Thalia”, dramaturgia devine o prioritate. Scriitor cu aplomb, stăpânind dialogul, în care presară inspirat aserțiuni sau chiar aforisme, abordând subiecte de actualitate și incitante, având talentul de a spune o poveste, punând atunci când trebuie accentul pe umanitate, Flavius Lucăcel e un autor cu palmares în dramaturgie. A publicat mai multe volume: „Trilogia spațiului închis” (Cluj-Napoca, Ed. „Eikon”, 2006), „Marțianul Telemah”(idem, 2008), „Ceai de fluturi/ Butterfly tea” (Cluj-Napoca, Ed. „Limes”, 2009), „Tutungeria”(idem, 2010), „Trecătoarea pisicii”(idem,   2011), „Nu te pune cu îngerii”(idem, 2016), iar cel mai recent este „Corporația” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2018) și asupra căruia ne vom opri o clipă atenția. Cartea cuprinde trei piese: se deschide cu omonima „Corporația”, continuând cu „Singurătatea pietrelor” și „Trecătoarea pisicii”. Piesa „Corporația” satirizează dorința omului contemporan de a obține o poziție socială superioară, indiferent prin ce mijloace. Sigur că arivismul e o temă clasică, nu doar în dramaturgie, ci în general în literatura română și universală (ne amintim de Stănică Rațiu din „Enigma Otiliei”, de Dinu Păturică din „Ciocoii vechi și noi”, de Tănase Scatiu din „Viața la țară” sau de Julien Sorel, din „Roșu și negru”). Flavius Lucăcel ne arată noul tip de arivist, prezentând cazul celui care lucrează într-o multinațională, dorește să avanseze ierarhic, e servil, lingușitor cu cel de care depinde promovarea sa (șef pe care de fapt îl disprețuiește și îl bârfește fără scrupule). Egoist, preocupat doar de sine, devine neglijent în viața de familie. În plan secund, există o poveste de dragoste între doi emigranți: o femeie ucraineană frumoasă și inteligentă (nevoită să lucreze ca femeie de serviciu) și un bărbat arab, un idealist, visător incurabil. Dramele prin care emigranții sunt nevoiți să treacă emoționează, provocând cititorului compasiune. Morala piesei este că lupta pentru ascensiune, fără pic de preocupare pentru o autentică perfecționare, e stupidă și derizorie.

„Singurătatea pietrelor”, piesă cu un număr redus de personaje, doar trei: Mama, Tatăl și Copilul, relatează povestea unui tânăr cuplu și a scindării relației lor. Piatra de încercare este confruntarea celor doi părinți cu autismul fiului. Fiecare acționează sau re-acționează diferit: tatăl e iritat, fără răbdare, în cele din urmă părăsindu-și familia, iar mama, dimpotrivă, e blândă și iubitoare, devine creativă, lucrând fără contenire la compunerea unei povești care-ar putea să aline nervii băiatului. Personajul principal e copilul, un geniu neînțeles chiar și de propriii părinți. Monologurile sale interioare, foarte expresive, emoționante, iau de multe ori forma unor prozopoeme: „Realitatea cu care mă hrănesc eu e densă ca o lespede nesfârșită. Pășesc peste ea, dau peste cap, fac salturi ample. Mai mereu e înțepenită, neinteresantă. Mai mereu simt cum realitatea asta mă scapă pe pământ, printre ceilalți copii, unde nu mă simt apropiat. Eu sunt cel mai apropiat de umbra îngerului meu, mama. Eu sunt cel mai fericit când soarele usucă urmele roților tricicletei mele pe asfalt. Privesc pe geam, stau singur, mă chinui să-mi prind nasturii cămășii, aranjez mereu scaune, șervețele, lucruri. Și aceasta e viață, și acestea sunt evenimente importante, și în felul acesta ceva esențial se pierde, puțin câte puțin ajungând la liniște. Realitatea cu care mă hrănesc eu e scufundată aproape permanent adânc în ființa mea. Mii de fire rupte, încercări epuizante. Niciodată când am vrut să spun căldura nu am ajuns până la voce. Nu am trecut niciodată mai departe de mine. Totul se înghesuie acolo, se cimentează, se uită. Uit. Ce nu pot spune zâmbesc, ce nu pot simți ocolesc. Nu e teamă. Astfel reușesc să nu fiu și mai complicat decât sunt. Umbra îngerului meu, mama, când dorm, e transparentă. Și atunci când e transparentă mă ia de mână și zburăm într-un loc unde nu e nevoie de realitate. Ce ne spunem, câte minuni ni se deschid în față, cum arată o umbră de înger fericit ținând o mână de copil în mâna ei, asta trebuie singuri să vă imaginați. Imaginați-vă!”

La vârste diferite (copilărie, adolescență), gândurile copilului nu diferă prea mult, iar universul său înconjurător este limitat; cu toate acestea el e foarte atent la relațiile dintre părinții săi. E un fin observator, decupând detalii din imagini sau întâmplări. Nici unul dintre cei doi părinți nu-i remarcă precocitatea, poate și din cauza faptului că el nu articulează cuvintele, nu reușește să dea voce frământărilor. Spre final, monologul lăuntric al Copilului e esențializat, dens, fracturat. Prin repetițiile făcute se imprimă un ritm special, iar dacă rândurile ar fi dispuse în alt mod, nimic nu ne-ar împiedica să considerăm fragmentul respectiv poezie: „Împreună. Îi văd îmbrățișați. Împreună. Râd, stau ghemuiți în fotoliu. Își spun nimicuri. Râd, rezemați, în grădină, unul de altul. Ascultă la căști muzică. Gătesc. Se uită la filme. Se prostesc. Se prostesc în camera lor. Râd. Aleargă în fiecare dimineață. Își beau cafeauau și ceaiul pe terasă. El citește corespondența. Își amintesc nenumărate întâmplări. Ea mai multe, el câteva, aceleași. Râd. Stau îmbrățișați. Vorbesc despre următoarea vacanță. Se sărută. Mie mi se pare scârbos, dar mi se pare frumos. Sunt drăguți. Râd. El aduce flori, ea le miroase împreună cu mine. El aduce zilnic ceva pentru ea. Ea zâmbește de fiecare dată. Eu sunt curios. Ea e fericită. Așa trăim noi. Așa vom trăi mereu. Împreună. Mamă-tată-copil, tată-mamă-copil, copil-mamă-tată. Copil. Realitatea cu care mă hrănesc eu e nesfârșită. Sunt un copil, nu-i așa?”

Este puternică în această piesă metafora pietrelor care nu reușesc să-și facă auzite strigătele, iar delfinul care apare ca laitmotiv sugerează fragilitate și candoare.

Volumul „Corporația” se închide cu piesa „Trecătoarea pisicii”, o piesă existențialistă, abstractă, filozofică, despre predestinare, dualitate și raportul contrastelor: rău-bun, victimă-călău, bogat-sărac etc. Textul, care analizează transformarea caracterului unui individ în funcție de contextul social și cel istoric, se încheie elegant, cu motivul gemenilor.

Am citit cu plăcere volumul „Corporația”, realizarea unui dramaturg care a avut șansa ca o parte dintre piesele sale să se desprindă din filele de carte pentru a prinde viață pe scenă. Din creațiile sale montate pe scenă menționăm „Fisura” (în regia lui Victor Olăhuț), „Scoici pe nisipul fierbinte - Hell's cabaret” (regia, Sorin Misireanțu), „Nu te pune cu îngerii – Miorița reloaded” (regia, Chris Nedeea). Din volumul prezentat, piesa „Corporația” se joacă cu succes la Teatrul Național din Cluj-Napoca, în regia lui Chris Nedeea.

Tentez să cred că „Singurătatea pietrelor”, la o eventuală montare (ceea ce ne-ar plăcea să se realizeze), va fi o adevărată piatră de încercare pentru regizor. Nu pentru că va trebui să ordoneze cronologic întâmplările (în textul scris, timpurile alternând), ci adevărata provocare va consta în a face dintr-un fenomen natural un personaj dramatic, căci vântul, în textul scris, e prezență, iluzie și stare. Iar asta demonstrează că Flavius Lucăcel e un dramaturg aparte, având și darul poeziei.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iunie 2019, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)