Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist

Cartea din colet

Poetici ale traumei (I)

Tereminul este un instrument muzical electronic, care scoate sunete, fără să fie atins, prin vibrația energetică transmisă de un corp viu. Este numit astfel după numele inventatorului său, fizicianul rus Léon Theremin. Poeta Daniela Hendea mărturisește că, în volumul ei de debut, „Acordor de teremin” (Ed. Fractalia, 2018), asociază autismul cu acest instrument. Tot ea a explicat, într-un interviu publicat pe platforma online „Semne bune”, că: „Acordorii de teremin… nu există, la propriu. Tereminul se «acordează» printr-o dinamică, o relaționare proprie dintre instrument și cel care întinde mâna în câmpul electromagnetic al acestuia, iar acum am putea foarte bine vorbi și despre autism. În teoria CEMI (conscious electromagnetic information) gândurile sunt considerate reprezentări electromagnetice ale informației neuronale, la fel reproducerii notelor din câmpul electromagnetic al tereminului”.

În „Acordor de teremin”, Daniela Hendea și-a propus să transpună în versuri experiența sa cu autismul fiului ei, Mircea suferind de „autism cu apraxia de vorbire”. Dar ea nu dezvăluie doar confruntările fiului ei cu boala, ci experiențele traumatice sunt prezentate și din punctul de vedere al suferinței mamei, care dă o luptă acerbă cu tarele bolii fiului ei, cu prejudecățile și discriminarea, uneori fiindu-i înșelate așteptările pe care le are de la personalul medical specializat (poeta are totuși șansa de a trăi în statul Texas, unde există clinici cu înalte standarde profesionale). Dar, cel mai mult, lupta se dă cu ea însăși, cu sentimentele de disperare, frustrare sau cele copleșitoare de vinovăție. Vina de a nu reuși întotdeauna de a găsi cele mai bune soluții, vina de a nu depăși limite, fizice și/sau psihice. 

Autoarea ne prezintă câteva ședințe terapeutice, uneori le descrie amănunțit, în poeme narative, cu atenție la detalii, alteori discursul devine poetizant, senzorial, concentrat pe bogăția și complexitatea emoțiilor. Când este reflexivă, descoperim, din perspectivă metafizică, o fire profund neliniștită. Programul impus de deficiența copilului o obligă să fie riguroasă, ordonată, să învețe să-și reprime pe cât posibil reflexele, să se obișnuiască cu o permanentă stare de (supra)veghere, să anticipeze posibilele pericole. Dispozițiile pot fi antagonice: între deznădejde și speranță, furie și acalmie, anxietate și vivacitate, teamă și curaj, inerție și dinamism, rezistență și istovire. Mama copilului bolnav de autism este supusă continuu suprasolicitării neuropsihice. De aici nevoia de a-și crea un alter ego, un dublu când se confruntă cu panica. Ánica: „Ah, cât de clișeic, Ánica – te-am etichetat Ánica să te domesticesc,/ dar nu știu cine ești ce vrei – Is this all you’ve got? M-ar speria/ mai tare un băiat de 8 ani care s-ar hotărî/ să mă fixeze dintr-odată cu privirea”. Un băiat de 8 ani, care dacă „ar fi după el” și-ar stabili propriile reguli, iar uneori autismul pare a fi o metaforă a libertății de a nu te încadra nicicum în tipare: „Dac-ar fi după el, toate/ cărțile de colorat ar fi/ aruncate pe jos. Toate// DVD-urile cu desene animate,/ toți papucii din debara,/ toate hainele din dulap.// Toți biscuiții i-am presăra/ pe covor, printre câteva/ pahare cu apă. Ne-am/ întinde pe spate și am/ sta așa toată dimineața”.

Există o complicitate deosebită între mamă și copilul afectat de autism, ei sunt mult mai sudați decât în oricare altă relație maternă și devin, în pofida trecerii timpului care în mod normal ar duce la o separare/distanțiere fizică, un singur corp, cei doi formează un univers singular asemănător unei enclave. Totul, între ei și-n jurul lor, devine/este mai complicat, dar în același timp mult mai intens, sentimentele sunt mai fine, iar comunicarea, adesea dificilă, din cauză că nu se face prin cuvinte, ci prin simțuri (culori, sunete, gesturi, atingeri), e mai puternică și adevărată: „Eu aici sunt./ Tu aici ești./ Aproape și strâns:/ părți componente, paralele/ ale mașinii de îmbrățișat care administrează/ terapia de calmare prin compresiune./ Ni se electrizează obrajii./ Roiul de impulsuri îl sorb/ lihniții tăi neurotransmițători.// Sacii alveolari/ îngrămădesc atât de mult spațiu între inspirații,/ neuronii/ împletesc atât de mulți axoni între sinapse,/ cordul/ dilatează atriile ventriculele atât de întins/ încât chiar/ acum!” Regret că nu am știut cum să conving programul word să redau exact ca în carte aceste versuri, unde itemul „aici” de la începutul citatului apare o singură dată, e așezat la mijloc, între „eu” și „tu”, „sunt” și „ești”, eu este unit cu o săgeată de „sunt”, „tu” de „ești”. De altfel, poeta apelează adesea la grafisme asemenea, introduce și diagrame de informații cu caracter medical, reflectând criterii de diagnostic. Și prin aceste rezolvări grafice, putem spune că volumul este experimental.

Am avut de mai multe ori senzația unor poeme-puzzle, într-un loc chiar este ilustrată rezolvarea unui joc de acest tip. Și totuși, nu se ajunge de la asamblarea unor mici piese la un întreg, mai degrabă fiecare experiență de viață este descompusă în particule mici, e forma, de la macro la micro, prin care poeta găsește cumva soluția de a-l ajuta pe copilul ei, în ciuda deficienței de care suferă, să depășească obstacolele, să-l învețe să se integreze, să descopere forme de relaxare și bucurie.

Mama transmite mesaje fiului folosindu-se mult de mecanicile trupului, dar dacă ar fi obligată să concentreze dialogul folosindu-și doar o singură parte a corpului, aceasta ar fi mâna: „Dacă ar trebui să-mi surp/ corpul/ într-o singură parte din el,/ m-aș întruchipa într-o mână.// Când vreau să te strâng în brațe,/ îți interpui coatele între noi./ Când vreau să te sărut,/ îți îngropi bărbia în piept,/ dar mâna/ mi-o înfășori fără șovăială,// Palma ta se încleștează/ -n palma mea/ la nechezatul poneilor de pânză/ din vitrină”. Astfel de imagini surrealiste mai sunt prezente prin volum. De asemenea, Mircea este într-adevăr protagonistul cărții, dar poeta mai abordează, în afară de tema principală (autismul copilului), și alte subiecte, evocând mici episoade din biografia sa, cum ar fi emigrarea în Statele Unite ale Americii, relațiile mai mult sau mai puțin conflictuale cu părinții, făcând și o paralelă, dar și o distincție clară, între boala grea a tatălui (schizofrenie) și cea a fiului. Spaima de a nu găsi căi de comunicare, nici într-un caz, nici în celălalt, pare la fel de atroce. Versurile de dinainte sunt desprinse din „Ochi pe nodurile degetelor”, un poem care mi-a adus într-un fel aminte de cartea altei poete, Ana Dragu, „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, carte apărută în 2015 la Editura Polirom, în colecția „Biografii, memorialistică, publicistică și eseuri speciale”, autoarea spunând povestea băiețelului ei Sașa, din momentul diagnosticării cu autism și până la momentul publicării cărții respective. Despre autismul fiului său a scris și Matei Călinescu, în răvășitoarea carte „Portretul lui M”. Dar din datele pe care le dețin eu, cel puțin în literatura română, nu știu să se mai fi scris o carte de poezii de acest tip, cum este cea a Danielei Hendea, a cărei temă este experiența mamei cu autismul fiului ei. Tema specială, dar și tehnica poetică pe care Daniela Hendea demonstrează că o stăpânește, fac din volumul „Acordor de teremin” (de al cărui elegant aspect grafic s-a ocupat o altă poetă, Medeea Iancu). 

Cele mai frumoase poezii din volumul „Acordor de teremin” sunt cele în fața cărora rămâi mut de uimire și nu găsești deloc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ele. Cum e și acest poem, „Library Labirinth”, care deși e unul narativ, e atât de enigmatic, încărcat de lirism și emoție vie: „De data asta te las/ să te îndepărtezi mai mult/ de mine. Să te pierd/ din ochi când iei colțul după raftul de fiction,/ printre pereți de labirinți rearanjabili.// Mă ghidez/ după mersul tău șchiopătat,/ fără papuc într-un picior,/ după plescăitul ce-aduce/ a copite tropăind pe linoleum./ Chicotul tău blasfemiază/ tăcerea.// Sunete care s-au stins/ subit.// M-apropii pe vârfuri./ Scot o carte din raft,/ ca pe o cărămidă secretă dintr-un zid.// Prin locul gol/ te văd întins pe mochetă-ntr-o parte,/ cu mâna sub cap,/ așa cum făceam și eu la șapte ani,/ pitită/ în biblioteca județeană, așteptând/ să-nceapă țiuitul literelor/ ca o tornadă-ntr-un ogor/ de teremine”.

Notă biografică despre Daniela Hendea: „este absolventă a Facultății de Inginerie Chimică din cadrul Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași, cu studii postuniversitare la Universität Stuttgart, Germania și Kansas University, Statele Unite. După mulți ani de preocupări științifice, Daniela Hendea s-a întors la poezie, din dorința de a documenta în versuri experiența publică și particulară cu autismul băiatului ei, unul din protagoniștii volumului de debut în pregătire la editura Fractalia”.

(Articolul Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist a fost publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2018)